Xheni

IMG_2611Bună dimineața darlings, n-ați vrea niște cafea? Pare că aveți nevoie. Mormăim aprobator. Xheni are ochi de culoarea Adriaticii, ies ca două opale dintr-o mare de riduri. Să ghicesc, american coffee? Doar dacă e mare și lungă, răspund morocănos. Râde satisfăcută. Vine imediat. Dispare dincolo de uși. O aud cum mă întreabă, cu voce de terebentină, vrei și zahăr la ea? Da, te rog, două lingurițe. Se întoarce într-un minut cu o cană generoasă și o farfurie cu prețioasele cristale. Fumez, absent. Xheni încă nu există în conștiința mea. E o aparență. O Nanny McPhee. Ține-n mână un caiet și-un pix. Se așează îndrăzneață la masă și, șiret, ca o școlăriță, își potrivește mâna pe velină, ce vreți la dejun? E din scurt, totul e greșit, îmi zburlește fanerul și-mi vine să-i zic lasă-mă, femeie, în pace, la ora asta nu gândesc decât în cod binar. Habar n-am, ouă? Și cum le vreți? Rămân interzis, răspund vag amuzat, se poate în mai multe feluri? Pentru că anul trecut nu se putea decât cu un mare efort de pantomimă. Misha și Flora ne puseseră la un regim de tip Vrei să fii miliardar în care-ți tot venea să suni un prieten. Până la urmă o dădeai pe gem de smochine și ceai. Xheni insistă. Am vorbit cu Misha, poți să mănânci orice. Orice, orice? Orice, insistă Nanny hipnotic. Bine. Dă-mi și de-aia, și de-aia, și după aia niște gem. Notează repede în caiețel, dispare din nou după ușă. În minute apare Misha, un Hodor placid, motor cu explozie în două pistoane, cu ditai tava. Mâncăm, lacom. Micul dejun e o noutate estivală. La fel și telemeaua de capră. Castraveții sunt din grădină. Cafeaua e slabă. Xheni e îndesată, adusă de spate ca o rudă îndepărtată a lui Atlas, ascunde o esență tare, indescifrabilă. Tec? Mahon? Sigur nu-i curge sânge prin ax. Nu-i ghicești seva. Vocea e totuși familiară. Accente venețiene. Palatul Dogilor. Mie-mi sigur îmi lipsește o doagă, poate-i lipsește și ei. Darlings, unde o să mâncați la prânz? Habar n-am, Xheni, poate aici? Bine. Să le zic să vă facă ceva anume? Stupoare. Se poate să vrei ceva anume? Bine. Plusez. Spune-le să ne facă musaca. Câte porții o să mâncați, continuă djinn-ul, ca să știu, nu pot să facă una singură. Bine, zi-le să facă trei. Minunat. Și cum a venit, pleacă din nou. Își leagănă șoldul într-o regresie Cox cu artroză. Cred că am avut odată o mătușă cu corzi vocale făcute din aceeași specie de tinichea.

Vine prânzul după o sesiune sațiantă de aquaman prin soluție salină și-un urcuș prin străzile gheenei. Cald, atât de cald. Până și măgarii și-au transpirat discurile solare din frunte și stau ascunși printre măslini și boscârțe. Apă. Multă apă. Dă-ne, Xheni, apă, că nu mai putem. Se mișcă vital, ca un gnom printre dolmene. Și mă întreb, de unde-atâta grijă? Xheni nu trădează suferință. Nu sunt urme pe corpul ei, doar brazde și timp, și foșnetul papucilor. Treptat ne adoptă. Musacaua a fost un scandal gastronomic. S-au bătut niște albanezi la gura noastră. O lăudăm. Emană, fosforescent, bucurie. Ne mărturisește că s-a lăsat cu sfadă. Hodor a dat în foc. Grecul e iute și aprig, dar s-a lovit de Nanny ca valul de stâlp, și dădaca s-a impus. Musaca au zis, musaca facem, dacă n-o face Flora o fac eu. Flora a izbucnit și ea, tu nu intri la mine în bucătărie! Și din toată sceneta, în timp ce Xheni povestește, adulmeci izul de umor. Albanezii sunt atât de căpoși, ne zice, nu-i înțeleg, sunt suciți. Păi și tu ce ești? Eu nu fac parte, doar m-am întors aici.

Cât timp ai fost plecată, Xheni? Douăzeci de ani. În Amrika. O spune blând, fără spuma nostalgică. New Hampshire. Aveam grijă de doi bătrâni. Știi cât lucram? Începeam dimineața la 10 și terminam a doua zi la două, și după aia mergeam la școală. Uite-așa, week-end după week-end. Dar banii erau buni. Și aveam nevoie de bani. Trăiesc bine acum, n-am nevoie de nimic.

Xheni, ce e cu buncărele de pe drum? Le știi? Chestiile ălea de beton, cine le-a pus acolo? Se uită oblic, zâmbește amar. Cine să le pună, Hoxha, i-era teamă de imperialiști. Să nu-l invadeze. Păi și-au fost vreodată soldați în ele? Râde ca o țeavă de eșapament, dubiță fabricație rusească. Soldați, bah! Le-au pus acolo și după aia, forgive my english, s-au căcat în ele. Niște latrine mobile. Și cum a fost la voi, Xheni, că la noi știm cum a fost. Dictatura, a fost greu? De ce mă întrebi asta, vrei să-mi aduc aminte de lucruri urâte, tu nu știi nimic de viața mea, cât de greu mi-a fost. Știu, Xheni, dar uite, ai supraviețuit, privește împrejur, e-atât de frumos, noi suntem niște oameni liberi care am venit în țara voastră liberă. Liberă? Opalele sclipesc într-o amintire atât de veche, pare că-i prinsă în ambră, o ambră albastră cum nu s-a mai văzut. Mi-au vânat familia până la ultimul, începe. L-au luat mai întâi pe bunicul meu. Arestat. Și l-au aruncat apoi de la etajul trei al închisorii. După care tata. A stat 15 ani la închisoare. Fratele meu, și el. Sora mea, moartă.

Ai copii, Xheni? Da, zâmbește ca un pergament de la Marea Moartă. Doi. Nepoți? Mimica învie. Trei. Sunt mai mari decât ai voștri, nu cu mult. Păi și tu ce faci pe-aici? Vin la mare, am avut pământ pe-aici, pământ mult, l-au luat. Știm cum e, Xheni, și pe la noi e la fel. Da, mai întâi vin, după care construiesc ceva pe el, după care te plimbă să-ți dea în altă parte. Și-ți dau? Da, face un gest absent, îți dau. Lipsește expresia intraductibilă din română. Peste ochi.

Bărbatul lui Xheni a murit și el. Demult. Când ne-am cunoscut și m-a văzut a zis, tu o să fii soția mea. Și oamenii din Partid i-au spus ea nu e pentru tine. Nu e de sămânță bună. Ori noi, ori ea. El s-a dus, continuă Nanny într-o reverie a vieții, și și-a pus carnetul de membru pe masă. Și ne-am căsătorit. Și ne-a fost greu. De-aia am plecat. Copiii nu aveau voie la școală. Așa că i-am luat de mână și-am plecat.

Dimineți mai târziu întreabă, sfioasă, aș putea să vin cu voi la plajă? Haide. Aveți loc în mașină? Cum să nu fie. Se jenează teribil, de ce să stau în față, eu sunt bătrână, lasă că stau în spate. Hai, Xheni, nu te vexa, nu știi că locul din dreapta e locul mortului? Râde copios, bine. Își pune cremă pe-o cicatrice la nas. Uite-aici am avut o zgaibă și m-am dus să mi-o scot. Știi ce mi-au zis doctorii de-aici? Cică ia salivă din gură în fiecare dimineață și dă pe ea. Ăia sunt doctori? Așa că m-am dus la un spital privat. Greci. Și mi-au scos-o, și mi-au pus niște piele, uite de-aici de la ureche. Foarte bună treabă. Dar scump. Am dat 1000 de Euro. Când m-am întors acasă la sor-mea eram bandajată și la nas, și la ureche, s-a și speriat de mine, ce-ai pățit, de ce n-ai zis nimic. Ei și ce, it’s done! Se dau și la voi șpăgi, Xheni? Păi n-auzi că mă puneau să-mi pun scuipat la bubă?

