Pessimo

Să-mi fie iertat dacă n-am să mă sui în căruța entuziaștilor. E știut că mă inflamez repede și tind să-mi risipesc vorbele în direcția potrivită propriului meu compas moral. E verificabil, încă de când a apărut înregistrarea cu doamna Blându de la școala 10 din București, într-una din primele mele intervenții telefonice, la România TV dacă nu mă înșel, am cerut Ministerului Educației și îndeosebi domnului ministru – zis și Sfântul Pricopie – o luare publică de poziție. A întârziat până după sărbători. A fost cumva condiționată de inflamarea suplimentară a opiniei publice. A fost nevoie să mă văd cu părinții implicați în scandalul de la școala 10 la un moment când sorții le erau potrivnici și să petrec cu ei două ore în care am ascultat, am văzut conversații electronice, m-am înfiorat și în același timp le-am împărtășit din experiența anterioară cu cazul din Iorga, unde psihologia de grup a fost – poate curios pe undeva – analogă, analogă prin aceea că inițial suportul pentru educator a fost uluitor de puternic. Sintetic spus în Iorga am plecat de la două mămici, iar acum în Rosetti am plecat de la o mămică și un tătic, și-o a doua mămică a cărei indignare a fost exacerbată cumva și de comentariile halucinante, direct ofensive, ale doamnei Blându la doar câteva săptămâni de la primul contact ”școlar”. Ce a urmat e deja subiect de presă, după ce mămăliga a explodat oameni cu credibilitate și-au pus la rându-le umărul în prezentarea, în splendidu-i jeg, a situației pe fond la școala unde își practica meseria învățătoarea ”cu 30 de ani de experiență”, ”reformistă” și – după cum s-a dovedit – impasibilă în fața evidențelor.

Iar week-end-ul trecut m-am aflat în studio la Antena 3 în compania a doi domni respectabili, unul de la Institutul Diplomatic Român celălalt specialist în PR la Bruxelles. Amândoi, on și off air, au argumentat că poziția domnului ministru – zis și Sfântul Pricopie – este foarte elegantă, că domnia sa de fapt a făcut foarte bine că s-a abținut de la comentarii publice, că era evident că trebuie mai întâi finalizată ancheta, că orice acțiune ministerială n-ar fi făcut decât să-i ofere acestei doamne portițe pentru reintrarea în sistem.

Și-am spus-o cât am putut de răspicat că nu e nimic de lăudat la ministrul Educației în România Remus Pricopie. De lăudat ar fi fost dacă dânsul, în rușinea educațională pe care a oblăduit-o în ultimul an de zile în care s-a întâmplat cazul de la liceul Bolintineanu, cazul de la Prahova și – iată acum – cazul de la maria Rosetti, și-ar fi cerut public scuze pentru mizeria de sistem pe care o legitimează prin poziția dânsului și apoi să-și depună mandatul. Felicitările îmi par tardive în fața cuiva căruia opinia publică a trebuit să-i aducă aminte, prin oprobiu general, de rostul, menirea și până la urmă motivul pentru care e plătit din bani publici. Nu să susțină, într-o primă intervenție, că atâta timp cât școala nu pune mâna pe banii părinților chiar dacă banii părinților intră în școală nu se poate numi șpăgă. Nu să vină, viteaz mai  apoi după suspendarea directoarei din Rosetti și demiterea (pe undeva bâiguitoare) a doamnei Blându de către Consiliul Administrativ al școllii și să promită că vor fi inițiative legislative prin care să fie modificat Codul muncii astfel încât astfel de sancțiuni să fie mai ușoare pe viitor. Sunt epoustuflat, ca să folosesc termenul franțuzit al propriului meu of, de superbul curaj al înalților demnitari ai patriei care deschid ochii la normalitate abia când, în plin ocean de anormalitate, li se arată în urlete și strigăte de revoltă că pasivitatea lor și lipsa lor de rînduială profesională au născut monștri. Până când? Până când voi fi nevoit, în țara mea, să îmi spună cineva că e de aplaudat firescul ca și cum firescul ar fi o ocazie extraordinară, un fel de sărbătoare națională? Firesc era să nu fi aflat niciodată de cazul din școala 10 pentru că firesc ar fi fost să nu se întâmple așa ceva, sub mandatul domnului – zis și Sfântul Pricopie – ministru al educației. Firesc era ca directoarea, și oamenii de la ISMB în frunte cu persoana domnului inspector Trăistaru, după perdaful de anul trecut când s-au confruntat cu aceleași șontîcării birocratice oricare dintre dânșii, de la vlădică până la opincă, să-și folosească util timpul și la altceva nu doar achiziție de licențe pentru manuale virtuale, să învețe în școli neîncălzite copilul gramatica limbii române de la un dascăl ebrios, eventual isteric, obligatoriu mojic dar cu tableta în față. Sunt cutremurat de micimea minții și scurtimea atenției oamenilor dimprejur și-a tuturor deopotrivă pentru care agregatul acesta monstruos, educația în România rămâne doar o funcție a ”harului” educațional al celor care-l populează și mai puțin în prelungirea – cum ar fi la mintea cocoșului să admiți – unei politici coerente de stat care nu doar să plătească pe măsură omul care aduce litera, dar și omul care-aduce banca și omul care păzește clădirea. Domnul – zis și Sfântul Pricopie – este același care n-a avut o problemă cu ecumenismul feroce practicat în ultimul an în inspectoratele școlare din România. Dânsul n-a avut o problemă cu faptul că la Călărași inspectorul șef a interzis vizitele la expoziția Darwin de la muzeul Antipa dar a întors un ochi când copiii au avut ocazia să plimbe roata pe la moaștele Sfintei Paraschiva. Domnul Pricopie a opinat că văzutul exponatelor de la Antipa, unul dintre cele mai vechi muzeze de științe naturale din lume, și al uneia dintre cele mai apreciate – ce-i drept controversate – expoziție de anatomie in vivo, dăunează sănătățiii mintale a copiilor. Am organizat atunci un protest public și m-am oferit să le explic eu copiilor celor din cercul meu de cunoștințe lucruri pe înțelesul lor astfel încât să afle și altceva, nu doar de Cain, Abel și Scara lui Dumnezeu despre lume și natura împrejumuitoare. Cu mine a fost băiatul meu, care la vremea aia avea 2 ani. Deocamdată nu dă semne că ar fi fost traumatizat de vizita la Antipa. E ce-i drept alert când mergem pe la mănăstiri de prezența lumânărilor și-a persoanelor îmbrăcate vecernic (dar, ca să știe și domnul Pricopie, am de gând să-l învăț pe băiatul meu și religie, atâta religie cel puțin cât știu și eu și cred că știu întrucâtva). Și pentru toate de mai sus, și pentru încă altele care țin, spre exemplu, de atitudinea Procuraturii și Parchetului care vara trecută a ”invitat” elevii din Bolintineanu să meargă cu autocarul la audieri la Poliție eu nu simt că ar trebui să aplaud performanța de-acum a Ministerului de-a se fi trezit, în al treisprezecelea ceas și folosind aceeași atitudine guvernamentală încetățenită de premierul Ponta și prietenii săi, că poți deposeda dibaci dezbaterea publică insistând că de-acum, cu zel, vei tăia în carne vie. În primul rând domnule – Sfinte Pricopie! – ministru al educației carnea nu e vie ci e moartă, putredă și mai și pute pe deasupra. În al doilea rând pentru că evidențele vă strigă împotrivă dumneavoastră și multora dintre predecesorii dumneavoastră, în fapt în trup și suflet și cu minime exceție toți o apă și-un pământ, scurgerea ochilor pe învățătura patriei. V-ați bătut joc, într-un cuvînt ușor de înțeles de sus până jos, de părinți și copii deopotrivă. V-ați bătut, vă bateți și în pessimul meu realism găsesc că veți continua să vă bateți joc laolată (a se vedea și speranța domnului Funeriu, fost ministru al Educației slab creativ dar bun la repetat ce spune sufleurul, într-o ”revoluței a Părinților”) de felul în care se face educație în România. V-ați bătut joc prin brambureala programelor. V-ați bătut joc prin rotația cadrelor și examene de definitivat făcute cu japca. V-ați bătut joc prin transformarea unei rețete de învățământ care funcționa în România într-un camping de creație și de furtună a creierelor dezvirginate de rușine, periodic a mai apărut câte unul din neant să-și susțină propria teză dementă de amendare a numărului de ore, a numărului de clase, a numărului de an și dacă în 1990 rata noastră de alfabetizare era de 98% a ajuns, la 24 de ani de libertate să scadă către cote îngrijorătoare. Doar unul din doi elevi iau bacalaureatul în România și domnul Funeriu, ilustru predecesor, spune că e meritul dânsului că a ridicat capota de pe ipocrizia în învățământ. Ca și cum și a asta ar fi motiv de mândrie. Iar acum ministrul – zis și Sfântul Pricopie! – promite un nou cincinal de schimbări apocaliptice care nu știu cui vor folosi, poate doar dânsului într-un rezumat profesional pe care-l va folosi la următoarea angajare. E bîlb. E strâmb. E șontorog. E complet aberant dar, vreau să completez, e exact imaginea pieței care desface educație și consumă în bloc isterie în masă. S-a dus orice urmă de ștaif și de prestanță în dăscălimea românească ai cărei câțiva corifei post-decembriști, pe lângă numitele Blându și Bereandă, o numără și pe Cristiana Anghel, ai cărei ochelari de suferință s-au transformat în birou parlamentar în care sunt ocrotiți câinii mai bine decât oamenii.

