Sine ira et studio

Fără furie sau părtinire. Așa zice Tacitus când scrie în Anale de domnia lui Augustus, apoi Tiberius, Gaius, Claudius și Nero. Nero infamul. Nero, care-a dat foc Romei. De război, și crime de război, a rămas de-atunci tradiția să vorbești la rece. Fără nervi. Fără patimă. Fără să fii partizan.

Lucru greu de făcut când ești medic și vorbești de medici. Poți fi acuzat, pe rând, de oricare dintre ele. Ori că scrii la nervi (m-am obișnuit de mult să fiu etichetat ”disperat” de diverși inspirați ai presei). Ori că – evident – iei partea breslei. Dar dacă îmi încep textul cu Tacitus, pesemne că vorbesc de un război. Și crimele dintr-ânsul.

De unde ideea? Florin Chirculescu, întâi-descălecătorul nostru, al ”noilor dizidenți”, a ieșit din lunga hibernare prijeluită de lansarea celui mai recent roman, într-un articol publicat de IPP (Institutul de Politici Publice) și preluat de Adevărul. Tema, deși grosier vastă în scop și vagă în constituție, atinge la un moment dat problema salariilor medicilor dar mai ales a ”plicului”. Ca unul care-a luptat, în ultimii ani, public pentru înlocuirea facilului ”șpagă” cu mai-adecvatul termen de ”plată informală” am avut o plăcută tresărire când am regăsit sintagma (care, în originar, îi aparține economistului maghiar Janos Kornai) în șapoul introductiv la articolul din Adevărul. Succint, doctorul Chirculescu (încă) îi spune ”plic”. Ce-o fi în plic, nu știm exact. Presupunem că bani. Admit că m-a mirat, mi-a oferit pauză și-apoi m-a lăsat pe gânduri concluzia dânsului că sistemul de sănătate a fost ”susținut” de plic, în toți acești ani. Și mai mult m-a mirat confesiunea, alifie la ipocrizie, că doctorul Chirculescu ”așteaptă” plicul.

Pentru că, deși dibaci plasată ca o raționalizare ex aequo a motivului prin care se oferă, și se acceptă, plăți informale, îmi pare că nu reflectă adevărul. Adevărul îl găsești în nuanța pierdută printre rânduri din ce spune doctorul Chirculescu, adică de fapt relația de condiționare informală prin plată, în relația medic-pacient. Plicul este o recompensă, nu o formă de plată nefiscalizată. Dar e, de fapt, banana pe care-o așteaptă maimuța ca să persevereze, ca să nu cumva să-și urmeze instinctul și să-și păstreze caracterul animal?

E la îndemână, psihologic, să propui că o breaslă a adoptat practica plicului ca să-și prezerveze motivația. Orice misiune, fie că a fost a iezuiților în Asia, sau a maicii Tereza în Calcutta, s-a bazat pe donațiile binevoitorilor. Ani lungi de muncă și cercetare au relevat că banii n-au avut tocmai destinația propusă, și uneori au fost folosiți să finanțeze cu totul alte lucruri. Prin analogie, și medicina românească a fost gândită, subtil și pervers de comuniști, drept o chestiune vocațională, apostolică, o cârciumă de kibbutz în care oferi sănătate pe roșii, lapte și ulei, și trăiești din mila publică aproximativ la fel cum trăiește sacerdotul. Doar că te închini la alt zeu, și profiți de alt șarpe. Și dacă e să mergi pe tangenta asta plățile informale acceptate de medic cam în același fel în care se pune banul la disc s-ar fi regăsit, cumva, în calitatea informală a sănătății. Adică din plic s-ar fi dus o parte din bani în zugrăveală, în aparatură, în binele bolnavului cu pricina.

Dar nu asta s-a întâmplat. De fapt, timp de jumătate de secol, medicii au acceptat că au două surse de venit. Una era salariul (fie el mic, mizerabil, infim, o scuamă pe buzunarul doctorului), cealaltă era prestația în regim aprozar în care prețul se stabilea funcție de alte reguli economice. Primitive, ce-i drept, dar totuși economice. În mizerie, totuși medicul n-ar fi murit de foame (doar) din salariu. Rezidentul, poate. Dar medicul nu. Și-atunci de ce a fost vreodată nevoie de plic? De plată?

Răspunsul istoric e că medicina a fost organizată așa mult înainte de apariția statului social. După prostituate și preoți, medicii/ vindecătorii/ șamanii au fost printre primii care și-au făcut traiul în regim liberal, profitând de cerere și ofertă. E posibil că un secol de bolșevism și totalitarism au netezit credința că sănătatea / ca și educația/ ar fi un bun gratuit, pentru toți. Dar la nivel de schemă primitivă ea n-a încetat niciodată să existe în relație cu costul. Că era un gest sacru către sacerdotul vindecător sau șaman, tainul tot trebuia oferit altfel actul ”magic” al vindecării nu se întâmpla. Banii sau bunurile respective nu erau date pentru bunăstarea magicianului, cât pentru îndestularea divinului care stătea în spatele acestuia, de fapt forța vitală care vindecă. Iacătă că, antropologic cel puțin, existența plicului nu e contingentă la vreun sistem sau vreo axă de supraviețuire cât cel mult indicativă pentru primitivismul social al românului. Fie el medic or pacient. Și astăzi aud, cu o frecvență supărător de mare, voci care spun că ”medicul tratează, Dumnezeu vindecă”. E pe cât de stupidă afirmația pe atât de corectă, dacă te uiți la necesitatea plicului. La Dumnezeu nu te duci cu mâna goală. Dacă doctorul canalizează cumva degetul supranatural în rană, nici la el n-ai cum să te prezinți ”nepregătit”. E o observație interesantă cum aceiași medici care, adeseori, formulează astfel de propoziții n-au dus-o niciodată rău, hermitic, n-au făcut din meserie o sărăcie, or viceversa.

O altă constatare e că, oricât de mitologic argumentat ar fi fost plicul, de la un moment dat încolo lucrurile au luat-o razna. Și au luat-o razna în momentul în care, acum 25 de ani, medicul s-a trezit antreprenor. Antreprenoriatul medical a avut nevoie de timp, și ani, să lateralizeze, și încă funcționează pe-o balanță șchioapătă. Diverse cazuri ajunse faimoase (a se vedea scandalul de la spitalul de Arși/ lotul Antochie) arată că, și când medicul ar fi putut bine-mersi să se ducă să lucreze în privat pe bani frumoși, tot a preferat alterantiva ne-fiscalizată, informală și deci ocultă. Cam greu să stea propoziția doctorului Chirculescu în picioare când te uiți la mamoplastii în serie făcute sub prețul pieții, cu sutele, miile, în timp ce sunt decontate de CNAS. Ce sistem? Ce picioare? Ce plic până la urmă? De fapt și de drept vorbim de o piață care-a câștigat, în ani, complexitate, până la punctul la care parazitismul informal a căpătat o nouă dimensiune, para-formală. De fapt, în democrație, plata informală a devenit legitimă, a ajuns să fie considerată tarif (vezi cazul de la Constanța, spre exemplu) și uite-așa am ajuns la discuția, și isteria concomitentă, despre ”condiționarea actului medical”.

Condiționarea actului medical e în sine o gogoriță pe care politicul a vândut-o mass-media, i.e. cum că doctorul care e un ”funcționar” (aici Chirculescu are profund dreptate când critică decizia ICCJ) a făcut trafic de influență când a refuzat să opereze pacientul care n-avea plic la el. Să fie bine înțeles. În majoritatea instanțelor, așa cum pacientul are voie să-și aleagă medicul, așa și medicul are voie să-și aleagă pacientul. Să refuzi e permis, să invoci sărăcia pacientului drept criteriu cel mult reprobabil moral, dar nu neapărat ilegal. Dacă te uiți de jur împrejur în țările pe care le-admirăm cu nesaț vei observa că, din criterii administrative dar mai mereu financiare, medicii refuză să trateze pacienți. Unde se vor duce oamenii respectivi? Asta e o întrebare grea. Când ești pacient, și ușile ți se închid, și încep să-ți bubuie mințile cum să faci, ce ambulanță să chemi, la cine să apelezi îți vine să înjuri de toți Dumnezeii și să dai cu barda în doctor.

Curios.

Curios cum oamenii care fac asta sunt de obicei, deși nu m-aș grăbi să generalizez, oameni care deja sunt subsidiați social într-o bună măsură. Oameni care oricum au fost umiliți prin pensii proaste, prin șomaj infect, prin încurajarea muncii la negru, oameni neasigurați, oameni care trăiesc de pe azi pe mâine. Nu medicul îi trădează pe ei. Ce-i trădează pe ei e însuși Statul care i-a împins, ca pe vite, într-un țarc al neputiinței. Medicul, vis-a-vis de serviciul de sănătate, e doar ultima verigă într-un lanț al nesimțirii. Ceea ce nu face nesimțirea lui mai mică. Doar o circumstanțiază. În interiorul unui macrocosm în care toți sunt egalmente mojici medicul blând, bun și empatic riscă să fie canibalizat de semeni. Nu-i fac apologetica. E un lucru observat de mult, acela că același medic care era spân în spitalul de stat când merge în privat unde e remunerat corect, și-și poate manevra practica antreprenorial, nu va fi tentat să ”șpăguiască”. De ce nu va fi tentat să șpăguiască? Pentru că în loc să i se arate pulanul i se explică regula jocului, i se arată facturierul și i se face legătura cu un contabil deștept. Pentru puzderia de medici zarzavagii de prin spitale există corolarul administrativ, statul are medicii pe care și i-a crescut, oamenii au medicii pe care-i merită.

Și – regret să văd asta la ani de zile de la obținerea unui deziderat pentru care am militat – descentralizarea spitalelor și transferul lor către autoritățile locale n-a făcut decât să demonstreze că, prin satrapii, prin gubernii, prin provinciile noastre autonome barbare spitalul e în mizerie pentru că primarul e mizerabil, prefectul e un jeg, și Consiliul local e o adunătură de lupi între oi care discută despre kebabul favorit. Să ceri medicului să fie un Sfânt e un banc bun. Tiranozaurii noștri de administratori de județ n-au nevoie de o populație sănătoasă. Că dacă ar fi oamenii sănătoși poate că ar gândi mai bine. Poate că ar trăi mai bine. Poate că și-ar plăti taxe. Poate că ar învăța să întrebe ce se întâmplă cu banii lor. Nu, plicul nu a susținut vreodată Sănătatea, domnule doctor. Plicul a susținut și a acreditat ideea că Administrația poate administra și așa, că oamenii sunt lăsați de izbeliște să bănănăie pe la ghișee, prin camere de așteptare, prin saloane și cabinete. Plicul – așa cum se discută de el public – nu e o invenție medicală, nu e un stetoscop al doctorului cu care ascultă pacientul la buzunar. E de fapt gheara administrativă care se bagă, din nou și din nou, în buzunarul din nădragul sărmanului care trebuie să rămână rob, supus, umil și smerit. Bani dai la polițist. La taxatoare. La ghișeu. La consilierul care-ți face lipeala. La aghiotantul care-ți face intrarea.

Iar noi, breasla medicală, am acceptat și acceptăm că suntem tot un fel de instituție administrativă incapabilă să se administreze. Cu un Colegiu impotent, în care se dezbat chestiuni mai degrabă ezoterice. Cu o mișcare sindicală uneori incredibilă, alteori lipsită formal de credibilitate. Trăim paradoxul etern al sindicalismului cadrelor medii care cât de cât se mai ocrotește pe sine, în timp ce sindicatele medicilor – inclusiv cel pus pe roate de doctorul Chirculescu – se dovedesc relativ nevolnice pentru că, prin Statut, nu pot sparge convenția neputiinței instituționale a medicilor de-a protesta, de fapt. De-a intra în grevă. De-a se putea pune la masa negocierilor cu autoritățile.

Îmi rămâne în minte o snoavă spusă la un moment dat de doctorul Arafat, acum câțiva ani, despre experimentul SMURD de la Târgu Mureș. Oamenii au renovat UPU de la Județean după care i-au rugat pe oameni, dacă vor să dea ceva, să o facă ”centralizat”, într-o cutie de donații. Ei bine, în loc să intre plicul în urnă ”veniturile” informale s-au redus dramatic. De ce dramatic? De ce n-a vrut omul să dea aceeași sumă, nu știu, 100 de Euro spre exemplu, pentru binele comun? N-am o explicație definitivă. Una care-mi vine în minte e că niciodată, dar niciodată n-a existat în mintea românului o entitate formată care să fie ”comunitatea”. A existat comuna, mai primitivă sau mai puțin primitivă. A existat interesul ocult, al micro-cosmului reprezentat de familie, prieteni, gașcă. Dar comunitate n-a existat. Omul vrea să dea doctorului și ca o funcție a propriului lui arivism, a potenței lui, a capacității lui de-a se diferenția de semeni. Când dă nu vrea să se facă de râs nu doar în fața doctorului, dar și-a celor din jur care, altfel, îl vor batjocori, o să râdă de el că s-a dus rupt în cur la Halat. E o stranie formă de generozitate care își are bucla de feedback în zona culturală de unde se scoboară pacientul. Poate să fie pe moarte. Poate să fie în agonie. Dar nu se va da jos din pat neîmbrăcat cumsecade, ”de spital”, și cu siguranță nu se va duce ”nepregătit” la doctor. Ai putea să trăiești o strângere în piept, un gol în stomac, mai ales dacă te-ai dezinfectat de specia asta socială de gândire. Dar ea există, și co-există în lunga, și întortocheata, conspirație a plicului.

Finalmente, plata informală ține mai mult doctorul aproape de țarină decât orice altă formă de contract socială. Acolo unde generalissimul Oprea propunea ca doctorii să fie obligați să stea – 5 , 10 ani nu contează – popriți pe plantație după rezidențiat, natura umană românească a inventat deja ”vadul” în care își face albie doctorul informalist. Doar așa rămân doctori în provincie, pentru că prin volum își rotunjesc veniturile. Doar așa aduc comunitățile doctori, prin speranța că-i vor gratula, a se citi omeni, cât timp oameni sunt și suntem. Plățile informale au explodat, paradoxal, în aceeași perioadă în care a început Marele Exod al medicilor. Și n-au explodat că s-au împuținat medicii. Nu. Medicii, inițial, s-au împuținat între ei. S-au mâncat. S-au ros pe la articulații. S-au dat în gât. S-au dat în fapt. Și-au organizat veritabile rețele, și rețete, para-antreprenoriale. Care cu rețete fictive. Care cu clinicuțe și farmacii satelite. Care cu firme de salubrizare, sau de oferit servicii conexe sanitare, materiale, consumabile, botoși, mănuși, siringi, perfuzoare. Astfel că de la un punct încolo plicul, plata informală a devenit un avant-propos la saltul în privat al pacientului care a fost, ulterior, invitat să se trateze la două capete. Regim hotelier de pensiune în privat. Regim exclusivist, în fața altor melteni, la spitalul de Stat.

Oamenii sunt răi. Și medicii sunt oameni. Să închei, fără furie și părtinire, războiul plicurilor presupune mai mult decât emanciparea salariilor medicilor. Presupune să notezi, în minuție și cu verb, ramificațiile practicii. Eu am propus fiscalizarea ei sau decriminalizarea plicului, plecând de la situația de la Mureș, anume că va fi mult mai puțin atractiv pentru medic, respectiv pacient, să ”pluseze” la poker-ul plicului dacă vor trebui să taie chitanță. Nu mizez că medicii își vor crește veniturile. Nu. Veniturile lor vor scădea. Dar vor scădea într-o zonă relativă, confortabilă, în care tentația de fraudă și de lăcomie să fie preîntâmpinate de alt gen de contract. Un contract cu hîrtie sub el. Un contract cu semnătură și declarație la ANAF.

Vine ziua când am să zic ”adio plic” prietenilor mei doctori. N-am să le zic vreodată ”adio Sănătate”. N-am tânjit, nu tânjesc și n-am să tânjesc vreodată după o plată informală. Din 10 ani de practică medicală independentă, doar 2 i-am petrecut prin spitalele de Stat ale României. Deci sunt prea puțin contaminat de ”conspirația gentililor”. Cei doi ani, în schimb, sunt suficienți încât să am luciditatea de-a fi scris despre toate astea onest, și în deplinătatea cuvintelor folosite.

G

Cui i-e frică de aluminiu?

