Se poate? Mulțumesc.

Am încercat, zău. Promit că am încercat. Eu nu m-am trezit creștin ortodox. M-au făcut alții din opțiune personală. Spre stupiditatea argumentului, și eu mi-am botezat copilul. Bine, la fel de bine i-am făcut și vaccinuri și l-am culcat la ore pe cât posibil fixe. E un fel de ”bine” irațional care poate sau nu să fie populabil cu argumente. Argumentele provin din diverse zone. Studii, statistică, vocea autorității, sfaturile prietenilor, uneori chiar intuiție personală și-acel ”sună” bine după care te iei fără să știi foarte bine dacă te duce undeva sau nu. Mai mult, în locul creșterii mele timpurii, în Ardeal, am făcut exercițiul de credință de la cap la coadă. Aveam înger-îngerașul meu, aveam icoanele sfinților Gheorghe și Nicolae, unul un moș cu barbă albă care semăna vag cu o rudă de la o mănăstire și celălalt un tip foarte șmecher, un fel de cavaler de la curtea Regelui Arthur care călca pe un dragon în timp ce-i înfigea sulița în gât. E o icoană veche de vreo 200 de ani dacă nu mai bine. Sângele dracului curgea în picături din vârful suliței lui Gheorghe. Era eroul meu. Pe tata îl chema Gheorghe. Pe mine mă cheamă și George. E foarte fain să ai un sfânt patron care omoară dragoni. Chiar inspirațional.

Mergeam la biserică săptămână de săptămână. Mă impresiona Iisus pe cruce. Părea că suferă atât de mult, cuiele ălea bătute în mâini și picioare mă dureau, la propriu. Am încercat o dată, mi-aduc aminte, să îmi împing un cui în palmă și m-am oprit. Săracul, cât suferise. Am aflat asta o o vară mai târziu când am sărit, fără să vreau, și mi s-a înfipt un piron în talpă. A trecut prin talpa baschetului de Drăgășani și-a intrat vreo 4 centimetri în călcâi. Am umblat o vară în cârje, noroc cu plasturii cu slănină și rivanol că altfel nu știam ce mă fac. A venit doamna Brăduleț să îmi vadă buba și-a dat din cap, le-a zis la ăi bătrâni rugați-vă să nu facă infecție. Ce să facă săraca mama, s-a rugat. Dar tot m-a dat cu rivanol. Eu și azi cred că de fapt de la slănină m-am făcut bine. A ”tras” ce era de tras de-acolo. Slănina are proprietăți miraculoase, o să vă spună oricine. Or slănina or sarea aia de omoară tot. În fine.

Mergeam la slujbă, ajungeai de te bâțâiai de-atâta stat în picioare și când venea vremea cititului din Evanghelie mi-aduc aminte că-mi făceam cruce și îi mulțumeam Cerului că pot sta în genunchi. Era frumos. Povești, aventuri, firul epic era obligatoriu cu final fericit și-o umbră de amenințare, eu nu puteam sta în doi genunchi ca babele și nici să mă lățesc în patru labe nu-mi venea a face așa că îmi schimbam genunchii, podinele erau dure și covorul pus la acoperire un simplu pled, nu prea muia sarcina deasupra-i. Cam după o oră și ceva întrezăream lumina, știam semnalul că mai e un pic și vine predica, apoi mirul, pâinica și-am scăpat. Nu mai știu care era semnalul, sunt mulți ani de-atunci, cânta cantorul un cântecel anume. Predica era momentul meu favorit. Preotul nu se uita la oameni. Se uita undeva într-un punct fix, am încercat ,cu riscul să se uite tata foarte încruntat la mine, să mă uit și eu în punctul ăla (presupunea să întorc capul, sper că e evident că e urât să întorci capul când toți se uită, spășiți, în podea spre altar). N-am găsit niciodată nimic interesant la punctul de-l fixa părintele când predica. Îmi plăcea crucea lui, era lucrată fin. Cruce de lemn, un Iisus mic răstignit pe ea. Îmi plăceau hainele lui. Mama zicea că sunt cu fir de aur. Eu, copil naiv, îmi imaginam că sunt foarte grele. Să porți metal pe tine era de negândit pentru mintea mea care, încă de pe-atunci, avea prostul obicei să cutreiere. nu mă puteam concentra foarte bine, uneori și părintele – îmi pare rău dar e adevărul – bătea câmpii. Și mai și trișa. Numai bine credeai că ai scăpat și rap-jap coadă la anafură că dintr-o dată anunța unul – două parastase și iar o luai de la capăt cu cădelnița, cu făcutul de cruci, cu îngenunchează/ desgenunchează. Și pierdeam serialul, Arabella sau ce-o fi fost. Nemaivorbind că mă pufnea un căscat incontrolabil pe care-l controlam cu greu de-mi dădeau lacrimile. Babele suspectau că-s îndrăcit. Moșii admirau că plâng. E duios să vezi un copil în lacrimi în biserică. Mie mi se înnodau lacrimile că e greu, zău, să caști cu gura închisă. Te doare cerul gurii și gâtul și ți se dilată nările de zici că pleznesc. Unde mai pui că mi se făcea foame. Aveam obsesii hulpave despre pâinica aia, două bucăți aveai voie nu mai mult. Se uita popa sever când băgai mâna lacom și luai trei. Ei și dacă nu luam trei, pentru că nu luam trei, măcar le ocheam pe ălea mai mari. Preferabil și cu coajă. Să am ce ronțăi în drum spre casă.

Mă durea fix în gaura minții dacă Dumnezeu e adevărat. Dumnezeu era adevărat. Punct. Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru și Noe și Moise și Iona și Iisus erau adevărați. Erau pictați, aveau fețe pe icoane, îi cunoșteam. Mi se părea mie că nu prea seamănă sfântul Gheorghe din casă cu cel din biserică, parcă aducea un pic cu Dumitru și nici Ilie nu era foarte deosebit de Noe, toți semănau un pic cu Dumnezeu pictat fix sus, sus pe tavanul Bisericii. Toată lumea avea barbă, toată lumea era îmbrăcată frumos. Pe primul om l-a chemat Adam și el trăia cu Eva într-o grădină numită Eden. Și noi aveam grădini. Erau și animale, râuri și păduri, munți și văi. Aveam și noi munți și văi. Pe Eva a păcălit-o șarpele și i-a zis să mănânce mere. Aveam și noi mere. Aveam și noi șerpi. Odată era să mă muște o viperă la Părăul Rugii. Altă dată am văzut un șarpe de apă la scaldă. Șerpii sunt răi. Avea sens. Nu întâlnisem niciodată un șarpe vorbitor dar nu puteam exclude posibilitatea. De ce era rău să mănânci mere nu știam da știam că nu e bine să mănânci mere dacă nu sunt din grădina ta. Unde mai pui că furam mere, pere, și corcodușe mari ca prunele, galbene, unii chiar așa le ziceau, corcodușe, zarzănele erau altceva. Astfel că totul era pus frumos, neted, laolaltă, nu-mi venea greu să cred în tot ce mi se spunea, era perfect fezabil, oamenii mor și sufletul se duce în Rai, dacă ești rău te duci în Iad, la mănăstire la Sâmbăta e o frescă mare, imensă, cu Purgatoriul unde oamenii răi sunt chinuiți de draci care le taie limba, le despică mațele, îi ard în cazane, îi fierb, îi chinuie. Foarte bine, așa le trebuie dacă au fost răi. Nu e nevoie să le faci tu vreun rău pe lumea asta, se ocupă dracii de el pe lumea cealaltă. Nu era foarte evident dacă dracii sunt tot făpturile lui Dumnezeu și de ce nu-i place lui Dumnezeu de draci, dacă dispar dracii cine-i mai pedepsește pe golanii ăia cu care mă băteam și care mă cotonogeau la fotbal.

Mie-mi plăcea de Samson. Și de David. Și de fratele lui Moise, de Aaron. Nu înțelegeam cum un profet poate fi peltic și bâlbâit și are nevoie de unul să-i spună textele în fața Faraonului. Halal profet. Dar Aaron era bine articulat, eu care aveam trac și eram și eu un pic bâlbâit și foarte anxios de fel voiam să ajung ca el. Și când Aaron s-a hotărât să facă idoli/ vezi un vițel de aur la care să se închine evreii în deșertul Sinai/ și s-a întors Moise și-a spart tablele legii și-apoi au fost trecuți prin sabie toți necăjiții ăia care greșiseră mi-am zis e clar, femeile și copiii pică primii. Nu cumva să ieși din convenție că cine știe ce se întâmplă.

Dar nu mă puteam abține. Săraca mama ne lăsa în pace când băteam toba pe niște oale de tablă. Săraca de ea ne-a lăsat în pace și când am crescut mai mari și ne-am lăsat părul lung, ne-am pus cercel în ureche și ascultam heavy-metal la un casetofon double-decker în timp ce desfăceam porumb. Doar că n-aveam voie să mergem la biserică despletiți (sic!) și cu cercel în ureche. Sau cu blugii rupți. Sau cu tricouri cu blestemățiile ălea pe ele. Sau cu veste cu ținte. Sau lanțuri. Sau bocanci militari. Sau curele de tip centură de soldat. Nu se potriveau lucrurile. Ce se potrivea era să ai mâinile spălate și unghiile tăiate, cămașa băgată în pantaloni și freza dată pe spate și să te rogi înainte să mănânci și să nu înjuri.

O vreme a funcționat. Tot nu-mi păsa mie cine ce a făcut și de ce-au apărut lucrurile, ce înseamnă să fii om și dacă animalele au suflet, dacă sufletul are masă sau dacă există pe lumea asta și lucruri care nu ființează/ vezi imateriale, sau dacă oamenii își pot pierde sufletul sau dacă există stafii sau dacă morții pot învia și umbla, dacă te mai vezi cu oamenii dragi în cazul nefericit în care ei au ajuns în Rai și tu în altă parte, dacă există și un rai pentru cățelușa Pim sau dacă e un păcat mortal să prinzi broaște, să le bagi un pai în cur și să sufli și-apoi să râzi spasmodic în timp ce le dai drumul pe apă și săracele plutesc la suprafață. De ce cresc de fapt cozile de gușter la loc și de ce-a curs din coasta lui Iisus apă când l-a înjunghiat centurionul.

M-a lovit neputiința prima oară, prin clasa a VII-a cred, când am prins în biblioteca lui taică-meu o carte fără coperți în care cineva își bătea joc de Dumnezeu. De fapt nu-și bătea joc de Dumnezeu dar era atât de hazliu. Citeam și râdeam. Râdeam și-mi dădeau lacrimile. Îmi dădeau lacrimile și mi le ștergeam. Exact așa se și numea. Biblia hazlie. Pentru prima oară în întreaga mea existență descoperisem ceva palpitant la poveștile pe care le auzisem, zile la rând abia așteptam să vin acasă și să mai citesc despre cum îl înghițise pe Iona balena sau câți ani avea Irimia când au sunat trompetele Ierihonului, cum au supraviețuit peștii Potopului sau cum și-a încurcat Absalom părul în salcâmi/ sau smochini nu-mi aduc exact aminte/ când fugea de furia lui taică-su care, ajus la bătrânețe, avea nevoie de țiitoare care să-l încălzească noaptea în pat. Nu pricepeam eu, chiar și la vârsta aia, cum e cu încălzitul la țiitoare dar îmi doream și eu, cândva, să am așa ceva. Intuiam că sunt și alte lucruri decât simpla termoreglare la mijloc.

Dar n-am încetat să cred. Poate că Biblia era hazlie dar Dumnezeu n-avea nimic hazliu. Dumnezeu devenise mai serios. Mai inteligibil. E în regulă poate că sfinții erau doar niște bătrânei cu barbă albă, poate că multe dintre miracole nu erau miracole deloc, mai venea și Mark Twain cu yankeul lui la curtea regelui Arthur care mai că-și pusese pielea pe băț anticipând o eclipsă totală de soare care până la urmă îi salvează, providențial, viața, mai venea și Lewis Carrol și Alice în țara minunilor și cumva cărțile pe care le citeam mă duceau, seducător, mai departe, și mai departe, din ce în ce mai departe de noțiunea aia elementară, până la urmă de ce ai nevoie să spargi ulciorul ca să probezi proverbul? De ce să ai nevoie de dovezi pentru existența inexistentului? Există o cale, un drum, tu ești pe el, mergi în direcția potrivită, fă-ți cruce când treci prin dreptul troiței pusă fix în mijlocul câmpului chiar dacă nu e nimeni să te vadă, Dumnezeu e sus și te vede. Până târziu, în timp ce se usca fânul, mă uitam atent spre cer să străpung albastrul, doar doar văd dincolo.

Și noaptea vedeam. Atâtea stele, Dumnezeule. Atâtea puncte luminoase. Mă uitam și mă făceam mic, un puls mic pe-o planetă mare în timp ce, de jur împrejur, mai că te lua claustrofobia știind că mai sunt miliarde de catralioane de planete, stele, gaze, praf, mișcare, acțiune, Univers. Univers! Universul meu în care eram mare pentru că de fapt el era mic devenise imens și eu mă pierdeam, mic mormoloc într-o baltă plină de mătasea broaștei.