Nu, nu simt că am învins cumva – din nou – în fața sistemului. Pentru că tot ce-am făcut e ca, pentru un moment, să întrerupem convoiul dement, funerar, al acestor veșnici impersonatori către o mascaradă de construcție căreia, rând pe rând, îi vor pica victimă copiii noștri și, fără o prescrimbare în fond, copiii copiilor noștri deja gândiți să-și prăsească visele într-o idiocrație a viitorului în care țăranul Ghiță va buchisi pe ecran tactil în timp ce mulge capra și-și încălzește praporul cu lemne, și burta cu urdă.

N-am auzit, și n-am să aud de la dumneavoastră domnule Ministru, Sfinte Pricopie! vreun gest de bunăvoință față de realitate. Inițiativa vă e tardivă, reacția morală bleagă, nu se mai scoală dar atârnă frumos. Și în timp ce internetul se umple de mesaje care certifică ubicuitatea și caracterul universal al bijniței pe care o practică școlile de stat în România, școlile DUMNEAVOASTRĂ domnule, Sfinte Pricopie! dumneavoastră propuneți o ordonanță de urgență (ce frumos sună, într-o republică parlamentară precum România, ordonanța guvernamentală) prin care să scuipați corpul didactic, în timp ce banii îi ia corpul administrativ. Vai vouă, vai nouă tuturor, că în mijlocul vânzolelii morale unul nu mai stă să întrerupă corul catirincilor și să spună stop, nu e treaba mea să-i fac treaba ministrului, nu e treaba mea să-i fac treaba inspectorului, nu e treaba mea să-i fac treaba dascălului copilului meu. Păi dacă e treaba mea de ce le mai dau bani lor? Și cum măsor munca unui funcționar public aidoma ca și mine când, pe murmurul general de stupoare privind melena din praporul educațional, susține că nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i pute?

G

Plictis. Oboseala.

Exista un motiv pentru care, proform, refuz sa ma uit la adaptarea romaneasca a unor show-uri facute pe formatul American Idol sau tara X “are talent”. Nu pentru ca n-ar fi rost sa vezi concurentii, nu pentru ca nu-mi place muzica, nu pentru ca la sfarsitul zilei lumea n-are nevoie si de altceva decat debitul badii gadea si ciutacu si utopiana lor cultura de antena. Nu. Ci pentru ca imi repugna ideea plansului la comanda al “judecatoarei”, invariabil un profil de femeie pe care-ar vota-o indianul talpa-iute, momentele de empatie din solfegiul “mi s-a facut pielea de gaina ascultandu-te” sau glumitele ascutite pe seama falseului deosebit pe care-l poate practica un tanar aspirant, cu mucii in batista. E un fel de God Bless in varianta romaneasca, doar ca-s altfel de pocaiti, un Steaua fara Nume reinventat cam la fel cum, odata cu hamburger-ul, s-a reinventat chifteaua.

E trist.

Prima oara cand am vazut un festival Cerbul de Aur, de exemplu, am avut un fior pentru ca fusese “oprit” atatia ani de zile; si era in Piata Sfatului, in Brasov, si pentru ca se filma cu steady-cams care luau cadre in miscare si totul arata foarte frumos, cu stelute, si erau concurenti din tari dincolo de cortina de fier. Acum, evident, liber-nascutii nu stiu ce-i aia cortina de fier si n-ar putea sa aspire la altceva decat variatiuni pe Hana Montana dar cuget ca nu-i nevoie, ca in Povernei, sa darami o casa de 100 de ani doar sa rescrii istorie. Podul de piatra s-a daramat, a venit apa si l-a luat, vom face altul…vom face altul si numai bine cand e gata podul de piatra s-a daramat (din nou), a venit apa si l-a luat (din nou), vom face altul (din nou) si tot pe rau in jos, si mai falnic, si mai frumos.

Lumea e intr-un punct de convergenta. Diversitatea, sub amenintarea volatila a globalizarii, se pierde la fel de bine cum se ingroapa mirosul de carti in gigabiti de iPad, nevoia de biblioteca in fata unui Kindle sau  – pana la urma – uzul unei religii oarecare sau observarea unui ritual oarecare. Exista vreun ritual in goose-pimples, sau sa-i spui unei oarecare anonime care-a cantat corect Lambada ca lumea a trait degeaba pana s-o asculte pe ea?

O astfel de concurenta pur darwiniana atrage, firesc, omul de rand in modul in care-l atrage si atletismul, sau aruncarea cu ciocanul, sau miratia antilopelor gnu prin apele Nilului pline de crocodili. Nu ne intrebam de ce spectacolul selectiei naturale e atat de fascinat, sau ritualul imperecherii, sau spectacolul prazii fata in fata cu pradator. Dar cand ai o butaforie copiata fidel de peste Atlantic pana la Sidney, si-apoi si pe la noi prin sat, ceva e deja in neregula. Brusc ma simt incarcat pana la refuz de un fel de anglicizare care-mi distruga identitatea de roman, caci cand zice Lori, sau Paula, sau cine stie ce alta pitsi-diva care pana n-au cantat in engleza n-au depasit faza de slagar a carierei lor, cum ca au “cosuri de gasca” pe brate de la vocea unei neofite, ma ia oboseala.

In ziua Z doua milioane, ba nu, trei milioane de romani, adica un sfert din populatia adulta a acestei tari, s-a uitat la talentele acestei tari. Urlu. Unde sunt talentele acestei tari cand ies in fiecare dimineata din bloc printr-un lift care miroase a caine vagabond, la un gang plin de gropi si-mi vizualizez masina din nou zgariata de vreo raba, prafuita dupa nici 24 de ore de cand am spalat-o caci tarii noastre faurim falnic, sobru vast destin? Unde sunt talentele acestei tari cand regele Mihai e comparat de cate un decervelat cu regele Cioaba de insusi Cioaba afla ca analogia e un pic fortata? Unde are Romania talent cand solutiile fiscale se reduc la “da-ne sau iti luam” si cand Gaitan vorbeste de Marin Moraru care, in fata ANAF-ului citeaza din “Tache, Ianche si Cadar” si-apoi ii roaga sa-i puna TVA pe suflet? Unde e talentul Romaniei cand cu ocazia diverselor momente crunte, calamitare or ba, se fabrica in vreo redactie reactia “indignata”  a unui tanar reprezentativ de esantion care cel mult se loveste de neuronul obosit, stagnant al vreunui ambalator de iaurt si vesnica lui dorinta de dreptate si egalitate sociala, daca se poate pe seama bogatului?

Mi-e teama ca Romania n-are talent sau cel putin Romania n-are talentul de-a si-l observa corect. Deplang legendele urbane despre calitatile noastre intelectuale deosebite cata vreme, ca pe vremea lui Mateiu Caragiala, geme mahalaua de juni cu studii la Sorbona si pe-aiurea care nu-si pot gasi un loc de munca, paria in propria tara in vreme ce un parnaias care a facut Spiru la Fefe isi lafaie, fecund, fetida faptura prin pozitii administrative distribuite “politic”. Ce va mai pot invata inafara de faptul ca monologhez, adesea, despre vremuri cand cuprinsi de disperarea unui regim de foame pastram totusi mai multa umanitate decat azi? De ce sunt cersetori desirati pe strazi si dulai bine hranit? De talentati ce suntem? De ce put spitalele si gem dispensarele, de piscina genetica fertila ce-avem? E o gluma sinistra cu aroma de opiu. Dormi, tara, dormi, romanii au talent.

G

Roberta si cadrul constitutional

E de tot rasul, dupa ce insasi presedintele Camerei Deputatilor, doamna Roberta, a afirmat ca “nu exista un cadru constitutional” pentru organizarea unei sedinte speciale in care Regele sa se adreseze Parlamentului, cele doua Camere s-au razgandit totusi si vor da curs cerintei lui Calin File de Poveste Tariceanu. A fost, dupa observatia ascutita a lui Pleasca Paleologu, un “ghiolbanism fesenist” din partea colegilor lui sa se sperie de nonagenarul Michel. Nu e nevoie de studii aprofundate in logica si filosofie sa iti dai seama ca din dragoste frateasca juniorul Vorba Veche zis intre prieteni si Arhaism a luat-o pe distinsa Anastase in balon. Daca barbatul e simplu sa fie ghiolban, femeia e mai greu caci femininul e …ghiolbana?