Am început să mă uit mai atent la povestea cu adjuvanții din vaccinuri după ce un bun prieten de-al meu, proaspăt întors dintr-o dezbatere televizată și încă ”stârnit” de retorica anti-vaccin mi-a trimis un mesaj de la un domn X, doar unul dintre aceia care au ales să nu-și vaccineze fetița. Motivul? Acest domn are un frate care-ar fi fost ”nenorocit” de un vaccin, acum mulți ani, de jur împrejur – din ce susține – a văzut / auzit doar cazuri de reacții adverse serioase sau chiar grave, ba chiar unii copii chiar au rămas cu sechele. Motivul pentru astfel de evenimente, în opinia persoanei respective, n-ar fi fost vaccinurile însele, cât ”adjuvanții”. Adjuvanții sunt substanțe folosite ca a) antiseptice (thimerosalul/ sărurile de mercur), b) potențarea răspunsului imun (aluminiu în ambele forme, hidroxil sau fosfat), c) conservare (din nou thimerosal, dar și formaldehida, polisorbatul 80).

Admit că am stat să citesc în lung și-n lat despre asta, îndeosebi lucruri disponibile azi curiosului despre problema – mai nou – legăturii adjuvant – efect advers sever dat de vaccin (se includ aici autism, dar și cancer, boli autoimune etc). Prima oprire, și potențialul motiv de-a lăsa baltă întreaga-mi curiozitate, a fost meta-analiza mamut a lui Willhite de anul trecut. Timp de 80 de pagini absolut aride am citit despre cum umblă aluminiul prin corpul uman, care e aportul dietar, ce-ar putea el să provoace dacă e să dea toxicitate prin diverse mijloace (ocupaționale, de mediu, dar și prin injectare, vezi vaccin). Câteva zile înainte picasem pe un studiu intens recirculat în mediul anti-vaxxers, al Luciei Tomljenovic & Christopher Shaw în care domniile lor arătau o asociere între expunerea la aluminiu în vaccinuri, în ultimii 25 de ani, și frecvența autismului în populație. Mi s-a părut inițial genul de studiu pe care-ai putea să-l găsești pe un site de curiozități statistice (știați, spre exemplu, că rata divorțurilor din statul Maine, US, a scăzut pe măsură ce-a scăzut consumul de margarină?). Dar nu erau singurii. Jose Dorea e un alt nume care e frecvent menționat, și studiul lui despre nivelul de aluminiu din părul copiilor vaccinați din Brazilia. Sau Cynthia Nevison, și cercetarea ei de anul trecut care arăta un trend crescător al tulburărilor de spectru autist paralel cu niveluri crescânde de expunere la noxe/ factori de mediu și nu numai. Sau analiza lui Goldman și Miller pe cazurile raportate în VAERS, între anii 1990 și 2010, care arată că mortalitatea a crescut de la 3.6% în cazurile cu mono-doză la 5.4% la copiii care primiseră 8 doze de vaccin. Asta în condițiile în care mortalitatea anuală a copiilor până în primul an, în US, a scăzut sub 1%.

Luate așa, la grosul palmei, cifrele nu arată foarte bine. Cititul în diagonală îți lasă impresia că vaccinarea ar tripla mortalitatea infantilă în primul an, și în multi-doză ar crește-o chiar de peste patru ori. Asta dacă n-ai timp, persistență sau pur și simplu răbdare să citești prin literatura altfel zemoasă despre hidroxilul de aluminiu sau aluminiul fosfat. Pe scurt, modelele experimentale de intoxicație cronică, fie prin dietă, aer sau injectabil au arătat că aluminiul deplasează fosforul din diverse compartimente ale celulei, și anumite organe sunt afectate cu preponderență. Rinichiul. Osul. Ficatul. Plămânul. Finalmente, creierul. Mai mult, când e absorbit digestiv aluminiul ”concurează” cu fierul pe aceeași proteină de transport (transferina) și prin asta poate scădea absorbția de fier. Există statuate, la ora actuală, marje inferioare de expunere (așa-numitele OLE – occupational exposure levels) dincolo de care aluminiul a fost arătat că produce cito-toxicitate. La nou născut, marginea inferioară de toxicitate, i.e. primul nivel la care ar putea fi documentate efecte adverse ale aluminiului a fost statuată de EFSA (regulatorul european, omologul FDA) la 50 mg/ kgc/săptămână. Ce înseamnă asta? Înseamnă că la un bebeluș născut la 3 kg nivelul minim de toxicitate al aluminiului e de 150 de mg aluminiu dietar săptămânal. Știm că bio-disponibilitatea aluminiului luat prin dietă e mic, i.e. se absoarbe prin intestin foarte puțin, undeva la sub1 –  2%, astfel că un bebeluș ar putea dezvolta efecte adverse, i.e. toxicitate la aluminiu, la 3 mg aluminiu absorbit/ săptămână. Asta echivalează cu aproximativ 400 – 500 micrograme aluminiu/ zi (0.5 miligrame). FDA, pe de altă parte, stabilește aportul maxim zilnic la care nu se produc evenimente adverse la 1 mg/ kgc

Acum 4 ani de zile, pe de altă parte, Mitkus și colegii au publicat în Vaccine un articol adus la zi despre cum circulă aluminiul în organism după administrare vaccinală. Ei spun așa, cum că aluminiul absorbit se concentrează în principal în schelet (50%) și plămâni (25%). Doar 1% din aluminul circulant se acumulează în creier, în vreme ce ficatul servește doar ca pasaj pentru metabolit.

La primul vaccin, anti hepatită B, la 0 zile de la naștere, cantitatea de aluminiu primită de bebeluș e de 250 micrograme (0.25 miligrame). Adică jumătate din nivelul minim de expunere toxică (dacă accepți regulile EFSA) sau un sfert (la nivelul stabilit de FDA). Curba de absorbție și biodisponibilitate a metalului în diverse specii (hidroxil/ fosfat) depășește, în anumite situații, nivelul de 1 mg/ kgc. De ce? Pentru că se ponderează cantitatea cu nivelul pre-existent de aluminiu din perioada intra-uterină preluat din dieta mamei. Soni et al au evaluat nivelul/ concentrația de aluminiu în diverse alimente consumate. Unele sunt particular relevante pentru România: praful de copt, spre exemplu, conține 2.3 grame/ 100 de g Aluminiu. Murăturile din comerț conțin, în medie, 4 mg/ 100 g. Brânza – 1.6 mg/ 100 g. Oregano? 60 mg/ 100 g. Scorțișoara? 8.2 mg/ 100 g. Pliculețele de ceai? 128 mg/ 100g. Absorbția aluminiului este crescută la cei care consumă băuturi carbogazoase/ care conțin citrat.  Astfel că, teoretic, un bebeluș născut prematur, cu greutate mică, dintr-o mamă a cărei dietă e bogată în aluminiu, ar putea fi – teoretic – expus imediat după vaccinarea anti-hepatită B unor doze crescute de aluminiu, care ar putea – din nou teoretic – să fie neurotoxice.

Prin regulile de farmacovigilență impuse în 1986 de Congresul american, în Statele Unite a fost înființat în 1990 un sistem unificat, electronic, de raportare a evenimentelor adverse care urmează vaccinării (VAERS). În total, în ultimii 25 de ani, în US, s-au administrat aproape 2 miliarde de doze de vaccin (care conțin, sau nu, în baza de date, thimerosal, aluminiu, polisorbat 80, formaldehidă etc). Majoritatea evenimentelor adverse (AE) sunt raportate de operatorii de sănătate (spitale, clinici etc) și companiile farmaceutice, o proporție mai mică de părinți, alți regulatori. În fiecare an, în VAERS sunt raportate, la nivel național, cam 30 de mii de evenimente adverse. Prin comparație, în fiecare an sunt vaccinați aproape 3.8 milioane de copii. Grosier, rata de AE, în US, este de 0.008%, sub 1:1000, indiferent de cât de sever e AE-ul. Tradus, asta înseamnă că 999 de copii dintr-o mie nu vor experimenta niciodată un eveniment advers.

Goldman și Miller au arătat, în 2012, că la cazurile raportate în VAERS (a) rata hospitalizării crește cu numărul de doze de vaccin dar (b) scade cu vârsta. În interiorul cazurilor raportate în VAERS, repet, mortalitatea a fost de 5.4% din totalul cazurilor raportate timp de 20 de ani. Pe de altă parte, în cifră absolută asta înseamnă 1890 de copii, adică aproximativ 95 de copii/ an. Mortalitatea infantilă, în Statele Unite, a coborât mult în Statele Unite, către sub 1% (indiferent de cauză). În cifră absolută asta înseamnă 38000 de copii anual. Asta înseamnă că povara relativă la mortalitate a vaccinurilor, dacă toate cazurile din VAERS de moarte chiar s-ar datora vaccinului (și nu altor cauze concomitente), ar fi de 0.25%.

În ultimii 5 ani din ce în ce mai mulți oameni au dezvoltat software prin care să se ”uite” în baierile bestiei, i.e. VAERS, să vadă ce fel de evenimente sunt raportate și dacă nu cumva unele efecte adverse sunt mai ”proprii” unui anumit vaccin, comparat cu altele. O echipă de cercetători de la Universitatea din Texas a avut curiozitatea să calculeze un indice de frecvență a unui anumit AE, raportat la perchea lui vaccinală, prin tehnici de data-mining. Data-mining e o formă anipotetică de cercetare. Lași, practic, soft-ul să ”descopere” noduri de rețea, aglomerări ”spontane” de simptome, dintre care unele sunt mai aglomerate decât altele. Asta crează un peisaj geografic, un fel de hartă. Spre exemplu dacă vaccinul DTP, care conține aluminiu, ar fi toxic, ar trebui să vezi niveluri foarte crescute ale indicelui respectiv. Scorul se numește PRR – proportional reporting ratio (fracție proporțională de raportare). PRR e raportul dintre cât de frecvent e simptomul X (să zicem febra) la vaccinul Y (să zicem anti-poliomielitic), supra același simptom X (febra) la toate vaccinurile din schema de vaccinare. VAERS conține peste 83 de mii de perechi vaccin-simptom, la 75 de vaccinuri diferite, și – până în prezent – 5865 de simptome diferite care sunt incluse (raportate). 

Scorul PRR e de fapt o distanță între simptome. Spre exemplu un PRR de 2 înseamnă că perechea simptom vaccin (i.e. vaccin anti-DTP – boală de rinichi) e de două ori mai frecvent raportat decât toate perechile vaccin – boală de rinichi. Rețeaua e foarte densă. Un scor de 2 – 5 îți dă distanța cea mai apropiată între două noduri. Un ”cluster de simptome” are un diametru de 3 – 4 noduri. Astfel că ”marginile” insulei de semnificație per boală (aglomerare de simptome) ajunge la un scor de 6 – 20 (PRR). Un PRR apropiat de 1 sugerează, în schimb, că simptomul respectiv cel mai probabil nu e asociat cu vaccinul respectiv)

Autorii observă că un indice mare nu implică totuși cauzalitate (i.e. ”vaccinul X dă simptomul Y (febră/ encefalită etc)”). Una dintre limitele tehnicii de calcul e că la evenimente adverse foarte rare, PRR-ul este mare prin simplul fapt că la numitor nu ai același eveniment raportat la ”toate” vaccinurile. Este cazul autismului, spre exemplu, sau al polineuropatiilor, care sunt evenimente foarte rare. Acolo te aștepți că vei avea raportări mai frecvente, pentru că sunt deja boli rare.

Toxicitatea aluminiului nu dă un tablou aparte/ rar. Dar obligatoriu vei avea a) simptome renale (insuficiență renală spre exemplu, sau modificări ale analizei de urină). Obligatoriu vei avea b) simptome osoase, pentru că aluminiul deplasează fosforul din oase și apare o formă aparte de rahitism (calciul nu se poate depune decât pe matrice de fosfor, dacă matricea e de aluminiu nu se mai osifică osul). Vei avea, finalmente, c) simptome neurologice: întârziere în dezvoltare, probleme de concentrare și atenție, dar și probleme locomotorii particulare, ataxie (necoordonare), astazo-abazie (dificultatea de-a păstra postura, să stai în șezut de exemplu). 

În programul american de imunizare prin vaccin găsești aluminiu în următoarele vaccinuri (idem România) : anti-hepatită B, DTP, anti-pneumococ conjugat, anti-polio inactivat, anti-Haemophilus influenzae. M-am uitat în analiza PRR a celor din Texas și-am căutat indicele PRR pentru fiecare dintre simptomele de mai sus, așa cum au fost ele raportate în VAERS în 2010. Simptomul nu e legat de vârsta de administrare a vaccinului, poate fi vorba de primă doză sau rapel. Să o luăm pe rând:

1. Simptome renale: Am folosit următorii termeni de căutare, în engleză (n.m: asterisc înseamnă că motorul de căutare ia în considerare toate simptomele care conțin cuvântul): kidney * (ecografie renală anormală – anti Hepatită A, PRR = 4.07, hexavalent – PRR = 8.2), renal * (durere renală – DTP – PRR = 127.4, testarea funcției renale – vaccin DTP – PRR = 6.8, afectarea funcției renale – DTP – PRR = 4.5, anti-polio inactivat – PRR = 8.9,  insuficiență renală – DTP – PRR = 2.9)

2. Simptome osoase. Am folosit următorii termeni de căutare, în engleză: bone* – (am găsit ”bone pain” – ”durere osoasă” – PRR = 12 la vaccinul DTP), osteo* (am găsit osteoartrită – PRR = 4.2, la vaccin anti-gripal, PRR = 1.3 la DTP), rachitism (zero AE raportate), osteomalacia (zero AE raportate), fracture (am găsit PRR = 25 la anti-HPV tetravalent, la adult, pentru ”fractură de membru superior”), osteoporosis (am găsit un PRR = 7.1 la PPV – anti-pneumococic polizaharid)

3. Simptome neurologice: Am folosit următorii termeni de căutare, în engleză: neuro* (polineuropatie acută – vaccin anti-pneumococic polizaharid – indice PRR = 14.2, polineuropatie senzitivo-motorie periferică – vaccin anti-pneumococic polizaharid – indice PRR = 14.2, polineuropatie demielinizantă – vaccin DT – PRR = 9.9), examinare neurologică anormală – vaccin TD – PRR = 5.1, simptome neurologice nespecifice – vaccin TD – PRR = 9.3, neuropatie periferică – vaccin TD – PRR = 6.1, vaccin DTP – PRR = 2.6 neuropatie axonală – vaccin DTP – PRR = 2, poliradiculoneuropatie demielinizantă inflamatorie cronică – vaccin DTP – PRR = 2.4, vezică neurogenă – vaccin DTP – PRR = 3), ataxia* (ataxie – vaccin DTP – PRR = 8, anti-HiB – PRR = 2.16, ataxie cerebeloasă – vaccin DTP – PRR = 2, hexavalent – PRR = 4.6, anti-hepatită B – PRR = 5.5, anti HiB – PRR = 3.2), cerebellar* (sindrom cerebelos – anti Hep A/B – PRR = 29, anti HiB – PRR = 3.24), autism* (anti- HiB – PRR = 6.2, DTaP – PRR = 3.9, hexavalent – PRR = 5.8), retard* (retard mintal – PRR = 27, anti-HiB – PRR = 43.7), psych* (hiperactivitate psihomotorie – DTaP – PRR = 1.9, afectare abilități psihomotorii – DTaP – PRR = 9.1, pentavalent – PRR = 5).

Cifrele arată că, pentru autism spre exemplu, un nod de rețea ar fi vaccinul anti-hepatită B. La fel și pentru retard-psihomotor când te uiți la anti-Haemophilus influenzae.

Problema cu cifrele din VAERS e următoarea: toate simptomele raportate au doar un raport temporal cu vaccinul. Mai mult, VAERS e un sistem pasiv de raportare/ farmacovigilență. Goodman & Nordin, în 2006, au arătat într-un articol din Pediatrics că, cel puțin în privința simptomelor de neuropatie, autism, retard mintal – majoritatea raportărilor din VAERS erau folosite în procese deschise – i.e. urmau să fie folosite ca probă în procese. 

Cazurile respective sunt reale. Copiii respectivi au primit un diagnostic de autism, retard mintal etc. Pe de altă parte, raportarea în VAERS s-a făcut în scopul folosirii ei ca probă la tribunal, i.e. era deja ante-pronunțată credința că vaccinul dăduse autism.

Ce arată scorurile PRR din VAERS descrise mai sus? Și așa ajung să răspund întrebării: ”cui i-e frică de aluminiu”?