Mai bine nu citeam. Mă gândesc uneori și azi. Mie nu-mi pare bine că nu mai cred. Bine, nu-mi pare nici rău, nu umblu plângând pe străzi încercând să-mi resetez conștiința. Eu nu vreau nici să cred, nici să nu cred. Eu nu mai pot să cred. Mă lovesc de un nemernic de ”da…dar”. Mă izbesc de un fel de ”dar…totuși”. La oamenii care cred probabil că funcționează fix pe dos. La ei e nevoie de-un deget, de-un prim mișcător, de-un făcător al tuturor celor văzutelor și nevăzutelor. Pentru ei e foarte fain că tot ce presupune Creația e perfect, totul la locul lui, până și lucrurile atât de greșite, atât de împuțite pe care le trăiești tu, sau cineva aiurea, faptul că moare o planetă sau se formează o gaură neagră nu-i motiv de angoasă. Pentru că există o logică supra-umană, dincolo de putiința minții de-a penetra, știe Dumnezeu ce face. Și dacă Marele Șofer știe unde ne duce e okay, n-avem de ce să ne mai uităm. Putem închide ochii și să ne rugăm. Or eu nu mai pot închide ochii. Deja de nu mai știu câți ani mă roade gândul că până și o ființă, entitate, ce-o fi ea impenetrabilă tot poate s-o zbârcească odată și-o dată. Dumenzeu a făcut totul în șapte zile și i-a ieșit perfect. L-a făcut pe om și i-a ieșit perfect. L-a făcut și pe dracul și l-a făcut șarpe și i-a ieșit perfect. De ce nu e ”și-au trăit fericiți până la adânci tinereți?”. Na că până la urmă nu era perfect. Pe mine Potopul mă speria, mai ales că văzusem și câteva viituri dintre care una, la Bulba, aruncase copaci groși cât trunchiul de om la vreo 7 metri înălțime pe coama peșterii. Cum să îneci tu atâta amar de oameni? Cum vine asta cu fără-greșitul? Cum vine asta cu Avraam și Iacov și cu sacrificatul pe munte? Cum să iei un copil și să-l pui pe altar să-l sacrifici? Cum vine cu Cain și Abel și apetitul carnivor al lui Dumnezeu? Nu, nu, stai că nu e bine, nu se potrivește. Cum vine cu pedepsele, cum vine cu autoritatea, cum vine cu gelozia, cu toanele, cu istericalele, cu oamenii ăia care-au murit doar că au atins chivotul sfânt din greșeală în timp ce-l cărau. Ce fel de Creator perfect e ăsta?

Și-apoi, într-o noapte, m-a lovit un gând despre cine l-a făcut pe Dumnezeu. Îți întoarce mintea în loc, până la urmă, că din abisul nimicului apare ceva încă de la început sublim, superbissim, definitiv și inalterabil, înafara timpului și spațiului, în ceva indefinibil și impenetrabil. Creatorul. Dar lasă că m-am gândit la asta, m-am gândit că dacă suntem singurii, dacă nu mai există viață inteligentă în Univers, lasă că sunem mulți (7 miliarde și ceva după ultima numărătoare), dacă moare și ultimul om, dacă Soarele va deveni o pitică roșie și va imploda cândva, peste miliarde de ani (un strănut în viața lui Dumnezeu până la urmă) și până și ultima dovadă scriptică despre Dumnezeu și creație va dispărea, și va dispărea și ultima minte cât de cât robustă încât să mai spună povestea, Dumnezeu va muri. Sau nu va muri dar va fi eminamente singur, fără vreo dovadă a propriei lui existențe. Deci va muri oricum. Sau oricum își va modifica existența într-un fel care o transformă în non-existență. Și ca o dovadă a propriei lui existențe va trebui cumva să re-creeze întreg caruselul, din nou și din nou, ca să fie sigur (sigur?) că există. Moment la care mi-am dat seama, n-are cum să fie altfel, de fapt Dumnezeu nu există, de fapt eu, noi, voi, ei, de-a lungul timpului l-am inventat. Există pe undeva prin abisul amintirilor un cimitir pentru toți zeii abandonați de credincioși, cei vii astăzi alunecă ușor ușor în uitare și alții se nasc, speciază, se adaptează minții umane până când, ultimamente, mintea umană îi va abandona și pe ei.

Și mi s-a făcut un fel de milă. Un fel de milă pentru Dumnezeu. Un fel de milă pentru copilul care se ruga la îngerul lui și care se uita la o poză veche din bucătărie în care doi copii trec, de mână, pe-o punte îngustă și-un înger veghează. Am trecut atâtea punți, așteptam la coada ochiului să apară o aripă și, mirarea mirărilor, n-a apărut. Am hulit. Am luat numele Domnului în deșert și l-am mai luat și peste Atlantic. Am așteptat ani la rând să cadă un fulger, ceva. Recunosc, în mica mea spovedanie de azi, că a trebuit să fac eforturi să nu asemuiesc nenorociri pe care le-am trăit unui Dumnezeu care joacă feste, acel Dumnezeu pervers care nu suportă critica sau dezafilierea și care-ți tot pune piedică, șmecherește, ca să-ți aducă aminte să nu-l uiți. Nu cumva să uiți. Nu cumva să îndrăznești vreodată să fii propriul tău mișcător. Propriul tău creator. Nu-ți aparții. Dacă ai suflet (problemă insondabilă), nu cumva să-ți aparțină. Nu cumva să mori, să pieri. Nu cumva să pleci. Nu cumva să stai, liber în furtună, conștient că fiecare gest pe care-l faci pe conștiința ta se va descărca dar nu mai departe.

Și o vreme am trăit, așa, în secretul propriei mele necredințe. N-am îndrăznit să-i spun ateism. Că naziștii. Că bolșevicii. Că darwinismul social. Că incosistența dovezilor. Că ești mai mic la suflet dacă nu crezi. Că o să se uite urât la tine toți cei pe care, fără să fi dorit vreun moment asta, îi jignești în evlavia lor că te uiți la ei și-ți vine să râzi dar te abții, e proastă creștere să arăți cu degetul, e lipsit de respect. Și deci te abții. Și din abținere o tot ții așa că până la urmă așa cum nu e treaba nimănui mai puțin a mea pe ce parte-mi pun penisul când mă culc așa nu e nici treaba mea în ce crede lumea și de ce crede în asta, sau dacă eu nu cred de ce nu cred. Uite că nu cred. Nu mă simt ciung, strâmb sau handicapat că nu cred. Nu sunt ipocrit, sunt perfect împăcat cu mine însumi și limitele inteligenței mele peste limită. Și aici ar fi putut fi un final fericit dacă n-aș fi început, deîndată ce mi s-au aliniat mie planetele minții, să mă izbesc de diverși oameni care, în fața lucidității mele transparente n-ar fi îndrăznit (da, e o îndrăzneală) să-mi ofere tot felul de trăznăi, care mai de care mai eliptice și întortocheate, pentru motivul pentru care mă înșel. Care c-o blândă mustrare. Care c-o duioasă amenințare. Care cu întrebări grele, de capă și spadă, privind ce se întâmplă după ce mori. Sau cu familia ta. Sau cu copilul tău. Sau cu natura binelului pe care deîndată ce te-ai rupt de la rețeaua centrală de canalizare a binelui cumva încetezi să-l mai posezi. Cumva binele meu, ăla de-l fac eu cu mâna și mintea și cugetul meu dacă nu e o moască recunoscută de Patriarhie carevasăzică e ilegitm. Or eu nu-l simt ilegitim. Admit dreptul și opțiunea personală a oricărei persoane să se angajeze în orice act de credință, fie el cât de bizar și extraterestru pentru mine, atâta timp cât în manualul de instrucțiuni e menționat și respectul pentru dizident, pentru necredincios, pentru afiliat.

Nu mă deranjează spusele Bibliei sau proponența Bisericii despre nimic. Am auzit povești, de când sunt psihiatru, mult mai frumoase decât ar putea ei vreodată să inventeze. Am tratat Iisuși, am tratat Beelzebuți. Sunt simpatici și unii și ceilalți. Nu pretenția că ei știu despre ce se întâmplă cu credincioșii mă deranjează. Mă deranjează pretenția că ei știu despre ce se întâmplă cu mine. Și-mi promit lucruri. Și-mi fac oferte. Și în cele din urmă, bosumflați cu privire la privirea mea pe fond incredulă, mă amenință.

Mă amenință că nu există o bună dezvoltare morală fără religie. Serios?

Mă amenință că în absența unui stabiliment care orânduiește eternitatea am să mi-o pierd pe-a mea. Ca și cum mi-aș fi dorit-o.

Mă amenință că fără harul divin sunt obligatoriu prada diavolului, seren imbecili la realitatea că pentru mine și diavolul e la fel de adevărat precum și Dumnezeu. Adică deloc. Adică în vâna lui Pascal dacă e să pui pariu că există Dumnezeu de ce n-ai pune pariu că există și Dracul. Și să te ia dracul dacă ai ceva de pierdut. Mintea mea nu suferă de materialismul ei și o privesc ca pe o frescă frumoasă, vie, efemeră ca un strănut de liliac, și cât de mult aș suferi de mine și cât de frumos și de deștept sunt eu mă preocupă mult prea puțin asta în raport cu trăitul. Pentru care nu simt nevoia să cer voie cuiva. Nu simt nevoia să mă scuz în fața cuiva sau să răscumpăr păcatele vreunui sapiens care s-a pișat în direcția nepotrivită și în ziua interzisă acum 7000 de ani. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Nu simt nevoia să-mi cer iertare mai puțin atunci când chiar am sfeclit-o și dacă am sfeclit-o am să zic pardon, scuzați, ce pot face să repar. Și unde n-am să pot să repar asta e, koneț filma, nu mă simt tras de nicovală la vale și nici nu caut să mă arunc într-un limbo al purgației ca să ating paradisul.

Pentru că paradisul meu e aici. Lumea mea e o săvârșire a sieși și când am să plec, cum am să plec, dacă am să plec va fi o contiguitate a oamenilor. Probabil că va fi o înmormântare. Probabil că un preot va oficia o slujbă. Am primit dreptul ăsta și mi-l rezerv, în numele celorlalți enoriași, să-mi cânte cantorul la mormânt. Măcar la asta să folosească, o consființire a memoriei în mintea tuturor celor care vor plânge la un moment dat că nu mai sunt. Cât vor plânge. Până vor uita. Pe noaptea cerului meu sunt suficiente stele fără să mai sufăr și eu că n-am să devin una. Sunt om. Și-mi place ideea de om. Am doi părinți. Mi-s deajuns și fără al treilea celest. Am bunici, unchi, mătuși, copil, sunt o verigă din lanțul poveștii ăsteia absolut extraordinare care e umanitate, o întâmplare atât de hazlie pe harta celestă a vieții, și-atât de scurtă în petrecutul ei. Mă simt onorat că sunt om. M-aș simți onorat și dacă aș fi broască, sperând pe undeva, în antropomorfismul meu, că nu se va găsi un copil celest, pus pe șotii, să vină să-mi umfle curul cu un pai și-apoi să se amuze că nu pot să nu plutesc când eu vreau să mă dau la fund.

Deci se poate? Mulțumesc.

G

Poala popii

Duminică dimineață. Nu tu editoriale. Nu tu voci înălțate la unison. E liniște în târg. E ceață în citadelă. Dumnezeu își odihnește barba pe oraș. Și fuior cu fuior se adună furia. Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc locul nașterii mele, la casa părintească din Mărgineni (ce vă gândeați, că am să îl citez pe Ion Creangă?) parcă îmi vine să iau câțiva oameni la palme. Părinți și profesori deopotrivă. Educatori și popi. Preoți și țârcovnici. Înalți prelați și mici purtători de disc. Împărțitori de jimble și distribuitori de așchii din Crucea Mântuitorului.

Nu-mi vine tot timpul. De obicei mă abțin. Am și eu, în necredința mea de la an la an mai matură, o brumă de toleranță. Cred că oițele Domnului sunt vegetariene și cred că flora și fauna au nevoie să co-existe. Materie și anti-materie. Dumnezei și anti-dumnezei. Credinicioși și sceptici. Unanimitatea ar strica balanța diversității, dacă am crede toți n-am mai ști în ce să credem. Nu mă simt amenințat ca specie culturală, nu mă (mai) simt amenințat de când am decis că mi-e frică doar de amenzile de circulație și de fisc, în vreme ce Polițistul Divin e mai degrabă o Maricică divină. Dar acesta sunt eu. Și e posibil că trăiesc pe mica mea planetă deviantă, pe tobogan spre focul veșnic al Gheenei. Mă trezesc ocazional că verific, prin farmacii, standul de creme protectoare cu factor 60. Recunosc că n-am căutat protecție prin biserici. Să fie că sunt pierdut pe veci, eu însumi deposedat de speranță? Dar din nou, contrar obișnuinței nu mi-am propus să scriu despre mine. La venerabila mea vârstă, proaspăt scăpat de complexul christic (nu cumva să mori la 33 de ani!) privesc cu ochi larg mijiți eforturile Bisericii Ortodoxe Române de-a transforma România într-un al treilea Bizanț. Îmi admir adversarii. Nu sunt deloc pricăjiți când vine vorba de resurse. Căile Domnului or fi necunoscute dar Căile Patriarhiei fac, cumva, sens. Micul manual al Preotului Începător face referire la bazinul susceptibil de enoriași. Unde să te duci? La oamenii care n-au nevoie de tine pentru că-și plătesc deja taxe, dări, respectă regulile în trafic și mănâncă sănătos? Nu. E un business. Te duci la gherțoi, mafioți, potentați ajunși peste noapte, oameni cu frica de Dumnezeu unde Dumnezeu e procuratura. Tu, Biserica, nu suferi concurență și-atunci promiți ceva cu limbă despicată. Iertarea? Da, e posibil, Dumnezeu iubește păcătoșii, cu cât mai mari, cu cât mai pocăiți cu atât mai bine. Prețul? O nimica goală. Crește turla până-n cer, goale-s buzunarele.