Se întinde pe prosop. Hai să vă zic o chestie simpatică. Înainte să veniți Rosa și Flora m-au rugat să le învăț câteva cuvinte în engleză. Orgolioase, deh. Cum se zice te rog, mulțumesc, bună dimineața, de-ăstea. Ei, și vine vorba de mașină. Și îi spun Rosei că pe engleză la mașină se spune car. Doar că, în albaneză, ”car” înseamnă o chestie urâtă. Ce înseamnă, Xheni? Opalele sclipesc. Ei, ce să însemne. Chestia aia a bărbatului. Doar că e urât să o spui. Știi că în română pule (pui, în albaneză) înseamnă același lucru? Râde cu poftă. Da, cam așa, și-i spun Rosei și-odată mi-o întoarce, furioasă, să nu mai spui niciodată așa ceva! Măi Rosa, dar dacă asta e vorba eu ce să-i fac. Zi-le să-o schimbe, să-i dea alt nume, ăsta e urât! Rosa, nu se poate, limba e limbă, ce să-i faci. Xheni are un umor sec, ascuțit ca un silex, ca o rocă spartă din munte. Pleacă să înoate. Și dispare. Se întoarce după jumătate de oră, ca un lamantin. Scoate din geantă o sticluță de plastic. Știi ce-am aici? Ce? Ulei de măsline cu lămâie. Cea mai bună soluție de plajă. Mi-e sete, Andreea mergem să luăm ceva de la bar. Pleacă împreună, se întorc cu o plasă plină cu sucuri și beri. Și din carcasa chitinoasă răsare, din nou, Nanny McPhee.

Xheni vii cu noi azi? Afară e înorat, a doua zi plecăm. E tristă, unele săptămâni sunt lungi cât o viață. Dădaca se ține tare, nu spune nu. Hai să mergem la Jale. Știi, Xheni, că Jale în română înseamnă bocet, doliu, ce pățești când pierzi pe cineva? Nu spune nimic. E-o margine îngustă între umor și umoare. Plaja e goală și îngustă. Pe partea stângă e vila lui Hoxha. Uite, zice brusc Xheni, vezi cum și-a făcut-o? Cu scări, gard, să vadă el buncărele de la etaj. Și marea. Apare-un labrador. Poze cu labradorul. Începe ploaia. Unde ne schimbăm? Xheni se întoarce din drum, ei și ce, mă schimb pe plajă, cui nu-i place să nu se uite. Zâmbim prin fuga stropilor în timp ce pornim către Himare. Uite, asta-mi place la Albania, orașele au nume atât de frumoase. Ne oprim la aceeași pizzerie ca de obicei. Xheni se întoarce, iscoadă printre noi, o să vorbesc cu voi în engleză, să nu se prindă ăștia că pricep ceva. Ce zic, Xheni? Ei, nu vrei să știi, de-ale lor. Și râde. Împărțim mâncare. Ne tot îmbie cu souvlaki-ul ei. Hai, ia, că e moale, carnea e bună. Când îi spunem că nu trebuie să plătească nimic mai că îi dau lacrimile. O să-mi fie dor de voi. Xheni, sunt curios, fiecare țară are o perioadă de glorie de care-și aduce aminte, la voi când a fost? Ridică din umeri, habar n-am. Cred că atunci când au venit italienii peste noi în anii ’30. Totul mergea bine, erau bani, afacerile mergeau. Cam atât. Adică vouă v-a fost bine când a venit Mussolini peste voi? Se închide ca un melc și nu mai scot nimic de la ea. Xheni, nu vrei să vii în vizită pe la noi? Oricând, te-așteptăm. O să mă faci din nou să plâng, darling.

Când s-a decis să plece, Xheni și-a luat copiii de mână și-a plecat, în pribegie, ca refugiat. A ajuns în lagăr la Budapesta, femeie la 40 de ani cu doi adolescenți, practic. Nu vorbea o boabă din nimic. Fără bărbat, pierdută prin Europa, căuta azil în Statele Unite. Cât erau acolo, un motociclist britanic a văzut-o pe fata ei și s-a îndrăgostit de ea, după care a ajutat-o să-și facă hârtii de emigrare în UK. Sunt căsătoriți și astăzi. Xheni a mers apoi în lagărul din Austria până i-au venit hârtiile. În spatele ochilor ei stă o poveste pe care n-am s-o știu vreodată, nici n-am s-o pricep. Tot ce mi-a spus sunt fragmente sparte, cioburi ale cutiei Pandorei. M-a întrebat într-o dimineață Gabi ce înseamnă tatuajele tale? Uite, Xheni, știi de mitul lui Prometeu? Care a adus focul oamenilor. Pentru asta zeii l-au pedepsit și l-au legat de munte, și vulturul lui Zeus venea să-i ciugulească ficatul în fiecare zi. Prometeu înseamnă gândul cel dintâi. El avea un frate geamăn, Epimeteu, care înseamnă gândul cel din urmă. Nemulțumiți totuși de pedeapsă, zeii au continuat să dea o lecție, și au făcut prima femeie din țărână. Pe Pandora. Și i-au dat-o lui Epimeteu de soție. La nunta ei zeii au făurit o cutie fermecată, o amforă de fapt. Înăuntru, Pandora credea, sunt bijuterii. Doar că nu erau bijuterii. Erau toate relele lumii. Nebunia. Furia. Tristețea. Și, bine ascunsă, era speranța. Elpis. În noaptea dinaintea nunții, Pandora s-a uitat înăuntru, și a eliberat duhurile. Unii spun că dinăuntru au ieșit molii, care mai colorată, care mai otrăvită. Pandora s-a speriat și-a pus capacul la loc înainte să poată ieși Elpis. Și-aici e o poveste, pentru că Elpis nu înseamnă neapărat speranță. Înseamnă luciditate. E poate cel mai vechi mit al omenirii. Un mono-mit. Xheni ascultă, privirea-i alunecă în trecut. Da, Elpis. Speranță. Speranța e bună. Și-acolo ce e? Acolo e Geamănul. Pro/ Epi-meteu. Și ți-ai desenat toate ăstea pe tine? Da, Xheni. De ce? Ca să-mi aduc aminte. Să-ți aduci aminte. Ce frumos. Și eu îmi aduc aminte. Doar că nu se vede nimic la suprafață.

În dimineața plecării ne spune nu suport despărțirile. Vă mulțumesc. Tu, Xheni? Nu, noi îți mulțumim, ai fost o gazdă minunată. Mulțumim de timp, și de povești. Ne auzim în curând. Și ne vedem, Xheni, promitem. Ne-aduce o pungă în care sunt buruieni de munte. Uite, din asta se face ceaiul pe care l-ați băut. E o aromă ciudată, tei amestecat cu busuioc, mentă, cumva toate la un loc și totuși separat. O știi de undeva, n-ai mai întâlnit-o niciodată. Asta e Xheni. Care, apropos, se citește Jenny.

Falënderim, Xheni! Pentru tot.

G

Zurgălăi

Avant la lettre…

La discuție participă și soțul doamnei învățătoare. Soțul doamnei învățătoare e angajat la stat. Are grijă să nu ia foc o Regie. Loc călduț, bătrânețe liniștită. În timpul liber, vor afla în câteva minute părinții prezenți, domnul soț al doamnei învățătoare se va metamorfoza, zurgălăi, zurgălăi, veseli zurgălăi! În nimeni altul decât moș Crăciun! 