Arată că legătura aluminiu – neurotoxicitate e plauzibilă, cel puțin în cazul retardului mintal. Pe de altă parte, posibilitatea că vaccinul ”dă” retard mintal e incorectă. Cel mult vaccinul, la un copil cu niveluri anterioare crescute de aluminiu circulant, cronic, îndeosebi prin expunere de mediu/ dieta mamei, ”oferă” ultima picătură necesară neurotoxicității. Picătura respectivă e spectaculos de rară. Dar asta nu contează foarte mult. Un posibil upgrade al practicii medicale este să dozezi aluminemia (cât aluminiu e în sângele) și aluminuria (cât aluminiu e în urina) mamei pe parcursul sarcinii. Supravegherea dietară e foarte posibil că scade riscul de evenimente adverse post-vaccinale, fie ele și rare. Soluția nu e să renunți la vaccinuri. Cu, sau fără vaccin, expunerea la aluminiu există. Rămâne de văzut în ce măsură ipoteza noxică în ce privește tulburările de spectru autist/ retard psihomotor va dezvălui noi căi de-a adresa, epidemiologic, problema. Cert e că terapiile de chelare la copiii autiști n-au dat nici un rezultat, i.e. ”scoaterea” aluminiului forțat, din sistem, cu EDTA/ desferoxamină nu a îmbunătățit nivelul lor de funcționare. Asta sugerează că dacă e să fie o expunere xenobiotică, e în perioada intra-embrionară, nu post-partum, prin vaccinare.

Trăim într-o lume populată de toxine, bacterii, virusuri, agenți patogeni. E o lume reală, cu bune și rele. Imaginația morbidă a unora că putem reimagina un univers aseptic, fără poluare, fără contaminanți, e utopică. Adjuvanții din vaccin respectă, în canon și doză, toate nivelurile de siguranță propuse de organismele internaționale. E de altfel și motivul pentru care frecvența efectelor adverse e atât de mică. Pe de altă parte, pentru un părinte al cărui copil dezvoltă semne neurologice, sau retard mintal, sau autism, sau orice altă afecțiune severă, întrebarea rămâne: ”de ce mi s-a întâmplat asta, de ce a pățit copilul meu așa ceva?”. Răspunsul nu e unilateral, n-are cum să fie, și sper că am demonstrat asta. Vaccinurile nu ”dau” autism. Adjuvanții nu ”dau” autism. Pe de altă parte e plauzibil că aluminiul contribuie la neurotoxicitate. Medicina merge înainte, și noi odată cu ea.

(*foto: o sticluță pentru copii, fabricată din aluminiu)

G

 

 

Noi să fim sănătoși!

Ante scriptum: În acest text sunt folosite copios formulări gen: ”1: 1500”  care reprezintă șansa, dintr-o anumită cifră, că se întâmplă un eveniment oarecare. Aici moartea lovește un om din 1500.

Cea mai grea întrebare, când am fost la Alba Iulia cu grupul de vaccinologie, a venit de la un părinte din sală. Admitem că vaccinurile își fac treaba. Admitem că toxicitatea lor e foarte mică, dar nu diferită de zero. Admitem și că vaccinurile nu cauzează autism. Admitem, în același timp, că o dată la un milion de cazuri, un copil dezvoltă totuși complicații grave după ce primește un vaccin. Poate că moare. Poate că rămâne cu probleme grave de sănătate. Până unde merge medicina, de fapt? Și, urma întrebarea, merită să ”sacrifici” măcar un copil în scopul de-a imuniza o comunitate?

Când am început să răspund, admit că nu știam încotro am s-o iau. Și eu am un copil. Și primul reflex este că n-am să-l sacrific. De ce s-o fac? Și cine-ar îndrăzni să-mi ceară asta? Răspunsul emoțional e ”nu”, nu merită nici măcar un copil sacrificiul.

Dar am stat să mă gândesc mai atent, astfel că răspunsul meu a fost următorul:

În anul în care tatăl meu a fost operat pe creier, doctorii mi-au pus în față un formular de consimțământ informat înainte de procedură pe care tata a fost obligat să-l semneze, împreună cu un membru al familiei. Acel membru al familiei am fost eu. Erau discutate acolo potențialele complicații, atât înainte, în timpul, dar și după intervenție. Printre ele – moartea. De unde moartea obișnuia să fie un obiect abstract, pe foaia de hârtie mă uitam și era ceva foarte concret. Și avea și o cifră lângă ea. Tatăl meu avea 10% șanse să moară în urma, sau din pricina, operației. Straniu nu era că mă uitam la procentul respectiv. Straniu e că m-a lovit realitatea, că în ziua respectivă urmau să fie cel puțin 10 operații. Și poate că un om va muri. Un om care, ca și tatăl meu, va fi semnat că e de acord cu intervenția. Am avut un moment de panică. Cine stă să numere că, în același timp, șansele de reușită erau de 90%? Și-apoi mai era și al doilea adevăr care-mi pălise mintea. Ca să ajungă la cifra asta, medicii operasă inumeri înainte de aceeași problemă. Din care 10% muriseră. Nu era un număr oarecare. Era un număr construit pe rezoluția altora care, voluntar, au acceptat o intervenție în timpul căruia s-au petrecut. S-au dus. S-au sfârșit. Au expirat. Exitus. Adio. Pe veci.

Nu prea ai de ce să legi informația asta. O șansă din 10 o fi mult? O fi puțin? 

Am dat peste un tabel informativ făcut de americani (da, acei americani și ideile lor năstrușnice) despre ”șansele de moarte asociate cu activitățile zilnice”. O adevărată comoară informațională. Afli tot felul de lucruri compilate din statistici. Spre exemplu ai cam 1:100.000 șanse să mori dacă sări cu parașuta. Sau dacă dansezi la o petrecere. E mult mai periculos să te dai cu deltaplanul, prin comparație (1:560). Să faci box e mai sigur decât să te dai cu zmeul (1:2200) dar mult mai periculos decât să faci scufundări (1:34.400). Cel mai sigur, din statistici, este să o arzi la calculator. Sau să scrii pe blog. Să joci table. Sau șah. Bine, nici șahul nu mai e ce-a fost odată. Riscul să mori când joci șah există. E mititel rău, dar diferit de zero. Un om din 200 de milioane a jucat șah și-a murit.

Un vaccin e la fel de sigur, statistic, ca înotul, alergatul prin parc, datul cu placa pe pantă, sau cu schiurile pe pârtie. Tatăl meu, prin analogie, avea aceleași șanse să moară ca un alpinist care se decide să urce pe Everest. 

Dar viitorul? Americanii au făcut niște calcule foarte simpatice. Stimate cetățean, dacă mai ales trăiești pe continentul cu pricina, în anul care urmează ai 2 șanse dintr-un milion să mori accidental, împiedicat de o bordură sau bolovan (1:500.000). Ai 3 șanse la milion să cazi de pe scaun sau din pat, și să-ți rupi gâtul (1:366.000). Mare atenție la trepte sau scări, sunt mult mai periculoase decât mersul pe plan plat (1:180.000). Și nu cumva să te sui pe bloc, tabelul spune că doi la milion vor cădea de la înălțime. Și, ca să închei acest scurt delir al micilor riscuri, Zeul proporțiilor spune că ai o șansă din 22 de milioane că-ți vor lua chiloții foc. Și vei muri. Nu e deloc de colo, avem în România populație suficientă pentru un astfel de incident groaznic.

În 1930, pe când Simionescu publica o carte obscură – Țara noastră – lucrurile stăteau cam așa. La fiecare 1000 de nașteri mureau 23 de copii. În fiecare an, în România, se nășteau peste 600 de mii de copii. Asta însemna că, anual, în Regat, mureau cam 14 mii de copii. Încearcă să-ți imaginezi asta, pentru un moment.

Spune Simionescu: ” partea dureroasă e că mortalitatea copiilor până la 5 ani este excesivă, […] mai mult de 60% din numărul total al morților, iar mortalitatea copiilor până la 1 an este de 1/3 din cea totală.[…] Mortalitatea infantilă în genere atinge în unele sate peste 30% din numărul născuților vii sau peste 40% din mortalitatea generală. […] Mulți copii mor mai des în prima săptămână după naștere. Mor cam pe jumătate din cei dintr-un an, în prima lună, iar până la un an moartea cosește dintre copii aproape 1/3 din cifra morților dintr-un an. Mai mult de jumătate dintre morții unui an (52%) sunt nevârstnicii, cei care n-au împlinit încă 29 de ani. […] Cauzele, în special ale mortalității atât de mari din România, sunt de pus în primul rând asupra igienei precare și slabei culturi generale în mediul rural. Debilitatea congenitală dă procentele cele mai mari de morți (39:10.000), în legătură cu subalimentația care domnește îndeosebi la sate, cât și la populația săracă din orașe. Mortalitatea mare a copiilor se explică nu numai prin debilitatea părinților, prin neștiința mamei, ci și prin lipsa medicilor și a moașelor de la țară. Slăbirea mamei, sifilisul, alcoolismul duc la slăbirea copiilor și la expunerea la tot soiul de boli din primele zile de naștere. Marea mortalitate printre sugaci o dă diareea, fie prin alimentarea cu lapte de vacă, fie din mâncarea fructelor crude; debilitatea copiilor este o cauză principală. După diaree, pneumoniile și tusea convulsivă seceră mulți copii mici; 78% dintre copii morți înainte de un an aparțin la familiile (sic!) în care mama e analfabetă. 

Hai să descifrăm un pic cifrele. Asta înseamnă că, în fiecare an, vreo 4500 de copii mureau până să împlinească un an. Dintre ei, cam 3700 de tuse convulsivă sau pneumonii. Asta era realitatea, înainte de vaccinare. În 2012, adică 80 de ani mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Mortalitatea infantilă a scăzut, în mediul urban, de aproape 4 ori (6.6: 1000). În mediul rural, adică la satele de care vorbește Simionescu, rămâne inacceptabil de mare (11.8: 1000). Totuși, moartea de cauză respiratorie nu mai reprezintă aproape 8 din 10 cazuri de morții în primul an de viață. În fapt, moartea de tuse convulsivă sau pneumonii a scăzut până pe la 4%.

Ce a făcut diferența? Două lucruri: antibioticele și vaccinoterapia. Ce-a rămas la fel? Analfabetismul, de multe ori, sărăcia, clișeele alimentare (laptele de vacă, fructele crude etc) și mai nou absența medicului și a moașei în mediul rural.

Întrebarea dacă merită un copil sacrificat ca un milion să trăiască se bazează pe un artificiu grosolan de argumentație pe care îl folosesc anti-vaxxer-ii de pretutindeni. Nu există pe lumea asta ONG-uri care să militeze împotriva datului cu placa pe pârtie, sau împotriva jogging-ului în parc, pentru că o dată la un milion cineva moare la ski sau în parc. Cam cum ar suna să spui: ”ești pregătit să-ți sacrifici soțul pentru ca alți oameni să facă mișcare prin Herăstrău”? Aude cineva de vreo organizație care să militeze împotriva bypass-ului aorto-coronarian, unde mortalitatea e de 1%., de zece mii de ori mai mare decât la vaccinare? Nu. E o propagandă isterică. Diferența e că oricând vorbești de copii se activează instinctul de părinte care uită de proporții, de relativitate. Se gândește în absolut. Se gândește personalizat. Se gândește cu copilul pe masă. Și ca în nuvelele lui Dr. Seuss, în numele ”copilului” personalizat se scandează infamii, se aruncă săgeți psihotice în corpul medicinei. Oamenii uită că sunt aici, majoritatea, azi, pentru că bunicii lor au fost vaccinați, au luat antibiotice, s-au dus la doctor, n-au crâcnit în front. Țâfna și gâlceava pe care-o propun se întâmplă într-o lume în care poliomielita aproape a fost eradicată, în care difteria nu se mai întâmplă, în care nu mai mor jumătate din copii la un an după ce s-au născut. Dar așa e istoria, suntem condamnați să uităm și apoi să repetăm tâmpenii cu consecințe catastrofale pentru credințe iraționale pe care le întreținem dintr-un ciudat analfabetism, o incultură cu spoi și cu iluzia verosimilului. Noul incult nu se bâlbâie, dar turuie pe nerăsuflate enormități pe care le-a citit pe-un blog, pe-o pagină de facebook. El nu se crede incult pentru că a citit ”cărți” și asta-l face apt să participe la ”discuție”. Să-mi fie cu iertare dar știința nu se face nici prin referendum, nici prin plebiscit, se face printr-un demers în care puțini sunt chemați, și mai puțin aleși.

Ce-i doresc eu copilului meu? Îi doresc să crească într-o lume în care copiii lui nu vor pica precum muștele din cauze prevenibile. În care o fetiță nu va face cancer de col uterin pentru că nu s-a vaccinat anti-HPV. În care un băiețel nu se va naște cu rubeolă congenitală. În care își va asuma riscurile, între care cel mai mare risc de moarte îl reprezintă viața însăși. Sunt norocos că m-am născut în epoca mea. Sunt norocos că niște oameni au avut curajul, acum 200 de ani aproape, să nu se dea bătuți în fața bolii, și-a morții, și-au gândit mijloace prin care epidemii care făceau ravagii să fie combătute, și mai apoi prevenite. Bunicul meu, născut în 1917, avea doar 1 an când epidemia de gripă spaniolă, a omorât peste 50 de milioane de oameni, mai mult decât toți cei căzuți la datorie în Marele război. Singurul lucru care l-a salvat au fost munții, bariera geografică în fața migrației umane care căra virusul. În 2015 munții nu ne mai apără, geografia trebuie regândită de epidemiologi. Pentru că omul bântuie. Și boala odată cu el. Poliomielita a reapărut în Siria, spre exemplu. Anul trecut autoritățile române au găsit, într-un container cu varză, migranți ilegali sirieni. Ce-ar fi dacă n-ar fi fost vaccinați anti-polio? Până și ISIS, între două decapitări rituale în numele religiei, și-au vaccinat militanții împotriva virusului. Teroriști, teroriști, dar nu tonți. Nu prea poți construi califatul cu mujahedini suferind de paralizie flască.

Curentul anti-vaccin trebuie preîntâmpinat, și trebuie preîntâmpinat viguros, argumentat și definitiv. Eu îmi asum posibilitatea că n-am dreptate. Îmi asum posibilitatea că am să fac rău în actul medical. Îmi asum, semnez și parafez în josul paginii. Și nu mă ascund după impunitatea libertății cuvântului. Eu nu pot scrie orice trăznaie și s-o propun unor entuziaști isterici că ”acesta” e adevărul, pentru că mă simt generos, pentru că nu-mi ajunge să-mi păstrez părerile pentru mine, pentru că-mi trebuie o masă de aplaudaci, pentru că așa mă gândesc că fac un bine umanității dacă diseminez niște enormități. Ce-am să răspund părintelui care s-a luat după niște bumbeni pe Internet și-apoi îi moare copilul? Că e în regulă? Nu e în regulă. N-a fost, nu este, și nu va fi vreodată în regulă să lași oameni să coacă în cazanul lor de delir.

(* Foto: doi copii fac fizioterapie de recuperare post-infecție cu virusul poliomielitic)

G

Iubiți și câinii vagabonzi?

Domnule ministru Bănicioiu,

O spun, și nu e prima oară când o spun, că mi-ați depășit așteptările când ați fost propus, și-ați preluat, Ministerul Sănătății. E foarte posibil că așteptările mele erau mici, n-am să zic nule, după piruetele predecesorilor dumneavoastră. Fie speranța cât de mică, tot palpită în inima unui tâmpit idealist. Care refuză scârba în timp ce, quasi-săptămânal, un confrate – în cazul meu fie de breaslă fie de presă – îi mărturisește că nu mai poate în, și cu, România. Că i s-a luat. Că trăiește la două secunde de luatul câmpilor. Într-o zi bună e Kafka. Într-o zi proastă e Kafka și mizerie.

Mizeria nu e dată de sărăcie, deși ai zice că din sărăcie se naște. Mizeria e dată de sărăcia cu duhul. Și dacă spui asta încă n-ai spus tot. Sărăcia cu duhul promite veșnicia sufletului prin unele chilii. Mizeria, domnule ministru Bănicioiu, e garantă 100% în România de sărăcia cu reavoință. Veți fi fost unul dintre acei politicieni care a invocat, că doar nu-i greu să remarci, că există Sărăcie cu literă mare, în Sănătatea românească. Tot cu literă mare.

Am aflat de povestea copiilor de la Băbeni de curând, de la o colegă jurnalist. Cu câteva zile înainte o colegă de-a mea, un pedo-psihiatru încăpățânat și probabil la fel de tâmpit/ idealist ca și mine îmi trimisese să mă uit peste noile norme de îngrijire în sănătate mintală, publicate pe website-ul Ministerului Sănătății sub semnătura doamnei doctor Botezat – Antonescu. Mă iertați, doamnă doctor Botezat. Mă ierți, dragă prietenă. Mă iertați, domnule ministru Bănicioiu. Cred că suntem toți, până la ultimul, niște tâmpiți de idealuri. Eu, cel puțin, mă auto-declar. Pentru că cel puțin așa pot să continui să zâmbesc, să lucrez, să sper. Mi-am făcut deja obiceiul să răspund la întrebarea unor ziariști ”ce părere aveți despre…” cu banalul ”păi ce părere să am doamnă/ domnule, mă râd că m-am săturat să mă plâng”. Și sună bine, are o anumită muzicalitate, veți admite poate, mai ales că închide discuția. Când nu mai poți de-atâta plâns, singura opțiune care-ți rămâne e umorul.