Și câtă vreme e vorba de bani și bazin electoral Biserica e un fel de partid politic. La fel ca și de-alte Oprea și Frunzăverde care promit creșteri salariale la fel și alde IPS Teodosie, IPS Pimen, IPS Sturza, IPS Daniel trebuie să trăiască și ei din ceva. Să mănâncă și gura lor o pâine. Când te gândești la ramificații începi să pricepi de ce. Una e să ajungi ca Geoană excomunicado, alta e să îl superi pe Marele Șef de Trib. Pe mine, sincer, și-o spun cu mâna pe cord, nu m-ar deranja dacă biserica și-ar finanța speranțele din marea masă a nesimțiților. O simbioză perfectă, câștig la ambele capete. N-au decât rudele filogenetice ale lui Becali, Gheară, Bercea Mondialu și cei 40 de frați ai lui să-și doneze cocoșeii BOR-ului. E o fină ironie, una care merge din neam în neam înapoi până în magdalenian. Ironia mi-o pierd, însă, când mă uit la pagubele colaterale. Opulența. Virulența. Și pretenția de-a penetra toate păturile sociale. De la orele de clasă unde diverși avortoni ai Seminarului Teologic ajung să-și predice delirul sistematizat unor copii, invariabil în cheie apocaliptică și cu accente pornografic/ sângeroase, la momentele de sări-mi-ar acul la pickup din manualele de geografie unde versiunea biblică a Adevărului e prezentată drept științifică. De ce nu e citat acolo și Terry Pratchett sau JRR Tolkien e greu de zis, amândoi au tot atâta dreptate ca Biblia despre forma, sau istoria, Pământului din Mijloc. Să nu digresăm, totuși, fanii Inelului Unic fac deosebirea dintre fapt, și realitate. Fanii Degetului Unic mai rar.

Nimeni nu-i ia vreodată de urechi pe profesorii de religie. Nimeni nu-i trage pe preoți de sutană. Nimeni nu-i scoate la careu pe toți dizarmonicii răciți cu ceai de agheazmă care se aciuiază pe la diverse mănăstiri și parohii și primesc patalama de duhovnic. Calitatea de duhovnic e – de departe – locul de maximă dubioșenie al acestei întreprinderi. E ca și când unul ca Dan Matei Agathon ar ține școli de vară pentru tineretul pesedel, parte din care sunt și ședințe individuale de spălare a minții. Ești sigur că vrei să devii membru de partid? Câți ani ai tu, 12? Nu ești cam mic să votezi? Hai, nu contează, năltuț ești, buletin îți facem noi rost, știi să citești? Aha. Cărțile colorate îți plac? Ține minte, roșu e moșu, verde se pierde. Ei, cam la fel și cu duhovnicii. În cazul Iuliei Ionescu (de care n-am de gând să mă leg fiind momentan isterie pi piață), duhovnicul vorbea pe mail cu o minoră. Duhovnicul își dădea sms-uri cu o minoră. Subliniez să înțeleagă și ultimul apologet al bisericii că relația era bolnavă, ruptă din orice canon și la limită infracțională. O infracțiune morală care cuprinde deopotrivă familia minorului, bărbat și femeie, părinte și bunică, dar continuă și e contextualizată de oferta otrăvită a unei Biserici pentru care nu mai e destul să taxeze adulții, are nevoie de minori, micii soldați ai lui Christos pentru zilele care vin. La 20 de mii de biserici ridicate and counting patriarhul Daniel se simte nesigur. Oamenii lui trudesc zi și noapte să racoleze noi membri de partid. Și vârsta nu mai e un factor de selecție.

Degeaba iese BOR-ul să spună că duhovnicul i-ar fi recomandat fetei să aștepte până la 18 ani să se călugărească. Mi se pare doar mie o nerușinare să ai astfel de discuții cu un copil care abia menstruează de 2 – 3 ani și pentru care Chemarea Domnului e un fel de Ioana d’Arc în mizerie? Mi se pare doar mie o nerușinare să mergi dincolo de granița plebe/ altar și să inviți copii în altar? Nu e un abuz sexual, dar abuz este. Nu e un viol fizic, himenul rămâne intact. E un viol psihic. Și părinți imbecili, bunici decervelate își duc copii să primească valori, cuminecătura Domnului, să afle ce se întâmplă dacă bagi mâna la chiloțel, cum o să îți taie dracul mâna. Să afle că dacă te gândești la sex ești pierdut pe veci. Să afle că dacă nu îți spui rugăciunile cu fervență și regularitate te paște apostazia. Să afle lucrurile ăstea că doar altfel kakaia valori în România în 2014, băieții ajung cocalari fetele pițipoance. Așa, mai bine să ajungă în pragul schizofreniei și să o ia la fugă prin țară în căutarea Mănăstirii Perfecte.

Iar BOR n-are nici o greață, nici un regret. Prin asta nu e nici o diferență între BOR și orice alt partid politic, minister or serviciu din România. Nu e cu oameni, despre oameni și pentru oameni. E pentru gloria lui Dumnezeu. Unde Dumnezeu poate fi chiar Dumnezeu (vezi șeful lui Daniel) sau Marele Licurici  – cu proprietăți fizice variate. Să zicem merci, și Doamne ajută Măicuța Domnului, că această puștoaică n-a ajuns să sape vreo 5 ani pe maidanul unei Parohii prin buca Moldovei că ne trezeam cu un nou După Dealuri, varianta cine-verite. Și de data asta Corogeanu nu era un Ivan cel Groaznic varianta Împăratul Barbă Roșie, de data asta era un inominat din buricul Capitalei devenit Cavalerul Apocalipsei pentru o fată aflată deja într-un spațiu fragil psihic.

Nu urăsc Biserica. Și ei n-au nevoie de ura mea. Se descurcă foarte bine și singuri să se facă de râs. Dar periodic le urăsc toxicitatea și lipsa de bunătate. Răul nu e la mine. Răul e la ei. Și e un rău vis-a-vis de care prelatul de rând manifestă umilință și dă supus din cap când îl întrebi de fapt cum e cu datul parohiilor, cam câtă putere are un mitropolit, cam cum e cu democrația în structurile Oastei în timp ce mitropolitul, protopopul sau arhimandritul te afurisesc de nu te vezi că, stârpea Iadului, ai cutezat să îl întrebi aceste taine. Foarte puțini preoți cred. Majoritatea practică, sceptic, un sacerdotism alegoric în care predomină spiritualitatea și actul liturgic și mai puțin aplicația practică, pragmatică, ad litteram a bibliei. Ceea ce e bine. Și, în comunitățile lor, își ocrotesc oamenii. Bisericile sunt bune, preoții oameni de treabă, nu strică uneori o vorbă de duh unde n-ai nici doctor, nici psiholog, nici știință de carte. România e 90% ortodocși, dintre care doar vreo treime au citit Biblia. Oamenii cred și nu pricep în ce cred, Biserica plimbă discul și bagă Biblia în programa școlară în loc să-și selecteze mai atent bazinul. Și-o fac fără discernământ.

N-ar trebui să fie o regulă despre accesul la spovedanie a minorului? N-ar trebui ca BOR să-și clarifice limitele confidențialității? N-ar trebui să aibă o variantă cenzurată, gen Disney Junior, a Bibliei? Gata, ne băgăm în xxx de la vârste fragede? Cu crucificarea, cu învierea morților, cu apocalipsa, cu curva Babilonului? Cum explicați, sfinte Patriarh, curva Babilonului unei fetițe de 12 ani? Sau curva Mântuitorului, Maria Magdalena, parabola aia cu ridicatul pietrei? Cum explicați tortura și schingiuitul? Genocidul de la poalele Sinaiului după ce vine Moise prima oară cu Catalogul de legi? (nu știm dacă inițial erau 10)? Ultima ciumă a Egiptului în care Dumnezeu omoară fiecare nou născut din poporul Faraonului, băiatul Faraonului însuși? Adică eu, părinte, am PG-13 și nu-mi las copilul să se uite la Conan Barbarul dar la ora de religie sau în confesional e cu crimă, sânge și pedeapsă? Asta e politica BOR? Măcar să știm și să decriminalizăm sexualitatea și violența pe sticlă or pe Internet.

Pupați poala popii cât vreți. Pupați-vă între voi din punctul meu de  vedere. Dar cred că e timpul să începeți să dați și socoteală. Libertatea nu v-a priit. Biserica a ajuns la punctul unde era înainte s-o pună Cuza în bazinul ei firesc social, o caracatiță grasă, veșnic înfometată, veșnic nemulțumită, numai guri și vagine, numai pretenții și amenințări voalate despre datul socoteală pe lumea cealaltă în timp ce ei, apărați de Molitfe de Război și Amulete din oase de Sfinți pretind să nu dea socoteală pe lumea aceasta. Or eu zic gata, suficient. Ia să vedem conturile Bisericii. Să vedem cum e cu prezența Bisericii în comunitate. Să vedem cam cum se duce omul la duhovnic și care e contractul dintre ei. Dacă eu am răspundere legală ca medic, de ce n-ar avea preoții?

Textul meu de mai sus e din 16.02.2014. Adică azi.

Textul pe care îl dau spre citire e datat 5.01. 2012. Adică acum 2 ani. Acum 2 ani scriam despre ce s-a întâmplat săptămâna trecută. Și n-a folosit, încă, la nimic. Eu nu sunt sceptic, însă. Sunt doar trist așteptând căderea următorului cap, a următoarei drame, una care să exprime suficient absurd încât sarabanda deșănțată a purtătorilior de cădelniță să își oprească mersul, în cortegiu, spre o nouă eră autocratic religioasă.

G

Palpați sufletele moarte

Există un preot pe platforma de blogging a Adevărului. Nu, nu glumesc. Serios, nu râdeți. Există un preot pe platforma de blogging a Adevărului. Îl cunosc, am făcut și o emisiune în compania lui. E un tip simpatic. Vorbește așezat, când ne-am cunoscut statea cu caștile pe urechi într-o cutiuță de-aia antifonată, participa prin Skype la conversație. Ține, pentru Adevărul, predici motivaționale în subsecțiunea Spiritualitate pe care, ca orice vrednic adversar al Religiei și Bisericii Ortodoxe Române, recunosc că le citesc cu regularitate. Mi-am făcut un obicei, e aproape o adicție. Îi citesc pe cei doi escu. Unul scotea revista Plai cu Boi. Ceălalt le cântă un Hai cu Noi. Ce să mai, sunt fan. Fan părinte Tănăsescu. Dacă sunt toți ca dânsul nu-mi fac griji pentru viața mea veșnică.

Dar acum că mi-am declinat sentimentele dulci și ocazional tepide față de onorabilul preot vine partea mai complicată, acolo unde trebuie să mărturisesc cu tristețe, cinstiți credincioși, că domnia sa a trecut cu aplauze furtunoase la examenul de Vechiul Testament și Leviticul dar, pe barba Profetului (luați la întâmplare, majoritatea purtau din motive din disconfort termic), n-a trecut prin vreo carte de biologie de ciclu gimnazial în ultimii 20 de ani, pe puțin.

Și, ca orice om profund analfabet în ceea ce ține de trupul omului (funcționarea lui, ce-l face să ticăie, momentele cinetice ale acestuia blah blah) părintele Tănăsescu scrie, în articolul dânsului despre – nici mai mult nici mai puțin – Moarte despre om ca despre o invenție a bisericii despre care Biserica (mori, Leonardo! Mori, Galen! Mori, Spallanzani! Mori, Ramon y Cajal!) își permite să emită opinii care aproximează, deformează, rescriu de fapt realitatea. Domnul preot Tănăsescu are de partea sa avantajul laptelui și mierii din limbă. Nu are însă scuza porcăriilor grandios-fantasmagorice care curg, blânduț blânduț, prin cerneala virtuală a compunerii dânsului despre cum se moare și ce se întâmplă cu sufletul.

N-am să mă iau de comentariile părintelui Tănăsescu privind originea, drumul și legătura sufletului cu trupul. E o alegorie, e frumos, sufletul vine și pleacă înapoi la Dumnezeu, alleluia alleluia, alleluia. E o taină. Perfect. Așa să fie. Cine sunt eu să stric tainele Bisericii?

Dar de la următorul paragraf Părintele Tănăsescu alunecă rău pe clisă. Cităm.

”Sufletul este cel care pune în mişcare trupul, printr-o tainică legătură. Ştiinţa a reuşit să demonstreze că toate informaţiile preluate de simţuri se centralizează în creier dar, de acolo, nu ştie exact ce se întâmplă mai departe. Nu se ştie unde se duc exact, nici cum. Aceasta deoarece domeniul sufletesc nu poate fi supus observaţiilor ştiinţifice de tip empiric. Cel mult, aici, ştiinţa poate observa doar efectele manifestărilor sufletului, prin trup. De aceea, se face şi eroarea de a crede că totul se rezumă la creier”

Părinte, cu respect, să vă explic ce se întâmplă cu informațiile preluate de simțuri după ce se centralizează în creier. E descris la capitolul după sistemul nervos senzitiv. Păi ce se întâmplă e că au loc tot felul de lucruri. Parte dispar fără urmă. Parte se transformă în acțiune motorie. Parte se supra-integrează în lobul frontal și apoi prin lobul temporal prin bucle care sunt responsabile de ”experiența subiectivă”. Sunt toate dovedibile părinte. Dacă cineva are epilepsie prin oricare din locurile ălea ”legătura tainică” dintre creier și minte e expusă în toată splendoarea. Kakaia taină. Și după 15 ani de când studiez asta, într-un fel sau altul, da pot să afirm că totul se rezumă la creier atunci când vorbim de procese cerebrale. Și ce pune în mișcare trupul, Părinte, e aparatul locomotor. Și locul voinței, și-al empatiei, și-al modulării dispoziției e girul prefrontal medio-0orbital, cortexul frontal dorsolateral și legăturile pe care acestea le stabilesc cu amigdală, hipocamp, ganglioni bazali.

Din păcate de aici încolo lucrurile devin mai grave. Dixit părintele Tănăsescu:

”Este şi motivul pentru care, în situaţii limită (gen moarte clinică), sufletul tot este capabil să înregistreze senzaţii (subiecţii percep lumini, culori, forme etc.).”

Părinte, din nou cu respect, sufletul nu e un magnetofon. La limită creierul poate fi redus la un magnetofon, adică un recorder care poate, chiar și în situații de deprivare informațională crasă, să ”perceapă” lucruri care nu au obiect de perceput. Adică să halucineze. E cazul celor care suferă amputații și tot mai simt membrul lipsă (din cauza degenerării waleriene creierul încă mai ”prinde” mesaje date de moartea axonilor de jos în sus). E cazul celor care sunt orbi și au halucinații vizuale (sindrom Charles Bonnet). E cazul celor care și-au băut mințile și confabulează. Asta face creierul. Umple găurile lipsă. Nu Doamne Doamne. Creierul. E același motiv pentru care d7c7 p0ty ci5i m3s7juL ă9ta ejti jmecher. Pentru că ai un creier capabil să decripteze și să interpoleze. No magic trick. Pură știință. Softul nu înregistrează, părinte. Softul interpretează. Ce se întâmplă în moarte clinică e o stare particulară a creierului supus hipoxiei.