Roberta “100 de Voturi” Anastase s-a remarcat anul trecut printr-o experienta mesmeriana de tip Pristanda: doua la primarie, doua la prefectura, doua la Popa Pripici. Acest din urma Popa Pripici a ajuns intre timp Patriarh si-i zice Groapa cu Lei in care si-a aruncat numele in timp ce pastoreste noi culmi de civilizatie si regres printre oitsele carpatine de la orase si sate. Departe de noi sa osanam, spre aducere aminte, ca VOTUL cu pricina se referea la decuparea cu grija a una 15 procente din pensiile enoriasilor caci, nu-i asa, e criza, si-apoi prea mult au stat acestia asistati social de STAT. Roberta Anastase era convinsa de veridicitatea cuvintelor sale si cadrul sau constituional in care-si scalda unduioasele forme, caci fiecare mujic umbla prin lume cu scarbavnica filatura pe care zice, la diverse articole (link de pe website-ul, n’est pas, al Camerei Deputatilor insasi!):

Art 1.5: In Romania respectarea Constitutiei e obligatorie

Art 16.1: Cetatenii sunt egali in fata legii si autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari

Art 19.1. Cetateanul roman nu poate fi extradat sau expulzat din Romania

Art. 22.2.: Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant

Art 24.1. Dreptul la aparare este garantat

Art. 29.1. Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. […]

Art. 29.5 Cultele religioase sunt autonome de stat […]

Art. 30.2. Cenzura de orice fel e interzisa

…

si asa mai departe.

Cetateana Roberta Anastase, ca si-o suita innumerata de alti politruci care stau toata ziua cu bula proverbiala in gura mi-a adus aminte de un incident petrecut anul trecut. Vroiam sa digitalizam arhiva de documente alea spitalului Central de Psihiatrie Obregia impreuna cu un coleg de la Institutul de Antropologie. Documentele sunt pastrate de onorabilul spital in parteneriat cu o firma a unor evrei pe platforma de la Glina, acolo unde-si tine si SRI-ul arhivele (daca se intreaba cineva) si sunt securizate spre publicare pentru 50/ 100 de ani, potrivit legii; ceea ce inseamna ca tot ce inseamna arhiva pana la 1910. Spitalul Central de Psihiatrie, dupa un scandal copios, a incaput pe mana unui management ghiolbanos din aceeasi secta cu onorabila Anastase concertat de-o tanara nubila ORL-ista, aflata in tandreturi cu seful Casei De Asigurari Medicale Bucuresti. Pe linie de partid. Dupa conversatii initiale destul de cordiale ne-am prezentat la dansa, intr-o buna dimineata, sa-i zicem de ideea noastra, cum ca-i gratis, cum ca punem aceasta biblioteca digitala la indemana spitalului, cum ca-i un mod sa recuperam istoria in acelasi program al Academiei Romane prin care a fost recuperat si Emineascu etc.

S-a uitat la noi cu o privire caprina, un pic nedumerita de felul “ce-ai cu noi ba, de ce vrei sa dam cu var” (de George Toparceanu) si-apoi a balbait da, sa vedem daca exista cadrul legal pentru asta, faceti si dumneavoastra un memoriu etcaetera, etcaetera. Ceea ce am si facut, ne-am uitat la Constitutie unde e stipulat accesul liber la informatie al oricarui cetatean, ne-am uitat la obligativitatea, prin lege, ca documente oficiale sa fie puse la dispozitie in scop de cercetare s.a.m.d. Naivi ce-am fost! Onorabila boeroaica (sic!) a deferit aceasta cerere Comisiei de Etica a spitalului, care exista dar lipseste cu desavarsire si care, din cate stiu eu, inca nu e de gasit pe pamanturile acelea.

Merita spus raspicat. Nu e nimic democratic. Nu e nimic liberal. Nu e nimic popular la partidul portocaliu. Dupa toate auspiciile ultimii 6 ani au fost de “dictatura luminata” (Elena Udrea). Presa nu e libera, cuvantul e deturnat, iar presa “libera” vehiculeaza tot felul de dementi care peroreaza, inutil, despre drepturile individului din Romania. De la vladica la opinca, de la primarie la prefectura la catedra la alimentara gasesti diversi dulai inregimentati politic, bine umflati de steroidia acestei gasti opresoare si indrituiti de faptul ca “ciocu mic ca acum suntem noi la putere” sa scuipe, analfabet, pe sus-numitul “cadru constitutional”.

Astept anul viitor cand voi vota UDMR-ul, singura formatiune democratica din Romania.  N-ar fi ironic, zic, ca dintr-o data dansii sa obtina 50% din sufragii? Asta da amuzament. Ce distractie, ce misto.

G

  

O neobisnuita greseala de rationament

In editorialul din Adevarul din aceasta dimineata al lui Andrei Plesu domnia sa revine la un subiect drag mie – anume “religia la roman”. Andrei Plesu mi-a devenit (relativ) drag ca voce dupa ce mi l-a citit pe Caragiale, are un anumit tempo, o anume cadenta, si bag sama ca procesul verbalizarii celui dinaintea-i i-a iscat un fel de morb; anume ca Plesu a inceput, chitic, a-l emula pe Caragiale intr-un fel patinat, batranesc, usor ironic, o solutie de altfel ingenioasa la barba domniei sale de orb in tara chiorilor (sau era invers?).

Orisicum e placut cand un fost ministru al culturii scrie corect gramatical YouTube, trebuie ca asta l-a propulsat dintr-un foc de la Anna la Caiafa practicii educationale contemporane, anume ca daca filmulet nu e, nimic nu e, iar eu ma simt al nimanui. Cat despre perspectiva caldut-hazlie asupra aliteratiei macabre dintr-o anume comunitate de romani cucernici care cred ca Biblia a fost scrisa de-un popa de la Targoviste, ca al lor ii hots si corupt, de-aici incepe greseala de rationament neobisnuita, pana si la Plesu.

Am sa explic.

Principala critica adusa practicantilor de religie de oriunde e aplecarea spre fanatism si devotiune oarba. Oamenii urmeaza un crez pe care nu-l cunosc in acelasi fel in care tin cu o echipa de fotbal: exista culorile echipei, exista jucatorul favorit, si satisfactia ca echipa ta e “cea castigatoare”. Nenumarati astfel de credinciosi au migrat, insensibil, spre culturi sau credinte mai reusite decat cea originara intr-un mod firesc, evolutionar; am cunoscut la un moment dat in anticamera unui rabbi un domn care marturisea, emotionat, ca iudaismul il prinde de minune dupa ce-a incercat “tot ce se putea”. Shalom! Pe de alta parte o mobilitate religioasa presupune evident un grad de libertate fata de comunitate. Pentru un om care n-a cunoscut decat echipa de fotbal sateasca gen Vointa Plumbuita e greu sa tina cu Arsenal Londra (sa zicem). E un corolar al lumii medievale care a imprumutat algebra in pata de ulei; a fost nevoie de 200 de ani ca aritmetica arabilor sa infringa abacul olandez.

Deci de ce ne-ar mira ca in Romania exista biserici cu oameni intr-ansele care habar n-au la ce participa? Mirandu-ne, insa, alunecam in urmatoarea capcana, anume una in care sapristiem doar jumatate de mar. Aceiasi oameni nu cunosc nimic si din tabara cealalta, anume reguli fundamentale de adunare si scadere, de ce are ora 60 de minute sau de ce saptamana are 7 zile; ei nu cunosc din ce e facut Soarele sau daca planeta pe care locuiesc e patrata, rotunda sau triunghiulara; daca salamul de Sibiu e chiar facut la Sibiu si ce carne contine intr-ansul; care e principiul motorului cu ardere interna si de ce secara cornuta e psihedelica. Acesti oameni nu cunosc nimic pentru ca din nimic provin, si-n nimic se duc, si intr-un mod revulsiv si noi, si ei, si voi si inclusiv domnul Plesu nu fac altceva decat sa contextualizeze, glumet, o vigneta anomica, nici noua nu ne pasa dar si pe ei ii doare in cur.

Unicul si din pacate ireversibilul unghi asupra unei atare povesti nu poate fi decat acela orwellian, al regulilor putine si fixe. Religia nu poate fi condamnata pentru ca protopopul n-a explicat oitelor de unde se trage Vorba in aceeasi masura in care Ministerul nu poate fi condamnat pentru ca nu le-a explicat oamenilor ca Vorbele se aduna in Carti si ca unele Carti, minunea minunilor, n-au autor (lucru de altfel pe care alti drepti credinciosi il imbratiseaza cu seninatate caci ce, Miorita are autor? Deci cine-a auzit de Vasile Alecsandri sa ridice mana sus, sau Anton Pann cineva? Dansii au autoritate asupra textelor pe care dansii le-au publicat chiar daca nu-si insusesc creatia lor, lucru pe care si domnul Plesu cred ca-l intelege pe undeva).