Dar, vedeți dumneavoastră domnule Bănicioiu, când am aflat de ancheta de la Băbeni săptămâna trecută nici măcar asta nu mi-a mai rămas. Ce îi mai rămâne unui tâmpit idealist când nici măcar să se râdă nu poate? Soluția mea, în ultimii 20 de ani, a fost să scriu. Să scriu pentru alți tâmpiți ca și mine, și poate pentru alți câțiva neatinși de morbul îndobitocirii. Spre exemplu, dumneavoastră. Am constatat că epistolatul prinde bine la populație, sper că rândurile mele vă găsesc în clipe de liniște și fericire.

Pentru că la Băbeni nu există liniște.

Nu există fericire.

Există mulți copii. Mulți dintre ei primesc tratament psihiatric pentru diverse probleme. Care un retard mintal. Care niște tulburări de comportament. Care efuzivul ”ADHD”. Ați zice că primesc tot felul de medicamente? V-ați înșela. Pentru puzderia de diagnostice, la Băbeni, se recomandă două feluri de medicamente. Unul e un neuroleptic – risperidona. Celălalt e un medicament antidepresiv care stimulează – atomoxetina (Strattera). Risperidona generică e destul de ieftină, nu chiar ca braga dar pe acolo. Atomoxetina, în schimb, e scumpă de bubuie. E o tichie de mărgăritar.

Domnule ministru, știu că e complicat. E complicat să balansezi bugete, să emiți acte normative, să redresezi droașca nebunilor. Și cu vorbe nu se face nimeni bine. Faptele, în mod notabil în România lipsesc. Nu toate. Găsești fapte de corupție. Fapte de criminalitate. Fapte de furt. Bani care dispar în borduri, autostrăzi și semne de circulație. În mod spectaculos, dar mai ales spre surprindere mea, nici un ban nu dispare la Băbeni. Nu vei găsi nici o conspirație a hoților care să schimbe stilul de viață al unui purcoi de copii aflați în grija, ce ironic, a Statului. Care Stat se declară de acord, prin DSP-ul Județean Vâlcea, ca niște minori, domnule ministru, să fie tratați prin Dumnezeu-știe-ce consimțământ informat, (și mai ales semnat de către cine?) de către un medic psihiatru care merge acolo doar când e chemat.

Asta când nu sunt contenționați.

Asta când nu sunt legați de pat.

Asta când nu sunt bătuți.

Asta când nu sunt folosite cearșafuri pentru imobilizarea lor.

Asta când nu sunt abrutizați de tot, toate și toți.

Domnule ministru, iubiți și câinii vagabonzi?

Dar copiii, domnule ministru? Pe copii, pe copii îi iubiți?

Eu da. Am un copil acasă. E un copil frumos, se joacă seara cu trenulețele lui Thomas, le știe pe de rost numele, proprietățile, numărul de pistoane, povestea, prietenii și dușmanii, cântecele și poeziile. Lumea copilului meu, mă gândesc de multe ori, e populată de prieteni și trenulețe. Câți copii de la Băbeni au jucării? Câți copii de la Băbeni au prieteni? Și are, vreunul dintre prietenii lor, voce? O voce care să strige până hăt, la depărtare, la București despre nedreptatea pe care-o trăiesc? Despre pușcăria existenței lor, despre nenorocirea căreia i-au fost predați sclavi fără să fi fost, de fapt, opțiunea lor, și de multe ori nici măcar a părinților lor?

Vreau să vă aduc în fața ochilor normele propuse de doamna doctor Botezat și colegii, privind îngrijirea pacienților minori, care necesită contenționare (articolul 15)

Art. 15. – În cazul copiilor internaţi într-un spital/ structură de psihiatrie, contenţia va fi aplicată în caz de potenţial de autoagresivitate/heteroagresivitate, astfel:

a) pentru copiii cu greutate sub 25 kg: se va folosi cearceaful – se înfaşă copilul şi se imobilizează de pat;

b) pentru copiii cu greutate sub 50 kg: se vor folosi manşete ajustabile din piele pentru mâini şi picioare în cazul în care copilul se loveşte cu genunchii;

c) pentru copiii cu greutate mai mare de 50 kg: se vor folosi manşete ajustabile din piele pentru mâini şi picioare în cazul în care copilul se loveşte cu genunchii şi curele late pentru torace şi genunchi.

N-au auzit asistentele de la Băbeni de minunile ăstea. La Băbeni copiii sunt legați de pat pentru tot felul de motive, sub pretextul că ”există o lege” care permite asta. Ce să faci cu oamenii ăia? Să-i dai afară? Credeți că se grăbește cineva să le ia locul pe banii de mizerie pe care-i primesc? Bani de mizerie, condiții de mizerie, oameni mizerabil care vor face lucruri mizerabile.

Se fac doi ani de când m-am gândit, după o polemică particulară cu o doamnă manager de spital care-mi explica ea cum sunt hrăniți pacienții arondați spitalului dânsei, să o invit la masă la cantina spitalului. Ea și cu mine.

Domnule ministru Bănicioiu, nu vreți să ne luăm o scurtă vacanță? Să mergem să dormim un week-end la Băbeni? Dumneavoastră și cu mine. Un medic psihiatru și un ministru. Ce știre-am face. Nu știu dumneavoatră, dar de multe ori eu resimt nevoia unei scurte vacanțe. Am auzit că Râmnicu Vâlcea e o zonă respectabilă. Aer curat. Pădure. Oameni liniștiți. Putem vorbi cu cei de la Centrul de Plasament de-acolo. Sigur ne vor găsi unul-două paturi. Poate sunt mai mici, așa ca de copii, dar sigur o să fie loc și de noi. Hai să dormim și noi acolo, domnule Bănicioiu. Hai să mâncăm și noi la masa lor, domnule ministru. Hai să luăm și noi, măcar o dată, de curiozitate, niște Rispen și niște Strattera. Șansele sunt că avem la fel de multă nevoie de ele ca mulți dintre copiii de la Băbeni.

Nu ne mai facem bine odată. Dar nici n-o să ne facem bine atâta timp cât stăm cu nasul în hârtii, în birocrație, în patetismele politicului. Când omul la costum se pogoară printre vagabonzii lumii, instinctiv pune o mână la gură. Nu la ochi. Pune mâna la gură ca să-și stăpânească reacția de vomă. Dar și de șoc. De spaimă. De incredulitate. Pentru că mintea-i spune că așa ceva nu se poate. Ba se poate, domnule Bănicioiu. Se poate, și se poate în timp ce, fortuit or ba, dumneavoastră ați ajuns să cârmiți velierul Sănătății. Nu vă invidiez. E o sarcină grea. Dar și o sarcină nobilă. Nu e vorba de cât de puțini bani sunt. Pentru că doar par puțini. Devin puțini când cumperi Strattera de 400 de mii de lei pe lună ca să faci fișa de vânzări unei companii farmaceutice, când nimeni nu găsește ceva greșit în asta, când oamenii varsă lacrimi la câini vagabonzi în timp ce droghează copii.

Deci, ce ziceți?

Programul meu e flexibil.

G

Numai antidepresiv să nu fii

Pentru că circulă, în perioada asta, articole/ sinteze cu privire la folosirea excesivă (?) de medicamente psihotrope ”în absența unor evidențe clare” (vezi materialul care propune că până la 70% dintre cei care iau antidepresive n-au avut niciodată depresie), m-am gândit să clarific asta pentru omul de rând.

Totul pleacă de la o…stângăcie în clasificarea folosită în farmacologie. Vedeți voi, pe vremuri clasele de medicamente erau numite plecând e la proprietățile lor sau mecanismul lor de acțiune. Spre exemplu un beta-blocant se cheamă așa pentru că se leagă de receptorii beta-adrenergici, unde acționează ca un antagonist (blocant). Un inhibitor al enzimei de conversie asta face, inhibă enzima de conversie a angiotensinogenului la angiotensină. Un anti-histaminic blochează receptorii de histamină, fie ei în stomac fie în cap. Exemplele sunt nenumărate. Ei bine, la un moment dat în domeniu s-a trecut la o a doua denominare, anume clasficarea medicamentelor și după categoria de boli unde pot fi prescrise. Să le zicem ”super-clase”. Astfel ai să ai anti-hipertensive (medicamente care tratează hipertensiunea arterială), anti-anginoase (tratează angina pectorală), anti-diabetice (ghici ciupercă ce?), dar și anti-psihotice (ca să ajung la psihiatrie), anti-depresive, anti-manice șamd.

Așadar, ai un medicament care face o chestie. Prozac-ul (ușor de folosit în texte de obicei anti-psihiatrie, că e deja substantiv comun) conține fluoxetină. Fluoxetina asta ce face? Inhibă selectiv recaptarea unei substanțe (serotonina) din fanta sinaptică (locul unde se întâlnesc să stea de vorbă doi neuroni) înapoi în celulă. Acronimul e SSRI, pe engleză. În depresie, spre exemplu, e pozitat că există un deficit în transmiterea de informație pe circuitele pe bază de serotonină, și-atunci dacă stă mai mult serotonina în sinapsă lucrurile sunt ameliorate, și omul își ”revine” din depresia lui. Nu e un model perfect. Cu siguranță e perfectabil, și de mulți ani de zile se lucrează la asta, la modele mai bune care să explice bazele biologice ale tulburării depresive majore. Prozacul este și numit ”antidepresiv”, o superclasă care reunește toate substanțele folosite în tratamentul depresiei.

Nu doar SSRI-urile tratează depresia. Multe chestii pe lumea asta sunt utile în terapia bolii. De exemplu multe anti-hipertensive sunt utile în tratamentul depresiei, de la beta-blocante, la alfa-blocante, calciu-blocante. Doar că n-ai să le găsești, în nomina farmacologică, la categoria #1 (antidepresive), ci la #2 (anti-hipertensive). Sau stabilizatoarele de dispoziție (altă super-clasă) care, de fapt, sunt medicamente folosite și în neurologie pentru tratamentul epilepsiei. Dacă te uiți în carte le găsești și colo, și colo. E un talmeș-balmeș pentru cel care nu studiază, de rutină, farmacologia și medicamentele ca univers.

Bolile au, prin ghiduri de bună practică, un arsenal de tratamente care sunt ”de primă/ secundă/ terță intenție” terapeutică. Multe dintre ele au fost dezvoltate tocmai având în gând o anumită verigă patologică din boala respectivă, și nu prea au alte folosințe ”decât” acolo. Aici știința e plină de accidente, unele norocoase, altele mai puțin norocoase. De exemplu primele anti-depresive și anti-psihotice erau de fapt molecule…antibiotice care-ar fi trebuit să ajute la tratamentul tuberculozei, nicidecum depresiei. Dar ce să-i faci, când tuberculoșii le-au primit, dacă mai aveau și depresie or schizofrenie, s-au simțit mai bine. La fel, când Viagra a fost trimisă spre cercetare în studii pe pacienți, nu era nicidecum pentru disfuncție erectilă, ci pentru reducerea hipertensiunii pulmonare (sic!). Oamenii și-au dat seama de…proprietatea nouă a substanței când subiecții de sex masculin nu mai returnau blister-ele cu medicament, pentru că le făcea bine (sic!) pe altă parte. Asta-mi aduce aminte de anecdota mediatică în urmă cu câțiva ani când niște părinți s-au scandalizat, și-au dat totul în vileag la teveu, că doctorul dăduse Viagra bebelușului lor. Of Doamne! Doar că medicul administrase substanța (care inhibă și ea o enzimă, fosfo-diesteraza) pentru cu totul alt scop decât cel de marketing.

Acesta e motivul pentru care vei observa, deci, că da, e posibil că un ”antidepresiv” poate fi dat și în altă parte decât în ”depresie”, la fel cum un ”anticonvulsivant” nu se dă doar când omul face convulsii, sau un ”antihistaminic” nu se dă doar în alergie. Chestiunea de dezbătut dacă medicamentul cu pricina, când e prescris de doctor, are în spate un raționament medical sau doar faimosul ”o-ha”. Studiul recent invocat (cel cu 70% dintre pacienți blah blah care n-aveau depresie) observă, totuși, că persoanele care nu aveau istoric de boală psihică, și luau totuși astfel de medicamente, ”ceva” aveau. E menționată aici durerea lombară joasă (chronic back pain). Surpriza surprizelor, unele antidepresive au calități analgezice în durerea de cauză neuropată. Curiosul va observa, spre exemplu, că Societarea Română de Diabet recomandă folosirea unui astfel de agent în neuropatia diabetică (un medicament care e folosit și în depresia majoră). Și asta pentru că serotonina, bat-o vina, intervine în integrarea superioară a…durerii. E menționată, în articolul cu pricina, hipertensiunea arterială. Ei, ce să-i faci, unele antidepresive sunt și hipotensoare, adică scad tensiunea arterială. Dacă citești prospectul medicamentului de obicei vei găsi asta la ”efecte adverse”, Iadul tuturor anxioșilor care văd în medicament o otravă. Nu e o otravă, la fel de bine cum și apa e otravă dacă nu știi cum s-o bei.

Și-atunci, întreb (și mai și răspund), de unde vine izvorul comun al multor dintre articolele care pun anatema pe psihiatrie? Din același loc despre care vorbeam și ieri. De fapt vorbim de o acțiune ai mult sau mai puțin concertată a unor oameni împotriva felului în care se face medicină în prezent. Oamenii nu mai petrec timp cu medicul lor suficient încât să-i înțeleagă gândirea, nu se mai informează de la ”sursă”, adică din cabinetul medical ci de obicei de pe Internet. Unde află de obicei că a) medicamentele, din ce în ce mai multe, dau ”dependență”, b) medicamentele ”te transformă”, posibil în legumă dar nu e exclus și în alte lucruri, gen animale mici și păroase, c) totul e o ”conspirație” – uneori a evreilor, alteori a Big Pharma, alteori a masonilor – prin care să fie ”controlată” natalitatea, astfel că dacă nu iei pastile pentru boala ta cel puțin n-o să mori de conspirație, ci eventual de gastrită sau hemoroizi.

Dacă ai răbdare, și îmi instruiesc de obicei pacienții să aibă răbdare când citesc astfel de fițuici, vine acel moment care în engleză se cheamă ”product placement” (plasare de produs). Oamenii care dau cu bolovanul în medicina alopată sunt și ei, de fapt, niște negustori. Șarlatani, de fapt. E o șmecherie de neuromarketing/ telemarketing. După ce ți-au zguduit din temelii înțelegerea anterioară a unui fenomen, care oricum e de rahat, ca regulă, ți se introduce la țanc produsul minune, care e o șmecherie nemaivăzută, pe bază de cartilaj de potârniche argentiniană sau ulei din beșica sepiei, sau o ciupercă obligatoriu exotică (acei chinezi, acele popoare îndepărtate!) pe care trebuie s-o iei fix cum zice la ”manifest” (căci prospect nu-i poți spune) și care, musai, te va face bine în proporție garantată 100%. Nu e science-fiction. E fictional science (știință pe bază de ficțiune). Până să se prindă autoritățile regulatoare că sub ochii lor se desfășoară un veritabil dezmăț cu substanțe mai mult sau mai puțin evidente cineva-ul poveștii își va vinde cele câteva zeci de mii de cutii de zamă minune, apoi dispare și el, și retorica lui.

Uite care e treaba. Eu știu, poate mai bine decât alții, că medicina nu e perfectă. Samsari de speranță, din păcate, găsești și în Pharma, și în corpul medical, și prin diverse clinici și spitale. Pe de altă parte ce mai știu e că totul, dar absolut totul în actul medical, dacă e făcut cumsecade, e la suprafață, cu cărțile pe masă, cu prospectul disponibil, cu un toptan de analize făcute anterior de agenții respectabile care acreditează un produs terapeutic pentru a) uz uman în terapia b) anumitor boli. Că antidepresivele și-au găsit uz și în alte tulburări nu e o veste rea, atâta timp cât sunt date i) cu consimțământul persoanei în ii) scop terapeutic cu iii) rezultate cuantificabile. Medicina e o știință vie. Se schimbă. Să dau un exemplu personal:

Cu deja mai mulți ani în urmă, când am început să lucrez cu pacienți cu epilepsie cu debut la vârstă adultă, regula era să nu dai sub nici o formă antidepresive în epilepsie pentru că fac rău pacienților. Cu toate astea, împreună cu colega mea neurolog cu care lucram, vedeam că oamenii de care vorbesc suferă și de alte lucruri. Uneori aveau comorbiditate psihiatrică. Alteori lucrurile nu erau foarte evidente, pentru că pacientul epileptic e special (și e puțin spus special). Astfel că ne-am asumat riscul, și-am început să dăm antidepresive. Rezultatele au început să meargă la conferințe, seminarii, congrese, în paralel și în alte țări alți oameni făceau același lucru un pic mai sistematic decât o făceam noi. S-au făcut niște studii. S-au publicat niște rezultate. În cele din urmă ILAE, liga internațională de luptă contra epilepsiei, a modificat canoanele de practică încât, în situații particulare, să fii îndreptățit să dai antidepresiv, independent de natura crizelor, frecvența ori intensitatea lor. N-a fost munca noastră. A fost munca altor oameni mult mai deștepți decât noi. Am avut aceeași intuiție profesională, în schimb. Ghidurile de bună practică din România nu sunt încă aduse la zi pe problema asta. În timp o să fie. Dar dacă aș fi întrebat de ce dau antidepresive în epilepsie ar trebui să spun toată povestea, și povestea n-ar include obligatoriu ”pentru că pacientul are și depresie”. Pentru că depresia e ce se vede, dar dedesubt e un organ spectaculos, cu o complexitate imensă, cu reguli totuși cât de cât clare, și care merge pentru că informația electrică e convertită chimic în sinapsă, și apoi mai departe înapoi în stimul electric. Suntem datori, cât timp suntem medici, să ducem mai departe efortul celor dinaintea noastră, de-a scruta inscrutabilul, de-a provoca nivelul de cunoaștere.