Am aflat următoarele de la oameni a căror identitate prefer să rămână necunoscută. Au copii. Copiii lor merg la școală. Sunt în grupa Zero. La început. Și ce început! Dacă li s-ar ști numele, îmi spun cu teamă, cine știe cum se vor purta ”ei”, împricinații, cu micuții. E o spaimă irațională, le vei spune. Ba chiar le-am zis și eu, unuia cel puțin, cu reasigurarea că dacă măcar un fir se mișcă aiurea pentru copiii ăștia va ieși foarte urât. Dar mă grăbesc cu concluziile și uit să spun povestea…

A fost odată ca niciodată o zi de școală. E ca în compunerile din gimnaziu pe care majoritatea copiilor urăsc să le scrie/ la venirea din vacanță/ și care începe așa ”E toamnă.” Și adevărul faptic este că așa și era. Toamnă. Urlete, țipete, rechizite băgate anapoda în rucsac, codițe și breton, unghii tăiate și flori cumpărate pentru doamna (sau tova prin anumite cotloane). Oare ai nimerit bine? Oare va fi bine cu învățătoarea? Peste tot unde întorci capul pare a fi dezastru, un dezastru proorocit, hărăzit și acceptat în același timp tîmp și indiferent de majoritatea. Lasă că nu o să ni se întâmple nouă. Ne-am asigurat, care cu întrebări, care cu informații, care cu o punguță aici, un pliculeț acolo, toate ca toate dar să ajungă copilul pe mâini bune. Să facă școală. Să facă treabă. Să devină om. Și apoi tic-tac și începe. A fost odată ca niciodată o zi de școală. Prima zi de școală. Care cu mic, care cu mare. Mămicile cu stomacul ghem, tăticii cu ghemul ață dar apoi vine ea. Ea – te uiți acum cu atenție – pare desprinsă din propria ta copilărie de elev chilug (sau școlăriță cu codițe, după caz). Inspiră încredre. Nu e una dintre fătuțele ălea care pare că au făcut pedagogicul la seral. Se impune. Are timbrul acela ușor rugos al omului care a vorbit mult, multor, și pentru mult mult timp. Unghii cu ojă dată scrupulos până la cuticulă. Bijuterii pe degete cârnăcior, trăite bine. Coafură drei wetter taft. Parfum damf, seine kampf. Mieroasă. Mâță blândă. Dragostea de copii n-a mirosit vreodată mai onctuos. Ți-e frică, nu? Normal că ți-e frică. Ți-aduci aminte de cum era și pentru tine, ți-aduci aminte că de jur împrejur erau doar alți copii, străini ca și tine, în ziua când te-ai dus tu prima oară. Și-acum e el. Sau ea. Și doamna pare că știe ce vorbește.

Se împart repede responsabilitățile. Se pune de-un comitet. Al părinților. Alt front al salvării naționale. Cineva se propune, sau e propus, să fie șef. Altul să strângă banii. Altul să facă grupul de mail-uri (mai nou nelipsit). Așa fac oamenii în 2013. În 1985, acum o mie de ani, nu exista facebook. Sau mail. Unii dintre noi mai sărmani nici telefon nu aveau. Dar asta e trecut, deja, libertatea vine cu tot felul de zurgălăi numai bun de atârnat la gât de diverse feline.

Copiii încep cu dreptul. Vin mulțumiți acasă. Dă-i cu bețișorul. Dă-i cu bastonașul. Te uiți și ți-e drag. Te uiți și ți-e dor. Ți-e dor de ani care nu se întorc, de când îl legănai să doarmă că avea colici, de când îl ștergeai la gură mai știi cât de simpatic era când se mânjea până la urechi cu sos de spaghete? Dar acum uită-te la el. E școlar. S-a făcut mare. Vremea ta, pe undeva, a trecut. E rândul ei. Lor. Celorlalți. Și ea e prima, de fapt nu ea e doamna. Cumva educatoarele de la grădi nu primesc aceeași recunoștință deși ar trebui. Învățătoarea e prima. Începe urcușul greu al celor 12 trepte, mai nou 13 cu tot cu zero. Să fie cu noroc, nu?

Și vine prima ședință cu părinții. Abia aștepți să afli, să vezi, e ca o cursă la sprint de melci, râd părinții de boacănele copiilor, râd de prieteniile legate, râd și se veselesc că doar răsuflă ușurați, nu a picat cerul, nu s-a înecat cu iarbă din prima, n-a venit acasă cu capul spart, n-a făcut dizenterie, bube, febră, negi, nu l-au mușcat câinii, nu a învățat înjurături, afli vești bune, unde mai pui că doamna le zice la toți vai, ce copil frumos, ce fire specială, ce personalitate sensibilă, ce ureche muzicală, ce memorie, ce atenție, ce cumințenie, ce fire jucăușă și zglobie, ce viitor, ce performanță…ce să mai, câte un pic pentru orgoliul fiecăruia și apoi cărui părinte nu-i place să audă că și-a crescut copilul bine în primii 7 ani (de) acasă.

Pe acest val de optimism vin primele solicitări. Că știți cum e sistemul, că statul nu dă bani, că uite eu am metodă, uite aici niște chestionare trebuie să le completați fiecare, uite și o temă pentru acasă pentru părinți pentru Halloween. Halloween, ce prostie mai e și asta dar în fine, dacă așa face toată lumea fie. Și te uiți acasă pe chestionar, nu e mare brânză, tot felul de întrebări despre copil, ce-i drept unele și despre tine, dacă stai la casă, dacă stai la bloc, unde lucrezi ce studii ai – chestii de genul ăsta. E nominal și se dă în plic. Te întrebi o secundă dar oare de ce vrea doamna informațiile ăstea? Dar îți trece repede, devreme ce toți părinții au primit pesemne că așa e politica, și apoi cine-a ști, cine-a afla? Numai doamna și doamna ne vrea binele copiilor noștri. După care mai sunt și alte cerințe. Uite generațiile anterioare au luat de toate. Au luat proiector video. Au luat parchet. Un tătic generos a făcut asta. Un alt tătic generos a făcut cealaltă. Sărmana școală bogată, noroc cu enoriași, pardon părinți cu dare de mână. Că așa vrei să îi înveți și pe copii să fie în viață. Darnici. Și cu spirit comunitar. Bine unele lucruri îți par deja cam gogonate, cum ar fi de exemplu că educația merge mână în mână cu bunăstarea, ca și cum ciorba nu se poate mânca decât cu lingură de argint că altfel îi spurcă gustul. Dar taci, ții în tine, e totuși o clasă de oameni, nu ești singur, nu vrei să te dai în petec să se uite alții urît la tine și să te vorbească. Lasă pe tine. Pe copilul tău.

Doar că următoarea ședință e un duș rece. Doamna vine și vreme de 2 ore tună și fulgeră. Toți copiii sunt tâmpiți, retardați, rupți în cur, se alege praful de ei, trebuie intervenit, trebuie lucrat suplimentar. E o treabă foarte iscusită, îți spui acum la distanță – după ce s-a ridicat pâcla șocului inițial. Marketing agresiv. După ce ți l-a lăudat îl face albie de porci și crează o ipostază iminentă cu o singură cale de scăpare. Intră pumnul dragonului. After.

Surprize! Surprize! Doamna are After. Pe care într-un parti prix cu o doamnă îl încurajează ”prin negare” adică ea nu le zice la oameni veniți la mine la bijniț pe 1500 pe lună ori 20 egal 30 de mii pe lună bani peșin învățământ privat. Nu. Ea le zice că sunt liberi să își distrugă copilul și să îl lase să rămână un tâmpit idiot cretin brânză bună în burduf de câine. Tu ți-ai distruge copilul pentru câteva sute de euro pe lună? Nici eu. Nici ei.

Doar că ceva s-a întâmplat anul ăsta. Nu se aliniaseră planetele. Chiar dacă majoritatea au constatat că ai lor copii sunt puși în clasă cu alți copii din același cartier în care – curios nu? – era și After-ul doamnei, oamenii n-au fost dispuși să dea bani pe after. Iaca nu! Că are cine să aibă grijă de ei. Care c-o bunică, o mătușă, o bonă, o vecină mai vredincă, cert e că nu s-au înghesuit oamenii la bijniț-ul tovei. Ei și-atunci să te ții!