Cu ce-ar trebui sa inceapa o alterare a prostiei adanci, endemice, de-fund-de-mare-abisal de mare? Rationamentul raspunde: cu o corectare a acestei strambaciuni, oameni care cred fara sa stie sa creada, si vorbesc cuvinte pe care nu le inteleg a vorbi. Oh, dar ce derapaj de formulare pana la urma! Anume ca pe undeva domnul Plesu doreste a trece peste cateva ere geologice deopotriva si plaseaza plaseaza religia undeva acolo “sus”. E o aroganta deghizata, o forma de aristocratism intelectual, oamenii mor de foame si noi le dam somon fume, sau – in revers – hai “macar” sa stie Biblia daca lucruri mai complicate nu s-o putea. Cum ai da-o nu e bine, nu-i mai bine nu a-i da-o?

Cand calugarii iezuiti au ajuns in Africa le-au spus celor de-acolo ca ei sunt Eden-ul, ca de la ei incepe lumea, ca sunt leaganul, ca sunt copiii favoriti ai lui Dumnezeu. Si-apoi au format parohii care au gasit triburile africane intr-un vacuum religios pe care catolicismul l-a absorbit si l-a metamorfozat – pe principiul inferat de domnul Plesu – intr-o institutie educationala, culturalista, una menita sa ridice salbaticii din nemernicie. Ce s-a intamplat? S-a intamplat o monstruozitate, calugari copii care au inceput sa omoare in diverse razboaie sfinte de teritoriu, “vrajitoare” arse pe rug dupa un nou Malleus pentru ca ar fi deochiat diversi vecini drept-credinciosi, violuri rituale pentru ca “virginitatea” sau imacularea se credea ca ar vindeca infectia cu HIV/SIDA si altele…si altele…O sa spuneti bine dar noi nu suntem catolici, noi suntem ortodocsi. Am sa raspund ca nu conteaza, nu exista religie care sa aibe o vocatie definitiva educationala chiar daca subsumeaza o filosofie morala relativ robusta si functionala pana in zilele noastre. Atata vreme cat religia nu cuprinde decat “ce e in cer si pe pamant” avem o problema. Unde au trecut ceilalti 2000 de ani? Cum te vindeca religia de ciuma, sau de furunculoza, sau de epilepsie? Un grup de oameni in mizeria cavernelor timpului nu va impacheta NIMIC decat la modul evocat de domnul Plesu, anume pravoslavnic, care nu poate fi decat “fals spiritual”.

G

Un mojic

A fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar povesti…o discutie pe o canapea. Si el imi spunea despre garzile lui, si eu ii spuneam despre garzile mele. Si-mi zicea idee n-ai ce-mi creste tensiunea cand, la 10 noaptea, vine baba la camera de garda ca a facut tensiune si ma uit si ii vad plasele; anume ca ea de-acasa s-a pregatit ca ramane peste noapte. Le vezi de la usa! – izbucneste dintr-o data amuzat ca si cum inca nu i-ar veni sa creada ca cineva ar avea vreo placere sa vina in maghernita respectiva dornic sa adaste in paturi cu saltele putind a urina (dar acoperite de cearsafuri mirosind a apret, de preferinta roz sau verde sau lila sau o alta culoare bolnava care sa dea bine cu betadina care stie tot romanul ca pateaza).

Iar aseara un mojic care se intampla sa conduca ministerul sanatatii printr-o noua epilepsie a reformei afirma, pentru un post TV de dulca amintire, ca in Romania internarea e un sport national. Propozitia e un pic criptica, astfel ca am sa o explic. In DEX mojic e un nume care a devenit sinonim taranului prost crescut, ne-educat, badaran, mitocan, impertinent, mirlan. La origine mujicii erau simplii oameni de rand (gen “celoveci” daca vreti) din faimoasa Eseseser (sau CececePe, pari passu) dar cumva limba romana a atarnat si aceasta tinichea stigmata, anume ca mojicul are obrazul gros si scoarta subtire si nu-i e teama sa-si spuna opinia.

Cat despre sloganul “X sau Y a devenit sport national” gasesc ca e o completare fortuita la notiunea de mojic, anume ca mintea-i n-a avut sa iste o afirmatie mai cu mots decat una gata si degraba impachetata care sa se pupe-n buza cu doctrina de partid. Din pacate a sustine ca internarea intr-un spital e un  “sport national” jigneste si cea din urma lemnarie a logicii. Ce om FARA probleme de sanatate se duce de bou la doctor? Si decide apoi sa ramana laolalta cu alti bolnavi dintre care unii muribunzi, dintre care unii vor muri langa el? Cu siguranta acest domn Cseke are o proasta si incompleta proprietate a cuvintelor in mojicia dansului, altfel m-as gandi ca e doar aceeasi reavointa macabra a colegilor dansului de guvernare care isi doresc (mult mai) putini pensionari pe planeta Romania deci ia mai muriti mai flacai si manati din bice mai (Attilla fiind joarda Domnului).

Dar sa presupunem pentru un moment ca statistica e corecta si avem o medie foarte mare a internarilor in raport cu alte tari europene. Si sa presupunem ca media europeana e una definitorie pentru ce inseamna “bine” pentru o comunitate din punctul de vedere al ingrijirilor medicale (un alt salt de incredere pentru neofit), anume tendinta catre mijloc, nici in caruta nici in teleguta, nici cal nici magar. De ce, ma voi intreba, e media la noi foarte mare. Si-am sa raspund tot eu, ca medic.

Pai un prim considerent tine de mersul boului prin ogor. In calea spitalului exista cateva bariere asa-zis fiziologice care ar trebui sa coupeze asaltul interminabil de bolnavi. Se numeste asistenta primara si secundara. Spitalele, trebuie spus, sunt unitati tertiare sau quaternare de interventie medicala. Catre primele si cele de-al doilea, anume cabinet medical individual/policlinica ar trebui sa se indrepte o buna parte din cazuri care merita tratate in regim ambulator. Aceste policlinici ar trebui sa aibe arondate laboratoare care sa poata performa analize integrate intr-un pachet de servicii suficient, si eficient, pentru populatie. Sa aud pe undeva ca Ministerul inchide spitale si deschide policlinici? Sa aud pe undeva ca Ministerul reconfigureaza accesul la servicii pe baza de proximitate astfel incat medicul sa caute a merge inspre o comunitate, sau alta, in asistenta primara sau secundara? Pace tie cititorului, auzi cum bazaie musca.

In acest moment, in Romania, nu exista meserie mai ingrata, mai hulita, mai scuipata decat cea de medic de familie. Si este asa pentru ca niste mojici, alti mojici, au considerat ca in procesul de des-centralizare e oportun sa responsabilizeze fostii generalisti, noii specialisti in MF, si sa le puna salarul pe puncte, puncte dependente de pacienti per numar de servicii oferite la pacient, cu liste interminabile (la un moment dat erau medici de familie care aveau si 5000 de enoriasi pe mana, ce-ar fi insemnat ca vad cate 30 pe zi, adica cam 4 pe ora, adica un om la 15 minute in medie) numa numa sa castige cat de cat onorabil. Si pentru ca – la fel ca si onorabilul domn Cseke de-acum – majoritatea ministrilor sanatatii au invatat alfabet medical in TIMPUL mandatului dansilor pe banii mei, si-ai tai, si-ai vostri si-ai lor, pana la finele experientei dansilor care obligatoriu e de trista inspiratie se vor fi dumirit de tampeniile proferate, pe care apoi ajung  – vezi cazul Nicolaescu – sa le combata cu succes din opozitie.

In acelasi timp internarea in spital, dincolo de oportunitatea de-ati face niste analize pe gratis – zice statul – adica din quota contributiei tale imputite la bugetul de asigurari de sanatate – deci pe banul tau, zic eu – exista si realitatea ca multi romani au boli care necesita internare si care adasta mai mult decat ar fi normal pentru tratamentul acelor boli, lucru care infunda tseava malaxorului de sanatatea. Motivul pentru care acesti oameni adasta mai mult este simplu, anume ca dincolo de cele 21 de ghiduri ghiduse propuse sub mandatul domnului Cseke nimeni de la onoratul Minister nu s-a gandit sa faca un registru national al bolnavilor, pe grupe de afectiuni si grade de severitate, pe care sa-i ghideze in sistem pe niste culoare pre-determinate catre zone de afluenta cu portanta, adica “unde sa duca”, astfel incat amaratii aia sa nu faca toti coada la Universitar, sau la Fundeni, sau la Coltea, de care a auzit tot narodul. Pe domnul Cseke nu-l intereseaza oare de ce am eu pacienti si de la Barlad, si de la Calafat, si de la Alexandria si de la Constanta si de la Medgidia si de la Tulcea si de la Turnu Severin si de la Zimnicea si de la Moldova Noua si de la Campulung? Ce cauta oamenii aia la mine? De ce n-am eu 99% pacienti de la Bucuresti si 1% sa zicem din alte localitati? Pai pentru ca amaratii aia NU AU unde merge in apropiere de ei, si acesti dobitoci ca altfel nu le poti zice ii vor pune acum si mai mult pe drumuri catre centre deja aglomerate carora le propun, mefistofelic, iaca de-aici mai multi bani pe care i-ati cerut, spalati-va pe cap cu ei.