Dar din păcate, lucrurile de aici devin și mai grave.

”O situaţie oarecum similară găsim în somnul obişnuit. În somn, noi continuăm să existăm, uneori chiar visăm, semn al activităţii sufleteşti intense, dar fără primirea informaţiilor senzoriale de la trup, deşi această activitate îl poate pune în mişcare (tresar sau vorbesc destui în somn, chiar în timp ce visează). Este cea mai bună dovadă că sufletul poate exista şi funcţiona fie independent de trup, fie interacţionând cu el”.

Părinte acestea sunt, cuvânt cu cuvânt, minciuni. Minciuni proferate de un om care are o audiență. Are enoriași. Oițele domnului. Oameni la fel de puțin educați ca și dumneata care cred în premoniții, în vise care anunță noroc, boală și despărțire. Ei se duc dacă pot la popi dacă nu la babe, dacă au carte deschid cartea dacă n-au carte deschid punga. Părinte, creierul primește informații senzoriale mereu, indiferent de starea în care se află. Există, în somn, lucruri și locuri care sunt redirecționate pe alte magistrale dar ce-ți închipui matale, că atunci când te culci nu mai primești informații din periferie? Ce anume te scoală când e un zgomot puternic? Maica Precistă? Ce anume îți spune ca în bancul cu piticul Părinte Părinte ai făcut pișu? Sfântul Duh? Ce anume e responsabil de faptul că nu intri în colaps cardio-respirator și că nu ți se luxează oasele cu mic cu mare? Serafimii? Informațiile senzoriale, părinte.

Iară faptul că oamenii visează nu e semn al ”activității sufletești intense”. Cel mult metabolice intense. Ca să probezi asta trebuie să-l citezi pe Freud, cel care a propus așa ceva. Și să iei drept evidență un domn care n-a crezut vreodată că ce spune el despre natura visului va fi folosit într-o zi de un preot ortodox într-o predică despre moarte ca ”evidență”.

Din păcate lucrurile de aici devin și mai grave.

Pentru că Părintele Tănăsescu ia moartea ostatic. Și nu moartea de orice fel. Moartea bună. Moartea de calitate. Moartea creștinească a omului care a respectat rețeta de decolare a sufletului spre viață veșnică. Dacă e să crezi în Hristos și alegoria Învierii, dacă ți-ai cerut iertare de păcate și te supui, necondiționat, autorității supreme a Cerurilor, o să-ți fie de bine. Dacă nu, o să-ți fie de rau. Eu nu îmi imaginam, nu pot încă pe undeva să accept că Biserica Ortodoxă Română în general, sau părintele Tănăsescu – un om simpatic cu care am făcut Skype odată – pot să întrețină, în 2014, asemenea imensități medievale despre om, sau despre moarte. Părinte unde Doamne iartă-mă s-au dus ultimii 400 de ani de umanitate? Părinte unde s-au dus ultimii 150 de ani de la Revoluția Franceză? Curent umanist? Iluminism? Părinte cum rămâne cu libertățile fundamentale ale individului pentru care s-au dus două războaie mondiale (printre alte motive) care au culminat cu moartea a vreo 6 milioane de evrei care, în opinia unora, nu aveau suflet, erau untermenschen.

Părinte, toți mor. Și creștini ortodocși, și radicaliști islamici, și catolici fervenți, și pocăiți blânzi cu duhul. Și șamani. Și wiccani. Și budiști. Animaliști. Rockeri. Consumatori de droguri. Bătrâni cu escare până la piept. Băbuțe cu negi. Copii nevinovați. Părinți sârguinicioși. Albi. Negri. Metiși. Cu ce drept vine oricine, dumneavoastră sau altcineva, să spună ceva despre oamenii ăștia? Care e de fapt argumentul de autoritate prin care vă arogați proprietate asupra morții? O carte care spune că aveți? Minunile sfinților? Învierea ca hiperbolă și comparație? Morții deja morți în cimitire peste care Biserica păstorește hulpav și pentru care ia în continuare bani ca pe vremea lui Chairon? Nu mai putem muri fără să ne iertați? Nu mai putem ajunge dacă nu ne înscriem în partidul vostru? Nu mai avem vreo șansă și deci suntem damnați dacă nu semnăm în josul paginii? Când a devenit Biserica atât de nemernică părinte? Când a ajuns să fie Biserica atât de faustiană, atât de perversă, atât de jegoasă în esența ei încât e doar despre sluj și poleială, și despre intimidarea asta huliganică dacă nu ești cu noi ești împotriva noastră? Dar pe voi nu vă pune nimeni la punct? Vouă nu vi se poate face un proces de intenție când, la nivel de clasă a V-a, veniți și predicați bănănăisme despre anatomia și fiziologia sistemului nervos doar ca să mai prostiți niște muieri iliterate?

Părinte, pentru enormitățile scrise în textul dvs. eu aștept niște scuze publice. Nu de alta dar cred că e timpul ca Biserica să se întoarcă la activități mai proprii funcției dânsei cum ar fi slujitul, gânditul, activitatea comunitară. Pentru ce privește rolul creierului în relația cu mintea mă gândesc că niște oameni sensibil mai calificați ar trebui întrebați despre una sau alta.

G

Din linie până în linie

Ca firul de păr. Așa îi spunea învățătoarea surorii mele. Era frustrant. Devenise un fel de mantră în familie. Sora mea era stângace și la propriu și la figurat. Stângace într-o lume unde copiii stângaci erau puși cu mâna stângă la spate și obligați să învețe să scrie cu mâna dreaptă pentru că nu reprezentau norma. Stângace pentru că nu-i ieșeau nenorocitele ălea de bețișoare, bastonașe și liniuțe cu mâna non-dominantă. Stângace pentru că, obsesiv, învățătoarea îi corecta copios, cu roșu, foile de caligrafie. Stângace pentru că nu-i ieșea perfect cum își dorea doamna învățătoare, un reputat pedagog de școală veche. Stângace pentru că, ei bine, așa era ea și era bine că e așa. M-am întrebat de mii de ori despre intransigența educatorilor, a părinților, oare există un rost pentru ea și de ce nu putem accepta diversitatea copiilor pentru ce e ea? De ce trebuie să tragem toți din linie până în linie, ca firul de păr?

Timp pe repede înainte la o discuție ieri. Mama și tata nu mi-au impus nimic niciodată, îmi spune. Eu n-am știut ce e aia ”trebuie”. Am știut doar ce e ”bine”. Omul care spune asta a avut succes în viață. Nu i-a plăcut foarte mult școala, nu a văzut în ea o provocare. A fost chiar un fel de bagabonțel, ai putea spune, dar din curiozitatea lui au ieșit minuni. Azi are o afacere prosperă dar s-a împiedicat de-o buturugă. A dat de o situație în care, pe la spate, oamenii s-au obligat la niște condiții inacceptabile și, implicit, l-au obligat pe el. Și mesajul a fost ”trebuie să faci asta până la data de”. Și nu se putea la data de. Și omul meu a intrat în panică. Ironia face că de mii de ori, înainte, fără trebuie înainte, a rezolvat în buza timpului crize complexe care țin de business-ul lui. Îmi spune ”înțeleg că trebuie dar nu pot să sufăr asta”. Realizezi că, pe undeva, cineva cândva a hotărât că obligația e anatema.

Ar trebui să-l scoatem pe ”trebuie” din vocabular?

Ce lume ciudată ar fi. Nu trebuie să te îmbraci, nu trebuie să mănânci, nu trebuie să respecți semnele de circulație, nu trebuie să fii la ora exactă la servici sau la școală, nu trebuie să te porți adecvat într-un grup de oameni (scârbosul ”colectiv” din vocabularul nostru…colectiv), nu trebuie să faci nimic din ce faci.

Ecou personal.

Fiul meu în drum spre grădiniță: ”eu nu am să fiu prieten cu copiii ăia!”…”și n-am să mă joc cu ei”…”am să stau cu spatele la ei și o să vină mămica să mă ia”. Eu, la volan, îi spun că dacă el așa vrea, e liber să facă asta. ”Nu vreau la grădiniță!” – protestează el vehement. ”Nu ai de ales, toți copiii de vârsta ta merg la grădiniță” (minimă minciună albă). ”De ce merg toți copiii la grădiniță?” (întrebare încuitoare). ”Pentru că așa trebuie, tati, când copiii se fac destul de mari merg la grădiniță să învețe tot felul de lucruri și că să cunoască alți copii și să se împrietenească cu ei” (minimă minciună albă). De fapt toată miza e cine obligă pe cine ce, și către ce rezultat.

De ce trebuie să cadă merele din copac? De ce trebuie să meargă soarele la culcare? De ce trebuie să faci orice trebuie să faci? Și răspunsul corect e că sunt lucruri rânduite, constante universale și în răspuns la ele noi, oamenii, am rafinat la rându-ne aranjamente sociale care să minimalizeze șansa că o să ne scoatem ochiii, o să ne omorâm pentru teritoriu, o să luăm devreme ghioaga din cuier și o să ne facem dreptate cu ghioaga. E un troc social, dăm comunității o parte din noi și delegăm comunității o parte din responsabilitatea supraviețuirii. În marea noastră termitieră ne ferim elitrele să nu ne călcăm mereu pe bătături. La fel cum arde soarele bate vântul pică ploaia, într-o relativă ordine, la fel și noi ne ordonăm. Stabilim punți, stabilim ierarhie, stabilim inegalitate socială, descoperim că unii oameni sunt buni la ceva iar alții sunt buni la altceva și, ei bine, unii oameni nu sunt buni la mare lucru. Și nici măcar pe ei nu-i scutim de lucrurile pe care trebuie să le facă fiind mediocri la asta.

În extrema rămâne totuși tirania lui ”trebuie”, unde rămâne prea puțin loc pentru liber arbitru și protest, dizidență și creativitate. Sunt pe lumea asta sisteme de gândire care, ca orice sistem de gândire, cer cunoaștere înainte de-a fi respinse. Religia e un astfel de domeniu. Spanacul e altul (pentru mine cel puțin). Nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că ”trebuie” să mănânc spanac după ce am fost obligat să îl mănânc. Nimeni și nimic, în același timp, nu o să mă oblige să tac după ce-a trebuit să tac. Prezența lui ”trebuie” e obligatorie dar nu suverană. Ca să-l respingi, se cere însă, să-l fi cunoscut întrucâtva de timpuriu.

Și aici trag linia de separație. De teama fobică a plăsmuirii în palme a unui caracter uman constituit sunt oameni care-și vor proiecta propriile fantezii ale anihilării în copiii pe care-i cresc și pe care-i educă. Trebuie rănește. Trebuie distruge. Trebuie trebuie distrus. Ei sunt frecvent aceia care au fost supuși contradicției și absurdului. Ei au trebuit să facă lucruri pe care nu le-au înțeles sau care erau de neînțeles deopotrivă sau, la timpi diferiți, au trebuit să facă lucruri pe care apoi n-au mai trebuit să le facă sau să facă exact opusul pentru că cineva, în instabilitatea lui, a schimbat de pe o zi pe alta ca într-o Țară a Minunilor dementă regulile de circulație sau dimensiunile peisajului. Trebuie să mănânci tot! (de ce? de fapt trebuie să mânânci cât ți-e foame să mănânci). Trebuie să taci când vorbesc eu! (de ce nu putem să tăcem împreună sau să vorbim împreună?). Trebuie să asculți! (mă poate de fapt controla oricine dacă nu vreau/ nu pot/ nu-mi vine să ascult?).

Uneori trebuie pentru că e bine, alteori e bine pentru că trebuie. Utilitate și context/ consecințe. Și până ajung acolo oamenii se vor poticni, vor cere instrucțiuni, informații, vor cere (da, e important de observat) pedeapsă și recompensă, amendă și medalii, uneori vor elicita oricare dintre ele în drumul de-a desluși sensurile unice de pe autostrada propriei existențe. Și la fiecare pas ființa tânără va trage de frânghia logicii să vadă unde e punctul de rupere. Fascinația e ce se întâmplă dacă se rupe, lecția e că sunt frânghii de rupt și frânghii de împletit, de ombilicul părintelui într-o zi de desparți și de omul pe care-l iubești ajungi să te legi cu frânghii într-un dans hipnotic al genei și nimic dintre cele de mai sus nu are neapărat o funcție de ”bine” cât o funcție de ”trebuie” în ea, deși uneori sunt amândouă colo, braț la braț, intuitiv. Până și miticul Creator a trebuit să-și spună că e bine ce face înainte să fi făcut bine ceea ce trebuie. Și nu o singură dată, când lucrurile au luat-o razna a trebuit să șteargă și să o ia de la capăt.

Dar rândurile mele nu sunt despre Creația cosmogonică ci despre ce se întâmplă în mintea unui om mic pe drum de desăvârșire. Și cum tu, părinte, educator, instructor vei introduce coerciția ca element firesc în viața sufletului ăla jilav pe care-l sufli cu duh. Unde începi, unde termini, unde te oprești din opreliști și unde începi să pui pari pentru garduri?

Păi.