A început războiul cu părinții. O formă de abuz psihologic al copilului by proxy. Nu-i faci rău copilului, ai văzut ce s-a întâmplat cu Veronica Bereandă anul trecut, plus că ei sunt copii nevinovați. Nu, începi și-i lucrezi pe părinți. Îi iei pe fiecare la tete-a-tete-uri și îi umpli cu jegul tău de manipulare, că doamnă nu se descurcă, pierde trenul, nu se adaptează, nu lucrează bine, nu prinde nimic la clasă, nu o să iasă nimic. Doar doar. Doar doar iese. Doar doar se răzgândește prostul. O mai dai și pe intimitățuri, te destăinui, povestești de ce cadouri luxoase ți-au făcut alte generații, bați apropouri, mai stimulezi un pic fraternismul xenofob că nici țiganii nu fac așa, că ce noroc aveți voi cu mine că mi-am făcut after că dragă, eu le-am zis și la colege încă de acum 10 ani dar dacă nu s-au orientat în fine, eu fac treabă nu ca alții da nu e cel mai ieftin dar la sfârșit o să-mi mulțumiți.

Mizezi că nu sunt martori la discuții. Mizezi că, luați om cu om, vor capota. E oricum o societate balcanică, ăstea sunt obiceiurile, așa face toți, dragă, trebuie să te descurci. Cum necum, cine vrea să facă bani în țara asta poate numai proștii rămân pe drumuri, și mai se și plâng după aia.

Vin sărbătorile. Recolta la after e slabă. Slabă. Slabă de tot. Băi și te întrebi ce dracu e în capul oamenilor ăstora? Nu li s-a explicat? Nu le-a zis doamna din nou și din nou că e nevoie de muncă suplimentară? Cu chiu cu vai s-au adunat, până acum, 600 de lei de cap de părinte. Clasa s-a împuținat, fondul e cam de 10 mii de lei în total. Dă-i cu cadourile. Trebuie luate cadouri, zise doamna impacientă. La cine? Păi la doamna directoare. Fie! Și directoarei adjuncte! Hai, fie. Și secretarei!!! E în regulă. Și bibliotecarei! Și portarilor! Păi de ce? Păi că așa facem parte din comunitate.

La discuție participă și soțul doamnei învățătoare. Soțul doamnei învățătoare e angajat la stat. Are grijă să nu ia foc o Regie. Loc călduț, bătrânețe liniștită. În timpul liber, vor afla în câteva minute părinții prezenți, domnul soț al doamnei învățătoare se va metamorfoza, zurgălăi, zurgălăi, veseli zurgălăi! În nimeni altul decât moș Crăciun! Contra cost, evident. Cică taie și chitanță, preț modest, 200 de lei reducere de la 250 să ho ho ho dea cadouri de la copiii cuminți și să-i certe pe părinții obraznici și zgârciți! Hapsâni! Nesimțiți, plozii voștri vor ajunge niște săraci cu sufletul, pe lumea asta trebuie să dați! (Iar noi, oamenii deștepți, șoptea o voce mieros, să profităm cât putem din asta).

Luni începe școala. Scandalul, îl știți deja, a transpirat în presă. Puteți citi mai multe în articolul lui Cătălin Striblea AICI. Cât despre bijnițurile doamne învățătoare, tare mi-e teamă că vremea lor a trecut.

N’est ce pas, blândă doamnă?

G

povestea in care se putea intimpla orice (1)

era soare si cald afara. se trezise bine, cu pofta de ceva, dar inca nu stia ce. cu siguranta insa, astazi va fi una dintre zilele de care imi voi aduce aminte sigur multi ani de acum inainte. n-as putea sa spun de ce, dar sigur asa va fi.

se trezise cu impresia ca va fi o zi in care totul se va schimba. orice era posibil. parca toata urzeala fiintei era permeabila astazi, asa, fara un motiv anume. nu era nici vacanta, ba chiar la slujba lucrurile mergeau dinspre aglomerat spre oribil de mult de lucru, masina facea figuri de citeva saptamini, dar de unde timp s-o duci in service, o raceala stupida facea sa i se cojeasca nasul de la batistele aspre, se cam ingrasase si camasa cam tinea la subsuori, daca e s-o luam asa nimic nu statea cum trebuia, parca toate erau razna. dar uite ca taman atunci s-a trezit cu pofta de viata, cu sentimentul ca orice ar fi fost pina atunci, de azi se va sfirsi.

dupa un dus cu apa caliie, ca pentru trezire rapida, desi repet, totul parea in regula, somnul disparuse de cum a deschis ochii, ba chiar simtea nevoia sa cinte, lucru care nu ti se intimpla chiar in fiecare zi si in orice conditii. ciudat, pe masura ce se gindea la ce bine e sa te trezesti din cind in cind asa bine, incerca sa-si dea cu presupusul cam de unde ar putea veni surpriza zilei. Sa vezi ca imi primesc marirea de salariu! Ce tare ar fi asta, ar insemna ca l-am convins pe fraier ca sunt bun, prea bun, de neinlocuit. sau mi s-a furat masina si imi iau asigurarea pe ea, care oricum e mai mare decit daca as fi vindut-o. Sau, pana mea, poate ma duc diseara la poker si-mi intra chinta aia care m-a tot incercat de saptamini. Oricum ar fi, sa fie primit, ca e de luat nu de dat. La dracu. Femeia asta chiar nu ia niciodata pasta de dinti?! Bine ca macar vasele le spala.

Trafic de oras la 9 dimineata, injuraturi, semafoare defecte, intersectii blocate, femei mici in masini mari, politisti depasiti de situatie si pietoni abulici care serpuiesc ametiti printre coloane de masini. Misca-te fi-ti-ar capu’ al dracu’ de generos, lasi toate pizdele sa treaca? Mai fute si altceva decit chiloti, cretinule ce esti.

Neatza. Adina, sun-o pe aia de la asigurari, ca a intrat unu’ in mine acuma. si trimite pe cineva sa duca masina si sa mearga la politie, sau unde trebuie, nu stiu, te rog, te descurci, asta e numarul muistului, suna-l, muieste-l, fa-i ce vrei da sa rezolvi

si ce bine ma trezisem, in pizda ma-sii cu bucurestiu’ mortilor ma-sii de oras de cacat plin de cretini.

_________________

daca are cineva idee de continuare, sa scrie. altfel, eu am vreo 4 variante in cap, dar mi-e somn sa le mai scriu acuma 🙂

diabet bey

daca ati vizitat turcia, probabil ca stiti cum prepara turcii ceaiul. daca nu, va spun eu: mai intii se umple samovarul cu apa, cam pina la jumatate, si se lasa pe foc pina da in clocot. cind incepe sa fiarba apa, un sfert din cantitate se foloseste pentru a uda peretii interiori ai ceainicului, dupa care se arunca. se pun frunzele de ceai in ceainic (cam intre un sfert si o treime din volumul acestuia) si se amesteca bine cu putina apa fierbinte. deasupra se toarna restul apei clocotite din samovar, se acopera si se lasa cam cinci-sase minute. impreuna cu frunzele de ceai se poate adauga si zahar precum si citeva felii de lamiie, dar asta nu este obligatoriu pentru ca multa lume prefera ceaiul neindulcit. ei bine, dupa tot procesul asta, ceaiul devine extrem de concentrat, in special daca este preparat cu intentia de-a fi servit de-a lungul intregii zile si nu tot odata. pentru a-l mentine fierbinte de-a lungul intregii zile, se umple samovarul cu apa si se lasa la foc mic (economic) apoi se pune ceainicul cu ceaiul gata preparat deasupra; aburii din samovar mentin ceaiul fierbinte cit timp este nevoie sau pina este servit complet. bine, nu trebuie sa uitam sa reumplem samovarul cu apa, din cind in cind.

ceaiul preparat in modul acesta este aproape imposibil de baut direct, asa cum este in ceainic, el trebuie strecurat si diluat cu apa fierbinte (uneori 1 la 1, alteori 1 parte ceai si 2 sau chiar 3 parti apa), apa care, la momentul servirii, se toarna direct din samovar peste ceaiul concentrat. daca este preparat cum trebuie, ceaiul turcesc este extrem de gustos si cunosc persoane care beau cite 20-30 de paharele pe zi. ceaiul turcesc se serveste in paharele speciale, din sticla, niciodata in cesti de portelan sau cani. unul din motive ar fi ca, in momentul diluarii cu apa, culoarea este singurul atribut care-i tradeaza concentratia; altele nu stiu si nici n-am intrebat. ceaiul concentrat poate fi de la maro roscat pina la negru (functie si de tipul de ceai, nu numai de concentratie), iar ceaiul numai bun de baut este maro roscat transparent. dupa preparare, se adauga, dupa gust, unul sau doua cubulete de zahar si una sau doua feliute de lamiie. bineinteles, acum exista ceainice din inox si masini electrice de preparat ceai turcesc, dar un bautor de ceai versat nu ar ingadui niciodata un asemenea tertip, menit numai pentru infideli; ceaiul perfect trebuie facut, intotdeauna, de mina de om.