Fara exceptie, stimabili, sunteti niste criminali. Fara exceptie va doresc, crestineste, o infectie nozocomiala rezistenta la tratament in zona inghino-scrotala care sa va manance si sa va cufureasca fix in locul de care tineti cu atata spaima si ardoare. Nici in vremea lui Petru Groza, pe cand cu prigoana celor 1000 de intelectuali nu s-a pomenit atata oligofrenie institutionala.

Si-ajungem la un ultim considerent privitor la emanatia domnului ministru Cseke apropos de cota inacceptabil de mare de internari pe care dansul o considera un moft, si-o aberatie. In Romania, ca si in restul Europei, populatia imbatraneste pentru ca speranta de viata creste (cumva in pofida actului medical pe care toata lumea-l spurca). Odata cu speranta de viata crescanda e nevoie de cheltuieli sociale mai mari. Vlad Mixich are, de altfel, o serie de articole excelente pe tema asta. Se pune problema unui buget de sanatate adecvat configuratiei sociale a momentului. La noi ca la nima! Se pune, de asemenea, problema unor programe nationale care sa dezamorseze bombe cu ceas care reverbereaza adanc in sistem. Accidentele vasculare cerebrale, diabetul zaharat, obezitatea, bolile mintale subsumeaza, la anumite momente, aproape 50% din cheltuielile dure de sistem pe termen mediu si lung. Or daca tot zici ca ai bani putini, si daca tot nu-ti ajung sa-ti carpesti curul, si daca tot te plangi ca is prea multi bolnavi internati si-s prea multi bolnavi oricum, chiar de nu i-am interna, fa ceva pentru ei pentru ca tu, dobitocule, esti ministrul SANATATII si esti acolo, pe fotoliul ala de piele, pentru ca amaratul ala de bolnav, la origine, ala pe care-l acuzi ca e escroc, a fost de-acord sa munceasca si sa dea o parte de bani pentru ca tu, mojicule, sa faci ceva pentru el si pentru familia lui, si pentru comunitatea lui. Or asta nu include umilirea publica a contribuabilului care devine – din nou! – chiaburul care suge sangele boborului.

G

 

Revolutia rozelor

Georgia. O melodie cantata de Ray Charles. O melodie cu dublu substrat, nume de femeie iubita si de stat segregationist din sud-estul Americii despre care scrie si Lawrence Hill in savuroasa sa “Book of Negroes“. Mai important insa, Georgia este numele primului stat post-sovietic riveran Romaniei unde, in urma cu 7 ani a fost posibila o revolutie a rozelor. Eponimul de rosaceea a fost capatat dupa ce dizidentii lui Saakashvili (actualmente presedintele Georgiei) au luat cu asalt portile Parlamentului in ziua cand urma sa fie deschise oficial lucrarile de catre – atunci – post-comunistul Shevarnadze. Pentru georgieni Shevarnadze era tot un fel de “pleaca ai nostri, vin ai nostri, noi ramanem tot ca prostii”. Dracul insa si-a bagat coada, mai exact un filantrop deloc strain si noua, cu aspiratii neo-kissinger-iene, domul George Soros in persoana. Cateva zeci de milioane mai tarziu are loc scena din noiembrie 2003, cand opozantii intrerup procesiunea oficiata de Shevarnadze, acesta fuge si decreteaza stare de necesitate, cere sprijinul armatei, i se refuza, iar de Sf. Gheorghe puterea trece in mainile reformatorilor, pro-occidentalilor, anglofililor si anglofonilor domnului Saakashvili. Si da, vorbim de acelasi domn Saakashvili care intr-un moment de megalomanie stearpa a decis acum doi ani, in virtutea studiilor domniei sale in America de Nord, ca poate sfida Mama Rusie in problema Abhaziei si-a Ossetiei de Sud. Moscova a retaliat, si-a retaliat rapid. La Tbilisi trandafirii revolutionari au fost remunerati cu sange. Ambitiile georgienilor de-a avea deschidere la mare, dar si angst-ul lor nationalist, au fost zdrobite ne-elegant de mana noului premier Putin (fostul presedinte Putin, viitorul czar Putin).

Asa incep uneori cele mai profunde miscari seismice. Ochiul tau vede in suprafata nelinistea, picioarele tale simt vibratia, dar poti sa fii sigur ca undeva, in adanc, au loc abraziuni tectonice cu intensitate de sute de kilotone, in timp ce Pamantul isi re-aranjeaza mantaua. Social, oamenii sunt mobilizati uneori de cele mai anonime gesturi atata timp cat ating un punct in profunzimea lor care le aduce aminte ca sunt oameni. Nevoia de libertate e una intens individuala, si totusi oamenii lupta pentru ea in grup, nu fiecare pentru libertatea lui, ci impreuna pentru libertatea lor. Veti fi surprinsi, poate sa aflati ca astazi Romania nu ar avea un presedinte portocaliu, cu o camarila portocalie, cu un parlament atat de portocaliu, daca n-ar fi existat revolutia rozelor. Caci modelul ei a fost apoi importat in Ucraina, in disputa din 2004 dintre Yushcenko si Yanukovitch (ironic, dupa ce Yushcenko, incumbentul, a castigat alegerile a fost otravit “prieteneste” cu agent orange, dioxina, insuficient de letal incat sa inteleaga mesajul dar suficient de letal incat sa ramana desfigurat), si-apoi in Romania, la momentul formarii Marii Strutocamile. Alianta “Dreptate si Adevar”. O stanga, si-o dreapta si-au dat mana perfid si, de fapt, de a ici a inceput “a fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar povesti”. Democratii lui Roman, Stolojan si pe atunci pitorescul, inofensivul, ireverentul Traian Basescu s-au unit cu liberalii lui Tariceanu pentru un asalt asupra “rozelor” PSDR-iste, fief-ul rosu al lui Ion Iliescu. Reteta, insa, era de import si ca orice reteta de import a functionat; ingineria sociala a fost facila in Romania, ca si in Ucraina, Georgia (si, ca sa marcam istoric debutul, Serbia si venirea lui Kostunica presedinte), momentul elegant a ramas pe veci “draga Stolo” si-apoi, pe un val de simpatie si baloane portocalii care exploatau psihoza endogena a romanilor (“portocalele de Craciun si bananele de pe biblioteca”) am invins din nou comunismul. Nu ca ar fi fost nevoie. Nu ca exista o urgenta sa te lupti cu hidra din umbra. In 2004 trecusera “deja” 16 ani de alegeri parlamentare ciclice. In 2004 eram membri NATO si aveam o suma de capitole de aderare deschise pentru revenirea la Europa, acest Vaterland capricios. Dar pentru publicul elector spaima unui nou gulag a ramas constant in “cod portocaliu” (alta referinta inteligenta) astfel ca, in conflux-ul de presiune creat a fost de-ajuns sa arunci un chibrit aprins si voila. Flacara a renascut.

Astazi, sfarsit de 2010, ne uitam din abis la buza prapastiei prin care am cazut in vreme ce, pe-un mic platou de echilibru, admiram concomitent peisajul ce zace mai la vale de noi. Caderea abia a inceput. Anul trecut, la alegerile prezidentiale, simpla vizita a unui candidat la un “oligarh” (termen importat din vocabularul diurn al Yuliei Timoshenko) a aruncat diaspora (dintre toate) in aer, si brusc 200 de mii de voturi au decis, pentru prima oara, cine va gubernia Romania pentru alti 5 ani. E o boala a fiecarui om nascut in Romania, e povestea pe care el o aude, cum ne-au cotropit triburile barbare dar noi am ramas o “insula de latinitate intr-o mare de slavi”, si-apoi cand slavii ne invadeaza fugim unde altundeva decat in inima latinitatii (Italia, Spania, Franta) sau cat mai la mama dracului cu putiinta (US, Canada) de unde votam, “liber”, anticomunist. Oricine, dar anticomunist sa fie. Iar portocala mecanica, pe oriunde a trecut, a fost una anticomunista. Ce-a pus in loc, insa, s-a dovedit a fi catastrofal. In debandada ruperii structurilor sociale si-a oranduirii corupte, dar randuita, si-au facut loc viermi si lindini ai noii ordini, neveste de afaceristi si tinere aspirante la functia de magistra intr-o tara de nespalati, si degenerati. Prostia omeneasca va fi jucat si ea un rol sau – cum zic cei de la Cluj – “analfabetismul stiintific”. Da, cand o persoana nu are informatiile minime pentru a decide consimtit va decide nesimtit. In acel moment, abia, e util “codul de culori”. Nu poti sa nu admiri, pana la un punct, cat de bine au inteles acesti oameni fibra vulgului in anii ce-au trecut si cat de detasati, suntem noi, de anumite realitati care ajung in cele din urma sa ne prejudicieze.