Greșelile sunt obligatorii. Trebuie să existe. Înainte să fie bine trebuie că va fi rău. Trebuie că bățul ăla nu va fi din linie până în linie, ca firul de păr. Trebuie că mersul va fi crăcănat și ataxic înainte să poți fugi. Trebuie că ”gogoașă” va suna mai întâi ”dodoașă” înainte să palatizezi anumite consoane, și trebuie că cineva îți va repeta, până e bine, că termenul corect e ”gogoașă” nu ”dodoașă”. În cât timp înveți diferența? Ei bine, la începutul vieții în cât timp îți ia. Copiii învață să vorbească de la 1 la 4 ani, unii mai devreme alții mai târziu. Copiii merg de pe la 8 luni dar uneori mersul poate să apară și mai târziu, până pe la 18 luni. Mai târziu-rile din ecuație sunt indicative pentru ceea ce noi, oamenii moderni, numim ”întârziere în dezvoltare”. Semn că pierde plutonul. Semn că trebuie făcut ceva. Dar cumva uităm pe drum, după o anumită vârstă, că există o curbă de învățare care, veșnic diversă, face că unii vor trebui mai mult înainte să trebuiască mai bine și că timpul, însuși, nu e o stringență. Da vei face problema aia de mai multe ori înainte să știi să o rezolvi și poate le o va face mai repede dar tu cânți mai bine, sau memorezi poezii mai bine. Și poate că îți și plac mai mult unele sau altele și poate că te revolți că de ce trebuie să știu matematică sau să scriu și să citesc și sincer n-am un răspuns elegant la asta înafară de faptul că, la fel ca și hainele de pe tine, îți trebuie să le fi minim stăpânit ca să te descurci printre semeni.

Și copilul rezistă. Se împotrivește. Uită. Face prostii. Greșește litere sau cifre. Ți-arată că nu vrea să crească. Furia pe care o simți e furia lui, încleștarea autorității redefinește relația dintre învățăcel și cel ce-l invață. Și se așteaptă că ai să-l împingi, se așteaptă că ai să-l cerți, și e curios cam până unde merge cearta. Învață valori prin tine, important e să rămâi onest și cu tine, și cu el.

Fiul meu întreabă ”de ce trebuie să mergi la servici?” ”Ca să câștig bani, tati, dacă nu merg la servici nu câștig bani și murim de foame” (mică minciună albă) ”Păi și îți dau eu bani” – zice el. ”Păi și ție cine îți dă bani că tu abia mergi la grădiniță” ”Mami!” – găsește el soluția salvatoare. ”Și lui mami cine îi dă bani?” ”Tataie!”. ”Și lui tataie?”…și tot așa. Și îți dai seama de fapt că problema nu e că eu merg la servici ci că putem să trișăm la jocul responsabilității dacă altcineva și-o asumă pentru că decât să mergi mai bine ești cărat, și dacă nu poți mai bine poate altcineva în locul tău. Să crești nu vine natural când o furnică duce în spate un grăunte jumătate. ”Pune-ți rucsacul în spinare”. ”De ce?” ”Pentru că toți își cară rucsacul lor, uite eu mi-l car pe al meu” ”Și mami?” ”Și mami”. ”Tati vezi că ți-ai uitat rucsacul tău, de ce nu ți-l iei?” (Evrika!)

Nu urmează că poți. Urmează că trebuie să poți cât poți și ține de tine. Cazi și ridică-te. Șterge și ia-o de la capăt. Hai să facem din nou. De ce uiți? De ce nu ții minte?

Pentru că m-am obișnuit că tu o faci. M-am obișnuit că tu rezolvi. M-am obișnuit că tu mă ții de mână și nu-mi dai drumul niciodată. Dar ușor frânghia se destramă și mi-e frică. Mi-e frică să mă descurc fără tine. Mi-e frică să fac lucruri singur(ă).

”Tati noi nu te lăsăm la grădiniță de tot, venim să te luăm mereu”. ”Când?”. ”La ora 4”. Habar n-are el ce înseamnă ora 4. ”Am să-ți arăt pe ceas, uite vezi cifra 4?”. ”Da”. ”Când limba mică ajunge la 4 venim să te luăm, vrei un ceas fermecat?”. ”Da, dar să fie vernil”. Și i-am cumpărat ceas vernil să se uite când e ora 4. Toată lumea are ceas, toți știm când e timpul îndeplinirii promisiunilor. Trebuie e o promisiune îndeplinită, o profeție îndeplinită de fapt. Trebuie e o speranță renăscută dacă îl folosești corect, o predicție cu rată de succes suficientă în intervalul de încredere.

Sora mea nu scrie din linie până în linie, ca firul de păr și mănâncă din lingura ținută cu stânga, dar scrie cu dreapta. Eu am picat un bacalaureat la matematică și fac statistică matematică avansată. Nu țin minte nume ci figuri, nu cuvinte ci imagini, nu întârzii dar uneori da, nu mănânc spanac dar uneori îl înghit dacă e pierdut printr-o samosas, respect regulile de circulație dar uneori le încalc, mă port frumos cu oamenii dar uneori nu, și mi-e loc de mai bine și îmi spun că binele trebuie câtă vreme e loc de mai bine până nu se mai poate mai bine de-atât. Și un pic după aia.

Și când oamenii vin și-mi povestesc de oameni care s-au purtat urât cu ei mă gândesc cu voce tare dacă doar atât au putut, și dacă ar fi putut mai bine îmi zic și zic că ar fi trebuit să facă acel efort, pentru că totul pică înapoi în logica de-a gândi către minimul numitor comun. Nu doar unul trebuie. Toți trebuie după puterile lor, după știința și educația lor. Și unde oamenii nu au știut mai bine trebuie să îl caute și să îl ceară. De fapt educația nu e despre performanța de-a fi memorat și desăvârșit gesturi, ci e strictul obicei de-a întreba, cerceta și pretinde de la adevăr să vină în formă constituită, nu doar pe fragmente și buchisit. Și ca orice obicei se exercită și rafinează de la silabisit la pronunțat fluent. Și ca orice obicei cere răbdare în practica lui.

Deci dacă tu crești un copil și te necăjește că nu crește suficient de repede, că nu învață suficient de bine, că nu a ținut minte poezia aia după trei repetări sau problema aia după cinci ore, adu-ți aminte că tot ce ai de făcut e să rezolvi cu tine dacă știi, de fapt, cum trebuie să fie. Și să rezolvi bine problema pentru că altfel înseamnă că trișezi, împingi bolovanul propriilor tale proiecții și supoziții asupra unei alte minți. Primul trebuie e la tine, nu la el. Lasă loc de greșeală și la el și la tine, dar mai degrabă loc pentru un interval de încredere în care încredrea poate să crească. Răsplătește ce e făcut bun, critică onest ce poate fi făcut mai bine, muște prinzi și cu miere și cu un plici (unii oameni am auzit că prind mai multe muște cu miere). Și fă ce trebuie (sic!) să faci deîndată ce ai stabilit că ai toate datele. Fă ce știi, în sufletul tău, că e bine. Dacă lucrurile sunt rezolvate cele două instanțe vor fi una și aceeași. Și dacă nu sunt oprește-te și întreabă-te, unde e problema de fapt, în logică sau în suflet? Și apoi, dacă mă întrebi pe mine, mergi cu sufletul. Din motive logice au murit 99% din înaintașii tăi, pe sufletul altora alții au trăit.

Tot ce am scris mai sus e din preafrumoasa lume a normalității, un fel de loc luminat, loc cu verdeață, în care nu există patologie a gândirii, concentrării sau memoriei. Adică mă refer la majoritatea copiilor și la majoritatea părinților. Despre bolile unora, sau altora, n-ar fi avut sens să vorbesc aici. Trebuie că e bine să vorbesc odată. Dar nu acum. Nu aici.

G

În tăcere

Înapoi acasă, după o aparentă eternitate petrecută pe alte planete, încerc să îmi găsesc ritmul. Probabil se vede și în ordonarea stângace, greoaie a cuvintelor. În tăcere, precum într-un fel de sanctum al minții, gramatica își pierde regulile relative. Specii ciudate, aranjamente cacofonice, fraze interminabile și puncte de suspensie își găsesc un rost pentru că înăuntru, departe de urechea străină, vorbitul cu Sine admite o oarecare eleganță. Și de n-ai fi poet și tot ai putea să-ți găsești un vibrato, un ceva care ție, pentru tine, îți mișcă incertitudinea. Aici e pericolul de fapt când scrii, pentru un moment ridici draperiile peste mecanism și lași un ”celălalt” să stea, să judece și să își iște sieși o analogie pentru a spune, mai târziu, da mă regăsesc în altul sau nu, nu pricep nimic din ce-a vrut să zică.

E ca și cum într-un restaurant imens, o cantină a umanității de fapt un anumit fel de mâncare ajunge să sațieze o majoritate a celor ce consumă. La un moment dat. Gusturile se schimbă, la fel și nevoia de nutrienți – fie ei și intelectuali. Azi savurezi o gulie mâine parcă ai mânca o ridiche neagră. Non disputandum. Dar unele mâncăruri, și aidoma unele gânduri au calitatea de-a evita, dibace, sațietatea individului. De unele gânduri, de unele cuvinte nu te saturi niciodată.

Acum ar fi o discuție de dus dacă doar lucrurile plăcute și perene merită introduse într-o asemenea gastronomie literară. Egalmente îmi par curioase și asocierile grotești, esențele lemnoase de limbă și propozițiile care știi cumva că n-au originat în mintea cuiva cât în mintea coclită a tuturor și nimănui în același timp. Sunt un fel de îngeri decăzuți ai minții toate acele afirmații despre sine, alții, lume care – golite de conținut până la urmă – ajung simple carcase ale căror rost nu altul decât să producă un vid de data asta chiar absolut. Corupția unor astfel de idei e totală, din fericire deloc veșnică. Sloganuri. Bufee demagogice. Titlurile în literă mare și groasă ca gâtul de bulgar (un mic exemplu estival de platitudine), afrodisiac pentru creierul tembelit în amuzamentul absurdului. Al ridicolului. Al deloc-înțelesului. Astfel de ersatz intelectual ajunge în cele din urmă să reducă agora, spațiul ideilor, la un cantec strident, odinioară melodios, de țigle mintale zvârlite de pe-o casă pe alta, și din ce în ce mai puțini își păstrează țiglele pe casă.

Ai să spui că e nevoie de o formă de originalitate și frondism, o opoziție contrită la tot ce riscă să amenințe limpezimea gândurilor. Ai să spui că suntem toți condamnați, la sfârșitul zilei, la un formalism mai mult sau mai puțin centrat de breaslă. Medicii vorbesc doctorește, inginerii tehnicește, și preoții…ei bine ar fi greu de zis că preoții vorbesc dumnezeiește. Critica, acidul al cărui test garantează veridicul unei anumite stanțe intenționale, e un altoi ciudat. Critica presupune abilitatea unei minți de-a susține două idei complet contradictorii în același timp, de-a valida o realitate în exact timpul în care de fapt o invalidezi, de-a separa planurile, cel imediat – empiric – și cel reprezentat – metacognitiv, într-un cocktail în care pe de-o parte știi ce-ți spun simțurile și pe de alta (vorba vrăjitorului), știi ce-ți spune ”sufletul”.

De parcă sufletul ar spune vreodată ceva, de fapt. Ne tot lăudăm că ajungem spre maturitate să luăm decizii mai bine, să internalizăm proverbe (nu neapărat să le testăm gradul de adevăr), să trăim mai în pace cu bestia domestică, vezi ”sufletul”. Organul buclucului. Și asta pentru că, în tăcere, parlamentul minții chiar practică o democrație absolută în care sufragiul e universal, rareori trișat de altceva decât premisele inseși. Altfel de ce-am mai greși? Altfel, de fapt, de ce-am greși atât de des în viața reală, una care nu suferă aceiași orânduire ierarhică precum activități limitate ale minții, vezi obiceiuri igienice sau profesionale. Cum de execut aceiași rutină a pusului șosetelor corect în picioare quasi fără de pată ani la rând dar, în același timp, interpretez diferit gustul unei roșii de fiecare dată? Da, filosofii se vor ridica în picioare și vor vorbi de qualia, de wil-s (what it’s like – s), ca și cum un mic cetățean în baierile cugetului meu, un fel de copil râzgăiat și inconsistent, s-ar hotărî la moment care înghețată e mai bună folosind niște criterii complet anapoda, vezi arbitrare.

Și cât ne mai lovim de arbitru în varii momente. Îi spunem ”liber” într-o rară dovadă de imbecilitate universală a omului de-a spune că doar pentru că ”poate” opta pentru una sau alta pesemne că este ”liber” să facă asta. Pe undeva intuiești nevoia celui care susține existența unui arbitru liber (sau viceversa) pentru un arbitru ocupat (fără viceversa) sau, dacă se poate, pentru un Gardian blând, la fel de capricios și tiranic, care îți separă vrutele de nevrute, văzutele de nevăzute.

În fapt, trebuie spus, n-avem. Singurul lucru care limitează, în maximă silenție, mintea noastră e tocmai granița ei computațională. Putem să ne imaginăm orice, de la un Dumnezeu cu corp de broască și cocoașe de dromader, dar nu putem să ne imaginăm ceea ce nu putem să ne imaginăm și asta e cam tot ce știm despre asta (pentru că dacă am pătrunde inimaginabilul nu i s-ar mai spune inimaginabil, nu?). Psihiatrii fac forfotă despre ce se întâmplă în mintea unui nebun, în jargonul lui delirant, în abracadabra noutăților unei astfel de minți și pentru că, printre altele, în nebunia minții ”bolnave” se află un nou măr oprit numai bun de ronțăit. Gândul nou. Ceva ce n-am gândit niciodată (și nici nu mi-aș fi imaginat de unul singur). Cum de gândurilor unuia le spunem geniu, dar altuia le spunem țăcăneală e totuși un mister departe de-a fi ușor elucidabil prin mijloace analitice. Cum de unuia îi spunem profet iar altuia dement e o chestiune al cărei ton lexical a generat, nu o singură dată, valuri de sacrificii mai mult sau mai puțin umane de-a lungul istoriei. Alături e liber arbitru această expresie, ”sacrificiu uman”, îmi pare un al doilea moment de convergență a tâmpeniei noastre de specie. Lingvistic vorbind. Indică o pornire, până la urmă hazlie dacă n-ar fi atât de sângerioasă, de-a-împinge vita vecină în gura crocodilului gândind, momentar, că odată sațiat pe tine te va lăsa să treci apa. Vreme de eoni am gratulat burți nesătule într-un panteon al zeilor al căror singur merit, în toata veșnicia asta deocamdată petrecută, a fost că s-au oferit posesori ai unor gânduri, apariții, explicații magice pentru fenomene fără proprietar dar cu o inscripție citibilă aparent doar de om (deocamdată) cu ”găsitorului recompensă”. Știm, fără de posibilitate de recurs, că diverși Divini au trăit atât cât le-a permis masa de enoriași. Odată dispărut publicul din sală, fumegatu-s-a Zeul și-a murit, complet, fără minte de sălășluit.