oriunde v-ati duce prin istanbul (si, in general, prin turcia), in orice pravalie ati intra, daca va aratati interesat de o marfa oarecare, veti fi intrebat imediat daca doriti un ceai. chiar inainte de-a apuca sa intrebati cit costa marfa respectiva. nu refuzati chiar daca va grabiti, comerciantii turci se mindresc in mod deosebit cu traditia asta si considera o onoare faptul ca ati acceptat un ceai in pravalia lor, chiar daca, in final, n-ati cumparat nimic. mentalitatea turcilor comercianti nu este “baga-i clientului marfa pe git si scapa de el”, ca la noi, ci “cistiga-l ca client pe viata; daca nu cumpara azi, nu-i bai, o sa cumpere miine”. ideea este ca, daca ai baut un ceai in pravalia sa, comerciantul stie ca, data viitoare, cind vei vrea sa cumperi ceva, vei alege pravalia lui in dauna tuturor celorlalte. in plus, dat fiind ca in turcia cam absolut totul se poate negocia, ce poate fi mai placut decit sa va asezati cinci minute pe o lavita, cu un ceai in fata, si sa va incercati talentul de negociator lansindu-va intr-un duel tip cerere-oferta cu un efendi comersant?

cam lunga introducerea. de fapt, altceva voiam sa va povestesc: zilele astea am vazut ceva care m-a lasat mut si doar stiti ca tractorel nu ramine mut cu una cu doua. ma intorceam de la sapanca si eram intr-o statie peco, pe autostrada; facusem plinul si asteptam ca baiatul sa termine de spalat geamurile la masina (treaba care, in turcia, se considera inclusa in pretul benzinei – apropo: uneori, cind iesi de la vreun restaurant, te trezesti cu intreaga masina spalata; daca stergatoarele sint ridicate, e cazul sa lasi un mic bacsis baiatului cu mopul si galeata; daca nu, e clar ca spalatul e inclus in costul mesei). arunc ochii, la intimplare, inspre un magazin de covoare care se margineste cu statia peco si vad un mosneag cam la 75-80 de ani, uscat ca un tir, asezat in lotus pe iarba si cu o tava grea de bronz in fata, in mijlocul careia trona un pahar de ceai si linga acesta, un morman de cubulete de zahar. in dreapta mosneagului, gata pregatita pentru pufait, o narghilea imensa. inainte de fiecare inghititura din paharul de ceai (care era foarte fierbinte, puteam vedea cum se ridicau aburii), mosneagul isi punea un cubulet de zahar pe limba, apoi, cind gura de ceai dizolva cubuletul, tragea un fum lung din narghilea, cu ochii inchisi, si dadea fumul afara pe nas. cind fumul incepea sa se subtieze, mosneagul deschidea ochii si se uita fara o tinta anume pentru citeva secunde, dupa care relua totul de la capat. baiatul terminase de spalat geamurile, ma claxonau alti soferi sa fac loc. i-am pasat o lira baiatului si am tras incet la umbra, sub un copac, sa studiez scena. mosneagul, monument de organizare: cubuletul pe limba, sorbitura de ceai, inchisul ochilor, tras fumul, pauza mica, dat fumul afara pe nas, deschisul ochilor si privitul in neant pentru citeva clipe. totul a durat cam 10 minute, timp in care mosneagul a topit vreo 20 de cubulete de zahar, a tras 20 de sorbituri de ceai si 20 de fumuri zdravene din narghilea. tinind cont de faptul ca intreg ritualul mi s-a parut a fi ceva obisnuit pentru el, ma intreb: de cit timp o consuma mosneagul cuburile de zahar, asa, ca pe semintele de dovleac? si cum de ajunsese la virsta aceea, prada unui asemenea ritual?

consula-m-as si n-am cui

acest post este un pamflet; oricine se recunoaste intr-insul n-are decit sa-si schimbe atitudinea, pentru a evita, pe viitor, sa devina tinta celor multi si prosti, ca noi, care n-au alta solutie decit sa accepte situatia asa cum se prezinta. tractoristi din lumea-ntreaga, uniti-va!

ca in orice luna de prier, cind se apropie vremea reinnoirii permisului de sedere in patria careia-i ara ogoarele, tractorel revizuieste toate documentele familionului si decide care trebuie reinnoite, carora le trebuie prelungita validitatea, alea-alea. anul asta este rindul reinnoirii pasaportului lui eddie, fiul lui tractorel, care expira undeva prin septembrie. de ce trebuie reiinoit taman acum, in aprilie? pentru ca daca facem aplicatie pentru reinnoirea resedintei, validitatea acesteia va fi numai pina in septembrie, cind ii expira pasaportul, si nu pentru un an, cum ar trebui sa se intimple in mod normal.

unde trebuie apelat pentru o reinnoire de pasaport cind esti in strainatate? la consulat, birjar! fac aici o mica paranteza, pentru a va introduce treptat in atmosfera atit de calda a consulatelor romanesti, croite parca pe gustul bloggerilor circotasi sau ale ziaristilor de scandal si populate cu tot felul de indivizi ale caror studii la seral, din pacate, i-au impiedicat sa devina mindrii aprozaristi sau destoinici croitori. probabil ca va aduceti aminte despre peripetiile lui tractorel prin consulatul romaniei la stambul, petrecute cu ceva anisori in urma, pe baza carora tractorel a emis nenumarate teorii cu ample ecouri in lumea stiintifica a vremii (cum ar fi: vaca pe planul inclinat, manual alternativ de utilizare a cazmalei, etc). cum era de asteptat, nici vizita de astazi nu s-a dovedit a fi iesita din comun, desi noul sediu al consulatului (situat acum undeva prin etiler, o mahala de clasa a stambulului) ar putea aparea oricui ca un simbol al modernitatii, departe de birocratia si apucaturile specifice perioadei peste care ne chinuim sa trecem de atitia ani.

inarmat cu toate originalele si copiile publicate pe site-ul consulatului, confirmate chiar si telefonic de un functionaras foarte binevoitor si cu voce pitigaiata (care si-a facut timp sa-mi lamureasca toate intrebarile, ieri, timp de 18 minute batute pe muche: 12 on hold, 3 jumate de cautat prin ghidul functionarului de consulat (care are nenumarate capitole lipsa, in opinia mea, printre care si cel numit “cum trebe sa te porti, nenorocitule, cu aia de-ti plateste salarul”), vreo alte 2 minute de intrebari obligatorii de genul “alo, mai sinteti acolo?” si “m-ati inteles?”, iar restul de juma’ de minut de oferit, in sfirsit, informatiile necesare), am demarat tractoriceste catre etiler.

lucru de neinchipuit, prevestind anormalitatea intreprinderii mele, am gasit loc de parcare. nu spun asta pentru ca ar fi fost ora de virf, desi era, ci pentru ca in fata consulatului romanesc, pe partea cealalta a strazii, troneaza sultanesc vreo trei pubele de gunoi imense, care ocupa cam jumatate de strada cu volumul si cam toata strada cu mirosul. am parcat repede, cu o mina pe volan, una pe schimbatorul de viteze si ambele la nas (nu ma intrebati cite miini am, sint un tip agil!), apoi am traversat si mai repede pe partea sigura a strazii. acolo m-a luat in primire un nene a carei burta se itea printre mustati si care asigura paza si securitatea consulatului stind la taifas cu o blonda cu picioare lungi… aaa, o baba grasa, cocosata si fardata cu o droaie de negi, care ori ii ghicea viitorul, ori era mama lui, pentru ca s-a rastit la el de citeva ori, iar el a ridicat bratele in lateral a neputinta si a zis ceva cu voce stinsa si ochii coboriti in ciment. vazindu-ma pe mine, a devenit instantaneu cerberul prezentabil si incoruptibil care trebuia sa fie, expediind-o pe blonda… aaa, baba, cu o miscare energica de bulan.