Astfel că repudiez, pe fond, rezultatul altfel notabil al unui studiu care spune că, fii atent, 70% din oamenii care iau antidepresive n-au depresie. Pentru că dacă le luau de la tarabă însemna un lucru. Dacă un medic specialist le-a dat, cu consimțământul pacientului, e cu totul altceva. Cifra nu înseamnă nimic. Problema dureroasă e alta. Problema e cât beneficiu aduc medicamentele ăstea, sau oricare altele. Pentru mulți oameni e un beneficiu net, pe termen scurt, mediu și lung. Pentru alții nu. Nu e reavoința noastră când rezultatul nu e cel pe care contam. Judecata medicală nu e infailibilă. Și nu tratăm statistici, tratăm oameni. Uneori ce se vede, și ce e de fapt, nu sunt unul și-același lucru. Să vii și să propui că medicul are rea-credință când recomandă un tratament e o insinuare oribilă, și e oribil când, cu probe, asta chiar se întâmplă, și asta-l descalifică pe medic de la profesia lui. Sunt excepții de la regulă. De regulă medicul și pacientul au ceea ce se cheamă ”alianță terapeutică”. Sunt parteneri în același drum. Drumul dinspre boală spre sănătate.

G

 

 

Capra vecinului și vacanța romană

Mi-a propus să scriu un articol vitriolic despre Mircea Badea. Eram la munte și mă uitam, absent, la împrejurimi. Mai o creangă de brad. Mai un piuit de pasăre. Mai un legănat de hârzob. O cafea. Un Jaeger. Mici plăceri ale vieții. În nemernicia mea plecasem din marele oraș. Măcar pentru câteva zile. Măcar pentru câteva ore. De liniște. Cu toată compasiunea pe care o posed, un pic nativă și copios educată, sunt momente când nu mai pot. Când mi se ia. Când simt nevoia, precum muncitorul din latrină, de-o gură de aer proaspăt. Pe care, deci, mi-l savuram când a sunat telefonul. Să zic da? Să zic…nu? Am zis ”poate”. Și, în parșiv-agresivitatea mea, n-am putut. Ei, uite că n-am putut. Mai are omul și momente de neputiință. Nu că n-ar fi fost tentant. Vestea era cu adevărat bășinoasă. Cetățeanul Badea postase la el pe blog un mic mesaj juisant despre KO-ul suferit de propriu-i antagonist. Care rimează cu motociclist. A pus și-un film despre ”execuția găinei nesimțite”. O nouă filă în lunga carte a excrementelor care, ca în ”Înnorat cu șansă de chiftele”, populează cerul înseninat al patriei. Dacă stai, seara la asfințit, să privești bagdadia sunt șanse, chiar și departe, pe Valea Prahovei, că vei vedea un căcat zburător. Nu știi cine l-a lansat. Nu știi unde aterizează. Duhoarea e mascată fin de rășina pădurilor nesimțite. O percepi, mai apoi, când te întorci spre capitală, încă de la vreo 60 de kilometri distanță. Jegul citadin se ascunde în fund de gât cam de pe la Ploiești.

Și, ieri pe la prânz, mi-a propus, din nou, să scriu un articol vitriolic despre Mircea Badea. Am răspuns că aș fi dispus să scriu un articol despre Schadenfreude în mass-media. Căcat, mi-a răspuns, ce știe cititorul nostru de schadenfreude. Nici măcar nu poate să-l citească, darămite să priceapă la ce se referă. Or scrii la sânge, or nu scrii deloc. N-aș scrie la sânge, sângele nu mă pasionează. Atunci nu scriem, zice. Și-am lăsat-o așa.

În îndoială. Pentru că pe fond subiectul merită o poveste. Mi-am adus aminte de dimineață de frisonul pe care l-am avut după ce Cătălin Striblea, fost coleg cu mine la Realitatea, ani de zile în urmă, a făcut un accident vascular. Cătălin e un jurnalist pur-sânge, un om calm, pe care l-am admirat. A construit din rădăcini secția Politică a Realității. De-acolo a plecat, de exemplu, Alex Dima, care între timp a ajuns brand-ul care a ajuns. Mă văzusem cu Cătălin de curând la reuniunea grupului inițial de ”nebuni”, în sensul bun al cuvântului, care au acceptat să meargă până la capătul lumii, în ”Pubela TV”, embrionul tuturor televiziunilor de știri care au urmat. Pe unde-a trecut, fără succes, și Mircea Badea. Același Badea i-a urat, în februarie 2013, lui Striblea să facă și-un al doilea AVC. Mi-am zis că totuși există o limită. O fi omul lup pentru om, dar nu câine. După care, nu de mult, a murit Horia Tabacu. Pe mormântul lui, din nou, cetățeanul Badea a jucat cazacioc. Indiferent de motiv, că e pentru bani, pentru publicitate, pentru setea romană a pulimii care trăiește din rachiu și pufuleți, n-ai cum să nu conchizi că o astfel de reacție e dincolo de limită, patologică. Mergând înapoi pe firul apei mi-am adus apoi aminte că, prin 2012, același Mircea Badea îl declarase mort pe Cristian Tudor Popescu. În mintea mea s-a creionat un motiv repetitiv. Triumful christic al gazetarului care ”cu moartea pre moarte călcând”, răcnește triumfal de fiecare dată când vreun ”dușman”, vădit sau închipuit, suferă, sau intră în colaps. Nu se pune problema hazardului. Nu e o chestiune care apasă pe oricine, iminența bolii, iminența morții. Nu. Momentul de megalomanie dictează că cetățeanul Badea are un cuvânt de zis în căderea Secerii. Prin manipularea planetelor. Boala lui? Schadenfreude. Acel cuvânt despre care nu poci scrie că n-o să priceapă cititorul de ziar despre ce e vorba. Ei lasă că nu scriu la ziar. Scriu aici. N-o să ajungă la tot atâția oameni, dar poate, din nou, cine știe. Poate-ajunge la cetățeanul Badea. Tot ar fi ceva.

Schadenfreude înseamnă să te bucuri, până la patologic, de răul altuia. Lord Byron are o formulare mult mai romatică a fenomenului – ”vacanță romană”. O ”vacanță romană” e ziua liberă pe care o dădeau imperatorii pulimii când se organizau lupte cu gladiatori la Colliseum. Visul luptătorului în arenă, spune Byron, e să moară într-o astfel de zi în uralele mulțimii, și toți să se bucure de vărsarea de sânge. E una dintre cele mai ciudate trăsături ale conștiinței umane, sentimentul de euforie pe care îl resimți când cineva experimentează durere, fizică or psihică. Despre ”schadenfreude” (care, apropos, se citește șadănfroide) Arthur Schopenhaur scrie: 

” [este] bucuria perversă pe care omul o are din nenorocul celorlalți, și care rămâne cea mai rea trăsătură a naturii umane. Este un sentiment înrudit îndeaproape cu cruzimea, de care este diferit, ca să spunem adevărul, doar în teorie, nu și în practică. În general, îl găsești acolo unde-ar trebui să găsești milă – mila, care este opusul lui, și adevărata sursă a tot ce e justiție și caritate autentică. [Prin comparație] invidia, deși un sentiment preprobabil, încă mai are o scuză și este, în general, o calitate profund umană; în timp ce schadenfreude e diabolic, și provocările lui sunt precum râsul din Iad”

Freud l-a citit pe Schopenhauer, cu siguranță. Interpretarea lui asupra noțiunii a fost că, de fapt, ”vacanța romană” e o defensă împotriva pornirilor agresive ale individului, pe care aceste le proiectează ”magic”, pe obiectul fixației lui. Prin dezastrul la care asistă își reglează, intern, propria lui frică psihotică de a fi agresat și ”supraviețuiește” amenințării cu moartea din partea obiectului. De aici bucuria. De aici triumful. Represia primitivă a agresiunii duce la un astfel de debușeu. Prin asta, schadenfreude face parte din ontogenia psihică a fiecărui individ. Anul trecut, într-un studiu spectaculos făcut de niște cercetători de la Universitatea din Haifa (Israel), fenomenul a putut fi observat la copii cu vârste de doar 2 ani în situații de inechitate/ adversitate socială. Concluzia lor e că adaptarea are caracter evoluționar, și a apărut ca răspuns la conceptul social de ”nedreptate” (unfairness în original). Ce e și mai interesant e că există un mecanism cerebral pentru asta, un ”circuit” cu ”nuclei” în creier care, de fapt, face legătura cu alte mecanisme primitive de…recompensă. Într-un alt studiu care a făcut vâlvă, de data asta publicat în Science, o echipă de japonezi s-a uitat la pattern-ul de activare a creierului la subiecți altfel sănătoși, în prezența une paradigme de stress. O paradigmă de stress e un model simplificat de activare a invidiei individului, dar și de schadenfreude. În ecuația ”invidie”, se activa o anumită parte a creierului (dorsal-anterior cingulat). În ”schadenfreude”, o parte numită striat ventral, care e implicat în răspunsul de recompensă. Cu alte cuvinte, pentru persoana care experimentează un astfel de sentiment, corelatul e plăcut, e ca și cum ai mânca ciocolată. Ce a putut să clarifice studiul din Science e că, obligatoriu, schadenfreude apare ca recompensă doar la individul care experimentează invidie puternică, și când necazul i se întâmplă persoanei ”avantajate” și ”auto-relevante”, unde ”auto-relevante” se traduce prin ”auto-suficiente”, ”desăvârșite”, ”împlinite”.

Cred că este deci rezonabil să admit argumentul că, devreme ce Mircea Badea are un lung șir, în trecutul lui recent, de ieșiri publice în care a măscărit colegi, adversari, antagoniști, opozanți, că cea mai la îndemână explicație e că e consumat de invidie, o invidie în care îi percepe pe aceștia ”avantajați” și ”auto-relevanți”.

Problema mea nu e totuși cetățeanul Badea. Aici mă separ de demersul colegilor mei jurnaliști care, momentan, joacă un catch-22 cu prezentatorul Intact în care, vrând nevrând, oglindesc devianța comportamentală a acestuia. Întâmplarea face că strategia ”cui pe cui se scoate” nu doar că nu e terapeutică, dar poate fi și periculoasă. E o vacanță romană perfectă. Cineva va muri în sânge în arenă, nu contează, mulțimea va scanda în urale. E pâine. E circ. Câștigă și Mircea Badea. Câștigă și antagoniștii lui. Batoza deja infectă a presei menține o stare fragilă de echilibru în care articole care conțin ”sânge”, ”halucinant” și alte figuri de stil fac rulaj suficient încât să ofere sentimentul (de altfel fals) că articolele respective sunt relevante, sau la un moment dat ”bune”. Nicidecum. E o dizenterie mediatică, un morb infecto-contagios, în care unul nu-i mai breaz decât celălalt. Ce e și mai dureros e că audiența e în veșnică ascensine, între tabere poți să numeri sute de mii de oameni, dintre care unii sunt veritabili mujahedini. Se împart ocări. Se dau apelative. Se formează folclor. Pe bucuria oferită de moartea caprei vecinului se tratează, paleativ, insuficiența maselor. Educație insuficientă. Sănătate insuficientă. Mobilitate suficientă. E reprobabil pentru toți, și-am scris-o și în trecut, că au coborât în troaca presei de scandal. Una e presa de controversă, alta e presa ca bici al lui Dumnezeu. Ce face Mircea Badea e să ofere legitimitate pornirilor bumbene ale unei mase de fragilizații comportamental care vor putea, apoi, invoca plăcerea pe care-o resimt când zgârie mașina vecinului, sau când râd cu poftă la schingiuirea unui boschetar. Ce fac adversarii lui Mircea Badea e să propună că administrarea unei ”lecții” agresorului cumva îi face mai puțin agresori, sau agresivi. Într-o lume cât de cât literată, cât de cât citită (hai să nu zic smerită), comunitatea ar cenzura, prin indiferență sau chiar blam, o astfel de ciorbă toxică. Dar nu. Nu în România. În România există o relație lineară, invers proporțională între nivelul de bunăstare al individului, pe de-o parte, și apetitul pentru scabros, pentru cealaltă parte. Când zic ”bunăstare” nu mă refer la bani. Ci la acea stare bună pe care ți-o dă auto-relevanța, auto-suficiența, altruismul social, sentimentul de apartenență etc. Precum oile în saivan ”ultrașii” fiecărei părți a problemei scandează, din galerie, îndemnuri glorioase pentru triumful unuia dintre eroii pe care apoi îi emulează, în viața de zi cu zi, până la atomizarea completă a vieții. E un râs, un gâlgâit perpetuu care transpiră din străzile orașului, o folie de intensitate psihotică, fără răspuns, fără strategie curativă sau măcar de ameliorare simptomatică.

Post-scriptum:

E posibil (deși improbabil) că cetățeanul Badea va răbda să citească prin stuful pe care tocmai l-am scris. E posibil (deși improbabil) că și adversarii lui Badea vor citi (cum era expresia?) ”delirul grafoman” la care m-am supus. Și e probabil, de data asta, că nu vor fi priceput mare lucru. Chestiune care de altfel mă lasă profund indiferentă. Nu mă adresez zeloților. Mă adresez celorlalți, pătura gri care e obligată, cotidian, să participe prin contiguitate la o astfel de silnicie și căreia i se recomandă că nu e musai să se uite, pot oricând schimba ”canalul”. Doar că e o problemă. Pot schimba canalul, dar nu pot schimba la fel de ușor orașul, sau țara, în care mă văd obligat să trăiesc laolaltă cu o faună din ce în ce mai virulentă. Singurul vaccin pe care îl găsesc la asta e să scriu, puțin/mult, bine/ prost, nu contează, dar să scriu sincer, onest despre ce gândesc vis-a-vis de asta. Pentru că m-am născut cu un defect. Răul aproapelui nu-mi iscă plăcere. Dezastrul politrucului nu-mi urcă zâmbet pe buze. Căderea din grație a personajului mesianic îmi dă cel mult o formă de melancolie, în banalitatea ei. Se vor grăbi poate unii să dea cu bolovanul la cele de mai sus. Piatra lor e un argument valid, valabil și consistent la adevărul deja afirmat: acolo unde e piatră, e invidie. Acolo unde e invidie, e inferioritate. Și acolo unde e inferioritate, e sărăcie. Trăiesc într-o Românie săracă, și asta-mi ocupă tot spațiul.