Și-ajung, șontîc, la punctul întregii mele divagații despre cum, godelian, trăim și ne supunem unor antiteți. Dumnezeu a fost ucis de Occident, scria cineva, undeva, nu foarte de mult. Să ne uităm un pic la calitatea unei genere sugestii.

Păi dacă a fost ucis înseamnă că era Viu, organic chiar, și cu putiință de-a fi răpus. Un fel de Super-președinte, un fel de Super-erou al cărui fîs final e tocmai cimilitura propriei minciuni. Deci un fățarnic. Păi ne-ai promis că nu te putem ucide și na, că te-am ucis. Maximă dezamăgire, Zeu în disgrație.

Unde mai pui ”cine” l-a ucis. Mai exact geografia culturală. Curiosului de antropologie și religie comparată i se va vădi, cândva, că nu există neam pe lumea asta în ale cărui gene să nu zacă deicidul, sub o formă sau alta. Printre puținii clădiți aiurea, pe-acest Pământ, sunt iluzorii indieni al căror număr de zeități patente, una pe sub alta, pare că acoperă aproape 1/3 din populația totală (deci un zeu la 3 indieni). La capătul celălalt se află – ironic – tot niște orientali pentru care foamea nesătulă e de Unicitate (anticamera marii găuri de fapt, sau ceea ce hîtru anumiți cârcotași s-au grăbit să-i spună pre-ateism sau oricum suntem atei pentru 99% dintre zei, hai să mai facem un pas, finalmente). Dincolo de cum sforăie deci acest gazos Occident deicidar e totuși inefabil că n-ar fi putut să facă asta, nici măcar metaforic.

Și suntem deci la capătul unei minciuni. De fapt cineva spune, când spune că Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu, că trăiește o spaimă personală, individuală, că acel Occident personificat, individualizat ar putea să ucidă nu orice fel de Zeu, cât acel zeu pe care acea persoană îl crede ubicuu și egal reprezentat (de fapt o colecție searbădă a unei singure minți). Mai pe șleau, să afirmi asta (da, domnule Nietzsche, mă gândesc și la dumneata și la nauseatic-citatul despre cum muri Dumnezeu pe timpurile dumitale) e o formă de proiecție, o dorință homicidară, agresivă proiectată asupra unei metafore în care ăla mai mare și mai șmecher (în cazul de față Dumnezeu) e copleșit și omorât de-a dreptul de niște untermenschen, niște pitici nu doar pitici dar și inferiori. Narcisismul cât carul într-o astfel de propoziție de parcă ăilalți, în oglindă, n-ar putea și ei să răcnească, afabil ce-i drept, că Orientul l-a ucis pe Dumnezeu. Și uite-așa.

În tăcerea minții se nasc, în urlete, bazaconiile. Supuse la vot democratic, sau poate transfug prin lipsă de cvorum sau pur și simplu o banalitate a creierului leneș, unele idei ajung în spațiul extra-celular. Spune ceva despre mintea umană că unele, nu toate ce-i drept, dintre ele, vor căpătata patogenitate și virulență, vor infecta și contamina minți inumere, și dintr-o dată ai să ai o veritabilă masă gargantuană de adepți ai unei astfel de flatulențe. Atît de slabi suntem, de fapt. Și fără de arbitru. Avizi de libertatea oferită de una, sau alta, de posesia iluzorie a chiloților de demiurg, sclavim, de fapt, propriei noastre agresiuni genere. S-ar fi urnit gomoșii dacă cineva ar fi afirmat, răspicat, căci Occidentul l-a înviat pe Dumnezeu? Sau că l-a creat deopotrivă? Că l-a salvat pe Dumnezeu de la anonimat? Sau că i-a dat binețe? Biserici și catedrale, moschei și temple, minarete și turle, clopotniție și carilioane? Nu ne putem imagina decât ce ne putem imagina. Un nărod aruncă o piatră în apă, și o sută se aruncă după ea.

Bruegel are un tablou evocativ pentru structura autentică a unei minți (vezi mai sus). Orbii îi conduc pe orbi.

G

Ateii raspunde

Imi propusesem inca de la aparitia textului lui Radu Preda (unul dintre cel putin doi Radu Preda din Romania de care am auzit) o forma de raspuns. Pe cat de stupid era titlul lui, pe atat de cel putin la fel mi-am propus si eu sa fie al meu. De cateva zile inteleg un lucru, in Romania nu ai sa faci educatie cu frumosul, mai ales cand linia comuna demagogica e ca unde n-ai argumente ataci caracterul; in cazul de fata “ateii”.

Iata, asadar, ca ateii raspunde. Adica eu, in masura in care Biserica intreaba, adica domnul Radu Preda.

Si raspunsul trebuie sa faca referire la cine face referire domnul Preda.

Nu e un raspuns punct cu punct. E un raspuns punct cu virgula, preferabil in locurile lor adecvate. Unde am sa am scapari imi cer iertare anticipat. Celor compulsivi ai gramaticii romane cel putin.

Ateii nu reprezinta un grup, ci o diversitate de oameni care se intampla sa aiba in comun un drept constitutional de-a-si exprima un punct de vedere vis-a-vis de diverse forme de credinta, religie sau cult. Unii sunt atei pentru 99 de religii dintr-o 100, altii sunt suta-la-suta atei. Argumentul e fals, apropos, dar suna bine. Dawkins e totusi un activist, nu un logician. Oricat ai incerca sa-i incadrezi intr-o clasa omoloaga armenilor, tiganilor, analfabetilor, profesorilor de traforaj etc. exista ceva inedit la ei (la…noi?) anume ca nu sunt reuniti de-o linie comuna, sindica de breasla. Nu avem un drapel ca secuii, nu avem un crez ca pocaitii de ziua a saptea, nu avem un imn ca suporterii Steaua. In fapt, probabil cel mai greu de inteles pentru privitorul dinafara e ca sa fii ateu nu e o calitate, in masura in care nu e un defect si cu siguranta, parol domnule Preda, nu e unmusikalisch. Pentru un ateu sa fie ateu e o chestiune de bun simt si testare a realitatii, la sfarsitul zilei nicidecum o preferinta sau un favor, o compulsie sau adeziune de partid(a). Pur si simplu o continuare a unei sume de adevaruri care, ramase in teritoriul natural, vorba lui Dennett, obliga ganditorul cu minime resurse logice sa admita un fault, si rectificarea acelui fault.

Am un suflet? Eu? Sa plecam de la o astfel de intrebare axiala care precede – ar trebui sa o spun a priori – afirmatia aroganta cum ca rezulta din afirmatia ca as avea un suflet cum ca el e creat sau apartine Cuiva. Ca sa pot raspunde la asta e obligatoriu sa stiu ce e aia suflet, ce e aia Eu, si daca intre cele doua are loc o relatie de posesie. Douglas Hofstadter il citeaza pe John Hunecker si raspunde problemei de fata foarte elegant, anume ca daca am un suflet inseaman ca sufletul e “ceva” finit, cu o oarescare salienta de la om la persoana, si ca daca oamenii sunt inegali nu avem de ce sa respingem realitatea ca oamenii au suflete inegale. Si daca sufletele sunt inegale inseamna ca exista o unitate – virtuala ce-i drept – de masura a sufletului careia DG ii spune ” un hunecker” in onoarea domnului cu acelasi nume. Iacata deci ca sunt oameni care au un suflet de 100 de huneckeri, sa zicem, si oameni care au suflete de un hunecker. Si daca exista oameni cu un suflet de UN hunecker inseamna ca obligatoriu exista si oameni cu zero huneckeri de suflet. Adica oameni fara suflet. Unii dintre acestia – ar putea foarte bine sa rezulte intr-un algoritm rezonabil de gandire – sunt cei care sunt areligiosi sau mai vulgar spus atei (alta inexactitate). Copilul cand se naste are suflet si nu are Eu, persoana cu diverse forme de dementa sau psihopatie putem sa spunem ca are Eu (sau nu) dar n-are suflet. Si uneori, cum e in tulburarile disociative sau boala borderline sau schizofrenie Eu-ul si sufletul sunt “scindate”. Putem sa ne imaginam tot felul de instante in care “sufletul” sau “eu” sufera sau isi manifesta prezenta, de la momentele carteziene de tip cogito-ergo-sum la acele framantari qualice rezumate de unii filosofi ai constiintei sub  sintagama “wil” sau “what it’s like” (cum e sa fie) sau “you had to be there” (ar fi trebuit sa fii acolo). Apusurile sangerii de soare, privitul apei care cade hipnotic in cascada Niagara, multimea interminabila de candele in piata San Pietro de Paste, Santamaria la hramul manastirilor cu acelasi nume, maratonul pentru baterea recordului la masturbare adulti (aparent cel mai rezilient e un domn care a “rezistat” sapte ore si jumatate…ce spune asta despre sufletul lui? sau despre el), momentul cand i-ai spus pentru prima oara “te iubesc”, marile orgasme samd. Toate sunt reprezentari. Si sa nu uitam chestiile si mai grele.

Morala.

Binele si raul.

Viata si moartea. De cele mai multe ori a celor dragi sau familiari.

Viata de DUPA moarte.

Pacat si iertare.

Notiunea de popor ales, de blestem si pocainta.

Cine suntem noi? De unde venim, unde ne ducem? La ce e buna viata?

Dar moartea, la ce e buna moartea?

Nu avem motive sa credem ca cel putin toti dintre noi (sic!) nu au avut astfel de pauze existentiale. Ca unii s-au gandit mai mult sau mai putin la asta, ca unii au indraznit sa-si raspunda siesi, ca unii au dumnezeul lor de partea lor care le atarna arhimedic adevarul, ca altii au dubii privitor la adevar deopotriva, ca in scepticism se ascunde uneori o forma dubioasa si perversa de ambivalenta care tot la wil (what it’s like) se reduce, e fapt ca subiectiv orice muritor isi va lega identitatea, sufletul lui (preferabil nemuritor) si Eu-ul de o contingenta cat de cat coerenta. Binele e bine pentru ca e bun, nu se poate ca viata sa se termine aici, daca iti SUPERI Creatorul creatorul se supara si pedepseste si nu e nimic bun in moarte mai putin partea in care ajungi “dupa”, unde daca ai fost bun te vezi cu altii ca tine iar daca nu, la naiba, trebuia sa stii dinainte.

Oricare dintre excursiile acestea in imaginar merita profitul ei de fictiune. Asa cum nu exista – zice folclorul – atei in gaura de sarpe asa nu exista nici credinciosi multi prin laboratoarele de fizica nucleara sau bibliotecile academice (mai putin aceia care tocmai asta studiaza). Unii fac acel hocus-pocus paulin si zic cred, Doamne, ajuta necredintei mele (oarecum masochist, violator, uite nu te cred CONVINGE-MA!), altii cred fix cat le ia sa-si faca o cruce sau o rugaciune sau sa zica un bogdaproste si-apoi mai cred cand le e greu, si plang, si li se pare ca lumea a fost rea cu ei si dau acatiste de sanatate, de razbunarea dusmanilor, de “vindecarea sufletului”.

Vindecare de ce?

Nu mira pe nimeni ca daca sufletul e imaterial n-ar trebui sa fie vorba nici macar un moment vorba de vindecare si daca sufletul nu e imaterial, ci material si daca sufletul e coruptibil, imbolnavibil inseamna ca exista o terapie a sufletului care ar merita sa functioneze standardizat, ordonat cel putin intr-un LOT oarecare de bolnavi de suflet? Ts. Om cu om. Actul de credinta, acel auto da fe, impinge milioane de oameni intr-o forma de exercitiu  – macar acela standardizat – care presupunem ca ar trebui sa faca ceva. Nu face. In faimoasa cohorta Framingham oamenii chiar s-au intrebat asta, daca ajuta sa te rogi “de-adevaratelea” ca sa te vindeci de inima (unde inima chiar e inima, nu sufletul nemuritor). Fis. Nu ajuta. Ma uit stupefiat cum multi dintre chirurgii pe care ii cunosc, maini cu adevarat providentiale fug pe insula falsei modestii si zic ca de fapt Dumnezeu a lucrat prin ei cand s-a intamplat sa faca ceva cu adevarat extraordinar, din pacate irepetabil. Oare de ce? De unde atata irational?

Saptamana trecuta am avut 60 de minute intre patru pereti cu o persoana care venise sa ma omoare. Avea un cutit in jambiera. Timp de 60 de minute am discutat lucid, argumentat daca se va arunca asupra mea sau daca-si va taia gatul. Sau venele. Sau daca-si va invinge minunea aia in piept. Purtam – ironia face – un tricou de la acea persoana cu un cal inspirat din regatul lui Rohan, al lui Tolkien. Medic si pacient eram pasionati de JRR. Si da, o spun raspicat, ironia face si nicidecum interventia divina, angeologica a “cuiva” sau “cineva” care stia dinainte ca va trebui sa-mi negociez serios viata in relatie cu o persoana psihotica. Psihotica, adaug, nu posedata, nu indracita, nu rea. Solutia dupa ce-a ajuns acasa nu a fost exorcizarea ca la manastirea Tanacu, adica – pentru cunoscatori – terapia-soc-Corogeanu, ci internarea intr-un spital de psihiatrie.

Se zice ca daca vorbesti cu Dumnezeu esti credincios, dar daca Dumnezeu vorbeste cu tine esti psihotic. Ayaan Hirsi Ali, in cartea ei auto-biografica despre copilaria in Somalia povesteste ca drumul ei prin Islam a presupus un etern efort cu Dialog cu Allah, Dumnezeul “lor” (care, trebuie spus, nu este dumnezeul Nostru, pe-al nostru il cheama altfel). A fost sfasietor sa iasa din pozitia submisiva in primul rand pentru ca parea o imensa transgresiune, fulgere urmau sa o trazneasca, Allah urma sa o nenoroceasca teribil pentru ca indraznea sa intrebe. Nimic mai mult. Sa intrebe. Din fericire nici un traznet nu i-a curmat viata dar lui Theo van Gogh, un regizor incomod olandez, un credincios remarcabil prin devotamentu lui i-a impuscat corpul, i-a crestat torso-ul si i-a transmis lui Ali ca ea urmeaza.

Iacata deci ca sa fii ateu nu se rezuma doar la o bucata de adevar revelat, ci la insasi notiunea ca exista adevar prin revelatie. Opozitia NU este la institutie, asa cum pisicher insista domnul Preda cum ca oamenii au ceva cu Biserica Ortodoxa Romana, nu este nici macar la sacralitatea asezamintelor de cult (pe care personal le recomand ca monumente de arhitectura si veritabili stalpi ai societatilor de pe glob), cat la acel adevar privind natura umana, originea omului, cum de omul are constiinta-de-sine (self awareness) si ce este acela suflet. Atat. Nu noi, ateii, avem nevoie sa raspundem la ceva anume cat mai degraba invers, diversele culte cultisoare organizatii biserici bisericute clici adunari congregatii slehte soboare conclave sunt obligate sa isi argumenteze cat de cat plauzibil motivul pentru care, in prezenta unei serii de evidente, o tin langa cu sanctitatea unei fictiuni mai mult sau mai putin plauzibile.

Acelora care iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se adreseaza intrebarea.

Acelora care nu iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se face rugamintea sa se scuze din discutie. Nu poti sa ceri sa fii luat in serios daca tu insuti/ insati nu te iei, sau lucrurile in care crezi.

Christopher Hitchens in cartea sa despre Maica Tereza reveleaza adevarul socant, ca dupa toate aparentele reverenta maica era atee pentru ca oricat vorbise cu Dumnezeu Dumnezeu nu vorbise inapoi. Sfanta din Calcutta are o intreaga corespondenta pe tema asta, dar putini o stiu sau au citit. Din interiorul clerului romanesc nimeni nu a cerut vreodata ca fiece practicant sa aibe o proba onesta asupra credintei lui, chiar daca practica asta. Mie, ca psihiatru, mi se cer exercitii zilnice de credinta, domnule doctor CREDETI ca tratamentul meu o sa functioneze si eu raspund, rezonabil cred, ca nu CRED asta cat sper asta si uite care sunt sansele ca asta sa functioneze, or ba. Sansele se refera la o suma de dovezi empirice, vezi studii analize meta-analize samd. Mai mult, cand ministrul Adm. si Internelor Radu Stroe a trait penibila realitate ca in randul Politiei si Jandarmeriei se practica o maxima curvasaraie si trafic de persoane in scop sexual samd a avut inspiratia sa faca o “ancheta” in care una dupa alta 7000 si ceva de femei au aparut in fata unei comisii de ancheta si-au fost intrebate, sub juramant presupun, daca au fost hartuite sexual or ba. Niciuna nu fusese hartuita. Oamenii s-au felicitat pentru profesionalism.

Cand oamenii s-au dus cu recensamantul in Romania n-au intrebat om cu persoana daca e un adevar pentru ei cum ca “cred” ce cred si nimeni nu i-a intrebat de ce cred lucrurile despre care cred. I-au intrebat de religie, 9 din 10 erau ortodocsi la revedere drum bun. Ce sarac cu mintea, caci de duhuri nu sunt sigur ca exista, spune ca asta e o majoritate? Cum poti sa te asiguri ca o buna parte din credintele oamenilor nu e o simpla consecinta a ignorantei lor, a ne-educatiei lor, a mocirlei medievale in care traiesc rural, limitrof paleoliticului? Cati dintre oamenii aia stiu cine e Charles Darwin, cum se reproduc oamenii, ce e ala gamet, sau ADN, sau ARN, ce e aia o mutatie sau malformatie genetica? Bacterii? Virusuri? Prioni? Cine e vaca nebuna si de ce-i zicem asa? Ce-o fi aia dopamina si cum au loc halucinatiile cu continut mistic-religios? Pot fi ele reproduse in conditii de laborator mai bine zis daca facem o fiertura particulara putem sa il vedem pe Dumnezeu cat suntem high?

Din nou, nu sunt raspunsuri la care majoritatea credinciosilor sau prelatilor, sau apologetilor teologiei deopotriva sa raspunda. Nisipuri miscatoare si racneli teleologice.

In suma tuturor celor de mai sus, de fapt, se ridica minimul protest umanist de data asta anume ca e quasi-imposibil ca, vreodata, intr-o biserica cineva sa citeasca Evolutia Speciilor sau sa afle despre Crick si Watson, sau despre Bohr sau despre Eisenberg sau despre Schrodinger sau despre Einstein, despre Leibniz sau despre Laplace, despre George Emil Palade sau despre Okazaki. De ce merg toti banii aia acolo, intreba pe buna dreptate umanistii cand scolile Romaniei s-au imputinat, cand calitatea intelectului populatiei a scazut si oamenii nu se mai pot gestiona pe ei insisi prinsi in mara ireverentioasa a facutului compulsiv de cruci, troite si cavouri marmorate prin cimitire private.

E atat de simplu. Intr-un afis privit alandala de mine pe Facebook despre cum se rationaliza zaharul in timpul celui de-al doilea razboi mondial scrie negru pe alb cum “crestinii vor primii 500 de grame, evreii 100 de grame si tiganii 200 de grame”. Era 1943. Sunt 70 de ani de atunci, domnule Preda, nu e razboi ci pace, nu e dictatura cat democratie si eu, ateii, ne simtim jicniti (ca sa ma puteti urmari) de simpla sugestie ca vorba noastra n-ar trebui auzita. Nu ma deranjeaza sa vad zambind superior un cucernic la poarta Raiului cand cineva, suflet cald si luminos ii va spune Ioane, tu la dreapta ca ai fost cuminte Gabi, tu la stanga ca ai hulit atata timp cat azi, aici si acum, pe planeta asta unde suntem aidoma egali sa imi exprim atat, un punct de vedere si sa cer o echitate in balanta lucrurilor pentru care merita luptat. Sunt un filo-gnostic. Sunt un ahtiat al lucrurilor de stiut. Nu sunt un orfan in cautare de Tata. Stiu de unde vin, stiu cum m-am nascut si stiu si cum am sa mor, si stiu si cum am sa traiesc dupa ce mor si nu, vorba lui Laplace, n-am nevoie de o ipoteza Dumnezeu pentru asta. Nu privesc de sus practicantii unei religii oarecare, nu consider ca lucrurile sunt clarificate de-a pururi si o lume fara biserici, si fara Dumnezeu e de dorit, sau de urmarit. Din motive pur naturale Dumnezeu va naste, din nou si din nou, in mintea omului susceptibil atata timp cat omul va fi om. Pentru unii dintre noi nu e nevoie de un atare proces. Pe insula noastra de evolutie religia nu a fost ceva care sa ne creasca sansele de supravietuire. Sunt pasari care zboara, sunt unele care merg pe pamant, sunt unele care inoata. Sunt ursi carnivori, sunt ursi fructivori. Sunt teofili, sunt teofobi. Totuna.

G

Un (alt)fel de intoleranta

Sunt ani – poate – de cand n-am mai scris pe teme religioase. A fost o vreme cand m-am simtit dator, in primul rand fata de mine daca nu pentru altcineva, sa pun in cuvinte ce exista in forma de gand. Gandul, trebuie spus, pare absolut liber. E spontan, de cele mai multe ori arbitrar, si in 99% din cazuri il asimilam ca fiindu-ne al nostru. Bine, daca te iei dupa Descartes ar fi 100% al nostru caci cogito ergo sum. Acel procent diferenta ar reprezenta proportia in populatie al oamenilor care chiar cred ca unele ganduri nu le apartin lor, ci altora. Lor le spunem in multe feluri, schizofreni, psihotici, delirant-halucinatori s.a.m.d. Semiologia psihiatrica e plina de instante in care mintea nu mai are propriete asupra gandurilor. La un nivel si mai abstract al proprietatii gandurilor insa, acolo unde intervine inventivitatea unui gand, sau unicitatea lui, s-ar putea sa fim chiar dezamagiti. Chiar daca le personalizam, sansele sunt ca doar o foarte mica minoritate dintre gandurile noastre chiar ne apartin, altfel spus suntem, de cele mai multe ori, masini de reprodus ganduri, nu neaparat de creat unele noi. Inventica gandirii e, deci, un lux.

Credintele sunt o forma de ganduri. Fie ca ma refer la credinta in lucruri testabile, gen lumina e o prezenta intunericul o absenta, sau ca un obiect disloca o cantitate de lichid egala cu volumul lui, fie la lucruri mai putin testabile gen Marte e mai departe de Soare decat Terra, majoritatea dintre ele sunt ganduri care, senso stricto, nu ne apartin dar pe care ni le insusim pana la punctul la care devin “ale noastre” intr-atat incat la un moment dat nu ne putem separa identitatea de ele. Cred ca sunt roman. Nu, STIU ca sunt roman. Acest “stiu” e momentul de la care o credinta inceteaza sa mai fie un gand, capata caracter de fapt. Corect ar fi ca am “aflat” ca sunt roman, si ca cineva m-a invatat sa fiu roman. Romanismul meu a fost aprofundat prin invatare. N-am o constiinta genetica a romanismului meu, dar am una intelectual-culturala. Aidoma, am religie crestin ortodoxa.

Aici am sa spun ceva periculos mai ales pentru aceia care-mi stiu optiunile religioase. Sunt la fel de crestin ortodox cum sunt roman. Mi-a fost “dat”, la fel cum mi-a fost dat sa ma nasc in Bucuresti din parinti ardeleni si sa cresc in Ardeal ca un veritabil regatean. E posibil ca tocmai din astfel de contraste sa stea propria-mi tendinta spre provocarea certitudinilor. Am un tur, si doua luntri.

Respect religia in care m-am nascut. Ii respect cultura, iconografia, istoria si imi aduc aminte cu placere de vremurile cand mama (adica bunica, in Ardeal e cam acelasi lucru) ne striga din usa casutsii ca se face tarziu si pierdem slujba. Ne furisam sa prindem fix cititul Evangheliei pentru ca se statea in genunchi si nu ne lua cu ameteli de la smerenie, si-apoi stiam fix cand sa intram ca sa mai prindem 10 minute pana la predica, apoi alte 10 minute si apoi mir, painica si la revedere. Ghinionul nostru de copil facea ca uneori, pe nepusa masa, mai aparea cate un parastas. Un parastas egal o ora in plus de supliciu.

Altfel Dumnezeul care ne era invatat era destul de rezonabil. Avea un Inger care ne ajuta sa trecem puntea de la Boac si sa nu cadem in vale. Avea si el un Baiat, Iisus, stiam si cum arata ca era pictat in Casa Sus, mamica lui era Maria care era si Fecioara in acelasi timp (termen irelevant pentru un copil), si-apoi Biblia era ca o carte de aventuri. Un fel de Mark Twain, doar ca avea altfel de personaje. Era Moise, era Iona, erau David, Samson, Ieremia, Iosua, si altii cate mai altii. Nu m-a intrebat nimeni, pe atunci, daca “vreau” sa invat lucrurile astea. Bine, la fel nu m-a intrebat nimeni daca vreau sa invat sa mananc cu lingura si furculita sau sa ma spal pe maini cu sapun. Facea parte, cum se spune, din “obiceiul” locului. Dar, pe de alta parte, la fel cum am crezut in adevarul utilitatii spalatului pe maini la fel am crezut si in utilitatea “crezutului”. Mi-aduc totusi aminte ca aveam mari dificultati, inca de mic, sa imi imaginez cum vorbesc cu Sfantul Nicolae a carui icoana o cercetam indelung in timp ce spuneam Tatal Nostru. Mama era sugubeata, ne controla la rugaciuni si daca i se parea ca dureaza prea putin ne punea sa le repetam cu voce tare.

Si-asa am crezut, multi multi ani. E remarcabil cum n-am simtit vreun moment nici un impediment moral in a crede. Da, stiam si de Satana si de Iad si de oamenii rai si de cum ard unii sau ceilalti dar nu m-a lovit cat m-a lovit, undeva catre 14 ani, lectura unei carti fara coperti din biblioteca tatalui meu.

Cartea respectiva nu avea coperti pentru ca era interzis sa o ai. Nu avea, deci, nici cotor pentru ca nu aveai voie sa stii despre ce e vorba in ea. Inauntru, propria mea pierzanie. Texte peste texte, bine argumentate si cel putin la fel de logice care sustineau ca Dumnezeu nu exista, ca Biblia e o serie lunga de povesti neadevarate, implauzibile sau franc imposibile. Am fost bulversat. Durerea mea, probabil, e ca aceea a unei persoane care credea ca Pamantul e plat sau ca de fapt noi ne invartim in jurul Soarelui. Doare sa iti fie zdrobita o credinta. Stiinta face uneori asta. La fel si crescutul cand ti se lungesc oasele mai repede decat tendoanele. Growing pains, asa le zice englezul. Dureri de crescut, sau dureri crescande.

Si crescande au fost.

Sunt astazi, cred (sic!) un religio-sceptic. Cred in teoria lui Darwin. Cred ca omul nu a fost “creat” de Dumnezeu. Cred ca Pamantul nu a fost creat de Dumnezeu. Cred ca Universul nu a fost creat de Dumnezeu. Care Dumnezeu? Buna intrebare. Cred ca lucrurile astea nu au fost create de Dumnezeu care mi-a fost invatat mie, adica de acel Dumnezeu care mi-a fost prezentat cu titlu de Dumnezeu. Gabi, Dumnezeu, Dumnezeu, Gabi. Ca orice om care gandeste astfel imi asum, oricat de improbabila, greseala-mi de gandire si admit ca gandurile anterioare, desi mi le insusesc, nu sunt ale mele. La fel nu erau nici cele dinainte, cum ca Dumnezeu l-a facut pe om, si omul l-a tradat pe Dumnezeu pentru ca a mancat din marul cunoasterii samd. Unele le-au dislocat pe celalalte. Cei ce mi le-au dat, unii si ceialti, le-ar vrea, inevitabil, certe, finale. Si unii, si ceilalti, gandesc o forma de eliberare ca si cum incertitudinea incompatibilitatilor e cumva incastranta, sufocanta, claustrofobica. Spuneam undeva ca n-as putea fi un agnostic, dar nici n-am fost vreodata un om religios.

E cu atat mai spectaculos, deci, ca astazi am sa scriu un text (daca inca mai suferiti dupa luga introducere) in favoarea predarii religiei in scoli. A nu se confunda, acest text nu e in apararea tezei ca Dumnezeu a creat vazute si nevazute sau ca Lazar a (fost) inviat din morti. Scriu mai degraba din perspectiva unui gand, sper, inedit pe care-l am de la o vreme despre evolutia religioasa. Vedeti voi, am citit un mic pomelnic pe aceasta tema si probabil mi-a trebuit o vreme sa diger. Ce-ar fi daca, ma gandesc, am eradica religia?

De tot.

Complet.

Pentru umanitate. Pentru viitor. Pentru binele copiilor nostri. Apropos, dr. Seuss a avut dreptate, e probabil cel mai de efect argument.

Am fost obligat sa ma gandesc la asta cand s-a nascut baiatul meu. In fapt, devreme ce admit ca mie mi-au fost “date” gandurile astea pe care astazi le inteleg ca fiind gresite la atatea niveluri de ce-as perpetua greseala? La ce “bun”?

Ei bine, aici argumentul secular incepe sa-mi para periculos si strident. De unde era o “libertate” sau mai bine zis o “eliberare” a mintii pe care poti-sau nu – in toleranta reciproca sa ti-o revendici, devine brusc o forma de obligatie. Cine are cap, si e informat, si “stie stiinta” ar trebui sa arunce religia la cos, sau cel putin s-o declare depasita tehnologic. In cea mai recenta carte a lui intitulata, in onoarea lui Darwin “Cel mai frumos spectacol de pe Pamant” (citat din Originea Speciilor), Richard Dawkins vorbeste despre faptul ca evolutia prin selectie naturala nu mai e o teorie, este un fapt. Si are dreptate. Religia, si religiozitatea fac parte totusi din acest proces. Nu poti si sa mananci prajitura, si sa ramai cu ea in mana. Nu exista evolutie daca te uiti doar la ce-ti convine in ea.

Mi-a luat mult sa inteleg fraza lui Dennett de la finalul Breaking the Spell unde spunea ca incurajeaza predarea religie ca “fenomen natural”; cred ca a fost insuficient inteles in vesnica galceava dintre creationisti si darwinieni. Credinta e la randu-i spectaculoasa, sacrul e uluitor in manifestarile lui, nu merita transformat intr-un ieftin spectacol de balci sau un etern joc de lumini si umbre in care copiii, odata expusi, “raman traumatizati”. Bine ca nu-i traumatizeaza fetitele PowerPuff sau Mojo Jojo, sau accesul la pornografie dupa 10 ani. Exercitiul ritualului e unul care pune in valoare calitati ale umanitatii care, iti convine sau nu , au avut timp sa isi rodeze calitatea, comensal, de-a lungul a zeci de mii de ani. Cand Dawkins spune ca suntem atei pentru 99% dintre zei e cat se poate de adevarat dar asta doar pentru ca noi, in umanitatea noastra, am renascut din nou si din nou in prezenta unui “vierme cerebral”, fie ca i-am spus Allah sau Buddha sau Joseph Smith. Pentru creierul uman credinta e inevitabila, lucru demonstrabil din nou si din nou prin conceptul de “cargo cult” dar si prin extraordinara ei rezilienta in perioada gulagului sovietic.

Si iaca-ta ca suntem la o rascruce de drumuri. E perfectul exemplu godelian, de fapt ceea ce ne supara foarte mult la religie e ca falsifica o credinta, nu ca profereaza una unde n-ar fi trebuit sa fie vreodata. De fapt 99% din religii de-aia au pierit, caci altii au venit si-au zis nu, Al vostru e fals, explicatia e boanta, uite una mai buna. Uite zoroastrismul, de exemplu, odata florid si pe taramurile noastre. Astazi e una dintre cele mai mici religii ale lumii, mai sunt “doar” vreo 250 de mii pe tot globul. Motivul? Invatatura nu a mai “prins”, sau a fost formal inlaturata de “alte” invataturi.

Sunt oameni care afirma, in numele “binelui” sau “progresului” sau “libertatii” ca o forma de Invatatura ar trebui aruncata la cos si-ar trebui sa renuntam la ea. Nu confundam aici Crestinismul cu predarea lui, nu confundam aici Religia cu profesia credintei. Nu, ma refer strict la invatarea Religiei in scoli. La origine sta un alt delir mistic, cum ca pui la fereala un copil de religie daca-l transformi intr-un ignoramus religios, si daca o sa scuipe pe-o cruce va deveni cumva un om mai bun, mai trainic, mai frumos. E aceeasi Marie, cu o alta palarie. O alt-fel de intoleranta.

Ma deranjeaza ca religiile lumii nu sunt tratate egalitar de catre programa scolara. Da, in Romania majoritatea copiilor sunt botezati crestin-ortodox dar nu numai. Majoritatea n-au citit Biblia in viata lor, sunt “crestini cu numele” pentru ca pelerineaza niste moaste, tin niste posturi si urmeaza, ca vitele, niste cerinte. E vorba de o forma de literatie religioasa care lipseste cu desavarsire si care a dus la improstirea acestei natii vreme de 50 de ani de 23 august si de Mos Gerila si de Revelion. Nu necredinta, cat credinta si para-credinta complet lipsite de structura, sau incotosmanate intr-o para-structura, un fel de Suprematie Materialist-Dialectica. Cunosc, de exemplu, un sat din Romania unde nu se canta de 50 de ani colinde, traditia s-a pierdut. Dupa bancurile cu Fuego, probabil cele mai gustoase sunt cele cu Hrusca pentru ca vine o data pe an din Canada sa ne colinde. Atata suntem de rai, atat suntem de debusolati.

Citeam in sesizarea ASUR la final, ca “asa ceva e posibil in secolul XXI”. Am ramas un pic mirat, dincolo de retorica. De ce n-ar trebui sa fie asa in secolul XXI? Majoritatea tarilor de pe majoritatea continentelor au o populatie majoritar religioasa si care a primit o forma de educatie formala religioasa. Ce face diferenta intre bine, si rau, e calitatea acelei educatii. Or in Romania nu doar educatia religioasa e proasta, educatia in general e proasta, cumva proasta predare a religiei se inscrie pe aceeasi tangenta cu proasta predare a matematicii sau gramaticii limbii romane. Asta nu reprezinta un argument pentru eliminarea educatiei religioase. Da, spre deosebire de istorie sau geografie gandesc ca e bine sa fie o materie optionala macar pentru ca recunoaste dreptul parintelui sa hotarasca pentru copilul lui in acelasi concept de PG pe care il au si filmele sau jocurile pe calculator. Astfel copilul va fi cat de matur i-a fost parintele si-a lui “grija parentala”.

Nu stiu, deci, altii cum sunt dar eu, asa cum spuneam anterior, am de gand sa imi invat copilul religie, deci religia in care am fost eu crescut. Vreau cand merge la mormantul bunicilor, si strabunicilor lui sa inteleaga de ce sunt acolo, si sa aiba o forma de comuniune cu acestia. Vreau, pe cat posibil, sa inteleaga nevoia de religie, daca e una, si sa aibe rabdarea de a admite contradictii, anume ca daca el va crede or ba e in regula ca altul sa creada, or ba, ca atata timp cat ramane loc de diversitate oamenii pot creste impreuna si-si pot escalada, reciproc, gandurile si ca de fapt scara lui Iacob e o metafora frumoasa, atat de frumoasa despre cum in lupta cu propria-i umbra omul devine Ales; scara lui Iacob e felul Bibliei de-ai recunoaste, inainte de vreme, calitatea lui Darwin. Am sa ii spun vreodata despre Iad ca e adevarat? Nu. Am sa-i spun ca exista actiuni fara consecinte? Nu. E Iadul o minciuna? Senso stricto, da. Am sa il invat ca unele minciuni sunt utilii mintii pentru a-si stabili niste granite morale temporare? Da.

Uite de exemplu Pinochio. Pinochio este desenul animat preferat al baiatului meu; il gasesc fascinant pentru asemanarea lui cu Biblia. Pinochio nu e un baiat adevarat (si totusi exista). Exista pentru ca Zana cea Buna i-a dat Viata, si o Constiinta sub forma de greiere. Pe greiere il cheama Gimini si e constiinta lui Pinochio si poate fi chemat daca fluieri puternic. Pinochio vrea foarte mult sa se joace cu alti copii adevarati, dar pentru ca el e unul e repede atras inspre Ispita. Stromboli il foloseste ca sa castige bani si-l inchide intr-o Colivie. Cand Zana cea Buna vine, Pinochio o minte si ii creste nasul. Constiinta Gimini o roaga pe Zana sa-l ierte pe Pinochio si astfel baiatul neadevarat mai primeste o sansa. Pe drum spre casa e din nou prins de John cel Cinstit care-i da un bilet spre Insula Placerii unde Pinochio se intalneste cu Fitil care-l invata sa fumeze si sa bea bere. Birjarul stia ca toti copiii neascultatori vor fi transformati in magari. Asta i se intampla si lui Alexandru, de altfel. Si Fitil incepe sa rada cu ras de magar si deindata se transforma…si asa mai departe.

Pinochio e un basm moral. Religia e un basm moral. Viata e uneori de basm. Ignoranta religioasa nu e o proprietate a religiei, cat a educatiei punct. Aceeasi oameni care arunca bolovani in numele lui Iisus au dificultati sa-i scrie numele si se vor scobi in nas in Biserica, sau vor ragai la muzeu, sau isi vor face poze in chiloti in fata Meteorelor. Lasati religia sa fie invatata copilului, face parte din mostenirea lui culturala, pentru a decide despre ea e nevoie mai intai sa o aibe, mai intai sa o stie, si-apoi sa o lase daca asta ii va fi dorinta. Refuzul unei invatari nu elibereaza mintea, cat o plonjeaza intr-un vast, interminabil intuneric al simplelor asocieri logice.

G

revelație

Ca rezultat al celor întâmplate în ultimile zile, am ajuns la concluzia că numai Monarhia mai salvează România. Cioabă, Măria-Ta, unde ești?

frina in secolul vitezei

Vi s-a intimplat sa ajungeti in statia de autobuz fugind sa mai prindeti usile deschise si ala sa inchida exact cind erai la 10 cm de bara si sa si porneasca instantaneu fara sa-ti acorde cea mai mica sansa (poate intentionat)?
Ai ajuns vreodata in fata blocului, fara sa ai cheile la indemina, si vecinul care tocmai a intrat inaintea ta sa fi tras usa exact cu 5 cm inainte sa pui tu mina pe clanta, prefacindu-se ca nu te-a observat? De regula chestia asta se intimpla cind ai multe sacose si genti si papornite si sa sapi dupa manunchiul de chei e o aventura deopotriva frunstranta si dureroasa?
Ti s-a chemat liftul fix cind erai gata sa apesi pe buton? A urcat pina la ultimul etaj? Era pe cind te grabeai tu sa ajungi acasa din diverse motive, de regual fiziologice? Cind gasesti liftul blocat ca niste unii au uitat usa deschisa nu e cabina oprita de la etajele 4 in sus, ca sa urci tu pe scari?

Frate, de ce ne grabim asa? Aseara m-am trezit ca alerg sa prind liftul la parter: mergeam acasa, eram la parter, mi s-a furat liftul. Si m-am ofticat. Si cum ma ofticam eu asa m-am intrebat si io ca GigiBe: ma da de ce ma enervez io asa? Ca doar nu ma grebea nimeni nicaieri. Si atunci m-a lovit revelatia: frate, fiindca asa m-am obisnuit de ceva vreme, sa fiu pe muchie, sa alerg dupa ficare clipa, sa nu respir, sa sar de la una la alta, sa ma grabesc, sa nu zac, sa nu aia sau nu aialalta. Si azi am coborit pe scari. Si acuma cind ajung acasa o sa vreau sa fie liftu la 9 ca sa vad ce-mi vine in cap cind il astept sa coboare. Am deja citeva variante de ginduri pregatite.
Dupa luni de zile in care nu m-am mai gindit, uite ca acuma mi-a revenit pofta. Da, trebuie sa am ceva vreme si pt. mine, vreme in care sa pun frina la toate alelalte si sa nu ma mai intereseze. Pe vremuri puteam, cind ieseam din birou, sa las acolo toae supararile si nervii si sa nu ma mai intereseze. Acum nu reusesc decit sa nu raspund la telefoane dupa ce plec din birou, dar sa ma intreb juma de ora ce dracu voia x sau y de m-a sunat asa tirziu.
E clar, sa fii batrin si schiop cind cei din jur merg cu longboard-urile care fac vij-vinj pe linga gleznele tale e o chestie ciudata pe care nu te prinzi dintr-una cum sa o gestionezi.

şoferi tăiați împrejur

După atâția ani de condus prin țările arabe și Orientul Mijlociu am ajuns la următoarea concluzie: abilitatea de-a conduce o mașină este, fără îndoială, localizată în prepuț.