cu acelasi bulan m-a invitat si pe mine sa trec prin cadrul metalic ce trebuia sa dovedeasca faptul ca am asupra mea (sau nu) bombe, pusti, pistoale, cingo de contrabanda, copiutze, cutite, droguri, salvari falsi, sabii ninja, intentii rele, iatagane sau droguri de mare risc (nu aveam de nici unele; desi nu par, sint om serios). am trecut cu succes prin furcile caudine, fara nici un bip (ca sint voinic!), apoi atentia sa s-a indreptat asupra mapei si gentutei pe care le aveam asupra mea. m-a rugat frumos sa deschid gentuta, mi-a pipait ipod-ul, cheile de la masina si pachetul de tigari; din priviri mi-a cerut una, am incuviintat din cap, s-a servit. a trecut la mapa. aici i-au sticlit ochii si, probabil, i-a (re)venit vocea: “where are you from?”. “from romania”. “you have a lot of documents, you want to apply for a visa?”. ” yeah, but I think they’ll reject it again, they don’t allow anymore entry for romanian citizens”. a dat din cap energic, aprobativ si compatimitor, apoi, dupa exact cinci secunde a mijit ochii, m-a privit intens (probabil ca i-a cuplat vreo sinapsa mai agila, una dintre cele care dau rateuri mai rare), a mormait ceva in limba materna, a tusit incurcat si mi-a intors brusc spatele, lasindu-ma sa ma descurc singur mai departe. ceea ce am si facut, spatiul de la poarta pina la intrarea in cladire parea destul de benign si asa s-a si dovedit a fi.

in hol, aglomeratie mare, se vede treaba ca functionarii de consulat isi pot justifica lejer salariile. bazindu-ma pe experientele mele anterioare cu consulatele romanesti, mi-am fixat azimutul si am trecut ca prin brinza printre toti cei care asteptau acolo, pina cind am fost oprit de o mina pe piept: “where are you going? visa or documents?”. “to the documents section, I need to do some paperwork”. “ok, straight forward!” si mina a disparut, lasind sa se vada doua tzi… mameloane imense deasupra carora trona o gura mai rosie decit tot singele varsat la plevna si un coc la fel de rosu din care se iteau doua betisoare chinezesti… ati ghicit! rosii. am continuat de-a lungul holului, am zimbit catre citeva camere de supraveghere (oamenii aia isi iau salariul pe baza gesturilor noastre, se cuvine sa fim si noi umpic mai atenti cu ei, ne scobim destul in nas, in urechi si-ntre dinti pe timpul lor) si am ajuns in fata ghiseului unde un nene binevoitor si cu… voce pitigaiata citea ceva intr-un dosar destul de voluminos (judecind dupa confuzia si indignarea care i se citeau pe chip, era probabil ghidul functionarului de consulat). urmatorul dialog s-a purtat prin instalatia de sonorizare a ghiseului, care este dotat cu geam anti-glontz (daca era geam anti-prost, as fi dialogat de unul singur, taman ca tzutzea cu dumnezeu, de sub plapuma si cipilica) si un sertar de tip ghilotina, din ala in care pui ceva, functionarul trage de maneta, sertarul se deschide la el si se inchide la tine si invers. trebuie sa precizez ca eu nu am incredere in indeminarea altora, ci numai in a mea, drept pentru care, pe toata durata prezentei mele in consulat, mi-am minuit miinile cu foarte multa atentie, ca nu cumva sa plec mai ciung decit am venit. adica ori de cite ori vedeam ca nenea functionaru’ isi indrepta nu mina, ci ochii inspre maneta, imi trageam discret miiinile pe linga corp, ca sa previn consecinte care ar fi putut dauna carierei mele de tractorist.

“buna ziua!”, “buna ziua!”, “am venit sa mi te-nchini!”… pardon, sandule!… “am venit ca sa fac o procura prin care sotia mea sa ma poata reprezenta pentru formalitatile necesare prelungirii valabilitatii pasaportului fiului nostru”, apoi, in gind, am adaugat usurat “uf, mama ma-tii de gramatica!”. probabil ca asa a gindit si el, dar din alte motive, asa ca m-a rugat sa repet cu un “poftim?”. m-am vazut nevoit sa-i istorisesc totul, de la inceput, cu gesturi si schimonoseli credibile (ca sa imi ofer sanse sa suplinesc carentele pe care se pare ca le avea el in materie de vocabular si, probabil, nu numai). intr-un final am simtit ca a inteles care-i treaba, pentru ca m-a intrebat daca nu sint eu cel care i-a telefonat ieri, cerindu-i lamuriri despre ce acte are nevoie pentru…bla-bla-bla, ca doar n-o sa repet toata formularea aia in ordine corecta, am si pierdut hirtia pe care mi-am notat-o. “deci da, io sint ala, si va foarte multumesc pentru ca m-ati tinut ieri in hold un sfert de ora, chiar simteam nevoia sa iau o pauza maaaaare de ris dupa ce v-am auzit vocea la telefon”. normal ca nu i-am zis asta, nu voiam ca aventura mea sa se termine inainte sa inceapa, plus ca aveam probleme de rezolvat, nu de creat. am zis doar “ihim, da, eu sint ala!” apoi am purces la scoaterea documentelor necesare pentru operatia consulara propriu-zisa. el s-a ridicat de pe scaun, s-a aplecat un pic spre partea dreapta si s-a rezemat cu mina de masuta din spatele geamului anti-pro… glontz. in acel moment, la incheietura miinii lui drepte, am observat o strafulgerarea argintie, ca un sigiliu de calitate: un oyster perpetual deepsea, cu cadran si bezel negre, ceas adevarat, ori de la mama lui, ori de prin stradutele-bazar din jurul moscheii din ortaköy (ipoteza mult mai credibila, judecind dupa pixul bic transparent cu care semna hirtiile), unde gasesti iwc-uri si breitling-uri adevarate la 10-15 dolari, din alea originale, japan movt cu quartz, nu trebuie sa le intorci cu mina pina iti cade opozabilu’ si water resistant cel putin o atmosfera sau un dus doo; deci mama lor de capitalisti occidentali care ne iau o caruta de bani pentru un ceas de trei lire turcesti.

am zimbit stinjenit si am tras mineca camasii peste credinciosul meu sector pentru mina stinga (da ma, te stii tu care, io nu-mi permit omega de aur, ca tine, si nici nu-mi place sa port ceasu’ la mina dreapta!), apoi am asteptat smerit si in stare de trezvie (sic!) decizia Autoritatii, care n-a intirziat sa apara: “patruzeci si unu de dolari!”. am tresarit: “l-au tzepuit, rolexul ala nu merita atitia bani”. era cit pe ce sa-i spun asta, fara menajamente, dar mi-am dat seama (uff, ce noroc!) ca el se referea, de fapt, la taxa consulara. am scotocit prin portmoneu, am scos suma ceruta, am lasat-o sa cada precaut in ghilotina, el a tras de maneta, i-a numarat, apoi i-a pus intr-un sertar normal de la birou. a completat o chitantza, labartat si inestetic (o fi fost doctor intr-o viata anterioara, scuze mutsunake!), apoi a pus cotorul cu chitanta in ghilotina, a impins maneta si mi-a ordonat prin sistemul de sonorizare: “semnati aici!”. mi-am scos parker-ul din gentuta si, tinindu-l de partea superioara si cu ochii intens fixati pe pozitia manetei de la sertar, am insailat rapid cea mai urita semnatura din viata mea, apoi mi-am tras mina exact la timp, pentru ca el deja pusese in miscare neiertatorul mecanism. a rupt chitanta, a aruncat-o in ghilotina (“las ca o iau io de-acolo, cind o fi el neatent!”) apoi a inceput sa caute formularele pe care trebuia sa le completez.

fortat de imprejurari, am devenit un avid completator de formulare (cum e corect: completator, completeur, completash, completaras?), deci am ramas in fata ghiseului, rabdator. le-am primit (moment in care am inhatat si chitanta); trei formulare, floare la ureche. in 5 minute erau gata si la fel si eu, din cauza caldurii inabusitoare care domnea in cladire. am observat ca exista sistem de climatizare dar era nefunctional, nimic neobisnuit, probabil ca plata salariilor are prioritate, doar n-o sa poarte ceasuri pobeda sau chaika in fata clientului. m-am apropiat de ghiseu cu formularele completate. s-a uitat la ele lung, profesionist, a decis ca-s bune si mi-a cerut sa-i dau pasaportul sotiei. l-am lasat sa cada, precaut, in ghilotina; iarasi manevra, l-a recuperat intreg. s-a uitat lung la el (se citeste de la dreapta spre stinga, prima pagina este in dreapta, daca-l deschizi ca pe al nostru vezi ultima pagina) si m-a intrebat oarecum mirat “sotia dumneavoastra nu-i romanca?”. era cit pe ce sa-i spun “ba da, dar am vrut sa va joc o farsa”, dar stiu, sint las, am zis doar “nu”. el a mormait ceva neinteligibil, apoi a venit INTREBAREA: “nu aveti alt pasaport pentru sotie?”. “ba da, cum sa nu, am un dulap plin, dar am luat si io unul la nimereala; stiti, ma grabeam!”. am zis doar: “de ce ar avea alt pasaport, la ce i-ar folosi?”. “pentru ca nu inteleg care e numele si care e prenumele”. “prenumele este primul, iar numele sint ultimele doua” l-am clarificat eu. “aha”, aproape a acceptat el,”dar de unde sa inteleg eu asta?”. “poftiti permisul de sedere in romania”. s-a uitat lung si la asta, n-a gasit nici un cusur. a mormait ceva, nesatisfacut, apoi a aruncat prin difuzor: “doua minute!’. dupa exact cinci minute s-a intors, cu procura semnata si legalizata. monument de eficientza.

De aer si umbra

Timpul copilariei se stinge. Unde sunt anii tablelor incinse, si-ai privarului in soare, si-ai desfacutului de cucuruz in timp ce ploaia batea in burlane… Curtea isi arata pietrele dezvelite peste care au trecut mai multe potcoave decat la Plevna si uneori, daca inchid ochii, pot sa fac acel drum inapoi caci aproape totul e la fel cum era si acum 20 de ani, la fel cum era si-acum 80 de ani. Locul unde am crescut e un spatiu magic care mai sta in picioare deloc datorita mie, si nu gasesc putere in mine sa contribui ca adult la el pentru ca mi-as sacrifica iluzia, anume ca e un cocon oferit, si nu proprietate mie, in care se intamplau toate minunile pagane la care poate visa un prichindel curios ce se intampla dincolo de altar, si de ce cantorul are scrisul frumos la caiet dar mai ales de ce isi tuguie buzele atat de hazliu cand vine vorba de Fecioara Maria. Sunt pe atat de necredincios pe cat era mama de credincioasa, cu atat mai mult cu cat credinta ei a avut dintotdeauna un iz de mister si apostazie; mama nu s-a uitat cu ochi buni la biserica pe cata vreme seara s-a culcat ortodoxa si dimineata s-a trezit greco-catolica. Pe cata vreme popa vine, popa trece, si oricat si-a dorit ea sa isi inteleaga Caderea in cele din urma nu rugaciunile i-au adus alinare, ci bunatatea pe care a reusit sa o sadeasca la timp. Daca mama ar putea sa fie o religie, ar fi religia mea. Am crezut si cred in ea, in abilitatea ei incredibila de a povesti, si-a spune poezii, si-a reflecta lumea prin ochi albastri desprinsi din Luceafarul de Seara, luminarii unei minti deloc prafuite de secolul care s-a scurs peste ei iar astazi doi taciuni peste care trebuie sa sufli ca sa le mai afli secretele. Mainile nu mai pot sa duca o lingura la gura dar la trecerea prin rascruci mama ramane consistenta cu propriile-i invataturi, si-si face o cruce asa cum si-o mai aduce aminte. Stramba, mica, reflexa, e ca si cum si-ar da “buna-ziua” cu cel cu care presupune ca se va vedea candva, nu foarte departe, si sa-l Fereasca daca nu-i da ce i se cuvine caci eu unul om mai bun n-am cunoscut vreodata. Desi cu siguranta exista om mai bun, si cu siguranta mama n-a fost cel mai bun om posibil, ci doar asa cum s-a priceput ea la diferite momente. Sansa a facut ca sa ne nastem, si ea si noi toti imprejuru-i, intr-o lume a Mortii si Renasterii privita prin aceasta vale ingusta a Pacatului si Iertarii. Oare ne va fi iertat mama pentru toate relele de le-am facut, cu sau fara voia noastra? Si, mai ales, pentru ca ne-a sadit acest ghimpe al curiozitatii de-a sti, de-a afla, de-a cerceta, de-a fi si drac de e nevoie doar ignoranti sa nu fim. Un exemplu scurt. Vorbeam deunazi de viata si de moarte, caci cu un om aflat la raspantia dintre ele mai aspru decat vreodata ce poti discuta cu interes, cursul valutar? Si veni vorba de Taica, adica bunicul mamei, adica un om nascut tare tare de mult si care cand dadea sa moara l-au pus “in locul mesei”. Si eu intreb ce e aia “locul mesei” si mama raspunde, cu pauza de suspense, ca e locul unde se mananca. Adica il pun pe masa? Nu, il pun in locul mesei, pe jos, pe podina, caci se considera ca acolo, la masa, unde se rup painile si se bea vinul, si se roaga omul in fata trudei mainilor lui se va fi adunat toata sfintenia casei macar ca acolo sunt curati pe maini, si pe fata, narozii. Si nu poti sa nu-i dai dreptate, e de foarte bun simt. Si din nou pauza de suspense, mama se pierde din nou iar luminariile palpaie ca si cum mintea i s-ar retrage in recesuri doar de ea stiute in timp ce zidurile cad, si geamurile se sparg, si din casuta nu mai ramane decat o podina rece, geluita, sub un cer inalt si curb precum irisul mamii, iar pe jos un muribund gasind alinare in locul mesei, inconjurat de sfintenia mainilor curate dimprejur. Si-apoi voca mamei se intoarce, si ghicind ca noi, si-acum dupa toti acesti ani, tot mai facem greseala de-a lua de bune vorbele ei isi incheie povestea cu o voce voit plata, de banc sec…”dar nu-l lasau foarte mult acolo”

Caci chiar de-a fost pacatul pacatelor mama ne-a lasat, copii fiind, sa ne jucam de-a cantorii si sa pocim cat ne-a tinut gura cantece bisericesti, si Crezuri, si toate celalalte trasnai care deriva din a purta gulerul rigid al canonului bisericesc; si daca a putut sa ne fenteze Postul lung cu o bucata de carne bine prajita in tigaie a facut-o, si daca a putut sa infuzeze nevoia de “bun simt” inaintea a orice altceva a facut-o. Omul e bun, dar nu neindoielnic. Si nu exista adevarati saraci cu duhul. Respecta-ti munca, si unealta, si mancarea pe care o pui pe masa, mergi catre carte si catre cuvant. Cat timp e spus cu sinceritate, cuvantul nu poate fi pacat, oriunde il vei indrepta. Omul se trece. Bucuria de-a fi langa el, suferinta de-al pierde sunt toate momente prafuite ale unei roti a timpului mult mai lunga decat poate privirea sa o cuprinda, macar de-ar fi ea luminarica precum a mamii.

Vom trai noi oare sa dam mai departe ce-am primit? Cadouri ramase ascunse in toti acesti ani, astazi poate doar povesti de le-om spune vreodata unei alte perechi de ochi careia nu-i va veni sa creada, si ne va cere acel cot de minune, si Sfinte Vineri, si Matusi Duminica, si capre cu trei iezi palpabile ca mieluta din gradina, si piei de porc fermecate si cotoroante calare pe maturi precum cea care putea oricand sa se intoarca impotriva turului pantalonilor care s-au asezat cine-stie-unde si erau pantalonii buni, dragutul mamii. Nota catre sine. Cand porti pantaloni buni, nu te aseza cine-stie-unde. Nici pana azi nu-mi iese tot timpul. Dar traiesc cu senzatia ca exista “pantaloni buni”, unii pe care ii port rar dar cand ii port la randu-mi sunt purtat intr-o lume a calitatii aparte in ziua in care, cu soare si aer rece, curat, te vei spala pe fata si-apoi te vei pieptana, si te vei imbraca frumos impreuna cu toti ai tai intr-o mare familie in care lumina colinda de la unul la altul, toti tineri, frumosi, asa cum mintea vrea sa-i retina, si nu-mi pasa cum ii spune acelui loc, in acea zi, dar ce zi ar fi, nu? Si in mintea mea s-a intamplat de sute, de mii de ori, nimic nu ma impiedica sa merg oricand in acest Rai cu ai mei, si cu mine de altadata de mana. Taietorul inca mai are cuie in el din ziua in care le-am batut acolo, si nucul nu si-a revenit dupa scandurile batute cu interesul manifest de-a face o casa printre crengile-i, si tigle nu mai sunt pe casuta dar pasii nostri goi inca nu s-au sters de-atatea ploi, iar ciresul e taiat dar o creanga inca se mai apleaca, fantomatic, peste casa ca sa iti poti da drumul, cu grija, pe ruginiul boltii. Acolo ne-a vrut mama, pe acoperisul lumii ba chiar mai sus, si cocotati-va, copii, pe unde va vine si cu ce va vine; de-ar fi vrut sa ne tina in pimnita n-ar fi trebuit decat sa ne trimita acolo si ne-am fi dus, dar astazi ma gandesc ca ne-a dorit acea amintire, din varful Universului, si mai ales uitandu-ne de sus la cei ramasi in urma, jos, in Curte. Si-apoi la intoarcere remarca in timp ce blidele se umpleau cu mancare…cati ca voi…cati ca voi…

G.

diabet bey

daca ati vizitat turcia, probabil ca stiti cum prepara turcii ceaiul. daca nu, va spun eu: mai intii se umple samovarul cu apa, cam pina la jumatate, si se lasa pe foc pina da in clocot. cind incepe sa fiarba apa, un sfert din cantitate se foloseste pentru a uda peretii interiori ai ceainicului, dupa care se arunca. se pun frunzele de ceai in ceainic (cam intre un sfert si o treime din volumul acestuia) si se amesteca bine cu putina apa fierbinte. deasupra se toarna restul apei clocotite din samovar, se acopera si se lasa cam cinci-sase minute. impreuna cu frunzele de ceai se poate adauga si zahar precum si citeva felii de lamiie, dar asta nu este obligatoriu pentru ca multa lume prefera ceaiul neindulcit. ei bine, dupa tot procesul asta, ceaiul devine extrem de concentrat, in special daca este preparat cu intentia de-a fi servit de-a lungul intregii zile si nu tot odata. pentru a-l mentine fierbinte de-a lungul intregii zile, se umple samovarul cu apa si se lasa la foc mic (economic) apoi se pune ceainicul cu ceaiul gata preparat deasupra; aburii din samovar mentin ceaiul fierbinte cit timp este nevoie sau pina este servit complet. bine, nu trebuie sa uitam sa reumplem samovarul cu apa, din cind in cind.

ceaiul preparat in modul acesta este aproape imposibil de baut direct, asa cum este in ceainic, el trebuie strecurat si diluat cu apa fierbinte (uneori 1 la 1, alteori 1 parte ceai si 2 sau chiar 3 parti apa), apa care, la momentul servirii, se toarna direct din samovar peste ceaiul concentrat. daca este preparat cum trebuie, ceaiul turcesc este extrem de gustos si cunosc persoane care beau cite 20-30 de paharele pe zi. paharele? da, ceaiul turcesc se serveste in paharele speciale, din sticla, niciodata in cesti de portelan sau cani. unul din motive ar fi ca, in momentul diluarii cu apa, culoarea este singurul atribut care-i tradeaza concentratia; altele nu stiu si nici n-am intrebat. ceaiul concentrat poate fi de la maro roscat pina la negru (functie si de tipul de ceai, nu numai de concentratie), iar ceaiul numai bun de baut este maro roscat transparent. dupa preparare, se adauga, dupa gust, unul sau doua cubulete de zahar si una sau doua feliute de lamiie. bineinteles, acum exista ceainice din inox si masini electrice de preparat ceai turcesc, dar un bautor de ceai versat nu ar ingadui niciodata un asemenea tertip, menit numai pentru infideli; ceaiul perfect trebuie facut, intotdeauna, de mina de om.

oriunde v-ati duce prin istanbul (si, in general, prin turcia), in orice pravalie ati intra, daca va aratati interesat de o marfa oarecare, veti fi intrebat imediat daca doriti un ceai. chiar inainte de-a apuca sa intrebati cit costa marfa respectiva. nu refuzati chiar daca va grabiti, comerciantii turci se mindresc in mod deosebit cu traditia asta si considera o onoare faptul ca ati acceptat un ceai in pravalia lor, chiar daca, in final, n-ati cumparat nimic. mentalitatea turcilor comercianti nu este “baga-i clientului marfa pe git si scapa de el”, ca la noi, ci “cistiga-l ca client pe viata; daca nu cumpara azi, nu-i bai, o sa cumpere miine”. ideea este ca, daca ai baut un ceai in pravalia sa, comerciantul stie ca, data viitoare, cind vei vrea sa cumperi ceva, vei alege pravalia lui in dauna tuturor celorlalte. in plus, dat fiind ca in turcia cam absolut totul se poate negocia, ce poate fi mai placut decit sa va asezati cinci minute pe o lavita si sa va incercati talentul de negociator, lansindu-va intr-un duel tip cerere-oferta cu un efendi comersant?

cam lunga introducerea. de fapt, altceva voiam sa va povestesc: zilele astea am vazut ceva care m-a lasat mut si doar stiti ca tractorel nu ramine mut cu una cu doua. ma intorceam de la sapanca si eram intr-o statie peco, pe autostrada; facusem plinul si asteptam ca baiatul sa termine de spalat geamurile la masina (treaba care, in turcia, se considera inclusa in pretul benzinei – apropo: uneori, cind iesi de la vreun restaurant, te trezesti cu intreaga masina spalata; daca stergatoarele sint ridicate, e cazul sa lasi un mic bacsis baiatului cu mopul si galeata; daca nu, e clar ca spalatul e inclus in costul mesei). arunc ochii, la intimplare, inspre un magazin de covoare care se margineste cu statia peco si vad un mosneag cam la 75-80 de ani, uscat ca un tir, asezat in lotus pe iarba si cu o tava grea de bronz in fata, in mijlocul careia trona un pahar de ceai si linga acesta, un morman de cubulete de zahar. in dreapta mosneagului, gata pregatita pentru pufait, o narghilea imensa. inainte de fiecare inghititura din paharul de ceai (care era foarte fierbinte, puteam vedea cum se ridicau aburii), mosneagul isi punea un cubulet de zahar pe limba, apoi, cind gura de ceai dizolva cubuletul, tragea un fum lung din narghilea, cu ochii inchisi, si dadea fumul afara pe nas. cind fumul incepea sa se subtieze, mosneagul deschidea ochii si se uita fara o tinta anume pentru citeva secunde, dupa care relua totul de la capat. baiatul terminase de spalat geamurile, ma claxonau alti soferi sa fac loc. i-am pasat o lira baiatului si am tras incet la umbra, sub un copac, sa studiez scena. mosneagul, monument de organizare: cubuletul pe limba, sorbitura de ceai, inchisul ochilor, tras fumul, pauza mica, dat fumul afara pe nas, deschisul ochilor si privitul in neant pentru citeva clipe. totul a durat cam 10 minute, timp in care mosneagul a topit vreo 20 de cubulete de zahar, a tras 20 de sorbituri de ceai si 20 de fumuri zdravene din narghilea. tinind cont de faptul ca intreg ritualul mi s-a parut a fi ceva obisnuit pentru el, ma intreb: de cit timp o consuma mosneagul cuburile de zahar, asa, ca pe semintele de dovleac? si cum de ajunsese la virsta aceea, prada unui asa ritual?