G

 

Texte păcătoase

Tot trag niște oameni de mine să îmi apăr punctul de vedere față de ce scriu. Nu mă refer în particular la ”tema săptămânii”, e la fel de banală, pe undeva, ca oricare alta. Mi-aduc aminte de o lecție pe care am învățat-o foarte devreme în presă: capul sus, și nu-ți fie frică de flegme. Cu riscul de-a deveni personaj de banc (precum profesorul care le spunea studenților despre sifilis că ori te omoară, ori rămâi tâmpit, ascultați la mine că am avut așa ceva), e partea care-mi pare cea mai relevantă în scrisul de gazetărie. Nu e făcut să fie frumos. Nu e făcut să fie comod. Și, cu siguranță, nu e făcut să rămână. Dacă lumea e turmă, jurnalistul e câinele credincios principiului. Unii se vor întreba ce știu eu de asta, devreme ce eticheta e ”medic psihiatru”. Pretează la confuzie. Folosesc – cică – autoritatea meseriei. E o acuză care mi-a fost adresată nu o singură dată, un fel de separanda magisteria, cum că doar unii au voie, vezi autoritate, de-a scrie, în vreme ce alții ar face (mai) bine să-și vadă de ciorba lor. Ei uite că nu-mi văd de ciorba mea. Și uite că, transfug și ilegalist, în timp ce alții își satisfac hubrisul cu datul la pește, eu scriu. Și scriu fără vreo apologetică particulară. Precum elefantul Horton, scriu ce cred și cred ce scriu. Astfel că, într-o oarecare măsură, gândurile mele devin reprezentative pentru cine sunt. Dar nu totuna. Din nefericire – nu pentru mine, cât pentru consumatorul păcatelor mele literare – e o diferență dificil de făcut, dacă nu imposibil, pentru oameni care mult prea ușor se identifică, personifică un anume text, un anumit mesaj, în zona auto-victimizării. Experiența, de-a lungul timpului, a fost ilustrativă din multe puncte de vedere. Scrii de mame care alăptează? Vor fi niște mame care alăptează gata să ridice flamura persecuției. Scrii despre swinger-i? Unii vor lua asta foarte personal. Despre virtuțile și crustele purulente ale prostituției? În râs, în plâns, viforul de comentarii te pudrează cu talcul opinionadei. M-am gândit, în ore vremelnic matinale, la sfiala, cuplată de un efort picnic de-a găsi oarecare rațiune, a altora mai mari decât mine, în lupta cu vaietul și vuietul cititorului. Care așteaptă ceva. Ceva innominat. Ceva care cu siguranță nu e critică, ci laudă. Doar pentru ca, în ultimul moment, să facă pasul înapoi la off-side și să se re-orienteze. Spre altă marotă. Spre alt scandal. Spre altă controversă. Suntem prinși în cadrilul ăsta, scriitori și cititori, seducția țâfnei și-a sfadei, în diverse poieni cu Iocani și Moromeți, într-o luptă inegală. Și inegalitatea-mi provoacă o reacție de relativă compasiune, chiar și în momentul în care mațul îmi spune să mă răzvrătesc, să mă simt insultat, să o iau personal, să îmi pulseze vena și gâtul. Aici intervine în schimb principiul. Pot fi provocator, mai greu provocabil. Pot fi provocant, cu siguranță de multe ori – și în rândurile adiacente prezentei observații – am să fiu provocat. Până la urmă care e ținta postacului, a retorționarului, dacă nu transformarea unui dialog abstract într-o luptă concretă, într-un clinci în care, pentru un moment, și el își va fi ridicat conștiința în vârful paginii?

Superbia realității e că majoritatea celor de jos trăiesc frust dorința de-a fi fost cei de sus. Vor ca vocile lor să fie auzite. Și de multe ori nu sunt. Vor ca părerile lor să conteze. Și, trist dar adevărat, de cele mai multe ori nu e cazul. Scrisorile de jos de pagină care curg din presă nu înving decât rarissim gravitația, sunt o scursură de pe texte de multe ori la fel de păcătoase, și n-am să pretind că ale mele sunt în vreun alt fel. Cred, în sinea mea, că nu poți picta mizeria cu acuarelă, și chiar dacă faci un tablou de căcat din căcat, cumva tot frescă devine. Impresia artistică lustrează mecanismul facerii unei scrieri astfel că, de la vlădică la opincă, în cele din urmă aspirația narcisistă a majorității transformă, scatofil, dejecția în operă, opera în corpus cultural.

Dar totuși autorul e apărat prin mecanisme subtile ale ordinii sociale. Într-o lume care forfote de opinii, sunt unele care se constituie, hazardic, în nexus-uri de dezbatere. Aici intervine scenariul cultural al unui popor. Și poporul român, o spun cu tristețe, melancolie și durere, e prins în propria-i rană de-a fi fost ținut, în tăcere, atâta amar de ani. N-are opinii, are răcnete și urlete. Reacțiile sunt reflexe, reflexele sunt ascuțite. Vin dintr-o tăcere care n-a născut doar somn de rațiune, și prin asta monștri. Se trag din tăcerea transformată în nesfârșită larmă astfel că, astăzi, mulți pierd momentul oportun de-a fi tăcut. Între ei, prin opțiune personală și profesională, ziariștii n-au un astfel de lux. Și-atunci intervine decizia.

Decizia e dacă ai să scrii corect, fie politic, social or măcar gramatical, sau dacă ai să te abați de la corectitudine. Corectitudinea, de cele mai multe ori, conduce la cenzură, mai devreme sau mai târziu, pentru că acoperă cu tifon nucleul dialectic. În dialectică cearta pe obiect e nesfârșită, și în frumusețea ei urcă, improbabil, conștiința pe dealul cunoașterii. Să te pui de acord că toată lumea e de acord, și deci e bine, încheie fatidic ciclul emancipării, și dintr-un astfel de stasis nu poate apărea, în cele din urmă, decât supernova fundamentalismului. În democrație, fundamentalism poate să însemne și abandonul libertarian spre anarhie, în care orbii îi conduc pe orbi.

Nu fac odă postacului. Nu fac poezie criticilor mei. E un moment de smerenie fix înaintea bombei împuțite care vine fix spre zona unde ți se unesc ochii cu nasul, sau spre buricul obrazului gata să fie întors, anume că cineva te-a dignifiat cu un răspuns. Marea moartă a intelectului se numește indiferență. Și dacă e să ridic o problemă, în timp ce glanda morală a detractorilor se umflă, e una asupra caracterului electiv al indignării lor. Evident, o critică la autor, unde autorul e relevant, nu ce-a vomat el în literă, se cuvine în anumite momente. Și criminalii în serie pot scrie haiku-uri, și imamii care nu tresar când privesc decapitări în serie au gingășia lor. Dar dincolo de extreme, în majoritatea zdrobitoare, textele sunt despre idei. Și ideile prevalează. Ideile, dacă nu sunt supuse scrutinului, sfârșesc prin a se ofili, în timp ce sarabanda de lăutari își cântă în continuare maneaua nihilistă.

Tristețile mele nu sunt despre textele care au răsunat/ rezonat/ răsuflat în imaginația homicidară a unora. De caracter. De persoană. De membri ai familiei pe care se opintesc să-i amenințe cu diverse sancțiuni pentru că se află în proximitatea mea. Tristețile mele, melancolia mea vesperală, e despre toate acele lucruri bune despre care am scris, și scriu, și care s-au prelins ca lacrima pe platoșa putridă a aceleiași adunări. De fapt momentul de maximă descurajare nu e când ai un succes efemer, garantat prin ”faima” de-a te fi citit niște zeci de mii de anonimi, dintre care niște sute, sau mii, au considerat util să facă galerie. Descurajarea e când iei un subiect, un ceva din noroiul cotidian al străzii, spuma zilelor – vorba lui Boris Vian – și vezi că, de fapt, nu prezintă interes.

Pentru că – pentru a creiona și o altă diferență între autor și cititor – cititorul are luxul propriei insulații intelectuale. Și ce dacă eu scriu la un moment dat despre moarte, despre durere, despre suferință, despre inegalitate, despre urlete și scrâșnete? Cel mai ușor lucru de evitat, până la urmă, e slova. Mintea schimbă canalul, se duce unde vrea. Și ce dacă petreci ore, zile din viață agregând literă lângă literă, cuvânt a cuvânt dacă, la sfârșitul zilei, vei fi rămas în periferia unui vârtej în care, momentan, ochii plebei erau orientați spre un alt punct de interes? Blestemul gazetarului e că, prins în căngile unei realități extinse și etern contradictorii, se va fi dus acolo unde oamenii nu se duc, se va fi uitat acolo unde oamenii închid ochii, și prin ceea ce scrie va fi forțat deschiderea pleoapelor. Scrii despre psihologia politicianului grațiabil prin cretinism și afazie morală, și lumea urlă de fericire. Scrii, în aceeași zi, despre eșecul ordinului de restricție și cum practic n-a făcut mare brânză pentru couparea violenței domestice, și degeaba. Este acest ”degeaba” care se prezintă, inefabil, ca un zid invizibil de care lovești ca musca de geam. Deșertăciunea deșertăciunilor propune că, în cele din urmă, condiționat de pasionala nebunilor, să îți schimbi axa internă. Și să începi, treptat, pe-o sanie cu pantă imperceptibilă, să scrii pentru plăcerea și grația adunaților copăceni.

Tentației îi sucombă majoritatea. E o comoditate, consumerismul în text. De-aia majoritatea celor care scriu păstrează pasiuni arcane, pentru scriitori de multe ori obscuri, pentru că în centrul scenei rămân, invariabil mai nou, reprezentanți ai nevrozei colective, idealizații și decrepiții, cei pe care-i laudă toți sau cei pe care-i scuipă majoritatea. Or pentru mine mulțumirea de sine e că mă păstrez pe banda de controversă. Doar de-aici poți crea, cu adevărat.

Astfel că, dragi camarazi, vă mulțumesc. Mulțumesc pentru durerea pe care mi-o dau atacurile voastre. Mulțumesc pentru momentul în care ați citit ce-am scris, și nu v-a plăcut. Și l-ați considerat pe autor un dobitoc, un cretin, un impostor, un neavenit, o slugă, un prefăcut, un contrafăcut, un nefăcut, un desfăcut. Din derivațiile cuvântului n-ai cum să scoți făcutul. Datoria mea, în acel moment de maximă anxietate înainte ca un exercițiu intern de gândire să devină manifest prin publicarea unui articol, va fi fost doar să-mi satisfac norma internă de sinceritate. De-acolo pleacă totul. Din raportul continuu la cinste internă, și exercitarea unui drept de-a fi onest, în scriptă, nu vorbă, cu tine. Pe drumul Damascului am pierdut mulți prieteni pentru că am scris, și-am câștigat câțiva. Buni veniți sunt unii, buni plecați sunt ceilalți. Dar promisiunea de-a scrie rămâne, așa cum rămâne și privilegiul de-a fi citit.

G

Homo homini pulus

Am fost avertizat, de Mihai, că în cele din urmă articolul lui despre asocierea dintre numărul de sinucideri în România și șomaj nu va conține mai mult decât un citat din conversația noastră. Și e firesc să fie așa. Am amânat momentul când voi scrie elaborat despre asta, cumva indefinit. După care, în dimineața asta, citesc că un tânăr s-a aruncat în fața metroului la stația Păcii. Vagonul i-a tăiat picioarele. N-a avut nici o șansă. E un mod oribil de-a muri. Nu că există vreo moarte romanticizabilă. Moartea, în ochii privitorului, e oribilă. Cu atât mai mult moartea prevenibilă. Acea moarte care, pe undeva, n-ar fi trebuit să aibă loc.

Am petrecut, pe Skype, cam o oră și jumătate cu Mihai discutând despre legătura, mult mai profundă în fapt decât în aparență, dintre suicid și statusul socio-economic al individului. Articolul publicat de Lancet, la care face el referire, e slab, atât în fond cât și metodă, dar a ajuns să vadă hârtia pentru că, din avion, observă un fenomen (chiar dacă  nu îl explică). Anume că secusa financiară de acum 5 ani a impactat ratele de suicid în majoritatea țărilor care au suferit-o, undeva cu 20 – 30%. Adică destul de mult.

Lucrurile sunt sensibil mai complicate.

În primul rând ai suicid și în țări bogate, și în țări sărace. Primul lucru pe care i l-am spus lui Mihai e că, la fel ca hipertensiunea sau tusa măgărească, și sinuciderea e o boală. O boală distinctă de celălalte boli psihice cu care se asociază. Să mă explic. Știm că virtual toți cei care s-au sinucis, dacă vorbești cu familia lor după aceea și faci ceea ce se cheamă o autopsie psihologică, aveau probleme diagnosticabile psihiatric. Majoritatea sufereau de depresie majoră la momentul săvârșirii faptei. Unele statistici spun 2 din 3, altele mai îndrăznețe merg până la 3 din 4. Unul din doi consumase alcool, și cam 2 din 5 aveau probleme cronice legate de consumul de substanțe, legale or ba. Pe de altă parte, dacă te uiți – epidemiologic – la cât de des se sinucid persoanele cu depresie sau consumatorii de substanțe, vezi că e totuși o minoritate aparte. În fapt, cei mai mulți care ajung să fie diagnosticați cu o boală psihică nu vor avea niciodată o tentativă de suicid. E primul indiciu că suicidul e o chestiune co-ocurentă, dar totuși distinctă, de alte boli.

Apoi vine genetica peste tine. Sinuciderea e mult mai frecventă la aceia care au un istoric familial de suicid. Multe studii, deja confirmă agregarea genetică a tulburării. Mutația anumitor gene implicate în metabolismul monoaminelor (dopamină, serotonină, noradrenalină), dar și poli-aminelor, crește vulnerabilitatea la suicid. În urmă cu niște ani de zile într-un articol care a făcut un pic de vâlvă la vremea respectivă subsemnatul, cu colegii mei de la grupul McGill de Studii în Suicid am arătat că, în familii care au în spate un membru care s-a sinucis, chiar și la aceia care nu au avut niciodată gânduri de sinucidere există un răspuns alterat la stress, adică ei au un ax de reacție rapidă la agresiune psihică afectat. Ce s-a întâmplat mai apoi, drumul pe care l-a luat cercetarea în suicidologie și rezultatele care demonstrează modificări în receptorul pentru coritzol în anumite părți din creier e istorie. Fără falsă modestie, ne-am pus și noi cărămida în cercetarea unei probleme care continuă, cumva, să fie privită miop de majoritatea psihiatrilor, și nu numai, anume cartezian, cauză-efect.

Or suicidul nu e, epistemologic, ceva previzibil cauzal. E diatetic. Asta înseamnă că există o grupă de risc. Majoritatea, până la 75% din umanitate, s-a gândit cel puțin o dată, pasager, la autoliză. Adică s-au gândit să se omoare. Dintre ei, câțiva sunt mai vulnerabili la ideea asta, până la urmă expresia unui narcisism ontologic. Dintre ei, câțiva, cu structuri specifice de personalitate și cu o biografie încărcată de adeversitate, ajung în zona critică în care dezvoltă o detresă psihologică. Noi îi zicem boală. Fac depresie, fac schizofrenie, devin dependenți de alcool etc. După care gândurile de sinucidere devin cronice, dizabilitante, obsesive. Pasajul la act nu e obligatoriu. Majoritatea fac pasajul la act legat de un eveniment de viață care e suficient încât să declanșeze o cascadă finală comună e evenimente. Aceștia sunt triggeri, factori proximali pentru o tentativă de sinucidere.

Și aici mă întorc, momentan, la discuția cu Mihai despre rolul presiunii socio-economice asupra suicidului. I-am explicat că e greu să-l judeci, poate fi distal (anume omul s-a născut în sărăcie, a trăit în sărăcie, a crescut în sărăcie) sau, dimpotrivă, proximal (omul a pierdut statut social, a suferit o rană socială prin down-shift profesional etc). Factorul distal e greu modulabil. Factorul proximale, ei bine acolo poți să intervii.

Să nu intervii, când știi despre ce e vorba, mai ales la nivel de politici de Stat, e o opțiune sinonimă cu crima. Aici Sănătatea ar trebui să aibă politici nu doar re-active (sisteme de intervenție, ambulanțe, nino-nino șamd) ci, mai degrabă, o atitudine pro-activă. Pentru că toate studiile, până la urmă, arată că maladia mintală e cea mai costisitoare pentru Stat. Dă cea mai mare încărcătură morbidă, și ce economisești prin neglijență, indiferență sau tâmpenie sfârșești prin a plăti înzecit prin intervenție eroică la momentul când are loc un dezastru. De ani de zile căutăm să explicăm același lucru autorităților de la București, și deocamdată cam degeaba.

O colegă de-a mea de la UQAM, în perioada când lucram la McGill, Danielle St-Laurent, de la centrul lor de epidemiologie, a venit într-o zi și ne-a arătat rezultatele celei mai recente anchete făcute de ei (da, ei fac anchete, noi facem doar chete, mai nou), în care arăta că, la adolescent, una din două tentative letale de suicid se petrecuse în zilele succesive unui rupturi relaționale. Quebecoșii îi spun frumos, romantic, peine d’amour. Adică suferință în dragoste. Sună prozaic. Sună neinteresant. Și, totuși, una din două tentative mortale de suicid ar fi putut fi evitate dacă cineva ar fi vorbit cu puștii respectivi despre ce se întâmplă cu ei, acum că au fost părăsiți de prieten(ă). Cam le fel și cu articolul din Lancet. Ce i-am explicat lui Mihai e că, dacă eu înțeleg cifrele bine, o felie semnificativă din sinuciderile care au avut loc în România în perioada 2008 – 2012 aveau această comunalitate, anume că s-au întâmplat unor indivizi, considerabil la risc, dar care erau în șomaj sau își pierduseră locul de muncă. Pentru ei Statul român, înafară de faptul că a prilejuit o țară în care e greu să găsești de lucru, n-a făcut nici cât negru sub unghie. Dacă faci un calcul, 500 de morți pe an, timp de 5 ani, înseamnă 2500 de victime. Adică un sat de mărime respectabilă. Dar lucrurile nu se opresc aici.