N-am sa fiu de acord cu Daniel David, seful catedrei de psihologie si psihoterapie de la UBB Cluj, anume ca IQ-ul nu reprezinta o masura absoluta de cuantificare a “inteligentei”. Du matricea RAVEN pe care au folosit-o dansii in Guineea franceza si vei descoperi acelasi lucru. Dansii n-au facut decat sa redescopere America, intr-un sens, caci primele teste Stanford-Binet au fost folosite pentru oprirea imigratiei in Statele Unite ale Americii; non-vorbitorii de limba engleza erau automat mai tampiti decat ce se nascusera “anglofoni”. Stephen Jay Gould, in seminala sa “Mismeasure of Man“, observa cele doua erori profunde, una care ar fi “reificarea masurii cantitative de inteligenta ca reflectand un continuum coerent de adaptare evolutionara” si al doilea care tine insusi aspectul comparativ care poate pune tari pe o etajera mai sus, sau mai jos, a desteptaciunii ca si habeas corpus pentru o natie. In paranteza deci fie spus, rusine domnule Profesor “Aaron T. Beck”, dar felicitari pentru pozitionare, nimic nu te lanseaza mai repede pe orbita in ochiul public decat sa zici ca ai o tara proasta (bineinteles, ne-reflexiv la propria persoana).

In revenire la tema centrala insa, nu prostia lui Creanga e principalul predictor al apatiei romanilor in fata agresorului dinauntru ci cu totul altceva. E a doua trimitere la Viktor Frankl in tot atatea zile, dar se cuvine. Despre apatie, asa cum Frankl a descoperit-o in Auschwitz, el spune asa:

Apatia, sau amorteala emotiilor si sentimentul ca nu-ti mai pasa de nimic, erau a doua faza de simptome in lantul de reactii psihologice ale prizonierului, unele care il faceau in cele din urma insensibil la bataile frecvente zilnice. Prin aceasta insensibilitate (n.t. nesimtire) prizonierul se inconjura de o foarte necesara platosa protectoare […] un mecanism de aparare obligatoriu. Realitatea era la amurg, si toate eforturile si emotiile conjurau o singura sarcina: prezervarea vietii individului, si-a celui de langa el. Era tipic sa auzi prizonieri, in timp ce erau manati inapoi in tabara seara, sa spuna “ei bine, o noua zi s-a terminat”. […] Dar dincolul de rolul de mecanism de defensa, apatia era si rodul altor factori. Foamea, si lipsa de somn, contribuiau (asa cum se intampla si in viata normala) la iritabilitatea generala, o alta caracteristica a vietii prizonierului. […] Majoritatea prizonierilor sufereau de un fel de complex de inferioritate. Toti ne imaginaseram, candva, ca suntem “cineva”. Acum eram tratati pe de-a intregul ca non-entitati.[…] Fara o deliberare constienta, prizonierul de rand se simtea teribil de degradat. Acest lucru devenea evident cand observai contrastele intre prizonierii mai “importanti”, Kapos, bucatarii, paznicii de la magazie, si politistii din lagar nu se simteau insa, in principiu, degradati ca majoritatea celorlalti ci, dimpotriva, promovati! Unii chiar dezvoltau mici deliruri de grandoare. […] De exemplu am auzit un prizonier vorbind cu altul despre un Kapo si spunea “Imagineaza-ti! L-am stiut pe omul asta cand era un sarman director la o banca importanta. Ce noroc pe capul lui sa fi ajuns atat de departe in viata…”

Restul e doar tacere. Revolutia rozelor sta pe principii inalienabile, de dizobedienta sociala, de opunere a bunei ratiuni unei stapaniri nedrepte, care si-a pierdut reprezentarea populara, carevasazica o tiranie, in detrimentul oamenilor care au facut posibila prezenta ei in fapt real, si concurent. Ce avem, astazi, e insa pervertirea ei intr-un lagar al pauperitatii individuale, si intelectuale, in care chiorul e rege in tara orbilor (sic!) si tot ce-a fost bun, si ordonat, in ierarhia sociala a fost din nou intors cu verdele in jos, orwellian, pentru o motivatie pana la urma meschina, fara vreo finalitate alta decat satisfacerea propriului prohab: bani. Bani multi, multi bani, bani si case si masini si o viata de autoritate pe care ti-o da banul cu care poti cumpara, si vinde, bunuri dar mai ales oameni. Oameni pe care sa-i controlezi in mini-lagare unde sa observi, cu satisfactie bolnava, cum se degradeaza. In testimonialul pentru documentarul Fenomenului Pitesti al lui Sorin Iliesiu istoricul Stephane Courtois observa “cred ca exista o relatie stransa intre experimentul Pitesti si caracteristicile particulare ale marilor conducatori comunisti. […]Ei nu sunt oameni ca dvs. si ca mine, sunt oameni cu adevarat marcati psiho-patologic”.

Dupa harababura recenta din parlamentul Romaniei cred ca e nevoie de multa, extrem de multa introspectie si nu a celor care au ajuns la un asemenea hal de nebunie incat sa foloseasca o platforma publica pentru debaclul propriilor insuficiente, ci a noastra. A noastra, care i-am pus acolo. A noastra, care-i imputernicim, care-i validam prin apatia noastra. La Auschwitz fiecare paznic SS avea, la orice moment, cateva sute de oameni in grija. Da, avea o pusca. Pusca lui avea poate 30 de gloante. De-ar fi murit 30 de oameni per bodyguard si tot nu s-ar fi ajuns la cifra uluitoare de la final. Nu gazul a omorit, simbolic vorbind, milioane de oameni, ci propria lor psihologie de-a fi pasit, voluntar, intr-un abator al umanitatii, cu o anticipatie pozitiva de viitor. Si-au cazut de atat de sus, incat retorta acelor zile inca permeaza in prezent. Iar zilele noastre, acum, sunt marca unui viitor cand se va vorbi si de noi la fel cum poate ne judecam si noi inaintasii, caci a fost nevoie de multa apatie sa induri opresiune, si dictatura vreme de 50 de ani. Dar conduci un popor si cu morcovul, si cu batul, si dincolo de rezistenta unora ca Elisabeta Rizea fiecare 2 – 300 de romani a avut mica lor grupare de informatori la “securitate” (tot pe metoda Teoharie Georgescu & Ana Pauker). Astazi aceasta pozitie de torturat/ tortionar continua, prolifereaza, si s-a rafinat in raporturile sociale de putere, si cu puterea. Or odata ce ai agreat ca aceasta e normalitatea, restul devine imposibil.

Refuz aceasta normalitate. Si o refuz repetand cele scrise mai sus, anume ca aceasta este ordinea lucrurilor, fapte ce nu pot fi schimbate, fapte care ajuta mintea in fata debaclului dement, desantat al individului imbibat in doctrina tiranista, zelot al unei apocalipse revolutionare din specia lui Neciaiev. Si-am sa refuz pana la capat.

G

Norocuhoara

Un domn. O barba. Un indemn la canibalism “cand cetatenii mor de foame”. Ce vorbe simple. Ce zarva pana la urma. Evident cand bati atata drum pana la Stapanire nu se poate sa pleci fara sa fi auzit vorbe mari, despre “tagma jefuitorilor”. S-ar fi zis ca mitingul e coplesitor. N-a fost. S-ar fi zis ca oamenii vor protesta. N-au protestat. Nu asa se protesteaza, in culori frumos colorate, in grupuri de cate 5, de cate 10, si in mod evident o singura concluzie se desprinde, anume ca inca nu s-a atins masa critica.

In aer pluteste o neincredere. Nimeni nu-si imagineaza, inca, la acest moment, ca guvernantii vor fi chiar atat de tupeisti. Dar vor fi chiar atat de tupeisti. Aceeasi inertie care previne romanul sa voteze din convingere, Teo Trandafir stie de ce, il va impiedica poate si sa vibreze mai mult decat intre patru pereti cand traiul zilnic ii va fi decimat. In tridentul umilintei se ascunde o veritabila pohta, anume de-a tine acest popor intr-o stare de mizerie suficienta incat sa existe un conducator luminos, o cale, un fir de speranta dar nu mai mult. Ma uit cu un zambet mai mult sau mai putin indignat la zgomotul teribil pe care-l fac toti acesti trimbulinzi din dorinta de-a mai prinde o ocheada in fata morometilor. Se cauta vinovati. Se doreste descoperirea unei clase de neprihaniti. Eu nu cunosc vreunul. Cooperarea noastra pagana se intinde intr-atatea directii, si e intr-atat de pervaziva, incat am face de rusine Sodome si Gomore cu stilul nostru discretionar de-a rezolva lucruri acolo unde statul n-ajunge vreodata. Spun cooperare de la mai vechiul “cooperatia”, Coop, sau cum spunea o matusa de-a mea coperativa ca sa isi exprime dispretul pentru oua. E nevoie de lege, dar cand o lege exista e nevoie de o respectare a ei. Inevitabil primul matelot al tarii isi permite luxul de a nu respecta legea si astfel sa dea tonul unei harababuri totale in care devine o tentatie doar sa mai treci, din cand in cand, pe verde. Dispretuim cu entuziasm intreg setul de reguli in acelasi ton cu Toparceanu care canta, prin vocea lui Mircea Baniciu “ce-ai cu noi ba, de ce vrei sa dam cu var”?

Noi nu stim libertate. Noi nu vrem libertate. Copii bolnavi ai unei mame slute ne-o imaginam alta, mai frumoasa, mai plina de sex, fertila si protectoare pentru un popor de cocosati sau – cum li se mai spune – “pensionari pe caz de boala”. Si sa-mi fie cu iertare, dar perversiunea a fost una pana la capat caci asa de bine s-au amestecat incat astazi nu mai deosebesti unii de altii, pensionarii de 30 de ani de cei de 80 de ani. Si toti cu dentitie de lapte, si toti cu guri flamande, si toti cautand sa navigheze laguna saraciei lor prin “servicii” (un servici, doi servici) cumulate la pensii, iar asta e corect a fi asa. Ei continua sa contribuie, poate, la propria pensie pe care o primesc deja. Ei continua sa acceseze servicii de sanatate pe talon de pensie, insa, desi nu face nici o diferenta pana la urma caci cuanta lor de privilegii tot “mult din nimic” ramane. Unde ne sunt gospodarii? Unde ne sunt onestii? Ma indoiesc ca s-au adunat cu totii ieri, in Piata Victoriei, sa dea din steaguri. Indraznesc sa suspectez ca si gospodarii, si onestii, pun inca un cap sub sapa care cade. Nu exista eroi, martiri, Dani capitani de plai printre aceia care aleg sa respecte norma. E tot un fel de calcai care apasa, o fatalitate care a durat, dureaza si va mai dura 50 de ani. Cine a avut speranta ca doar 20 de ani se consuma pentru expiatia unei natii a fost nu doar optimist, dar si mincinos. Gogomanii de ieri au fost inlocuiti cu brio de norocuhoarele de azi. Acelasi limbaj. Acelasi croi la costum. Aceeasi ideologie nemernica. Nu exista alta scoala. Nu exista un alt mod. Acesti satrapi cheama catre satrapiile lor nu pe onest, nu pe gospodar, ci pe naparca apta de-a le continua calea, de-a le sterge urmele, de-a le normaliza faradelegile.

Eu nu cred ca am sa ies in strada azi. Sau maine. Ma recuz din aceasta butaforie sociala. Sper, din suflet, sa ma recuz pe cat posibil din orice impartasanie a banului meu putin catre acest stat, catre aceasta tara. Nu vreau sa sponsorizez cu vreun cent din banii mei acest balci. Sunt medic. Nu vreau sa cred despre mine ca sunt un prost care a optat sa se faca medic, sau ca sunt un medic de-a optat sa se faca prost.

GD

ca-na-da

Now that Vancouver has hosted the 2010 Winter Olympics, these are some questions people from all over the world asked. Believe it or not these questions about Canada were posted on an International Tourism Website. Obviously the answers are a joke; but the questions were really asked!

Q: I have never seen it warm on Canadian TV, so how do the plants grow? ( England )
A. We import all plants fully grown and then just sit around and watch them die.

Q: Will I be able to see Polar Bears in the street? ( USA )
A: Depends on how much you’ve been drinking.

Q: I want to walk from Vancouver to Toronto – can I follow the Railroad tracks? ( Sweden )
A: Sure, it’s only four thousand miles, take lots of water.

Q: Is it safe to run around in the bushes in Canada? ( Sweden )
A: So it’s true what they say about Swedes.

Q: Are there any ATM’s (cash machines) in Canada? Can you send me a list of them in Toronto, Vancouver, Edmonton and Halifax? ( England )
A: No, but you’d better bring a few extra furs for trading purposes.

Q: Can you give me some information about hippo racing in Canada? ( USA )
A: A-fri-ca is the big triangle shaped continent south of Europe. Ca-na-da is that big country to your North… oh forget it! Sure, the hippo racing is every Tuesday night in Calgary. Come naked.

Q: Which direction is North in Canada? ( USA )
A: Face south and then turn 180 degrees Contact us when you get here and we’ll send the rest of the directions.

Q: Can I bring cutlery into Canada? ( England )
A: Why? Just use your fingers like we do.

Q: Can you send me the Vienna Boys’ Choir schedule? ( USA )
A: A-us-tri-a is that quaint little country bordering Ger-ma-ny, which is… oh forget it! Sure, the Vienna Boys Choir plays every Tuesday night in Vancouver and in Calgary, straight after the hippo races. Come naked.

Q: Do you have perfume in Canada? ( Germany )
A: No, WE don’t stink.

Q: I have developed a new product that is the fountain of youth. Where can I sell it in Canada? ( USA )
A: Anywhere significant numbers of Americans gather.

Q: Can you tell me the regions in British Columbia where the female population is smaller than the male population? ( Italy )
A: Yes, gay nightclubs.

Q: Do you celebrate Thanksgiving in Canada? ( USA )
A: Only at Thanksgiving.

Q: Are there supermarkets in Toronto and is milk available all year round? ( Germany )
A: No, we are a peaceful civilization of Vegan hunter/gathers. Milk is illegal.

Q: I have a question about a famous animal in Canada, but I forget its name. It’s a kind of big horse with horns. ( USA )
A: It’s called a Moose. They are tall and very violent, eating the brains of anyone walking close to them. You can scare them off by spraying yourself with human urine before you go out walking.

Q: Will I be able to speak English most places I go? ( USA )
A: Yes, but you will have to learn it first.

In Tampinarea

• O.S.: Cine conduce România?

Întâmplarea, de cele mai multe ori.

Fanus Neagu – Jurnalul National (2010)

2010 ar trebui sa fie, poate, anul in care sa critic(am) mai putin; sa investim mai mult in Romania buna, cea pe care o iubim. Romania curata, a vailor seducatoare, a defileelor si decolteelor; Romania in care respiri polenul spiritelor stramosilor plecati prea devreme, si care coboara de pe dealuri cu cusmele in maini si miros de vin in barba; Romania celor doua milenii de imbogatire a cernoziomului cu propriile noastre oase; Romania acoperirii GSM de la Nistru pan’ la Tisa, si de la Marghita la Calafat; o Romanie a sarbatorilor, a caltabosilor si jumarilor aburinde; o Romanie a chiliilor si-a picturilor murale in biserici afumate de-atata prinos de recunostinta; o Romanie a undelor susurinde de jale care se preling pe baticul negru al tataiselor dimineata la fantana, cu o galeata de apa; o Romanie reflexiva la nemernicia statului pe pamant, si cat de repede se petrece; o Romanie a cimitirelor colorate, cu ghirlande la cruci si cu groapa de gunoi in fundal.

Ar trebui.

Dar nu va fi asa. Si iata de ce am sters tot restul pomelnicului. Rand si de la capat.

In 2010 Romania imi doresc sa fie una a mea, si-a ta, o Romanie a egoismului in care dai pentru ca vrei sa primesti; in care fiecare il va spagui pe celalat, si-i va impinge cu ostentatie un plic in buzunar, o cutie de bomboane pe masa sau un buchet de flori in vaza improvizata dintr-o oala de un litru. Imi doresc o Romanie a aranjamentelor si-a susanelelor, a intelegerilor soptite si-a mainilor stranse, transpirat, pe-un culoar intunecat si in casa scarilor la mai cine stie care cladire comunista raspopita, rasbotezata unde juisam gandind ce sus am ajuns noi pe scala ierarhica. Sper intr-o Romanie a batjocurii si-a reavointei, a subtiorilor nespalate si-a vanzarilor castastrofice la sapun, sampon, deodorant si pasta de dinti. Imi doresc sa dea faliment sanatatea, invatamantul, sa se inchida bibliotecile si sa se construiasca 100 de biserici, catedrale si lacase sfinte unde un popor bubonic, puturos si avar sa se adune intru iertarea pacatelor si viata veacului ce va sa vie amin. Imi doresc o Romanie stralucitoare precum chelia Primului inaintas, tonica precum premierul dat afara pe usa din fata, reintrat pe usa din dos, voluptoasa precum turismul impopotonat de-l practicam scuipand seminte in sanul ministresei, si pe drumuri de costisa antamate de-un orb(an), continuate de-un (berce)an si gaurite de-un cioban. Imi iubesc tara, imi iubesc consatenii, nu pot decat sa imi marturisesc, mie si domnului Fanus Neagu, ca da, omenia din spitale sta marturie ca Romania nu va pieri, si-asta pentru ca in curand ne vom converti cu totii in Profeti ai apocalipsei si ne vom vindeca bolnavii prin aplicarea miraculoasa a mainilor. Le vom imparti biblii si coltuce de pita, vom inmulti pesti si vin si eventuale fiole de vitamina D, ca am auzit ca nu se mai gaseste, in timp ce numaram spic cu spic, patriei snop cate zeci si sute de milioane de catralioane se ofera acestei duduieli sinistre care e “economia romaneasca”.

O economie a valorilor unde, aparent, nu e nevoie nici sa stii sa scrii, sa citesti, sa ai carnet de conducere (caci una decurge din cealalta) sa sa cumperi paine; trebuie sa cunosti doar politistul de proximitate si unde e oficiul fortelor de munca unde se dau a) alocatii, b) ajutoare de somaj si c) pensii.

Imi doresc o Romanie unde poate toti acesti oameni de valoare care suntem, care estem, care proslavim slova si blagoslovim ceasul, vom raspunde “intamplarii” care ne va fi adus aici si-om zice si noi: “azi e ziua, ora noastra a venit”. Destul cu prostimea, destul cu gangavii. Da, simt ca lama vine mai aproape de os, aplaud eforturile depuse de toti acesti oameni carora le platesc taxe si impozite de-ami face existenta si mai dificila in lunile care vin, indoielnici fiind ca eu imi iubesc tara si poporul.

Eroare. Nu-mi iubesc tara si poporul. In Tampinarea mea vine catre vecinul meu om. Esti om cu mine, sunt om cu tine. Nu-i asa, domnule Fanus Neagu?

G.

Unde ne sunt tehnocratii

…cu salvarii lor cu tot?

Incerc din adancul recesurilor mele sa pricep, hai sa nu zic sa agreez ca ar fi prea mult, motivele pentru care guvernul nost’ se intampla sa fie format doar din aceasta mana de oameni destoinici. Cum, necum, domnul Boc se pare ca gasise totusi formula panegirica a aparatului caci in urma sa sunt doar copii nevrednice. Mai intai fuse domnul Croitoru, ce degraba si mai ales varsatoriu de sange fu dat afara in uralele Parlamentului. Apoi acest Piedone, pardon, Negoita de la sectorul 3, care repede, la ceas de noapte, coapse (verbul, nu substantivul) o noua formula numai buna de preluat fraiele tarii. Si ghici cine? Sulfina! Teodor! Domnu’ Oprea! Numai unul si unul, mici la stat nanici la sfat, toti dovediti luptatori pe campul de lupta al batjocurii institutionale, unu’ Pleasca, altu ce va ramane probabil in analele istoriei de ‘cat de repede poti sa treci de la a fi ministru la a fi dat afara din partid’, si sa nu uitam Prima Meteoroloaga a tarii, figura blajina, calda, vant slab pana la moderat, gheata la mal, cent cinq centimetres, Bazias, Moldova Noua.

Se pare ca aceasta Pobeda spatiala de-i zice Romania functioneaza pe baza de parghii, manete si butoane. Asa s-a exprimat domnul Croitoru intr-un moment de rara candoare, in care noi, vulgul, am inteles in cele din urma ca oamenii sunt dispensabili, si ca tehnocratii nu e nevoie sa aiba altceva decat studii tehnice, eventual Calculatoare, eventual specialitatea Tastatura si Mouse, competenta in Dublu Click, pentru ca in rest masinaria monstruoasa, Batoza, e tot o apa si-un pamant, tot aia mananca, tot aia scuipa, tot aia lasa’n urma. E nevoie de o perioada, de-o curba de invatare, ca sa devii capabil sa pricepi meandrele guvernarii in Romania, mai mult o arta decat o meserie. Trebuie sa-i stii vilbrochenele, sa intelegi unde se gripeaza jigloarele, cum se sufla in carburator si-asa mai departe. Pe cat de moderna tehnica, pe-atat de sensibila. Numai oameni ca Berceanu-Blaga si Videanu, ca sa nu mai vorbim de onorata taragotista Elena Udrea, carele si-au dedicat viata si existenta puse chezas la banca Romaneasca, ar putea vreodata sa invarta la termostatzii tzarisoarei. Astfel incat, intelegem iata in acest al treisprezecelea ceas, solutia tehnocrata e una in care pe pozitiile lor de fapt punem papusi gonflabile, piloti automati furati de pe Boeing-uri 737 de la Whizz Air, si’n rest orice premier va veni, Klaus Johannis y compris, dupa o indelunga constipare a mintii va fata aceeasi solutie guvernamentala.

Un zambet incredul poate ca va urca pe fata oricarui cetatean, si totusi nu se poate, macar a fi ca’n pepiniera aia de-o platim noi cu nesatz, plina de senatori, deputati, fosti prezenti sau viitori practicanti de Sumo si de Kama Sutra sa se afle si alti oameni decat Alba ca Zapada si cei Sapte Pitici. Ce ma angoaseaza teribil e ca, iaca-ta, daca maine vine domnul Geoana va schimba Ceata lui Pitigoi cu varianta dansului, alti zece negri mititei, doar c-o sa le zica altfel, dar la origine e aceeasi magarie, tot comunistii lui Peste Prajit (cu P si P) deghizati in maicutze benedictine. Idem la Sorin Oprescu, Domokos Geza la Kelemen Hunor, iar de Crin Antonescu nu vorbesc ca imi surade ferma domnului Patriciu din Quebec, poate dansul va reusi sa ne gaseasca noua, romanilor, un domeniu in pampas, pe-acolo, unde sa reconstruim Romania pe-aceleasi principii sioniste formulate de David Hertzl, si unde sa-i trimitem pe toti tehnocratii sau asa-zis tehnocratii Romaniei.

Intre timp depindem de acest concert al gangavilor pentru lucruri curente in care investim acte mai mult sau mai putin ratate. Suntem conectati la un nucleu de debilitate mintala pe care-l comentam cu convingere, sau mai putina convingere, fara ca vreunul dintre noi sa se acordeze, armonic, la nevoia autentica de-a avea valoare, sau valori, in pozitii corespunzatoare. Intr-o intalnire recenta cu un domn, sa-i zicem X, sa-i zicem antropolog, poate printre putinii care-a scris despre istoria psihiatriei romanesti, ne-am pus problema ca, in fapt, asa s-a intamplat si-acum 60 de ani cand un numar de ocupanti in functie au ajuns acolo, sa zicem profesor sau rector sau director de fabrica, fix de la coada vacii ba chiar un pic mai jos. Cine-i va lua, azi, 2009, la puricat pe toti acestia de se bat cu pumnu’n piept ca ei stiu ce butoane sa invarta la panoul de sigurante al tarisoarei vor constata poate ca nu putini sunt aceia care au in urma un Curriculum fabulos de sarac, si conturi in strict contrast cu pregatirea lor. E ca si cum eu m-as trezi intr-o zi si m-as hotari, isteric, ca tu trebuie sa-mi dai 5 lei pentru fiecare idiotenie pe care am s-o zic pe gura, nemaivorbind sa mi-o imaginez. Si tu ai sa-mi dai. Averile acestor domni sunt direct proportionale cu mojicia lor in educatie si dezvoltare, si daca s-au umflat libarcic la astfel de proportii e pentru ca toti dimprejur, eu si voi si alte persoane la fel de “holier than thou” suntem inca ancorati la setul de filtre in “orb” in care, subconstient, consideram ca doar asa se poate. Asteptam si nu ne miram cand seful de catedra, seful de cadre, SEFUL, micul si mare Falus, sunt niste psihopati notorii sau antivalori teribile, care este, care face, care spune, care are, spre deosebire de noi care nu suntem, nu facem, nu spunem, nu avem.

Optiunea de fond este ca, in timp, acestia sa devena anacroni. Va (mai) dura, caci evolutionar ei sunt bine, au o scurtatura, au o reteta despre “cum sa traiesti bine fara sa mergi la scoala, nu trebuie sa cunosti tot alfabetul ci doar in ce directie se invarte butonul si cum se trage maneta”. Ei ne vor guverna, ei ne vor conduce intr-un “black-box” permanent. Bine, dar ce argumente aveti pentru ca ati tras maneta, ce face maneta aia cand trageti? Ihmmmmmm….nu stiu, stati sa ma uit, de fapt stiti maneta a venit fara manual de utilizare, BANUIESC ca ar trebui sa aiba loc asa, si-asa, si-asa. Si totusi, trasul manetei, sau pusul perdelei, sau ridicatul masinii, sau fasonatul bordurii, sau plantatul copacelului dau zgomot cristalin in vistieria colhoznicului, si-a copiilor sai, si-a copiilor copiilor sai.

Propun ca fiecare breasla sa-si voteze ministrul, macar sa pot sa zic eu, medic, ca medicii isi merita Ministerul Sanatatii; sau CFR-istii ca-si merita ministrul transporturilor; sau hotelierii ca si-o merita pe madam Udrea; sau meteorologii pe Sulfina; sau domnul Liiceanu pe Obersturmfleischer Paleologu. Adevarata tehnocratie e una bottoms-up, in care comunitatea avanseaza solutii din propriile-i randuri. Tehnocratia nu e una de independenta la politic, ci de profil. Ce discuta acesti domni cum ca a “fi” tehnocrat inseamna a “fi” independent e de-o rara idiotenie si in mod deliberat comuta atentia de pe tusa “competentei” pe tusa “competentei lipsita de partitism”.

G.