Suicidul e un fenomen cu dublă cocoașă. Ai un vârf în prima parte a vieții, și al doilea după 50 de ani. Strict din perspectiva asocierii epidemiologice între șomaj – suicid poți ridica problema poverii suplimentare pe care-o aduce statusul socio-economic alterat la persoane trecute de 40 de ani, pentru care re-conversia profesională e dificilă, hai să nu zic imposibilă. În majoritatea cazurilor re-conversie va însemna de fapt regresie profesională, acceptarea cu umilință a unui loc de muncă doar pentru că ai facturi de plătit, ai credite de rambursat, ai copii de ținut în școală. Statul român nu are, nu a avut de fapt niciodată, o politică de reconversie profesională pe orizontală, care să beneficieze de o gândire analitică și sistematică. Și-atunci ai fenomenul în domino în care șomajul devine un factor de risc proximal pentru boală psihică, oamenii de care vorbim ajung pacienți de psihiatrie, consumă timp, resurse, bani, mulți dintre ei ajung să primească pensie pentru boala lor psihică, o pensie mizeră care-i imobilizează și mai mult social, și când cortina cade, când avansează în vârstă și apar dizabilități suplimentare, prin boală somatică adăugată (fac tensiune, fac diabet, fac reumatism), perspectiva lor devine cu adevărat gri. Pentru ei sinuciderea devine o formă ciudată de altruism social. În discuțiile mele cu mulți supraviețuitori ai unei tentative de suicid, trecuți de 50 de ani, leitmotivul este că n-au mai vrut să fie o povară pentru familie. E un destin îngrozitor, și guvernanții noștri sunt nesimțiți la asta, să fi lucrat, să fi contribuit cu taxe și impozite la Stat, și apoi să fii uitat, aruncat ca o corcodușă stricată, la periferia societății.

Ca și în alte studii, România n-a fost, aparent, atât de atacată de criza financiară. Politicienii vor jubila, uite că planurile noastre de austeritate au funcționat, stăm mai bine decât, să zicem, irlandezii sau belgienii. E o concluzie falsă, bazată pe false premise. Nu ai mult loc să miști când cuțitul e deja la os. Fiecare viață pierdută, pe de altă parte, contează. Prietenul meu Frank Campbell, de la centrul de postvenție din Baton Rouge, Louisiana, a fost printre primii care a arătat, acum mai bine de 10 ani, că sinuciderea unei persoane afectează, radioactiv, un număr estimat în medie la 6 – 8 persoane din cercul imediat de egali, care în perioada adiacentă unei astfel de traume vor avea un crisc cvadruplu de morbiditate, prin boală sau, din motive deja explicitate mai sus, tot suicid. Partea nevăzută a aisbergului este că, dincolo de 3500 de victime de la începutul crizei ai un halou de aproape 30 de mii de oameni care au experimentat, la primă mână, cum e să pierzi prin sinucidere un prieten bun, un soț, un frate, o soție, o colegă de servici cu care lucrai în același birou. Durerea este cu atât mai mare cu cât, pentru astfel de oameni, nu există servicii. În astigmatismul nostru moral ne uităm cu un ochi la făină, altul la slănină, în timp ce problema comportamentului suicidar este lăsată la voia sorții.

România are psihologi. România are psihiatri. România nu are o strategie națională pe suicid. Și asta pentru că, dincolo de aparențe, România nu are specialiști în suicidologie. O spun ca unul care, deși am lăsat perioada aia a vieții în urmă, la origini sunt format ca suicidolog într-o țară care chiar a înțeles natura problemei. Guvernul canadian, la vremea respectivă, a dat câteva milioane bune de dolari pentru formarea de personal supra-specializat, prin intermediul CIHR/ ICRS (Institutul Canadian pentru Cercetare în Sănătate), autoritatea supremă reglatoare. Banii s-au dus în programe, în studii, în finanțarea unor NGO-uri ca Suicide Action Montreal, în schimbarea legislației astfel încât să poți interveni mai repede, să poți merge în școli, în centrele de reabilitare socială, la forțele de muncă șamd, adică acolo unde sunt șanse mari că ai populații la risc.

Cuvintele sunt sărace să explice cât de mare e satisfacția în momentul în care salvezi măcar o viață, și-l vezi apoi pe individ cum revine la linia de plutire și lasă abisul psihozei suicidar în urmă. Suntem tentați să ne uităm, fatalist și neputiincios, la momentul când un om decide să-și ia viața. O vedem ca pe-o fatalitate, și nu e. O vedem ca pe-un semn de alienare mintală, și nu mai e de mult. E pur și simplu o boală psihică, separată de alte boli psihice, care cere servicii și tratament specific. Pe care România nu-l dă. Pașii care s-au făcut în direcția prevenției suicidului sunt astenici, deocamdată. La Cluj Doina Cosman se luptă din răsputeri ca suicidologia română să nu moară. Asociația Română pentru Prevenția Suicidului face lobby pentru acel nenorocit de 2% care să fie redirecționat în programe. La Iași dr. Ciuhodaru a făcut și el niște pași pentru asistența de urgență a persoanelor la risc, după ce acum câțiva ani, în plină criză, au avut o teribilă epidemie de tentative de sinucidere la spitalul Sf. Spiridon. Între timp spitalul Socola a devenit Institut Regional de Psihiatrie. Vreau să cred că suicidul nu va rămâne de căruță, ca de obicei, pe lista lor de interes.

Dar vreau, de asemenea, să cred că între meciuri de baschet și plimbări cu barca actualul premier al României va întoarce privirea și către ce s-a întâmplat azi, la stația de metrou Păcii. La tânărul care s-a aruncat în fața vagoanelor și și-a sfârșit, dureros viața, din motive intuibile, dar deocamdată necunoscute. I-aș spune domnului premier, ba nu, l-aș invita pe primul-ministru să stea lângă mine la o discuție cu mama  unui tânăr mort prin suicid cu 3 zile înainte. Să se uite în ochii ei. Să îi observe cu atenție mâinile în timp ce se caută una pe alta. Să îndure privirea goală, cimentată, a părintelui care a pierdut un copil și încă nu înțelege, în vina lui de-a-i fi supraviețuit, că nu și l-a omorât, și că nici măcar el, pe undeva, n-a murit ”de propria-i mână”, așa cum încă pretind anacronicii social, anume dintr-o oarecare voință de-a muri pe care-a avut-o. Știm, de la Edwun Schneidmann încoace, că suicidul înseamnă durere psihică insuportabilă, dar știm de la Mary Asperg încoace că e și o boală genetică, și știm de la J J Mann, de vreo 17 ani, că e o diateză, ceva care poate fi surprins și prevenit. Prevenit, domnule premier, domnule angajat de poporul român să veghezi, prin politici și programe, la sănătatea populației. Nici un politician nu va înțelege vreodată cum e pentru un medic să se uite la mama, sau soția, sau fratele unui suicidar care a sucombat bolii și să admită, în sinea lui, că parte din pricina morții e și neglijența socială și lipsa de resurse. E ca și cum te uiți la un copil care-a murit din pricina unei amigdalite pentru că nu se găseau antibiotice la farmacie. În ecuația intervenției îți trebuie mijlocul, detecția, și-apoi programe eficiente.

Eu nu pot schimba faptul că există șomaj în România. Nu pot schimba faptul că găsești alcool pe toate drumurile. Nu pot schimba faptul că avem o rată mare a depresiei, că nu avem suficiente centre de tratament al bolilor psihice, că în spitalele de psihiatrie există încă mizerie și nesimțire, că fac o meserie pe buza disperării și de multe ori a eșecului. Dar tu, care citești asta, tu poți schimba asta. Tu te poți informa. Tu poți să devii. Poți să înveți. Poți să rupi vălul de tăcere din jurul fenomenului. Și dacă cineva îți spune, mai în glumă mai în serios, că s-a gândit să se sinucidă, să deschizi mai bine urechile. Și dacă îți spune cumva că are și-un plan, nu sta pasiv. Tu, anonimule, poți face o diferență. Uneori e nevoie doar de o discuție cu un psiholog. Uneori e nevoie doar de o discuție cu un confident. Aceiași prieteni de-ai mei de la CRISE (Centre du Recherche et Intervention sur le Suicide et Euthanasie), unde mi-am făcut parte din formația profesională de suicidolog, au arătat că, dintre toți factorii de protecție la tentativă letală de suicid, de departe cel mai puternic e să ai un prieten bun, un confident, cuiva căruia să-i vorbești de problemele tale. Astfel că și tu poți face o diferență. Nu te gândi, fatalist, că trăznetul nu va lovi aproape de tine. Uneori regula se aplică, dar nu gândesc că merită să ne asumăm fatalitatea în ziua în care trăim excepția de la regulă.

G

Foamea ca literă

Scriptele rămân. Ca oasele unui animal anonim care s-a prăpădit pe câmp, așteptând să dea cineva peste ele. O simplificare a memoriei. Și deci pervertirea ei. Scriu pentru că mintea mă îmbibă cu o credință, în timp ce vorba zboară. Credința e despre adusul aminte, că dacă am mâncat un măr și mi-am notat undeva, ceva din măr rămâne, îndărătnic, supraviețuiește digestiei și metabolismului. Doar că mărul scris nu e totuna cu mărul autentic. La fel și vremurile de atunci. Atât de departe că n-a mai rămas decât umbra din ele, o limbă pe asfalt. O dâră pe conștiință.

Adevărul? Adevărul e că mi-am dat seama de când m-am trezit cu vraful de hârtii în față că unele sunt originale, altele nu. Cui îi păsa? Luasem de la bibliotecă manualele de anul I, rufoase, litografiate, mustind de grăsimea digitală a înaintașelor și mă rugam să nu fie pagini lipsă. În spusele unei domnișoare, uit care, ”habar nu știam” despre ce e vorba la Medicină. Și dedicația tatălui meu pe atlasul de anatomie Netter, nou nouț, un milion optsute bucata, ominoasă, mă avertiza să nu ajung doctor de corpuri, ci de suflete. Sufletul era în oricare altă parte, mai puțin aici. Furie. Și determinare. Exista un proiect. Proiectul lui Cezar, de-a re-scrie Anatomia. Râncede azi, cuvintele de-atunci chiar aveau miez, dacă nu prospețime. Să fie modern. Să fie adus la zi. Să fie inteligibil. Să fie. Am ajuns în povestea asta pe calea purei întâmplări. Deși nu e, poate, întâmplător. Iar pur, pur cu siguranță n-a fost.

Cei care azi vorbesc de plagiat și de impostură intelectuală au luxul contemporaneității. La UMF, în 1998 când am intrat eu, încă era o junglă a sărăciilor. Creșteau ca buruienile, de la brusturele de la secretariat la ciulinii decanatului, la trifoiul de la histologie la pălămida de la biochimie. Care mai avea un singur plămân, aparent, defect suficient să mă facă să adorm la curs. Pe undeva pe la ciclul lui Krebs.

Dar asta, asta era cu totul altceva. Foamea ca literă cerea răzbunare. Așa că am luat și am scris. Literă cu literă. Curs după curs. Embriologia era atât de frumoasă, partea aia era 100% Cezar și Norocica. Care era, cum altfel, căsătorită cu Norocel. Într-o zi am văzut cu ochii mei Biblia. Anatomia lui Grey. Care la vremea aia nu era (încă) serial de televiziune. Schemele din Grey erau mai ușor de copiat. Se copiau în calc, de asta se ocupa un altul, cu mână mai sigură și mai ușoară, după care le scanam cu o sculă infectă pe care o adusesem acasă, procesam imaginea și o scalam vectorial. Vremuri. Știam că fac ceva ilegal? Era totul flau, marginile blurate ca pozele pe care le luam de colo până dincolo. Diaconu Coresi mi se spunea în liceu, persiflant. Ăla de-a inventat tiparnița sau ce-o fi inventat. Acum făceam altceva. N-o să mai fie xerox-uri. O să fie cărți. Cărți noi. Cărți noi pentru oameni noi. Cărți noi. Pentru noi.

Orele s-au făcut zile, zilele s-au făcut nopți în timp ce scriam la Anatomia Capului și a Gâtului. Era un privilegiu pe care-l aveam, pe care ei nu-l posedau. Aveam timp de ars, ei nu. Aveam viteză. Viteza le lipsea cu desăvârșire. De undeva, din baierile biroului lui Cezar, într-o bună zi au apărut. Desenele lui Rainer. Le țineam în mâini, o bucată de istorie. Le-am avut la mine în cameră, răsfirate pe canapea. Colorate în crayon, îngălbenite de vreme. O bucată din trecut, laolaltă cu zdrențele Occidentului. Doar că numele lui nu a apărut în ediția finală. O altă stornare. O rescriere a amintirilor. Timpul meu trecea între școală, școală și casă, casă și ecranul VGA, editorul de texte și de imagine, Pagemaker și Corel, Corel și Quark, în timp ce lent, dar sigur, mă afundam. Mă afundam fără să percep, de fapt, ce se întâmplă cu mine. O schimbare imperceptibilă. O alterare a gândirii. Și ce dacă furam? Furam din sărăcia de-a nu avea. Furam ceva ce n-ar trebui ținut vreodată în turnuri de fildeș, în biblioteci de nuc, în spatele ușilor capitonate ale Puterii. Odată ce-ai lăsat morala la o parte, drumul te duce într-o singură direcție. Iar direcția era simplă. Emancipare. Nu o să ajung felcer. Era prea devreme, atunci, să mă gândesc să plec. Știam că nu vreau să stau. Nu știam încotro să o apuc. Și, de jur împrejur, viermuiala împărțelilor și curiozitatea surselor. Glumele făcute pe seama gurilor crispate în formă de zero care așteptau, ca puii de cioară, să li se spună de unde să învețe, din ce carte să citească, de unde să ia informație. Mustața atent tunsă care se întindea într-un zâmbet în timp ce forma aforismul: mai bine să citești bine dintr-o carte proastă decât să citești prost dintr-o carte bună. Ce-o fi vrut să însemne și asta? De ce nu puteai să citești bine dintr-o carte bună? Simplu. Nu existau cărți bune. Exista doar povestea apocrifă că Viorel Ranga, fostul Staroste al anatomiei, nu fusese nici măcar absolvent de medicină. A fost făcut profesor la Mobutu, dar cel puțin a fost mai răsărit. Cel puțin s-a ostenit un pic să învețe materia pe care trebuie să o predea studenților. Nu ca Cezar. Cezar era o bijuterie luminoasă. Zair. Kinshasa. Cârja. Halatul de molton. Crai de Curte Veche. Și suita. Alaiul. Trigonul de aserviți în spatele lui, în ordinea ierarhic adecvată a favorurilor pe care le ordona Curtea. Mă gândeam cu amestec de fascinație și scârbă că, dacă pierd suficiente nopți, mă așteaptă un destin de ținut cretele și burețelul Domnului Profesor. Iar asta nu suna rău. Nu suna rău deloc. Frica și foamea sunt un amestec curios de pelicanol care te lipește de suprafața care prezintă oportunitatea acuplării. Așa cum alții s-au lipit la alte catedre, a mea a fost cea care cutreiera corpul uman. În anii cât am scris despre el pe undeva așteptam cu scârba funcționarei de bordel să dispar complet din peisaj. Recompensa? Preparator la catedră. Informal. N-o făceam pe bani. O făceam pe șansa de-a sta la masă. Nu. Nu eram un copist simplu. Eram un scrib. Scribul trebuia să citească mai înainte, să înțeleagă, și-apoi să reinterpreteze. Cărți? Nu, spunea Cezar. Anatomia e perfect cunoscută. Nu se mai scriu cărți. Se scriu cărți din cărți. Nu era plagiat. Era inspirație. Azi îmi dau seama că nu era așa. Și tot îmi pare curios cum, la 18 ani, nu știam asta la fel de bine. Poate de unde trăisem în penumbra poveștilor despre literatura samizdat, poate de unde văzusem în copilărie cărți cu coperțile rupte suficient încât să nu mai știi cine a scris, sau despre ce. Acum făceam altceva, sau asta îmi plăcea să cred. Mintea mă îmbibă cu o credință. Și credința era despre aducerea aminte. Noi n-aveam de unde să o luăm de la capăt, trebuia un capăt de unde s-o iei. O nouă eră a ctitorilor de carte. Și de ce n-aș fi fost eu? Foamea. Foamea de literă. Foamea de puterea ei dublată de ignoranță. Oamenii ăștia nu știau să scrie, nu știau nici măcar să copieze. Și-atunci hai de scrie. Și-atunci hai de copiază.

Totul se copia pe dischete. Arhivai documente self-extract. Le puneai, fiecare arhivă, pe o dischetă. Erau cutii întregi pe care le duceam la editură, undeva pe Panduri. Cartea trebuia să fie gata înainte de sesiune. Și cartea nu era gata. Alte zile, alte nopți, alte corecturi, Cezar folosea cu asprime stiloul roșu, rânduri peste rânduri tăiate, scheme peste scheme corectate. Dacă era plagiat, era un plagiat amendat, îmbunătățit, ameliorat sintactic și morfologic. Ultimele pagini au fost Introducerea și pagina de mulțumiri. Ce satisfacție. Ce sațietate. Ce ciudat. Pentru un moment, prins în beția pseudo-demiurgului, mă și văzusem acolo sus, pe frontispiciul autoratului. Ce-ar fi fost dacă? Aș fi trăit astăzi cu mine, aș fi putut să mai iau înapoi dauna făcută? Din fericire n-am fost. Mi-am înghițit sputa și m-am mulțumit cu mulțumirile pentru ”colaborare”, alături de ceilalți care lucraseră, împreună cu mine. Aveam 18 ani și scrisesem o carte de ”specialitate” care, din momentul în care-a văzut tiparul, nu mi-a mai aparținut. Tâmpit. Tâmpit. De trei ori tâmpit. Chiar nu m-am întrebat unde s-au dus banii pe care studenții îi dădeau pe manual. În buzunarele cui. Spre buzunarele cui. Poate, îmi mai zic îndoit când mă uit în urmă, au intrat în Catedră. Sau poate nu. Poate au intrat în buzunarele ”autorilor”. Da, probabil acolo au intrat. Oricum erau firimituri, un capriciu, o moditate. Pentru preafrumoasa muncă prestată am primit 800 de mii de lei vechi. Bani peșin. Bursa pe aproape 3 luni. I-am luat de la Editură, m-am suit într-un troleu și m-am dus la Pizza Hut la Universitate. M-am așezat la masă, mi-am aprins o țigară. Mi-am comandat 5 feluri de mâncare pe care-am dat 400 de mii de lei. N-am putut să mănânc tot. Foamea rămăsese într-un loc de neatins. Și dumicatul îmi stătea în gât.

Am mai scris 5 cărți după asta înainte să îmi fac drum în drumul meu. Dragostea mea rămâne pe veci Anatomia Sistemului Nervos. Care n-a fost copiată de nicăieri sau din prea puține locuri ca să facă vreo diferență. Da, cred că am făcut un bine în răul pe care l-am făcut înainte să se aleagă praful, pentru că praful s-a ales. Nu cred că astăzi cineva mai învață Anatomie de pe manualele scoase de Cezar, de noi. De fapt nu știu, și nici nu m-a interesat să verific. Vezi dumneata, domnule premier, până la Ordonanța de Urgență prin care poți returna o lucrare plagiată, nu știam ce să fac cu pata de pe conștiința mea. Scriptele rămân. Ca oasele unui animal anonim care s-a prăpădit pe câmp, așteptând să dea cineva peste ele. Aș dori să le returnez. Să le dau înapoi. Pentru că timpul, timpul s-a scurs. Nu mă pot întoarce acolo. Există un rău, un rău pe care nu-l pot repara. Un rău de care am fugit înainte să învăț că pot să lupt împotriva-i. Pentru că nimic, în rânduri inumere pe care le-am scris în anii petrecuți la Catedră, nu m-a lăsat să văd și altfel-ul poveștii. Nu exista un alt fel. De cealaltă parte era marginea. Hotarul. Trecutul. Trecutul proaspăt, zemuind a sânge, zloată și gri-ul blocurilor de pe străzile desfundate ale copilăriei.

Am rămas doar cu dorința de-a scrie. De-a scrie cuvinte noi pe care să le arunc pe câmp așteptând să albească, să se osifice. Pentru păcatul făptuit.

G

Scrisoare deschisă Camerei Deputaților din Parlamentul României

Privind proiectul de lege inițiat de senatorii Mihai Rogojan, Gabriela Vrânceanu Firea, Tudor Barbu și Marian Vasiliev prin care se propune obligativitatea castrării chimice a violatorilor la sfârșitul executării pedepsei, proiect care a fost recent aprobat în Senatul României.

Domnule Președinte, domnilor și doamnelor Deputat,

Vă scriu în calitate de medic psihiatru, psihotraumatolog și recent cenzor al criteriilor de diagnostic al parafiliilor (tulburările comportamentului sexual) pentru Organizația Mondială a Sănătății în noua Clasificare Internațională a Maladiilor, ediția a XI-a, care urmează a fi publicată până în 2017. Am aflat, ca probabil majoritatea colegilor mei, de această inițiativă din presă (Adevărul, Gândul). Găsesc că, deși pe fond demnă de luat în seamă, forma agreată de semnatarii propunerii este profund nefericită și aduce atingere mai multor principii de drept, și de practică medicală. În consecință ar trebui respinsă și adusă înapoi în dezbatere publică, până la găsirea unei soluții mai robuste din toate punctele de vedere.

Am să argumentez în cele ce urmează, spre considerația dumneavoastră, motivația spuselor mele. Încep prin a revizui, pe scurt, schimbările la lege (articolul 220):

1. Persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, care atentează la inviolabilitatea sexuală a altei persoane, inclusiv a minorilor, de către instanța de judecată, li se poate aplica măsura de siguranță (castrarea chimică) în condițiile prevăzute de aliniatele 2 – 4

2. Castrarea chimică se aplică obligatoriu (bold adăugat) de către instanța de judecată, ca măsură de siguranță, pentru infracțiunile prevăzute la articolul 198, alineat 1 și 2, indiferent (bold adăugat) de pedeapsa principală aplicată.

3. Castrarea chimică se efectuează de către instituțiile medicale în comun cu instituțiile penitenciare, conform cu Regulamentul aprobat de Guvern, în ultimele 3 luni de ispășire a pedepsei cu închisoarea, după rămânerea irevocabilă a sentinței de condamnare.

Castrarea chimică sau chirurgicală a persoanelor condamnate pentru o crimă cu caracter sexual este un mijloc care a fost agreat, în ultimul secol, în multe state din Europa (Danemarca, Norvegia, Estonia, Finlanda, Islanda, Letonia, Olanda, Elveția, Germania), și mai recent Republica Cehă, Polonia, Belgia și Moldova. Există date empirice care confirmă că acest mijloc intervențional este apt de a reduce remarcabil rata recidivelor. Într-un articol publicat anul trecut de Douglas et al în Journal of Bioethics Inquiry sunt menționate statistici în care, pe studii retrospective cu durată de 1 până la 35 de ani, rata de recădere la persoanele tratate chirurgical sau chimic a fost de 2.5 – 7.5%, comparativ cu 60 – 84% în grupurile de control (ne-tratate) (Heim and Hursch 1979; Weinberger et al. 2005). Este un preambul suficient pentru a discuta, în consorții la care ar trebui obligatoriu să participe psihiatri, psihologi, experți în etică, reprezentanți ai societății civile, avocați, juriști, oportunitatea unor astfel de intervenții.

Dincolo de motivația aleasă de domnii senatori, una care ia în considerare principiul umanist de protecție a drepturilor victimelor unei potențiale crime sexuale și tot ce urmează din recidiva ei, doresc să atrag respectuos atenția că prezenta lege nu se referă la victime, cât la agresori. O persoană care a săvârșit o crimă, potrivit normelor în vigoare, și a fost condamnată definitiv și irevocabil pentru asta, pe perioada sentinței dar și după executarea ei va avea anumite drepturi și libertăți cetățenești restrânse. Nu abolite. Alte drepturi vor fi prezervate, ele derivând din caracterul constituțional al Statului în care trăim și care garantează anumite egalități și/ de șanse în fața Legii. Citez din regulamentul disponibil pe website-ul Administrației Naționale a Penitenciarelor:

”Dreptul la asistenta medicala, tratament si ingrijiri al persoanelor condamnate este garantat, fara discriminare in ceea ce priveste situatia lor juridica (bold adăugat). Dreptul la asistenta medicala include interventia medicala, asistenta medicala primara, asistenta medicala de urgenta si asistenta medicala de specialitate. Dreptul la ingrijiri include atat ingrijirile de sanatate, cat si ingrijirile terminale.”

Consider că o măsură obligatorie a instanței, care urmează să fie instituită încă din perioada încarcerării, ar aduce atingere normelor în vigoare. Așa cum nu există victime cu caracter special *, așa nu ar trebui să existe nici crime cu caracter special, cât mai degrabă orânduite pe o scală a gravității. (* Omit aici, cu bună știință, victimele torturii și persecuției, care nu fac obiectul prezentei scrisori și nici inițiativei de lege a domnilor Senatori.)

Crima sexuală este fără doar și poate una cu încărcătură emoțională majoră. Pe de altă parte nu poți propune că există infracțiuni fără încărcătură emoțională, sau cu impact psihologic nul or minor. După știința mea oamenii, într-un stat liber, democratic, consfințit constituțional, pedepsele nu se aplică funcție de impactul emoțional, cât conform principiilor de drept. Dura lex, sed lex.

Propunerea legislativă cheamă la instituirea unui tratament hormonal supresiv care, în vernacular, ”castrează” chimic individul. Este o realitate cu multiple fațete. Evident, și datele o arată, libido-ul lui, dorința sexuală atât psihică dar și fizică, sunt afectate, i.e. scăzute până la abolite. Pe de altă parte, același tratament are efecte secundare care prejudiciază sănătatea persoanei, funcție de substanța aleasă. Spre exemplu cele două substanțe folosite în mod obișnuit, MPA (medroxiprogesteron-acetatul) și CPA (ciproteron-acetatul) au fost demonstrate a provoca, pe termen lung, afectarea severă a dispoziției până la depresie, insomnie, câștig ponderal, diabet, feminizare, migrenă, demineralizare osoasă (Garcia and Thibaut 2011). CPA, în particular, nu este spre exemplu aprobat de FDA (Food and Drug administration) pentru că există suspiciuni că ar putea să provoace carcinom hepatocelular (cancer hepatic). MPA, care și în România este comercializat sub marca Depo-Provera, a fost abandonat inclusiv în Uniunea Europeană din pricina profilului de siguranță. (Thibaut et al. 2010)

Alternativa agoniștilor de gonadotropine (GnRH) a fost propusă, dar datele privind eficacitatea și profilul de siguranță al unor astfel de agenți nu sunt suficient de robuste. (Thibaut et al. 2010)

Sper, domnule Președinte, domnilor și doamnelor Deputați, că vom putea să agreem că, dincolo de caracterul neconstituțional al obligativității tratamentului propus în această inițiativă legislativă, mecanismul prin care ”castrarea chimică” ar putea fi obținută vine cu daune, unele dintre care au potențial ireversibil, asupra persoanei care urmează o astfel de medicație. Privind acest aspect legislația în vigoare în România menționează următoarele (legea 46/ 2003):

1. Art. 13
Pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala asumandu-si, in scris, raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

2. Art. 27
Pacientul are dreptul la informatii, educatie si servicii necesare dezvoltarii unei vieti sexuale normale si sanatatii reproducerii, fara nici o discriminare.

Propunerea legislativă a domnilor Senatori, în forma aleasă, aduce o gravă formă de discriminare unor cetățeni care vor fi fost deja pedepsiți pentru o faptă comisă. Aduc aici în discuție principiul de drept constituțional cunoscut formal în nomina internațională ca ”double jeopardy” (dublă pedeapsă), în cutuma saxonă sau franceză (autrefois acquit sau autrefois convict), prin care o persoană nu poate fi trimisă în instanță, sau pedepsită/ condamnată de două ori pentru aceeași crimă. Devreme ce vorbim de obligativitatea urmării unui curs de sănătate prin care dreptul la consimțământ al persoanei ar fi abolit/ îngrădit, termenul adecvat unei astfel de decizii este de pedeapsă, în care caz se încalcă sus-menționatul principiu de drept.

Finalmente, există impedimente etice medicale, atât de natură dentologică dar mai ales practică, în executarea unei astfel de legi. Medicul, prin natura hipocratică a meseriei sale, este obligat, înainte de orice, să nu facă rău. Principiul, în antichitate suveran, a fost amendat de multiple ori de-a lungul evurilor, și în medicina moderă rămâne mai degrabă un deziderat. Pe de altă parte, în relația medic-pacient noțiunea de alianță terapeutică și de consimțământ informat sunt noul Sacrament. Declarațiile de la Madrid, Malta, și altele, semnate de membrii Organizației Mondiale a Medicilor, și ratificate de organizațiile profesionale din întreaga lume (inclusiv Asociația Mondială de Psihiatrie, din care fac parte) interzic orice fel de gest medical impus asupra unei persoane care nu a fost de acord să-i fie administrat un tratament. În cel mai recent raport al lui Juan Mendez, raportor special  ONU în privința torturii, aceste principii au fost re-iterate. În fața profesiei noastre ne rezervăm dreptul să ne prevalăm de lege, acolo unde legea îngrădește caracterul fundamental umanist al meseriei noastre. Vă atrag atenția, domnule Președinte și doamnelor și domnilor deputați, că ramificațiile prezentei legi nu vor fi duse la bun sfârșit de Instanță, așa cum propun semnatarii, ci de către personal medical.

Or personalul medical, chiar dacă legal va fi protejat în fața unor eventuale acuzații de malpraxis, ar face bine să se abțină de la legitimarea oricărui act care discriminează o persoană, fie ea victimă or agresor. Rolul nostru nu e să prelungim brațul legii prin faptele noastre medicale. Suntem legați prin jurământ să ajutăm pe oricine, fie el torționar or torturat, să respectăm demnitatea umană chiar și-acolo unde alții și-au pierdut-o. Or, câtă vreme instituirea unui tratament hormonal contra dorinței persoane devine consfințit prin lege, ce se va spune despre mâna medicului, sau asistentei, care administrează MPA, CPA sau GnRH unei persoane care a fost condamnată pentru viol?

Aici, evident, particularitatea criminalului sexual recidivist e adusă în discuție. Dar de ce nu vorbim de tânărul de 18 ani care comite un viol în circumstanțe gri, și care printr-o astfel de lege ar putea să sufere urmări permanente în starea lui de sănătate?

Chestiunea recidivei în criminalitatea cu componentă sexuală, reiterez la final, este pe cât de dureroasă pe atât de autentică. Pe de altă parte:

1. persoana nu ar trebui coerciționată/ obligată să facă tratamente pe care nu le dorește

2. persoana care a săvârșit o crimă sexuală are dreptul la demnitate, la tratamente specializate, și la servicii medicale adecvate pentru problema lui de sănătate.

Nu toți violatorii suferă de o tulburare a comportamentului sexual (parafilie). Nu toate persoanele care suferă de o parafilie sunt, obligatoriu, criminali. Prezenta lege nu discriminează între cele trei categorii și, în loc să fie incluzivă, devine un instrument de discriminare și victimizare. Rolul psihiatrului, al psihologului, al psihologului criminolog sunt cruciale. Da, România are nevoie de legi mai bune pentru gestionarea unor astfel de situații, care să plece de la educația formală, școlară, până la educația în penitenciar și programe de prevenție a recăderilor la cei condamnați pentru o ofensă sexuală, cunoscut fiind că majoritatea crimelor sexuale sunt de oportunitate, nu cu premeditare. Există, cu siguranță, o categorie îngustă de persoane care sunt deja în mediu carceral și care vor suferi consecințele legii, dacă ea este aplicată. Conjur toți colegii mei de corp profesional să refuze punerea în aplicare a unei astfel de legi, în forma în care ea a fost prezentată. Chiar dacă pe termen scurt o asemenea măsură punitivă ar putea să fie un factor deterent pentru acea categorie îngustă de criminali sexuali care suferă de diverse parafilii, pentru majoritatea o astfel de schimbare ar scădea și mai mult încrederea în personalul medical pentru a discuta despre problemele lor. Militez pentru o variantă facultativă, care să fie introdusă într-un program de sănătate a cărui obligativitate să fie decisă prin concurs, nu impusă, unui om care a comis o crimă sexuală pentru care a fost condamnat.

Sper, Domnule Președinte, doamnelor și domnilor deputați, că veți lua în considerare argumentele prezentate mai sus și veți lua o decizie bine argumentată. Regret, la final, că unul dintre semnatari a propus că oricine refuză o astfel de lege este, la rândul lui, pedofil or violator. Nu sunt nici una, nici alta. Sunt om, cetățean al României, părinte, medic. Nu îmi doresc pentru copilul meu să devină victimă a nici unui fel de abuz. Nici de o parte, nici de alta. Oamenii care comit crime vor avea, poate, asupra lor marca lui Cain, dar cât timp renunțăm la șansa reabilitării lor, câtă vreme îi vom privi cu ură și îi victimiza mi-e teamă că rămânem într-o dialectică medievală, incompatibilă cu Statul de drept.

Vă asigur, Domnule Președinte, doamnelor și domnilor deputați, de bunele mele considerații,

Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru