Semințele mâncătorilor

De ce suntem puțini, Adele?

Nu cred că suntem puțini. 

Explică-mi de ce suntem atât de puțini.

Cred că suntem fricoși.

Ba da, suntem puțini. Suntem o mână de oameni care vorbesc.

Pentru că suntem români și ne e frică. Eu am o singură frică. Și o intuiești.

Cum să îți fie frică atunci când lupți pentru o viață de copil?

Pentru că suntem obișnuiți să ne fie frică de medici și să plecăm capul să nu îi supărăm. Pentru că ne e frică să nu ne afle lumea că avem un copil cu handicap. Și știi ce e grav? Copiii cu Dravet nediagnosticat corect mor. 

Când mor?

În câțiva ani de la naștere. Pentru că nu sunt  tratați corect. Și anumite medicamente de epilepsie sunt interzise în dravet. În 4 – 5 ani mor. 

Și din ce cauză mor?

SUDEP (n.m: moarte subită/ neașteptată în epilepsie). Status epileptic. Comă prelungită.

Adele, o să murim cu ei de gât. Promit.

…

Adele e mama lui Davis. Davis e un băiețel de 8 ani simpatic care suferă de sindrom Dravet. O formă rară, incurabilă, fatală de epilepsie a copilului. În fiecare an se nasc cam 10 copii cu Dravet, sau cel puțin așa spun statisticile. Incidența e cam de 1:20.000 de cazuri. Majoritatea, netratați, nu vor apuca niciodată să meargă la școală. Fac crize convulsive. Uneori și de zeci de ori pe zi. Trăiesc între două lumi. Și părinții își împart timpul între doctori și spitale. Între minți mai mult sau mai puțin luminate. Între doctori entuziaști și doctori plictisiți. Între oameni care știu ce e aia Dravet și oameni care n-au auzit vreodată de boala asta. Între oameni cărora le pasă, și ceilalți, mult mai mulți, care sunt nesimțiți. N-au fost făcuți nesimțiți. La început erau ignoranți. Ignoranța, după o vârstă, nu mai e o scuză. Dar pentru că Dravet e o problemă rară, atât de rară încât e ușor să spui că mult mai mulți copii mor de – să zicem – cancere sau boli infecțioase – epilepsia pică mereu la coada clasamentului.

Acum 3 ani de zile Adele n-a mai răbdat și a pornit, împreună cu alte două mămici de copii cu Dravet, o asociație. Sunt trei femei. Adele, Teo și Ioana. Website-ul lor este http://www.dravet.ro. Țin, de la înființarea, legătura cu părinți de copii ca și Davis. În țară, deocamdată, sunt cam 60 de astfel de copii. Dar mai sunt și alții. Prichindei care au forme rare de epilepsie, fie că vorbim de sindrom Rett sau alte forme de epilepsie farmaco-rezistentă. Pentru ei, Statul român se preface că face. Și de fapt nu face mai nimic. Diagnosticul de Dravet se pune genetic. Trebuie făcute teste costisitoare. Câteva mii de Euro. România n-are bani de Dravet. Are bani de șpăgi, de fum, de mii de baionete. Așa că mămicile de la Asociație au găsit o soluție. Niște oameni din Spania fac studii pe Dravet. Și dau gratuit teste genetice. Astfel că probele se trimit acolo. Costurile de recoltare și transport sunt suportate tot din buzunarul părinților. Cam 170 de Euro (700 de lei). Tratamentul complet al unui copil cu Dravet e scump. În fiecare lună, dacă e să respecți toate regulile pentru puiul tău încât să nu facă SUDEP/ status și să moară, ai să scoți cam 2000 de lei. Există cercetări care arată, spre exemplu, că dieta ketogenică prelungește viața și scade numărul de crize la un astfel de copil. Pe de altă parte, dacă neurologul află că îți ții copilul în cetoză, ar putea să refuze să ți-l trateze. Ar putea să refuze să-l interneze dacă îi este rău, sau ar putea să-l scoată din cetoză.

Standardul de practică în epilepsie e că trebuie să dai niște medicamente anticonvulsivante. Medicamentele respective, din toamna anului trecut, au început să dispară din farmacii. La vremea respectivă Adele și cei de la Asociația Dravet au făcut tărăboi. Au scos comunicate publice. Au mers la ANM (Agenția Națională a Medicamentului) unde s-au întâlnit cu semințele mâncătorilor. În ianuarie s-au întâlnit cu domnii Savu de la ANM, Bănicioiu de la MS și Ionel de la UNIFARM. Li s-au promis soluții. Suntem în luna iunie. Unde sunt soluțiile care li s-au propus?

În fiecare zi un copil cu Dravet, dacă nu-și ia medicamentele, riscă să moară. Să moară de o moarte inutilă, oribilă, dureroasă. Pentru că medicamentele nu se găsesc în farmacii. De dimineață mi-am sunat o prietenă diriginte de farmacie. M-am interesat de o anumită moleculă. Se cheamă topiramat. Numele brand-ului original e Topamax. Nu se mai găsește formula pediatrică de 25 de miligrame. Se găsește de 50 de miligrame. Două depozite, în total, au vreo 20 de cutii. În rest? În rest produse generice, de substituție, făcute în condiții mai mult sau mai puțin oneste. Există studii care arată că dacă treci de pe brand pe generic efectul nu e același. Statul român nu vede studii. Vede doar balanța contabilă. Vede că trebuie să iasă la virgulă și dacă poate cumpăra ieftin va cumpăra ieftin.

Există și alte soluții în Dravet care n-au intrat încă în România. Există clobazam. Clobazamul e prea ieftin să fie interesant până și pentru Statul român. Există stiripentol. Adela și cei de la Dravet s-au luptat să-l aducă în România. L-au adus, au reuști să-l pună pe lista de medicamente compensate. La liber tratamentul pe lună costă cam 800 de lei. Alți bani, altă distracție.

Și-apoi există marijuana.

Marijuana e o poveste în sine, o poveste despre niște bolșevici bătrâni, niște milițieni de la antidrog care nu fac diferența între THC și CBD. Luna aceasta reputata revistă National Geographic publică un raport extensiv despre proprietățile medicinale ale marijuanei, în special ale canabindiolului (CBD), care în Drave și alte forme de epilepsie poate salva viața. În Statele Unite din ce în ce mai multe state au legalizat folosirea medicinală a CBD dar și altor produși derivați din marijuana pentru tratamentul unor boli  grave: cancer, epilepsie, boli metabolice. În Uniunea Europeană sunt 9 țări unde practica medicală include, mai nou, Epidiolex (CBD), în scop de cercetare. În mod curios, România nu e (încă) pe harta medicinei de secol XXI. Când Adela s-a dus la ANM să ceară legalizarea consumului medical de marijuana bătrânii sistemului s-au uitat cruciș. Ce să le explice fata asta blondă, cu ochi albaștri, dârză și mică în fața unor costume la patru ace? Că n-are de gând să fumeze ganja? Că Davis n-o să devină un junkie? Să le spună că ea a ales să lupte pentru viața copilului ei până moare cu ei, și cu incompetența și ignoranța lumii, de gât? Presa a făcut vâlvă. S-au cerut păreri contrare de la experți. Experții, inclusiv subsemnatul, au observat că e nevoie de parsimonie în felul în care tratezi problema marijuanei. Pentru că nu e totuna marinolul sau epidiolex-ul cu iarba de pe piață, care e folosită/ traficată în scop recreațional. ANM s-a încurcat în sofisme. Inițial au zis că da. După care au zis că nu. După care – prin aquis comunitar/ pe cercetare – Epidiolex-ul (canabindiol) a devenit legal. Doar că nu e nimeni să-l aducă. Nu e nimeni să deschidă ochii la asta.

Lucrez de 6 ani, ca psihiatru, cu oameni care au epilepsie și cu familii care au copii cu epilepsie. Fac asta după ce tatăl meu, la 24 de ore după o intervenție pe creier, a făcut o criză convulsivă. Una singură. Eu nu eram acolo. Mama mea era acolo. Mama mea s-a speriat atât de tare când l-a văzut cum se învinețește, horcăie și apoi începe să se zguduie încât a crezut că moare. M-a sunat, urlând în telefon, că tata moare. Încă-i mai aud vocea, uneori, și sunt 7 ani de-atunci. Tatăl meu n-a mai repetat, de-atunci, nici o criză. A luat, preventiv, doi ani fenitoină. În perioada de spitalizare era o criză de fenitoină injectabilă în farmacii. Am apelat la toți prietenii ca nu cumva să rămânem fără. Prieteni ATI-iști de la diverse spitale din București ne alimentau cu medicamente de care tatăl meu avea nevoie. Eu eram medic, și aveam prieteni medici. Ce fac oamenii care nu sunt medici sau care nu știu medici? Care nu știu pe nimeni? Care trăiesc într-un orășel de provincie și, în fiecare zi, nu o singură dată, își văd copilul cum se zgâlțâie în brațele morții, în dansul sacadat al cloniilor musculare?

Adele: Și ANM vine și-mi aruncă în ochi, că atunci când mă internez cu copilul cu convulsii, că de ce nu completez pe site la ANM reclamații. Reclamații? Păi dacă nu am acces internet, sau telefon smart, și eu sunt în spital cu fiul meu în crize, eu am timp să stau să scriu la ANM pe site? 

Adele, trebuie să te întreb ceva urât. Și vreau să-mi răspunzi cât poți tu de corect. De când ai început asociația, câți copii cu Dravet/ epilepsii rare au murit? De care știți voi.

Niciunul. Dar avem cazuri foarte grave, în care când mă sună mamele îmi îngheață inima. Și îmi e frică să răspund. Mă crezi? 

Copiii ăia merită să trăiască Adele.

Toți merită să trăiască. Și nimeni nu e Dumnezeu să le ia acest drept. 

Moartea unui copil prin neglijență organizată e sinistră, Adele.

Uite de aia nu dorm eu nopțile. Și urlu la lună.

Nu la lună trebuie să urlăm, Adele. La ei trebuie să urlăm. Și nu doar tu, eu, câțiva, puținii rămași lucizi în discuția asta. Nu doar noi. Și voi. Și ei. Și ele. Și cei care au copii sănătoși. Mai ales cei care au copii sănătoși. Cei care n-o să știe niciodată cum e să-ți fie refuzat accesul la grădiniță pe motiv că ai un copil handicapat. Cei care n-o să știe niciodată cum e să-ți zică ambulanțiera că ai copilul posedat și mai bine te duci la preot sau la un paroh de cimitir care deschide cartea. Cei care n-o să știe cum e să te plimbi prin parc și să-ți facă piciul criză în timp ce oamenii trec, indiferenți, și poate câțiva o să întoarcă privirea, înspăimântați, dezgustați, sau pur și simplu curioși de bâlciul peste care se întâmplă că au dat.

O să murim cu ei de gât, Adele. Fiecare mâncător de semințe instituțional. Fiecare impiegat la Căile Mortuare Române. Fiecare vatman al unui tren în care majoritatea merg cu nașul, și fiecare-i pentru sine. Și nu pentru majoritatea. Ci pentru minoritatea dintre noi. Acea minoritate care are aceleași drepturi. Aceleași speranțe. Același drept de-a trăit.

Le doresc celor care învârt roțile lumii să doarmă cum dormim noi. Le doresc să se trezească în aceleași gânduri pe care le avem noi. Le doresc să își frământe mâinile aidoma. Să-și chinuie mintea la fel. Și să deschidă ochii, într-o zi, la ce înseamnă curat, și bine, și drept în lumea asta. Iar dacă încă n-au învățat îi vom învăța. Cu vorba. Cu fapta. Și cu biciul dacă e nevoie. Pentru că slănina lor nu valorează doi bani în fața unui copil care geme. În fața unui copil care moare.

G

Noi să fim sănătoși!

Ante scriptum: În acest text sunt folosite copios formulări gen: ”1: 1500”  care reprezintă șansa, dintr-o anumită cifră, că se întâmplă un eveniment oarecare. Aici moartea lovește un om din 1500.

Cea mai grea întrebare, când am fost la Alba Iulia cu grupul de vaccinologie, a venit de la un părinte din sală. Admitem că vaccinurile își fac treaba. Admitem că toxicitatea lor e foarte mică, dar nu diferită de zero. Admitem și că vaccinurile nu cauzează autism. Admitem, în același timp, că o dată la un milion de cazuri, un copil dezvoltă totuși complicații grave după ce primește un vaccin. Poate că moare. Poate că rămâne cu probleme grave de sănătate. Până unde merge medicina, de fapt? Și, urma întrebarea, merită să ”sacrifici” măcar un copil în scopul de-a imuniza o comunitate?

Când am început să răspund, admit că nu știam încotro am s-o iau. Și eu am un copil. Și primul reflex este că n-am să-l sacrific. De ce s-o fac? Și cine-ar îndrăzni să-mi ceară asta? Răspunsul emoțional e ”nu”, nu merită nici măcar un copil sacrificiul.

Dar am stat să mă gândesc mai atent, astfel că răspunsul meu a fost următorul:

În anul în care tatăl meu a fost operat pe creier, doctorii mi-au pus în față un formular de consimțământ informat înainte de procedură pe care tata a fost obligat să-l semneze, împreună cu un membru al familiei. Acel membru al familiei am fost eu. Erau discutate acolo potențialele complicații, atât înainte, în timpul, dar și după intervenție. Printre ele – moartea. De unde moartea obișnuia să fie un obiect abstract, pe foaia de hârtie mă uitam și era ceva foarte concret. Și avea și o cifră lângă ea. Tatăl meu avea 10% șanse să moară în urma, sau din pricina, operației. Straniu nu era că mă uitam la procentul respectiv. Straniu e că m-a lovit realitatea, că în ziua respectivă urmau să fie cel puțin 10 operații. Și poate că un om va muri. Un om care, ca și tatăl meu, va fi semnat că e de acord cu intervenția. Am avut un moment de panică. Cine stă să numere că, în același timp, șansele de reușită erau de 90%? Și-apoi mai era și al doilea adevăr care-mi pălise mintea. Ca să ajungă la cifra asta, medicii operasă inumeri înainte de aceeași problemă. Din care 10% muriseră. Nu era un număr oarecare. Era un număr construit pe rezoluția altora care, voluntar, au acceptat o intervenție în timpul căruia s-au petrecut. S-au dus. S-au sfârșit. Au expirat. Exitus. Adio. Pe veci.

Nu prea ai de ce să legi informația asta. O șansă din 10 o fi mult? O fi puțin? 

Am dat peste un tabel informativ făcut de americani (da, acei americani și ideile lor năstrușnice) despre ”șansele de moarte asociate cu activitățile zilnice”. O adevărată comoară informațională. Afli tot felul de lucruri compilate din statistici. Spre exemplu ai cam 1:100.000 șanse să mori dacă sări cu parașuta. Sau dacă dansezi la o petrecere. E mult mai periculos să te dai cu deltaplanul, prin comparație (1:560). Să faci box e mai sigur decât să te dai cu zmeul (1:2200) dar mult mai periculos decât să faci scufundări (1:34.400). Cel mai sigur, din statistici, este să o arzi la calculator. Sau să scrii pe blog. Să joci table. Sau șah. Bine, nici șahul nu mai e ce-a fost odată. Riscul să mori când joci șah există. E mititel rău, dar diferit de zero. Un om din 200 de milioane a jucat șah și-a murit.

Un vaccin e la fel de sigur, statistic, ca înotul, alergatul prin parc, datul cu placa pe pantă, sau cu schiurile pe pârtie. Tatăl meu, prin analogie, avea aceleași șanse să moară ca un alpinist care se decide să urce pe Everest. 

Dar viitorul? Americanii au făcut niște calcule foarte simpatice. Stimate cetățean, dacă mai ales trăiești pe continentul cu pricina, în anul care urmează ai 2 șanse dintr-un milion să mori accidental, împiedicat de o bordură sau bolovan (1:500.000). Ai 3 șanse la milion să cazi de pe scaun sau din pat, și să-ți rupi gâtul (1:366.000). Mare atenție la trepte sau scări, sunt mult mai periculoase decât mersul pe plan plat (1:180.000). Și nu cumva să te sui pe bloc, tabelul spune că doi la milion vor cădea de la înălțime. Și, ca să închei acest scurt delir al micilor riscuri, Zeul proporțiilor spune că ai o șansă din 22 de milioane că-ți vor lua chiloții foc. Și vei muri. Nu e deloc de colo, avem în România populație suficientă pentru un astfel de incident groaznic.

În 1930, pe când Simionescu publica o carte obscură – Țara noastră – lucrurile stăteau cam așa. La fiecare 1000 de nașteri mureau 23 de copii. În fiecare an, în România, se nășteau peste 600 de mii de copii. Asta însemna că, anual, în Regat, mureau cam 14 mii de copii. Încearcă să-ți imaginezi asta, pentru un moment.

Spune Simionescu: ” partea dureroasă e că mortalitatea copiilor până la 5 ani este excesivă, […] mai mult de 60% din numărul total al morților, iar mortalitatea copiilor până la 1 an este de 1/3 din cea totală.[…] Mortalitatea infantilă în genere atinge în unele sate peste 30% din numărul născuților vii sau peste 40% din mortalitatea generală. […] Mulți copii mor mai des în prima săptămână după naștere. Mor cam pe jumătate din cei dintr-un an, în prima lună, iar până la un an moartea cosește dintre copii aproape 1/3 din cifra morților dintr-un an. Mai mult de jumătate dintre morții unui an (52%) sunt nevârstnicii, cei care n-au împlinit încă 29 de ani. […] Cauzele, în special ale mortalității atât de mari din România, sunt de pus în primul rând asupra igienei precare și slabei culturi generale în mediul rural. Debilitatea congenitală dă procentele cele mai mari de morți (39:10.000), în legătură cu subalimentația care domnește îndeosebi la sate, cât și la populația săracă din orașe. Mortalitatea mare a copiilor se explică nu numai prin debilitatea părinților, prin neștiința mamei, ci și prin lipsa medicilor și a moașelor de la țară. Slăbirea mamei, sifilisul, alcoolismul duc la slăbirea copiilor și la expunerea la tot soiul de boli din primele zile de naștere. Marea mortalitate printre sugaci o dă diareea, fie prin alimentarea cu lapte de vacă, fie din mâncarea fructelor crude; debilitatea copiilor este o cauză principală. După diaree, pneumoniile și tusea convulsivă seceră mulți copii mici; 78% dintre copii morți înainte de un an aparțin la familiile (sic!) în care mama e analfabetă. 

Hai să descifrăm un pic cifrele. Asta înseamnă că, în fiecare an, vreo 4500 de copii mureau până să împlinească un an. Dintre ei, cam 3700 de tuse convulsivă sau pneumonii. Asta era realitatea, înainte de vaccinare. În 2012, adică 80 de ani mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Mortalitatea infantilă a scăzut, în mediul urban, de aproape 4 ori (6.6: 1000). În mediul rural, adică la satele de care vorbește Simionescu, rămâne inacceptabil de mare (11.8: 1000). Totuși, moartea de cauză respiratorie nu mai reprezintă aproape 8 din 10 cazuri de morții în primul an de viață. În fapt, moartea de tuse convulsivă sau pneumonii a scăzut până pe la 4%.

Ce a făcut diferența? Două lucruri: antibioticele și vaccinoterapia. Ce-a rămas la fel? Analfabetismul, de multe ori, sărăcia, clișeele alimentare (laptele de vacă, fructele crude etc) și mai nou absența medicului și a moașei în mediul rural.

Întrebarea dacă merită un copil sacrificat ca un milion să trăiască se bazează pe un artificiu grosolan de argumentație pe care îl folosesc anti-vaxxer-ii de pretutindeni. Nu există pe lumea asta ONG-uri care să militeze împotriva datului cu placa pe pârtie, sau împotriva jogging-ului în parc, pentru că o dată la un milion cineva moare la ski sau în parc. Cam cum ar suna să spui: ”ești pregătit să-ți sacrifici soțul pentru ca alți oameni să facă mișcare prin Herăstrău”? Aude cineva de vreo organizație care să militeze împotriva bypass-ului aorto-coronarian, unde mortalitatea e de 1%., de zece mii de ori mai mare decât la vaccinare? Nu. E o propagandă isterică. Diferența e că oricând vorbești de copii se activează instinctul de părinte care uită de proporții, de relativitate. Se gândește în absolut. Se gândește personalizat. Se gândește cu copilul pe masă. Și ca în nuvelele lui Dr. Seuss, în numele ”copilului” personalizat se scandează infamii, se aruncă săgeți psihotice în corpul medicinei. Oamenii uită că sunt aici, majoritatea, azi, pentru că bunicii lor au fost vaccinați, au luat antibiotice, s-au dus la doctor, n-au crâcnit în front. Țâfna și gâlceava pe care-o propun se întâmplă într-o lume în care poliomielita aproape a fost eradicată, în care difteria nu se mai întâmplă, în care nu mai mor jumătate din copii la un an după ce s-au născut. Dar așa e istoria, suntem condamnați să uităm și apoi să repetăm tâmpenii cu consecințe catastrofale pentru credințe iraționale pe care le întreținem dintr-un ciudat analfabetism, o incultură cu spoi și cu iluzia verosimilului. Noul incult nu se bâlbâie, dar turuie pe nerăsuflate enormități pe care le-a citit pe-un blog, pe-o pagină de facebook. El nu se crede incult pentru că a citit ”cărți” și asta-l face apt să participe la ”discuție”. Să-mi fie cu iertare dar știința nu se face nici prin referendum, nici prin plebiscit, se face printr-un demers în care puțini sunt chemați, și mai puțin aleși.

Ce-i doresc eu copilului meu? Îi doresc să crească într-o lume în care copiii lui nu vor pica precum muștele din cauze prevenibile. În care o fetiță nu va face cancer de col uterin pentru că nu s-a vaccinat anti-HPV. În care un băiețel nu se va naște cu rubeolă congenitală. În care își va asuma riscurile, între care cel mai mare risc de moarte îl reprezintă viața însăși. Sunt norocos că m-am născut în epoca mea. Sunt norocos că niște oameni au avut curajul, acum 200 de ani aproape, să nu se dea bătuți în fața bolii, și-a morții, și-au gândit mijloace prin care epidemii care făceau ravagii să fie combătute, și mai apoi prevenite. Bunicul meu, născut în 1917, avea doar 1 an când epidemia de gripă spaniolă, a omorât peste 50 de milioane de oameni, mai mult decât toți cei căzuți la datorie în Marele război. Singurul lucru care l-a salvat au fost munții, bariera geografică în fața migrației umane care căra virusul. În 2015 munții nu ne mai apără, geografia trebuie regândită de epidemiologi. Pentru că omul bântuie. Și boala odată cu el. Poliomielita a reapărut în Siria, spre exemplu. Anul trecut autoritățile române au găsit, într-un container cu varză, migranți ilegali sirieni. Ce-ar fi dacă n-ar fi fost vaccinați anti-polio? Până și ISIS, între două decapitări rituale în numele religiei, și-au vaccinat militanții împotriva virusului. Teroriști, teroriști, dar nu tonți. Nu prea poți construi califatul cu mujahedini suferind de paralizie flască.

Curentul anti-vaccin trebuie preîntâmpinat, și trebuie preîntâmpinat viguros, argumentat și definitiv. Eu îmi asum posibilitatea că n-am dreptate. Îmi asum posibilitatea că am să fac rău în actul medical. Îmi asum, semnez și parafez în josul paginii. Și nu mă ascund după impunitatea libertății cuvântului. Eu nu pot scrie orice trăznaie și s-o propun unor entuziaști isterici că ”acesta” e adevărul, pentru că mă simt generos, pentru că nu-mi ajunge să-mi păstrez părerile pentru mine, pentru că-mi trebuie o masă de aplaudaci, pentru că așa mă gândesc că fac un bine umanității dacă diseminez niște enormități. Ce-am să răspund părintelui care s-a luat după niște bumbeni pe Internet și-apoi îi moare copilul? Că e în regulă? Nu e în regulă. N-a fost, nu este, și nu va fi vreodată în regulă să lași oameni să coacă în cazanul lor de delir.

(* Foto: doi copii fac fizioterapie de recuperare post-infecție cu virusul poliomielitic)

G

Ce nu pricepe un anti-vaxxer

N-ar fi fost atâta avânt în mișcarea anti-vaxxer-ilor dacă n-ar fi existat Andrew Wakefield, și studiul lui de acum 15 ani prin care propunea, în faimosul jurnal britanic The Lancet nici mai mult nici mai puțin decât o legătură cauzală între a) vaccinul ROR (anti rujeolă, oreioin, rubeolă) și b) dezvoltarea de autism ori tulburări înrudite la copil. Lucrarea științifică a fost între timp retrasă, Lancet și-a cerut mii de scuze, Wakefield a recunoscut public că a fabricat datele asupra celor – atenție! – 12 copii (!!!!) incluși în cercetarea lui. Dar furiile ieșiseră din cutia Pandorei, și iacătă că, și în prezent, legenda continuă, în timp ce milioane de părinți de pe Terra frisonează la gândul că o injecție ar putea să le îmbolnăvească pruncii de-o boală pe care i) nu o înțeleg dar de care ii) se tem ca de dracul. Contribuie la asta povești siropoase, cu sâmburi de adevăr narativ personalizat, precum cea propagată de Jenny Mcarthy, fostă iepuraș Plaboy și în prezent un fel de Jeanne d’Arc a luptei ”anti-vaccin” îndeosebi în Statele Unite. Contribuie, la noi prin Las Fierbinți, imaginea la fel de masticabilă a Oliviei Steer, care-a adunat împrejurul ei o comunitate febrilă de apologeți, pe cât de zgomotoși pe-atât de rezistenți la evidențe.

La vremea respectivă, pe mapamond, oamenii au luat alegația lui Wakefield în serios. Comisile de sănătate ale FDA-ului (autoritatea regulatoare americană privind produsele farmaceutice) au revizuit în repetate rânduri propunerea că anumiți compuși care sunt folosiți în fabricarea unui vaccin ar putea crește riscul de boală autistă (thiomersal-ul în particular, un organo-mercuric folosit în conservare/ prevenție a contaminării cu bacterii/ ciuperci a probei). Din pricina simplului fapt că experții din aceste comisii n-au putut respinge definitiv ipoteza alternativă, i.e. dincolo de orice dubiu, produsele care-l foloseau (pe thiomersal în speță) au fost retrase de pe piață deși, atenție, studiile au continuat să infirme o legătură asociativă între produs și autism. Raționamentul pe care l-a folosit FDA-ul a fost următorul:

1) metil-mercurul (thimerosal/ thiomersal) în doze mari poate afecta sistemul nervos al omului.

2) dar doza dintr-un vaccin e mult sub nivelul de risc. Totuși

3) dacă un copil primește numărul maxim de vaccinuri de pe calendarul de vaccinare, așa cum era el în 2001 cel puțin, când s-a făcut raportul, nivelul cumulativ de thiomersal depășea acel prag de siguranță.

Din care pricină suspiciunea n-a putut fi refuzată. Iar membrii comisiei au spus următoarele:

”Deși dovezile sunt indirecte și incomplete, iar relația (thiomersal – autism) nu este stabilită, este biologic plauzibilă”.

FDA observa totuși un lucru vital, anume că, la vremea respectivă (2001):

”Nu există (bold adăugat) studii epidemiologice publicate care să examineze asocierea potențială dintre vaccinurile care conțin thimerosal, și tulburări pervazive de dezvoltare (n.a.: autism)”

În 2015, lucrurile stau sensibil altfel. Plecând de la alegația lui Wakefield, comunitatea medicală a studiat problema. Mult. Și bine. Astfel că azi FDA-ul are ce-i lipsea în 2011. Evidențe. Cea mai recentă meta-analiză, după aproape 20 de ani de eforturi oneste ale comunității medicale, ipoteza a putut fi disconfirmată. În meta-analiza publicată în Vaccine de Luke et al concluzia apare, negru pe alb: Vaccinurile nu sunt asociate cu dezvoltarea autismului. Autorii s-au uitat la cele mai mari studii făcute pe planetă pe tema asta, însumând peste 1.000.000 de copii. Inclusiv – atenție! – legătura thimerosal – autism a fost infirmată. Scriam, în martie ale acestui an, după ce a apărut articolul, că mie mi se pare că dezbaterea este închisă.

Mai rămânea un ultim bastion de discuție, portița lăsată deschisă de comisia FDA-ului care propunea că e plauzibil că la copiii vulnerabili, care deja sunt la risc de a dezvolta autism, vaccinul MMR (ROR în România) ar putea să declanșeze boala, să acționeze ca un catalist. Șansa, fie ea și infimă, a fost exploatată copios de anti-vaxxers în retorica publică, o retorică, repet, bazată pe inducția fricii și a panicii în rândul populației.

Luna aceasta, în Jurnalul Asociației Americane de Medicină (JAMA) se întâmplă un pic de istorie. Pentru că Anjali Jain, un cercetător de la The Lewin Group, Falls Church, Virgina, sub coordonarea lui Craig Newschaffer de la Insitutul de Autism de la Universitatea Drexel din Philadelphia publică rezultatele unei cercetări mai mult decât ingenioase, care desființează, o dată pentru totdeauna, asocierea vaccin ROR – autism la populații vulnerabile. Ce-a făcut Jain? Foarte simplu. S-a uitat la o cohortă de aproape 100 de mii de copii incluși în planul de vaccinare de pe asigurarea lor privată. Criteriul inițial de includere în studiu a fost foarte simplu: trebuie să aibă cel puțin un frate/ sau o soră. Unii dintre ei aveau autism, și frate/ frați sănătoși. Alții dintre ei erau sănătoși, dar aveau un frate bolnav de autism. Iar alții aveau autism, și un frate la rândul lui diagnosticat cu autism. Sunt cele trei opțiuni posibile când definești ”riscul” de tulburare autistă. Fie o ai, dar frații tăi nu, fie n-o ai, dar ești totuși ”la risc” pentru că ai frate bolnav, fie ești la maxim risc devreme ce și tu, și alții pe orizontală, au dezvoltat boala. 

Rata de vaccinare ROR (MMR) în cohorta aceasta a fost de peste 80% la 2 ani, și peste 90% la 5 ani, vârsta maximă de includere în studiu. Rezultatele analizei statistice nu lasă loc de interpretare și merită reproduse aici (a se vedea momentul istoric):

”În această cohortă de copii […] administrarea de vaccin ROR nu (bold adăugat) a fost asociată cu risc crescut de autism sau tulburări înrudite, indiferent (bold adăugat) dacă un frate avea, sau nu, autism. Aceste rezultate indică (bold adăugat) nici o asociere dăunătoare între vaccinul ROR și autism/ tulburări de spectru autist (ASD) la copii deja la risc crescut de ASD”

Ce nu pricep anti-vaxxer-ii este că medicina nu funcționează pe principiul sectei, și dacă are religiozitate e una motivată empiric. Susții că există o asociere între consumul de păducel și autism? Sigur că da, ne uităm, folosim metode riguroase de analiză matematică, ne uităm în populații mari, comparăm grupurile, ne uităm la problemă din perspectivă probabilistică și uite-așa o să ajungem, în cele din urmă, la un adevăr care să fie argumentabil rațional, nu isteric. Medicii nu fac parte din vreo conspirație mondială a industriei farmaceutice. Ce doctor responsabil, dacă ar avea evidențe că medicamentul pe care-l dă cauzează boală, ar continua să-l dea?

Studiul fabricat al lui Wakefield a declanșat ceea ce un autor numea ”cea mai mare șarlatanie a secolului XX”. E o dovadă în plus că, înainte de-a propune cauze pentru orice boală de pe lumea asta, ar fi bine să practici enorm de multă reținere. Pentru că autismul e o bulă ușor de detonat. E ușor de detonat pentru că există, spre durerea părinților dar și-a comunității medicale, autism. Există milioane de copii pe planetă care suferă de o boală pentru care (încă) nu avem un răspuns definitiv terapeutic. La fel ca și pentru cancer, pentru SIDA, pentru unele boli psihice șamd. Există un motiv pentru care astfel de asocieri au fost făcute în cercetare, fie ea științifică or ba, anume că X sau Y ”provoacă” ori ”cauzează” cancer, autism șamd. Pentru că, ipotetic, dacă ar fi adevărat am putea ”preveni” boli care înspăimântă. Ironic, același motiv care a dus la fabricarea de vaccinuri e folosit, azi, de anti-vaxxers. Tocmai motivul că variola, rubeola, difteria, poliomielita ucideau pe capete până acum 200 de ani a inspirat dezvoltarea unui agent care să ”imunizeze”, să ”prevină” boala mai degrabă decât să o combată. Pentru că cel puțin în unele cazuri n-avem nici azi tehnici de-a combate un morb, vezi spre exemplu poliomielita.

Despre oreion s-a spus că nu e o problemă atât de mare, care e șmecheria? De rujeolă/ rubeolă în schimb se moare. Lucru care s-a întâmplat, deja, în câteva micro-epidemii care au curmat viața unor copii ai căror părinți astăzi nu vor fi reconfortați de anti-vaxxers, ci tot de medici.

Nimeni nu spune să nu dezbatem. Hai să dezbatem. Hai să dezbatem onest, cu probele pe masă. Cu studiile pe masă. Hai să ne uităm la dovezi, hai să căutăm adevărul. Dar când adevărul e că nu există o asociere, fie ea corelație sau de tip cauzal, între vaccin și autism, de ce-ai să continui? De ce-ai să continui să vituperezi pe marginea subiectului în fața unei comunități care e foarte probabil că nu citește JAMA, nu citește studii științifice, citește mai degrabă forumuri și post-uri pe facebook? Ce-ai de câștigat? E posibil că tu crezi că ”faci un bine”. Că te prevalezi de dreptul tău la ”liber cuvânt”. Dar adu-ți aminte că ai o responsabilitate inegală în fața omului pe care-l îndoctrinezi, spre deosebire de doctor. Dacă doctorl greșește, plătește, plătește cu parafa lui, plătește cu dreptul lui de practică, plătește cu reputația și mai plătește și cu portofelul pentru că va fi dat în judecată. Dar tu, doamnă Steer, dar tu, Felicia Popescu, ce legitimitate aveți alta decât dreptul la liber cuvânt când prozelitați împotriva vaccinării? Ce să fac, să-mi instruiesc pacienții potențiali care vor suferi din pricina voastră să vă acționeze în instanță? O să vă ascundeți în spatele faptului că sunteți a) jurnalist, b) blogger și deci e treaba voastră ce scrieți, e o lume liberă și oamenii sunt liberi să citească toate trăznăile. E o sămânță de gândire magică și aspirație medicală în fiecare doctor nefăcut, cineva care și-a dorit să devină medic când era copil și n-a ajuns acolo. Ei uite că unii dintre noi chiar am ajuns. Și nu se ajunge ușor. Ca să ajungi doctori treci printr-o perioadă medie de 11 – 12 ani de formare profesională continuă. Și continui să citești, să înveți, să te șlefuiești profesional de fapt toată viața. Nu suntem egali. Dar asta nu contează. Contează, pentru mine și sper pentru cine citește, doar evidențele.

Și evidențele sunt clare.

G

Capra vecinului și vacanța romană

Mi-a propus să scriu un articol vitriolic despre Mircea Badea. Eram la munte și mă uitam, absent, la împrejurimi. Mai o creangă de brad. Mai un piuit de pasăre. Mai un legănat de hârzob. O cafea. Un Jaeger. Mici plăceri ale vieții. În nemernicia mea plecasem din marele oraș. Măcar pentru câteva zile. Măcar pentru câteva ore. De liniște. Cu toată compasiunea pe care o posed, un pic nativă și copios educată, sunt momente când nu mai pot. Când mi se ia. Când simt nevoia, precum muncitorul din latrină, de-o gură de aer proaspăt. Pe care, deci, mi-l savuram când a sunat telefonul. Să zic da? Să zic…nu? Am zis ”poate”. Și, în parșiv-agresivitatea mea, n-am putut. Ei, uite că n-am putut. Mai are omul și momente de neputiință. Nu că n-ar fi fost tentant. Vestea era cu adevărat bășinoasă. Cetățeanul Badea postase la el pe blog un mic mesaj juisant despre KO-ul suferit de propriu-i antagonist. Care rimează cu motociclist. A pus și-un film despre ”execuția găinei nesimțite”. O nouă filă în lunga carte a excrementelor care, ca în ”Înnorat cu șansă de chiftele”, populează cerul înseninat al patriei. Dacă stai, seara la asfințit, să privești bagdadia sunt șanse, chiar și departe, pe Valea Prahovei, că vei vedea un căcat zburător. Nu știi cine l-a lansat. Nu știi unde aterizează. Duhoarea e mascată fin de rășina pădurilor nesimțite. O percepi, mai apoi, când te întorci spre capitală, încă de la vreo 60 de kilometri distanță. Jegul citadin se ascunde în fund de gât cam de pe la Ploiești.

Și, ieri pe la prânz, mi-a propus, din nou, să scriu un articol vitriolic despre Mircea Badea. Am răspuns că aș fi dispus să scriu un articol despre Schadenfreude în mass-media. Căcat, mi-a răspuns, ce știe cititorul nostru de schadenfreude. Nici măcar nu poate să-l citească, darămite să priceapă la ce se referă. Or scrii la sânge, or nu scrii deloc. N-aș scrie la sânge, sângele nu mă pasionează. Atunci nu scriem, zice. Și-am lăsat-o așa.

În îndoială. Pentru că pe fond subiectul merită o poveste. Mi-am adus aminte de dimineață de frisonul pe care l-am avut după ce Cătălin Striblea, fost coleg cu mine la Realitatea, ani de zile în urmă, a făcut un accident vascular. Cătălin e un jurnalist pur-sânge, un om calm, pe care l-am admirat. A construit din rădăcini secția Politică a Realității. De-acolo a plecat, de exemplu, Alex Dima, care între timp a ajuns brand-ul care a ajuns. Mă văzusem cu Cătălin de curând la reuniunea grupului inițial de ”nebuni”, în sensul bun al cuvântului, care au acceptat să meargă până la capătul lumii, în ”Pubela TV”, embrionul tuturor televiziunilor de știri care au urmat. Pe unde-a trecut, fără succes, și Mircea Badea. Același Badea i-a urat, în februarie 2013, lui Striblea să facă și-un al doilea AVC. Mi-am zis că totuși există o limită. O fi omul lup pentru om, dar nu câine. După care, nu de mult, a murit Horia Tabacu. Pe mormântul lui, din nou, cetățeanul Badea a jucat cazacioc. Indiferent de motiv, că e pentru bani, pentru publicitate, pentru setea romană a pulimii care trăiește din rachiu și pufuleți, n-ai cum să nu conchizi că o astfel de reacție e dincolo de limită, patologică. Mergând înapoi pe firul apei mi-am adus apoi aminte că, prin 2012, același Mircea Badea îl declarase mort pe Cristian Tudor Popescu. În mintea mea s-a creionat un motiv repetitiv. Triumful christic al gazetarului care ”cu moartea pre moarte călcând”, răcnește triumfal de fiecare dată când vreun ”dușman”, vădit sau închipuit, suferă, sau intră în colaps. Nu se pune problema hazardului. Nu e o chestiune care apasă pe oricine, iminența bolii, iminența morții. Nu. Momentul de megalomanie dictează că cetățeanul Badea are un cuvânt de zis în căderea Secerii. Prin manipularea planetelor. Boala lui? Schadenfreude. Acel cuvânt despre care nu poci scrie că n-o să priceapă cititorul de ziar despre ce e vorba. Ei lasă că nu scriu la ziar. Scriu aici. N-o să ajungă la tot atâția oameni, dar poate, din nou, cine știe. Poate-ajunge la cetățeanul Badea. Tot ar fi ceva.

Schadenfreude înseamnă să te bucuri, până la patologic, de răul altuia. Lord Byron are o formulare mult mai romatică a fenomenului – ”vacanță romană”. O ”vacanță romană” e ziua liberă pe care o dădeau imperatorii pulimii când se organizau lupte cu gladiatori la Colliseum. Visul luptătorului în arenă, spune Byron, e să moară într-o astfel de zi în uralele mulțimii, și toți să se bucure de vărsarea de sânge. E una dintre cele mai ciudate trăsături ale conștiinței umane, sentimentul de euforie pe care îl resimți când cineva experimentează durere, fizică or psihică. Despre ”schadenfreude” (care, apropos, se citește șadănfroide) Arthur Schopenhaur scrie: 

” [este] bucuria perversă pe care omul o are din nenorocul celorlalți, și care rămâne cea mai rea trăsătură a naturii umane. Este un sentiment înrudit îndeaproape cu cruzimea, de care este diferit, ca să spunem adevărul, doar în teorie, nu și în practică. În general, îl găsești acolo unde-ar trebui să găsești milă – mila, care este opusul lui, și adevărata sursă a tot ce e justiție și caritate autentică. [Prin comparație] invidia, deși un sentiment preprobabil, încă mai are o scuză și este, în general, o calitate profund umană; în timp ce schadenfreude e diabolic, și provocările lui sunt precum râsul din Iad”

Freud l-a citit pe Schopenhauer, cu siguranță. Interpretarea lui asupra noțiunii a fost că, de fapt, ”vacanța romană” e o defensă împotriva pornirilor agresive ale individului, pe care aceste le proiectează ”magic”, pe obiectul fixației lui. Prin dezastrul la care asistă își reglează, intern, propria lui frică psihotică de a fi agresat și ”supraviețuiește” amenințării cu moartea din partea obiectului. De aici bucuria. De aici triumful. Represia primitivă a agresiunii duce la un astfel de debușeu. Prin asta, schadenfreude face parte din ontogenia psihică a fiecărui individ. Anul trecut, într-un studiu spectaculos făcut de niște cercetători de la Universitatea din Haifa (Israel), fenomenul a putut fi observat la copii cu vârste de doar 2 ani în situații de inechitate/ adversitate socială. Concluzia lor e că adaptarea are caracter evoluționar, și a apărut ca răspuns la conceptul social de ”nedreptate” (unfairness în original). Ce e și mai interesant e că există un mecanism cerebral pentru asta, un ”circuit” cu ”nuclei” în creier care, de fapt, face legătura cu alte mecanisme primitive de…recompensă. Într-un alt studiu care a făcut vâlvă, de data asta publicat în Science, o echipă de japonezi s-a uitat la pattern-ul de activare a creierului la subiecți altfel sănătoși, în prezența une paradigme de stress. O paradigmă de stress e un model simplificat de activare a invidiei individului, dar și de schadenfreude. În ecuația ”invidie”, se activa o anumită parte a creierului (dorsal-anterior cingulat). În ”schadenfreude”, o parte numită striat ventral, care e implicat în răspunsul de recompensă. Cu alte cuvinte, pentru persoana care experimentează un astfel de sentiment, corelatul e plăcut, e ca și cum ai mânca ciocolată. Ce a putut să clarifice studiul din Science e că, obligatoriu, schadenfreude apare ca recompensă doar la individul care experimentează invidie puternică, și când necazul i se întâmplă persoanei ”avantajate” și ”auto-relevante”, unde ”auto-relevante” se traduce prin ”auto-suficiente”, ”desăvârșite”, ”împlinite”.

Cred că este deci rezonabil să admit argumentul că, devreme ce Mircea Badea are un lung șir, în trecutul lui recent, de ieșiri publice în care a măscărit colegi, adversari, antagoniști, opozanți, că cea mai la îndemână explicație e că e consumat de invidie, o invidie în care îi percepe pe aceștia ”avantajați” și ”auto-relevanți”.

Problema mea nu e totuși cetățeanul Badea. Aici mă separ de demersul colegilor mei jurnaliști care, momentan, joacă un catch-22 cu prezentatorul Intact în care, vrând nevrând, oglindesc devianța comportamentală a acestuia. Întâmplarea face că strategia ”cui pe cui se scoate” nu doar că nu e terapeutică, dar poate fi și periculoasă. E o vacanță romană perfectă. Cineva va muri în sânge în arenă, nu contează, mulțimea va scanda în urale. E pâine. E circ. Câștigă și Mircea Badea. Câștigă și antagoniștii lui. Batoza deja infectă a presei menține o stare fragilă de echilibru în care articole care conțin ”sânge”, ”halucinant” și alte figuri de stil fac rulaj suficient încât să ofere sentimentul (de altfel fals) că articolele respective sunt relevante, sau la un moment dat ”bune”. Nicidecum. E o dizenterie mediatică, un morb infecto-contagios, în care unul nu-i mai breaz decât celălalt. Ce e și mai dureros e că audiența e în veșnică ascensine, între tabere poți să numeri sute de mii de oameni, dintre care unii sunt veritabili mujahedini. Se împart ocări. Se dau apelative. Se formează folclor. Pe bucuria oferită de moartea caprei vecinului se tratează, paleativ, insuficiența maselor. Educație insuficientă. Sănătate insuficientă. Mobilitate suficientă. E reprobabil pentru toți, și-am scris-o și în trecut, că au coborât în troaca presei de scandal. Una e presa de controversă, alta e presa ca bici al lui Dumnezeu. Ce face Mircea Badea e să ofere legitimitate pornirilor bumbene ale unei mase de fragilizații comportamental care vor putea, apoi, invoca plăcerea pe care-o resimt când zgârie mașina vecinului, sau când râd cu poftă la schingiuirea unui boschetar. Ce fac adversarii lui Mircea Badea e să propună că administrarea unei ”lecții” agresorului cumva îi face mai puțin agresori, sau agresivi. Într-o lume cât de cât literată, cât de cât citită (hai să nu zic smerită), comunitatea ar cenzura, prin indiferență sau chiar blam, o astfel de ciorbă toxică. Dar nu. Nu în România. În România există o relație lineară, invers proporțională între nivelul de bunăstare al individului, pe de-o parte, și apetitul pentru scabros, pentru cealaltă parte. Când zic ”bunăstare” nu mă refer la bani. Ci la acea stare bună pe care ți-o dă auto-relevanța, auto-suficiența, altruismul social, sentimentul de apartenență etc. Precum oile în saivan ”ultrașii” fiecărei părți a problemei scandează, din galerie, îndemnuri glorioase pentru triumful unuia dintre eroii pe care apoi îi emulează, în viața de zi cu zi, până la atomizarea completă a vieții. E un râs, un gâlgâit perpetuu care transpiră din străzile orașului, o folie de intensitate psihotică, fără răspuns, fără strategie curativă sau măcar de ameliorare simptomatică.

Post-scriptum:

E posibil (deși improbabil) că cetățeanul Badea va răbda să citească prin stuful pe care tocmai l-am scris. E posibil (deși improbabil) că și adversarii lui Badea vor citi (cum era expresia?) ”delirul grafoman” la care m-am supus. Și e probabil, de data asta, că nu vor fi priceput mare lucru. Chestiune care de altfel mă lasă profund indiferentă. Nu mă adresez zeloților. Mă adresez celorlalți, pătura gri care e obligată, cotidian, să participe prin contiguitate la o astfel de silnicie și căreia i se recomandă că nu e musai să se uite, pot oricând schimba ”canalul”. Doar că e o problemă. Pot schimba canalul, dar nu pot schimba la fel de ușor orașul, sau țara, în care mă văd obligat să trăiesc laolaltă cu o faună din ce în ce mai virulentă. Singurul vaccin pe care îl găsesc la asta e să scriu, puțin/mult, bine/ prost, nu contează, dar să scriu sincer, onest despre ce gândesc vis-a-vis de asta. Pentru că m-am născut cu un defect. Răul aproapelui nu-mi iscă plăcere. Dezastrul politrucului nu-mi urcă zâmbet pe buze. Căderea din grație a personajului mesianic îmi dă cel mult o formă de melancolie, în banalitatea ei. Se vor grăbi poate unii să dea cu bolovanul la cele de mai sus. Piatra lor e un argument valid, valabil și consistent la adevărul deja afirmat: acolo unde e piatră, e invidie. Acolo unde e invidie, e inferioritate. Și acolo unde e inferioritate, e sărăcie. Trăiesc într-o Românie săracă, și asta-mi ocupă tot spațiul.

G

 

Profesorul de patimă

Aș minți să zic că l-am cunoscut pe Dumitru Păduraru. Deși, istoric, l-am cunoscut, odată, pe Dumitru Păduraru în perioada în care eram băiat de trupă la UMF București, la Catedra de Anatomie condusă de Cezar Th. Niculescu. Moldovenii veneau mai rar prin sud. Pe Păduraru, ca și pe alții (frații Maghiar, Mircea Ifrim, floarea Bihorului și împrejurimilor) i-am întâlnit acum 16 ani la Primul Congres Internațional (sic!) de Anatomie de la Băile Felix, ținut cu multă surlă și fanfară de fratele de arme al lui Cezar, ”academicianul” Ifrim. Azi un bătrânel decrepit, uitat prin diverse saloane ale Sănătății de burg din capitală, Ifrim era la vremea respectivă un autentic patron de arte, cu părul atent cănit, cu inelul gros al cavalerilor cruciați pe-o falangă prelungă, descărnată, și o quasi-imperceptibilă halenă de putred care se amesteca cu parfumul onctuos spritzat pe costumul vișiniu. Era un personaj, Mircea Ifrim. Era o cocotă. Dar acasă la el, la Oradea, Dumnezeul primei universități private de medicină din Vestul țării era omniscient, omnipotent, un Mecena al universitarilor. Printre ei, tinerel și ager, Păduraru, pe o traiectorie balistică pe care stăteau și cățelandrii ca noi. Ești cuminte, de la preparator te păstrez asistent. Stai câțiva ani asistent, ții bine capul între urechi, știi când să vorbești dar mai ales când să taci, și-o să fie totul bine. În câțiva ani o să fii șef de lucrări. Mai tai pe unul pe stânga, mai sapi pe unul pe dreapta, dacă ai supt licuriciul potrivit ajungi și conferențiar. Profesorii de azi? Mulți dintre ei, la sfârșitul mileniului trecut, erau cum era și Păduraru. Aspiranți înfometați, cu ochi sticlind și guri hulpave.

Bătrânii noștri aveau o aură vampirică. Nemuritori. Răi. Cuceritor de răi. Intoxicant de perverși în felul în care-și vedeau studenții. Totul era, în fapt, un exercițiu psihologic de dominare. Profesorul nu umbla niciodată singur. La profesor, practic, nu ajungeai. Ajungeai la noi. Noi, preparatorii, eram prima poartă. Deasupra noastră asistenții universitari. Unii mai de treabă, alții mai puțin. Toți la cotă, toți la normă. Cota era de studenți cotizanți (i.e. plic, valută, favoruri), îndeosebi străinii. Noi aveam mulți greci. Grecii aveau bani. Aveam și câțiva albanezi. Albanezii nu prea aveau bani. Dar aveau femei frumoase. Și femeile frumoase aveau bărbați geloși. Din care pricină cineva aproape că s-a trezit cu mașina în flăcări după ce i-a făcut avansuri unei margarete exotice, prilej cu care s-a ales cu un mesaj foarte clar. Mai deschizi gura în fața ei, mori. Margareta a umblat vreme de patru sesiuni plângând la poarta lui dom’ profesor să o treacă. Nu de alta dar, în primii doi ani de facultate la Medicină, cei mai grei ani practic, Anatomia e nava amiral. Anatomiștii au o aură de superioritate pe care scuipă, pe-ascuns, histologii, bioceliștii (specialiștii în biologie moleculară) și biochimiștii. Cei de la biofizică, blânzi și excentrici pe orbită, nu prezintă vreun interes. Nu. Anatomia e în centrul gravitațional. Despre cum am ajuns să fac asta, la 19 ani, am mai scris.

Dumitru Păduraru a fost arestat, zilele acestea, pentru că ar fi condiționat trecerea examenului la anatomie de favoruri sexuale unei studente. Practica e de notorietate în universitățile din România. O făceau și oameni de la noi. Mai ciudat e că Păduraru, cel puțin de două ori în ultimii 4 ani, a ajuns în atenția presei pentru comportamente similare. Și totuși nu s-a potolit. A ajuns să fie bătut, i s-a pus o bombă sub mașină. Și tot nu s-a potolit. Nu s-a potolit nici el, nu l-au potolit nici colegii, y compris camarazii din Senatul UMF Iași. Când mi-am făcut documentarea despre el, în premersul textului meu, am rămas cu un perfid iz de vomă în spatele faringelui. Dom’ profesor a terminat facultatea acum 20 de ani. Cam târzior, la 30 de ani. Avea de recuperat. Au urmat bifele, punct cu punct, ale unei cariere deloc surprinzătoare. Cum s-a făcut sorocul, Dumitru Păduraru a mai urcat o treaptă. Rezidențiat în radiologie, 4 ani? Bifat. (În paranteză fie spus, mulți dintre anatomiști își ”trag” și-o specialitate clinică mai ieftină, gen radiologie, să fie acoperiți. Așa s-a ales România cu mulți radiologi făcuți la Mobutu). Lucrare de doctorat făcută în timpul rezidențiatului? Bifat. Aici, că tot veni vorba, e o poveste de zis. Păduraru a fost băiatul de trupă al regretatului profesor Mircea Zamfir, anatomist din aceeași garnitură și piscină genetică din care-au speciat și Ifrim, Cezar și alții. Potrivit unui cotidian local, Păduraru și-a plagiat teza de doctorat aproape la punct și virgulă după lucrarea (ce-i drept, originală), a lui Zamfir, publicată cu 15 ani înainte. E implauzibil că Zamfir nu a știut de asta. În fapt, e o speculație rezonabilă că i-a făcut doctoratul cadou, contra devotamentului semper. În 10 ani de la obținerea doctoratului, acest eminent anatomist fabricat în România a ajun să fie șeful catedrei de la UMF Iași, ce-i drept pentru o scurtă perioadă, în 2008, după moartea lui Zamfir! Este, sau cel puțin așa rezultă din CV-ul profesional, (încă) vicepreședintele Societății Române de Anatomie! Este, în același timp, potrivit stenogramelor procuraturii, protagonistul următoarei anecdote:

“Te aştept în semestrul II şi în fiecare săptămână, aranjată, frumuşică, cum eşti acum…Săptămânal, în semestrul II te aştept”, ar fi spus Păduraru. Tot atunci, universitarul a întrebat-o pe fată dacă şi-a început viaţa sexuală şi ce culoare are lenjeria sa intimă. “Lovindu-se de refuzul persoanei vătămate, Păduraru Dumitru a devenit nervos, neputând să tolereze frustrarea cauzată de atitudinea victimei şi dându-i acesteia un ultimatum: «ai zece secunde să te gândeşti! Nu. Pentru că…şi la patru am altceva şi nu am cum. Ai zece secunde să te gândeşti! (…) Zece secunde au trecut. Gândeşte-te!»”

(Sursa: Adevărul)

Acest domn, spumă odioasă a unui sistem universitar hidos, a crescut bine-merci la umbra Rectoratului UMF Iași. E băiatul de aur al unei filosofii de prăsit pseudo-academia, impostoratul care ”educă” viitori medici în România. Aceștia sunt oamenii care, potrivit celor mai recente ordine de ministru, ”decid” etica în spitalele României. Aceștia sunt oamenii care taie și spânzură, care împart bani, fonduri, care se cațără unul pe altul, se călăresc reciproc, și când se umflă sufleul tac. Tac mâlc. Tac morți în păpușoi. Tac și, prin tăcerea lor, sunt complice. Pentru că păcatul indiferenței e cel puțin la fel de mare. Păduraru era știut. Păduraru era reputat. Și, deși faima lui s-a dus cale de 5 județe, și merge mulți, mulți ani în urmă, nimeni din UMF n-a îndrăznit să-l antagonizeze. După incidentul din 2010, când cineva i-a pus o bombă sub mașină, onorabilul conferențiar și-a luat permis de port-armă. Așa venea la cursuri, cu pistolul în toc, la piept, un veritabil cowboy în Estul sălbatic.

Povestea lui e doar alta care trece pe sub radar în timp ce privim, drogați cu adrenalină, confesiunile Pupezei blonde, arestarea marelui Alb, perindarea zerourilor pe sticlă, unele cu chip de om, altele cu coadă de pește. Datoria mea e să-mi apăr meseria prin ce scriu, și măcar oamenii care mă știu, care mă citesc, care dau peste mine să afle. Să afle că astăzi, în 2015, continuă lucruri care se întâmplau și acum aproape 17 ani. Continuă în țara care are cea mai mare pepinieră de viitori medici din galeria nou-veniților în Uniunea Europeană. Continuă în țara în care studenții străini aduc la bugetul universităților, anual, peste 16 milioane de Euro, oficial, și neoficial încă pe atât în plic, șpăgi, și diplome date pe bărbi. Într-un editorial recent de-al meu în Viața Medicală aduc aminte și de faptul, deloc de neglijat, că aproape trei sferturi dintre studenții străini, în unele centre, provin din țări non-UE. Clujul, de exemplu, se laudă cu studenți din țări exotice precum Tunisia, Maroc, Sudan. Departe de mine să generalizez, nu cred că veniți pe plaiurile răzeșilor studenții vor întâlni doar Pădurari (sic!), dar e deja grosolan dacă vor fi întâlnit măcar unul. Ministerul Sănătății e destinat să piardă lupta la baionetă cu corupția din Medicină atât timp cât, în spatele autonomiei universitare, România va continua să hrănească dulăi băloși, și prădători sexuali, impostori și nemernici, personalități de polipropilenă și lupi în țoală de oaie, guvernanți ai Eticii peste-o șleahtă de pungași. Sila mea față de ei e dictată de două lucruri: primul, că întâmplător au aceeași meserie cu mine, și pata lor e și pe halatul meu. Și doi, că prin culoare și anticamere o fracție minimă din taxele plătite de mine ajunge și-n buzunarul lor. Or eu refuz să contribui la remunerarea cu zeci de mii de lei pe an a unor hiene psihopate. Fiat justitia, pereat mundus!

G

Eroi? Nu, Vlad, doar morți la datorie.

Dragă Vlad, îți scriu ție că momentan mi-e silă să le scriu lor. Suntem prieteni într-un mod curios, prieteni de literă și semn, de articol și polemică. Îți datorez întrucâtva ieșirea mea din anonimat și tăria, a se vedea uneori nebunia, de-a îmi spune părerea într-o țară otrăvită de cenzura consensului. Încurajat de tine, am vorbit și vorbesc. Chiar dacă mi s-a părut de multe ori că degeaba spun, degeaba strig, degeaba latru. Există un urs. Și ursul trece în timp ce noi, maidanezii sănătății, vociferăm. Ți-aduci aminte cât am vorbit de accidentul din Apuseni, în primăvară? Îți spuneam atunci, exaltatul din mine, că sper, cred, îmi imaginez cum nenorocirea aia va face diferența la prezidențiale. Speram să nu iasă un președinte roșu, măcar pentru că ar fi o ironie cretină să ne încununăm cu culoarea sinonimă sângelui care probabil și-acum îngrașă brazii de lângă Petreasa. Îmi imaginam cum, așezați la o masă, socialiști și liberali vor fi trași la răspundere pentru ceea ce eu credeam, și cred, că e epitomul, tabloul în ulei al mizeriei din Medicină. Eroi de carton, viteji doar prin resortul de păpușă care se lovește de pământ și apoi face un Hopa-Mitică înapoi, erect. Când închideam ochii seara, la vremea aia, vedeam umorul negru din întreaga întâmplare. Pilotul providențial care salvează viața tuturor celor de la bord, cu prețul vieții lui. Copilotul, un copil cu caș la gură, care-și sună părintele în loc să sune la 112. Doctorul cu geacă de motor care tot dă coordonate celor de la ISU, pare-se că de fapt ce vorbea el, în mintea lui rătăcită, zdruncinată de prăbușire, era ora exactă. Ceilalți participanți, care cu mâna ruptă, care cu carnea zdrobită, își adunau percepția zdrobită de costișă. Și oastea de intervenție care-a ajuns la locul faptei cu rezervoarele goale, prea târziu, prea cu heirup, prea cu diletantism. Speram că, în maliția lui strategică, președintele României încă în funcție va lua Apusenii, și-i va trânti în capul candidaților. Vreți să conduceții un Stat? Conduceți mai bine avioanele în care circulă medicii, ambulanțele care-i cară, spitalele în care muncesc, tărgile pe care-și cară pacienții.

Dar n-a fost să fie așa.

Au fost serviciile secrete. Au fost scandalurile despre banii furați și cine, mai exact, i-a furat. Sute de milioane de Euro, miliarde, suficienți să refaci Sănătatea din temelii. Și educația. Și infrastructura rutieră rurală. Și să-ți mai rămână bani și de vreo două biserici și trei parastase. Bani care s-au dus în buzunare de hrebengiuci și repunerea în scenă a unui 23 august muncitoresc. Tu știi că victimele, și cele din Apuseni, și cele de ieri, nu sunt decât eroi de contingență, moartea nu e un gest de sacrificiu, nu vine odată cu fișa postului. Dacă ar fi așa, în România ar fi câteva milioane de eroi care se suie în fiecare dimineață într-o mașină să plece spre serviciu. Sau care îndrăznesc să treacă strada prin loc semnalizat. Nu cred că vreunul se vede așa. Eu unul știu că nu mă văd, și nu mă vreau, erou. Mă vreau viu. Sănătos. Normal, înconjurat de-o lume normală.

Murdară e ziua când din anormalitate extragi eroism, Vlad. Bizară e ziua când răutatea unora îi transformă, post-mortem, pe alții în paragoni ai Crucii roșii. Cât timp îți imaginezi că ne vom mai construi prezentul pe cadavrul vreunui nefericit care, în fapt și de drept, n-a făcut decât să-și facă meseria în condițiii profund deviante? Asta, pentru mine, nu e o formă de eroism, e o formă de inconștiență vecină cu prostia. Să-mi fie iertat dacă jignesc memoria celor căzuți. Iertare și familiilor lor, iertare celor cărora oamenii ăștia le-au fost dragi, dar tot ce-au făcut ei a fost să fie victime ale unui sistem nenorocit care-i tratează ca pe sclavi, și-apoi îi arată cu degetul că sunt niște hoți pentru că-și plombează plicuri prin buzunare. Dă-mi un exemplu de eroism, Vlad. Aș dormi mai liniștit noaptea. O brumă s-ar găsi la sătenii lui Argentin care s-au dus prin zloată după Iovan, Aura Ion și ceilalți. O brumă s-a găsit și la cei care au văzut ieri cum pică elicopterul SMURD și-au urlat, în telefon, să vină mai repede ajutoare. Eu, azi, în timp ce scriu, nu scriu ca doctor dintr-o gintă de războinici. Scriu ca doctor dintr-o gintă de tâmpiți, decăzuți și subsemnatari ai aceleiași convenții, că se poate face meserie și cu 2000 de lei pe lună, cu gărzi plătite la trei merdenele și-un salam, se poate să fii doctor până mori, sau îți iei câmpii. Sau valea. Unde valea curge, inexorabil, către Vest.

Să susții, Vlad, că morții din Medicină în timpul serviciului ar avea ceva super-uman în ei e desuet. Toate sunt de fapt accidente de muncă, toate ar fi trebuit să oprească, într-o lume minim ordonată, roata birocrației și să iște schimbări, schimbări majore în protocoale, în tot ce înseamnă politici de securizare a personalului, fie că vorbim de dotare, fie că vorbim de intervenție în S&R (search and rescue). Am scris, între noi, tone de articole. Nu cred că e decizie a Ministerului Sănătății privind bunul mers al Medicinei pe care să n-o fi comentat, și pentru ce? Pentru momentul când, din nou, la grea încercare, Medicina românească va fi trecut din nou cu brio examenul diletantismului. Știi cum de suntem așa de predispuși la eroism, Vlad? Pentru că muncim în disperare, în deprivare de somn, în tracas nervos și la roșul sinapselor. Suntem bombe cu ceas care tot așteaptă să detoneze. Cum ar putea să fie altfel, când ne-am rărit ca iarba pe luncă toamna? Cum ar putea să fie altfel, când banii contribuabilului se cheltuie pe orice vrei, mai puțin pe bun simț? Care bun simț, se pare, e gratuit pe aceste meleaguri, și primul sacrificat când dau turcii.

Nu e loc de onor la baionetă când un medic a murit în exercițiu. Sângele lui nu e pe mâinile vreunui inamic nevăzut cu care medicul s-a luptat ca Iacov cu îngerul. Inamicul nu e nevăzut, Vlad. Inamicul e acolo. Se numește Guvernul României și noi suntem, a spus-o recent și ICCJ-ul, funcționari publici, deci angajații Lui. Noi, ca breaslă, corp profesional, adunătură de minți și mâini și biografii inutile. Câtă vreme nu va fi o mișcare violentă a noastră, a medicilor, a mea, a ta Vlad, a celor dimprejur, pentru securizarea halatului și-a locului unde el se manifestă, o să căutăm să aprindem lumânări la morți și să ridicăm pumnul spre cer. Pentru că avem un Colegiu impotent. Pentru că avem directori de spitale puși ca într-un roman de Nicolae Filimon. Pentru că noi suntem robi, Vlad, nu eroi. Suntem robii proprii noastre fatalități. Și ai indiferenței. Adu-ți aminte ce s-a născut din Apuseni. De fapt n-a fost o calamitate. De fapt a fost un triumf al transplantului românesc. Ai să vezi că și de aici se va alege același deznodământ. De fapt SMURD-ul e Dumnezeu, oamenii ăia sunt niște îngeri care acum vor face resuscitare și descarcerare la Poarta Raiului. Vlad, cum putem noi vreodată să subscriem la așa ceva? Va fi fost vreodată un erou pasagerul de pe locul mortului dintr-o mașină prinsă într-o coliziune frontală, în timp ce un șofer dement depășește în coloană și conduce ca la raliu? Noi nu ne guvernăm breasla, Vlad. Noi stăm în dreapta, cuminți, și admirăm peisajul, ocazional mai schimbăm muzica, ne plângem de gropi, de viteză, de șofer – de ce nu – dar n-am propus vreodată, viguros, să tragem pe dreapta.

Trebuie să tragem pe dreapta. Nu de alta dar avem o mașină burdușită și copii în spate, Vlad. N-aș vrea să-i transformăm și pe ei în eroi, înțelegi?

G

Scrisoare deschisă Camerei Deputaților din Parlamentul României

Privind proiectul de lege inițiat de senatorii Mihai Rogojan, Gabriela Vrânceanu Firea, Tudor Barbu și Marian Vasiliev prin care se propune obligativitatea castrării chimice a violatorilor la sfârșitul executării pedepsei, proiect care a fost recent aprobat în Senatul României.

Domnule Președinte, domnilor și doamnelor Deputat,

Vă scriu în calitate de medic psihiatru, psihotraumatolog și recent cenzor al criteriilor de diagnostic al parafiliilor (tulburările comportamentului sexual) pentru Organizația Mondială a Sănătății în noua Clasificare Internațională a Maladiilor, ediția a XI-a, care urmează a fi publicată până în 2017. Am aflat, ca probabil majoritatea colegilor mei, de această inițiativă din presă (Adevărul, Gândul). Găsesc că, deși pe fond demnă de luat în seamă, forma agreată de semnatarii propunerii este profund nefericită și aduce atingere mai multor principii de drept, și de practică medicală. În consecință ar trebui respinsă și adusă înapoi în dezbatere publică, până la găsirea unei soluții mai robuste din toate punctele de vedere.

Am să argumentez în cele ce urmează, spre considerația dumneavoastră, motivația spuselor mele. Încep prin a revizui, pe scurt, schimbările la lege (articolul 220):

1. Persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, care atentează la inviolabilitatea sexuală a altei persoane, inclusiv a minorilor, de către instanța de judecată, li se poate aplica măsura de siguranță (castrarea chimică) în condițiile prevăzute de aliniatele 2 – 4

2. Castrarea chimică se aplică obligatoriu (bold adăugat) de către instanța de judecată, ca măsură de siguranță, pentru infracțiunile prevăzute la articolul 198, alineat 1 și 2, indiferent (bold adăugat) de pedeapsa principală aplicată.

3. Castrarea chimică se efectuează de către instituțiile medicale în comun cu instituțiile penitenciare, conform cu Regulamentul aprobat de Guvern, în ultimele 3 luni de ispășire a pedepsei cu închisoarea, după rămânerea irevocabilă a sentinței de condamnare.

Castrarea chimică sau chirurgicală a persoanelor condamnate pentru o crimă cu caracter sexual este un mijloc care a fost agreat, în ultimul secol, în multe state din Europa (Danemarca, Norvegia, Estonia, Finlanda, Islanda, Letonia, Olanda, Elveția, Germania), și mai recent Republica Cehă, Polonia, Belgia și Moldova. Există date empirice care confirmă că acest mijloc intervențional este apt de a reduce remarcabil rata recidivelor. Într-un articol publicat anul trecut de Douglas et al în Journal of Bioethics Inquiry sunt menționate statistici în care, pe studii retrospective cu durată de 1 până la 35 de ani, rata de recădere la persoanele tratate chirurgical sau chimic a fost de 2.5 – 7.5%, comparativ cu 60 – 84% în grupurile de control (ne-tratate) (Heim and Hursch 1979; Weinberger et al. 2005). Este un preambul suficient pentru a discuta, în consorții la care ar trebui obligatoriu să participe psihiatri, psihologi, experți în etică, reprezentanți ai societății civile, avocați, juriști, oportunitatea unor astfel de intervenții.

Dincolo de motivația aleasă de domnii senatori, una care ia în considerare principiul umanist de protecție a drepturilor victimelor unei potențiale crime sexuale și tot ce urmează din recidiva ei, doresc să atrag respectuos atenția că prezenta lege nu se referă la victime, cât la agresori. O persoană care a săvârșit o crimă, potrivit normelor în vigoare, și a fost condamnată definitiv și irevocabil pentru asta, pe perioada sentinței dar și după executarea ei va avea anumite drepturi și libertăți cetățenești restrânse. Nu abolite. Alte drepturi vor fi prezervate, ele derivând din caracterul constituțional al Statului în care trăim și care garantează anumite egalități și/ de șanse în fața Legii. Citez din regulamentul disponibil pe website-ul Administrației Naționale a Penitenciarelor:

”Dreptul la asistenta medicala, tratament si ingrijiri al persoanelor condamnate este garantat, fara discriminare in ceea ce priveste situatia lor juridica (bold adăugat). Dreptul la asistenta medicala include interventia medicala, asistenta medicala primara, asistenta medicala de urgenta si asistenta medicala de specialitate. Dreptul la ingrijiri include atat ingrijirile de sanatate, cat si ingrijirile terminale.”

Consider că o măsură obligatorie a instanței, care urmează să fie instituită încă din perioada încarcerării, ar aduce atingere normelor în vigoare. Așa cum nu există victime cu caracter special *, așa nu ar trebui să existe nici crime cu caracter special, cât mai degrabă orânduite pe o scală a gravității. (* Omit aici, cu bună știință, victimele torturii și persecuției, care nu fac obiectul prezentei scrisori și nici inițiativei de lege a domnilor Senatori.)

Crima sexuală este fără doar și poate una cu încărcătură emoțională majoră. Pe de altă parte nu poți propune că există infracțiuni fără încărcătură emoțională, sau cu impact psihologic nul or minor. După știința mea oamenii, într-un stat liber, democratic, consfințit constituțional, pedepsele nu se aplică funcție de impactul emoțional, cât conform principiilor de drept. Dura lex, sed lex.

Propunerea legislativă cheamă la instituirea unui tratament hormonal supresiv care, în vernacular, ”castrează” chimic individul. Este o realitate cu multiple fațete. Evident, și datele o arată, libido-ul lui, dorința sexuală atât psihică dar și fizică, sunt afectate, i.e. scăzute până la abolite. Pe de altă parte, același tratament are efecte secundare care prejudiciază sănătatea persoanei, funcție de substanța aleasă. Spre exemplu cele două substanțe folosite în mod obișnuit, MPA (medroxiprogesteron-acetatul) și CPA (ciproteron-acetatul) au fost demonstrate a provoca, pe termen lung, afectarea severă a dispoziției până la depresie, insomnie, câștig ponderal, diabet, feminizare, migrenă, demineralizare osoasă (Garcia and Thibaut 2011). CPA, în particular, nu este spre exemplu aprobat de FDA (Food and Drug administration) pentru că există suspiciuni că ar putea să provoace carcinom hepatocelular (cancer hepatic). MPA, care și în România este comercializat sub marca Depo-Provera, a fost abandonat inclusiv în Uniunea Europeană din pricina profilului de siguranță. (Thibaut et al. 2010)

Alternativa agoniștilor de gonadotropine (GnRH) a fost propusă, dar datele privind eficacitatea și profilul de siguranță al unor astfel de agenți nu sunt suficient de robuste. (Thibaut et al. 2010)

Sper, domnule Președinte, domnilor și doamnelor Deputați, că vom putea să agreem că, dincolo de caracterul neconstituțional al obligativității tratamentului propus în această inițiativă legislativă, mecanismul prin care ”castrarea chimică” ar putea fi obținută vine cu daune, unele dintre care au potențial ireversibil, asupra persoanei care urmează o astfel de medicație. Privind acest aspect legislația în vigoare în România menționează următoarele (legea 46/ 2003):

1. Art. 13
Pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala asumandu-si, in scris, raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

2. Art. 27
Pacientul are dreptul la informatii, educatie si servicii necesare dezvoltarii unei vieti sexuale normale si sanatatii reproducerii, fara nici o discriminare.

Propunerea legislativă a domnilor Senatori, în forma aleasă, aduce o gravă formă de discriminare unor cetățeni care vor fi fost deja pedepsiți pentru o faptă comisă. Aduc aici în discuție principiul de drept constituțional cunoscut formal în nomina internațională ca ”double jeopardy” (dublă pedeapsă), în cutuma saxonă sau franceză (autrefois acquit sau autrefois convict), prin care o persoană nu poate fi trimisă în instanță, sau pedepsită/ condamnată de două ori pentru aceeași crimă. Devreme ce vorbim de obligativitatea urmării unui curs de sănătate prin care dreptul la consimțământ al persoanei ar fi abolit/ îngrădit, termenul adecvat unei astfel de decizii este de pedeapsă, în care caz se încalcă sus-menționatul principiu de drept.

Finalmente, există impedimente etice medicale, atât de natură dentologică dar mai ales practică, în executarea unei astfel de legi. Medicul, prin natura hipocratică a meseriei sale, este obligat, înainte de orice, să nu facă rău. Principiul, în antichitate suveran, a fost amendat de multiple ori de-a lungul evurilor, și în medicina moderă rămâne mai degrabă un deziderat. Pe de altă parte, în relația medic-pacient noțiunea de alianță terapeutică și de consimțământ informat sunt noul Sacrament. Declarațiile de la Madrid, Malta, și altele, semnate de membrii Organizației Mondiale a Medicilor, și ratificate de organizațiile profesionale din întreaga lume (inclusiv Asociația Mondială de Psihiatrie, din care fac parte) interzic orice fel de gest medical impus asupra unei persoane care nu a fost de acord să-i fie administrat un tratament. În cel mai recent raport al lui Juan Mendez, raportor special  ONU în privința torturii, aceste principii au fost re-iterate. În fața profesiei noastre ne rezervăm dreptul să ne prevalăm de lege, acolo unde legea îngrădește caracterul fundamental umanist al meseriei noastre. Vă atrag atenția, domnule Președinte și doamnelor și domnilor deputați, că ramificațiile prezentei legi nu vor fi duse la bun sfârșit de Instanță, așa cum propun semnatarii, ci de către personal medical.

Or personalul medical, chiar dacă legal va fi protejat în fața unor eventuale acuzații de malpraxis, ar face bine să se abțină de la legitimarea oricărui act care discriminează o persoană, fie ea victimă or agresor. Rolul nostru nu e să prelungim brațul legii prin faptele noastre medicale. Suntem legați prin jurământ să ajutăm pe oricine, fie el torționar or torturat, să respectăm demnitatea umană chiar și-acolo unde alții și-au pierdut-o. Or, câtă vreme instituirea unui tratament hormonal contra dorinței persoane devine consfințit prin lege, ce se va spune despre mâna medicului, sau asistentei, care administrează MPA, CPA sau GnRH unei persoane care a fost condamnată pentru viol?

Aici, evident, particularitatea criminalului sexual recidivist e adusă în discuție. Dar de ce nu vorbim de tânărul de 18 ani care comite un viol în circumstanțe gri, și care printr-o astfel de lege ar putea să sufere urmări permanente în starea lui de sănătate?

Chestiunea recidivei în criminalitatea cu componentă sexuală, reiterez la final, este pe cât de dureroasă pe atât de autentică. Pe de altă parte:

1. persoana nu ar trebui coerciționată/ obligată să facă tratamente pe care nu le dorește

2. persoana care a săvârșit o crimă sexuală are dreptul la demnitate, la tratamente specializate, și la servicii medicale adecvate pentru problema lui de sănătate.

Nu toți violatorii suferă de o tulburare a comportamentului sexual (parafilie). Nu toate persoanele care suferă de o parafilie sunt, obligatoriu, criminali. Prezenta lege nu discriminează între cele trei categorii și, în loc să fie incluzivă, devine un instrument de discriminare și victimizare. Rolul psihiatrului, al psihologului, al psihologului criminolog sunt cruciale. Da, România are nevoie de legi mai bune pentru gestionarea unor astfel de situații, care să plece de la educația formală, școlară, până la educația în penitenciar și programe de prevenție a recăderilor la cei condamnați pentru o ofensă sexuală, cunoscut fiind că majoritatea crimelor sexuale sunt de oportunitate, nu cu premeditare. Există, cu siguranță, o categorie îngustă de persoane care sunt deja în mediu carceral și care vor suferi consecințele legii, dacă ea este aplicată. Conjur toți colegii mei de corp profesional să refuze punerea în aplicare a unei astfel de legi, în forma în care ea a fost prezentată. Chiar dacă pe termen scurt o asemenea măsură punitivă ar putea să fie un factor deterent pentru acea categorie îngustă de criminali sexuali care suferă de diverse parafilii, pentru majoritatea o astfel de schimbare ar scădea și mai mult încrederea în personalul medical pentru a discuta despre problemele lor. Militez pentru o variantă facultativă, care să fie introdusă într-un program de sănătate a cărui obligativitate să fie decisă prin concurs, nu impusă, unui om care a comis o crimă sexuală pentru care a fost condamnat.

Sper, Domnule Președinte, doamnelor și domnilor deputați, că veți lua în considerare argumentele prezentate mai sus și veți lua o decizie bine argumentată. Regret, la final, că unul dintre semnatari a propus că oricine refuză o astfel de lege este, la rândul lui, pedofil or violator. Nu sunt nici una, nici alta. Sunt om, cetățean al României, părinte, medic. Nu îmi doresc pentru copilul meu să devină victimă a nici unui fel de abuz. Nici de o parte, nici de alta. Oamenii care comit crime vor avea, poate, asupra lor marca lui Cain, dar cât timp renunțăm la șansa reabilitării lor, câtă vreme îi vom privi cu ură și îi victimiza mi-e teamă că rămânem într-o dialectică medievală, incompatibilă cu Statul de drept.

Vă asigur, Domnule Președinte, doamnelor și domnilor deputați, de bunele mele considerații,

Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru

O chestiune de timp

Telefonul se închide și, pentru un moment, trăiești din nou perioada aceea. Sunt două feluri de cazuri grele, și foarte grele: unele care sunt îngrozitoare pe termen scurt, vin ca o furtună de vară, devastează, distrug, lupți cu stihiile bolii și, după ce vei fi luptat, îți controlezi tremorul intern. Altele sunt și cotropitoare, și lungi. Chirurgii au parte de obicei de primul fel. Psihiatrii, cu sau fără voia lor, au parte de-al doilea fel de povești. Unele sunt întinse pe-o lună. Altele sunt întinse pe-un an. Și altele pare că durează o viață întreagă. Rândurile acestea sunt despre ce se întâmplă după ce cade cortina de pe o istorie pe care ai trăit-o. Cu bune cu rele, acum face parte din tine, și majoritatea poveștilor întâmplate în cabinet sunt aduse acolo dintr-un simplu motiv – anume să fie uitate.

Persoana cu care vorbești, afli în receptor minute mai târziu, continuă să-și ducă viața, cu bune cu rele, la fel ca și înainte de-a o fi cunoscut. Își crește copiii. Îi duce la școală. Conduce în drum spre serviciu. Vei fi avut o strângere de inimă înainte să o suni. Sunt totuși ani de zile de când v-ați auzit. Psihiatrii nu fac asta în mod obișnuit. Noi trăim o fantezie a vremelniciei, avem o relație efemeră cu pacientul, îi dorim încă de la început nu doar să nu fi ajuns niciodată la noi dar, pe ascuns, îi dorim să nu ne mai vadă niciodată. E un gând care pleacă dintr-o realitate tristă: anume că e posibil, la prima întâlnire, că e începutul unei lungi, și dureroase prietenii, marcată de suișuri, de coborâșuri, de victorii în diverse bătălii și-apoi războaie pierdute. Psihiatria are un palmares greu în care nu triumful rămâne, cât mai degrabă carnagiul. Spitalele de cronici. Azilurile în care vezi automatoni pe care și-au încercat condeiul farmacologic nu unul, nu doi, de multe ori zeci de vraci. Și creierul s-a încăpățânat să nu răspundă. Și familia s-a încăpățânat să continue în felul ei de-a fi. Și lumea, lumea dimprejur a fost cum te-ai aștepta să fie: rece și indiferentă, prinsă în propriul ei film în care ai moravuri, reguli, religii, obstacole, stupizenii și obscurantism, o entitate ermetică numită prin convenție ”sănătate” psihică pentru că de-asta avem nevoie, de fapt: de o confirmare că noi suntem bine, iar ei, ei care nu sunt, ne definesc pe noi. De-aia ei sunt ”cu capul”, și noi nu. Dar nu în dimineața aceasta. În dimineața aceasta fricile nu-ți sunt confirmate. Omul e bine. Omul îți spune că ce-a avut atunci, nebunia pe care-a trăit-o, rămâne la timpul trecut. Și îndrăznești să întrebi…iar crizele? Pentru că erau crizele care l-au adus la tine, crize amenințătoare de viață, crize la care se uitaseră oameni în spaimă și le dăduseră nume care mai de care mai abracadabrante (așa fac doctorii când nu știu de fapt la ce se uită), ei bine crizele nu mai sunt. Și nu-ți vine a crede, pentru că în tot ce-ai făcut niște ani la rând, lucruri pentru care nu s-au scris manuale, te îndoiai că vor genera asta. Anume restitutio boni, restaurația binelui. Dar uite că da. Dar uite că ai reușit.

Nu sunt rânduri prin care cineva caută să-și perie reputația sau să-și cânte singur cântec de laudă. Oamenii nu-și dau seama că motivația unui medic se construiește nu pe felul în care i-a reușit ceva simplu, acel ordinar, acel menu de jour făcut din bube, mucegaiuri și noroi. Nu, motivația se construiește pe ieșitul din ordinar, pe punctul de inflexiune care-ar fi putut să-i facă, sau să-i desfacă viitorul profesional. Pune tot ce ai pe masă, riscă tot, probitate profesională, inclusiv sănătate mintală, arde-ți cărțile pe care le-ai citit, aruncă-ți medicina la gunoi și apoi reinventează-te. Pentru că omul pe care-l vezi nu e scos din teoria pe care o buchisești pe băncile școlii. E altfel, e carne și oase, și nimic din ce are nu se potrivește perfect cu mai nimic. Și ce rămâne după ce n-a mai rămas nimic? Știi acum, după ce închei conversația, și realizezi că știai și atunci, și rămâi lângă respectiva conștiință: anume că atunci când nu mai rămâne nimic din ce știi, ca medic, ai lângă tine speranța. Credința. Vor fi oameni care greșesc când pun procesul obligatoriu pe seama unui Dătător de credință. Nu. Credința pe care o ai, speranța pe care o ai vine din altă parte, vine din umanitatea ta, din locul de unde vii tu și unde-ai pus pentru prima oară piciorul adânc în țărână. Cum că există un bine pe lumea asta. Și tu poți să-l afli, poți să-l fabrici, poți să-l oferi. Medicul nu e nimic dacă nu e un ofertant de speranță. Medicul nu e nimic dacă nu e un păstrător al ei. Medicul nu e nimic dacă nu are ingredientul acesta, fără de care meseria noastră e la fel de stearpă precum făuritul de găuri în piulițe. Cât de utilă e efemerida? Nu foarte mult, ți-o vor spune toate celelalte povești când ai sperat, și-ai sperat degeaba. Ai sperat că, miraculos, omul diagnosticat cu cancer terminal va trăi. Și, în acord cu evidențele zdrobitoare că se moare de cancer terminal, el a murit. Ai sperat că, miraculos, va rezista operației. Și totuși nu. Noi nu facem vrăji. Noi n înviem Lazări. O mie de tăieturi superficiale suturate perfect de medic nu-i pot alina durerea când, prin eșec, doctorul pierde investiția făcută, alături de omul care-a crezut în el, și unul într-altul și-au pus o năzuință făcută, momentan, praf. Din praf, cel care n-a ajuns la destinație se întoarce în țărână, dar doctorul se ridică și merge mai departe. În fapt, și de drept, pentru asta dacă pentru nimic altceva halatul alb merită respect, și sfială, cum că tot ce are el, jurământ depus, carte învățată, muncă depusă sunt veșnic la risc să fie distruse de pierdere. Doar că deîndată ce ți-ai plâns plânsul altcineva îți bate la ușă. Și chiar când nu mai ai speranță de undeva va trebui să faci rost. O vei lua de la umărul de alinare al camarazilor tăi care te înțeleg, pe moment, în ce loc te afli și cum poate să doară o înfrângere în munca ta de vindecător. O vei lua de la capăt, deîndată ce rezolvi dilema: am fost de-ajuns eu în eșecul avut? Și dacă n-am fost, dacă a fost ceva pe care nu l-am știut, nu l-am cunoscut, nu l-am gândit cum trebuie, cum fac să ajung să gândesc mai bine, să știu mai bine, să cunosc mai bine data viitoare? Ei nu știu, oamenii care vin să te vadă la orele dimineții, la ceas de amiaz sau pe crepuscul, soare sau vânt, că există o șansă, acolo, că ei astăzi vor primi fructul pierderii tale, și-a altuia, dinaintea-le. Că ei se fac bine acolo unde altul n-a mai ajuns. Că tot ce primesc ei, sfat, pastilă, bisturiu e acolo și îi va lecui, poate, pentru că cineva a decis să nu se lase învins de inefabil. De inevitabil. Anume că de-aia există boală, să facă rău. Să distrugă. Să omoare. Dar nu dacă noi putem face ceva pentru asta. Speranța vine din înțelegerea, subtilă poate pentru mulți, că manualele noastre de medicină sunt interminabile cimitire ale anonimilor și mai-puțin anonimilor. Umanitatea a pierdut miriade prin apendicită înainte să fie operabilă. Umanitatea a pierdut miriade prin ciumă, prin gripă, prin varicelă, difterie, scarlatină înainte ca cineva să fi venit cu o rezolvare la o problemă anterior de nerezolvat. Și, dacă îți dai voie să asculți muzica înaintașilor, auzi o încurajare în fiecare rând: să nu crezi pe cuvânt tot ce citești. Pe bancnota de 1 dolar scrie: ”In God we trust” (Credem în Dumnezeu). La care, isteț, omul de știință adaugă: pentru tot, înafară de asta, avem nevoie de evidențe (sic!). Și da, pentru speranță ai zice că e nevoie de dovezi. Dar dovezile sunt acolo, au fost acolo dintotdeauna. Simplu fapt că te-ai trezit de dimineață, și-ai să mergi la locul unde lucrezi, și-ai să îți pui un halat, simplul fapt că pe ușa cabinetul tău îți stă scris numele cu ”doctor” înainte e dovadă că speranța există. Ești unul dintre cei mulți care, din timp mort și imemorial, au decis că meciul dintre agonist, și antagonist, nu e un domeniu al arbitrarului. Asta facem noi, medicii. Intervenim. Și ce-aducem în viscerul luptei e rațiunea meseriei noastre, imperfectă așa cum e ea, perdantă așa cum ajunge uneori, auto-corijabilă și uneori complet neajunsă.

VS Ramachandran spune că cele mai bune studii sunt cele cu N = 1. Adică un singur pacient. Pentru ce? Cu siguranță nu pentru știință. Noi suntem tributari replicării, validării, butadei ”e nevoie de cercetări mai aprofundate despre”. Dar nu. Pentru speranță, la începuturile începutului, când te lupți să-l pronunți pe alpha, a fost atât. Unul. Acel pacient care îți demonstrează, fără posibilitate de miracol, că se poate. Cum se poate? E pentru tine să descifrezi, cea mai frumoasă engramă a tuturor timpurilor. E doar o chestiune de timp.

G

Confidențialitatea și limitele ei în practica medicală

Au fost câteva momente, aparent pure coincidențe, care au dictat nevoia de-a scrie, serios, despre confidențialitate și granițele ei legale, etice și morale în practica medicală. Vorbesc, aici, de toată practica medicală. Nu mă pot despărți de realitatea că sunt psihiatru. Întâmplător, aici poate mai acut dureros decât în alte locuri discreția e obligatorie când vorbim de pacientul suferind psihic. Maladia mintală doare nu doar prin simptomele ei. Doare prin stigma socială. Doare prin repulsia pe care (încă) o mai iscă împrejur, în apropiații și depărtații prospectivului pacient.

Nu sunt multe săptămâni de când o colegă, reputat psiholog, m-a tras deoparte să-mi ceară părerea într-o evaluare a unui copil pe care o făcuse la cererea mamei, aflată într-un proces de separare de un soț cverulent, revendicativ, și – aparent – violent cu minorul și cu consoarta. Acel domn, câteva zile după ce colega mea de breaslă și-a făcut datoria și a scris un raport medical, a sunat-o și-a făcut-o cu ou și cu oțet că el, co-tutore, nu a consimțit la efectuarea respectivei evaluări și deci își arogă dreptul să o acționeze pe doamnă în judecată. Nu e de mare mirare, mai nou în România amenințarea cu penalul e la modă, procesomania abundă. Colega mea era totuși într-o situație nevralgică. Oare am făcut bine, Gabi, că am făcut evaluarea? Răspunsul meu a fost, obligatoriu, da, cu câteva observații. Știu, mai aproape decât ar fi cazul, că hârtii pe care noi le scriem pot ajunge ocazional în instanță, în apărarea or acuzarea cuiva. Și pentru astfel de instanțe (sic!) merită să îți știi drepturile, și pe ale tale dar mai ales pe ale clientului tău. În situația de față i-am explicat, în opinia mea, care sunt vulnerabilitățile. Primo, când un părinte cere o evaluare independentă psihologică pentru un minor într-un caz bănuit de violență domestică n-are nevoie de o motivație altfel decât dorința lui de-a afla ce se întâmplă cu minorul. Psihologul, pe de altă parte, în formularea raportului lui, e obligat să noteze toate detaliile care au condus la conducerea evaluării, apoi vârsta minorului (pe anumite categorii de vârstă, până la 16 ani, e obligatoriu nu doar consimțământul tutorelui legal dar și prezența lui în timpul interviului) și, pentru mine obligatoriu, destinatarul unui astfel de demers. Destinatarul, mai ales pe spețe cu atingere medico-legale, nu este părintele. Destinatarul este autoritatea tutelară care, în România, e reprezentată în teritoriu de DGASPC (Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului). Un atare document e informativ și pune în vedere autorității suspiciunea, care trebuie apoi confirmată de ei, că există rele tratamente ale minorului. Înafara unei instanțe judecătorești care să ceară expertiza unui profesionist, fie el expert parte sau solicitat direct de judecător dintr-o listă de persoane acreditate, psihologul sau psihiatrul au limite prin lege în care-și pot exprima punctul de vedere profesional. Aidoma, și aici ajung la o a doua poveste, se întâmplă când o persoană este descoperită, cu ocazia unui alt act medical, a fi în incapacitate psihică parțială or totală, oricum suficient de prevalentă încât să interfereze cu consimțământul confirmat.

Aici legea e absolut imbecilă. Legea spune că, dacă pe drumul spre tratament, pacientul își pierde capacitatea psihică dar există indicii ale unui acord anterior, și se impune de urgență intervenția medicală, consimțământul poate fi presupus. Altfel medicul e legat de mâini și de picioare. Ce poate face el, în situația respectivă, e să solicite consultul specialistului (aici psihiatru) care să evalueze starea psihică a pacientului. Dincolo de algoritmul de lucru și ghidurile de bune practici nu există un manual clar de intervenții și proceduri prin care se constată prezența, or absența compus mentis. Se aplică, pentru gândire și memorie, câteva teste (MMS, testul Ceasului) plus diagnoza clinică (CGI, GAF), dar în cele din urmă este evaluarea diagnostică a psihiatrului care, aici, capătă caracter de lege. Ce e interesant este că vei avea situații în care, spre exemplu, un om a consimțit să fie internat și-apoi, când îl evaluezi psihiatric, afli că nu avea capacitatea de-a consimți pentru că suferă de o formă de demență. Ce se întâmplă în cazul respectiv? Păi persoana își poate numi, sau cineva din familie își poate declina, calitatea de reprezentant convențional. Îi spunem convențional, potrivit nominologiei din legea sănătății mintale (487/2002, ab. 2012), pentru că între pacient, doctor și RC are loc o convenție în privința nevoii acestuia, fie el cooperant or ba, de-a fi prezent în discuția medicală prin intermediar. Unde intermediarul este presupus de lege a fi competent psihic (deși legea nu  cere ca acesta să fie expertizat sau declarat compus mentis de un psihiatru înainte de-a fi propus/ a se numi reprezentant convențional). RC-ul este, de altfel, acela care – faimos în România – ia pacientul acasă ”pe semnătură” când unuia, sau altuia, nu-i convine starea medicală a omului incapabil să-și decline dorința. În situația fericită omul incapacitat va fi bine reprezentat, deși reprezentarea e pe parcursul internării. Ulterior? Mister. Calitatea RC-ului expiră la externare și, teoretic, din nou, Autoritatea Tutelară trebuie informată pentru demararea procedurilor de instituire a curatelei temporare or permanente. Alt cul de sac, pentru că vei avea situații hilare în care o persoană a cărei capacitate psihică e abolită permanent continuă să fie trecută prin ciur și prin dîrmon de Comisiile Teritoriale privind incapacitatea de exercițiu, deși categoriile diagnostice sunt clare: boli neurodegenerative, boli depășite terapeutic din perspectiva actului curativ, boli care conduc inexorabil spre degradare și exitus. La care Statul adaugă umilință. Că doar de ce nu.

Curatela, finalmente, e o măsură în primul rând administrativă, anume că individului i se pune la adăpost patrimoniul și uzufructul. Cumva curatorul nu este obligat de lege să acționeze în numele pacientului în sensul de-a fi obligat să-l ducă în calea medicului. Acest fapt este implicit, și implicat, în sensul în care curatorul poate să fie tras la răspundere pentru rele tratemente, dar aici granița e extrem de flau, vagă și eliptic descrisă de legiuitor, anume că neglijența soft, light-weight, de igienă, nutriție șamd nu face obiectul sancționării prin lege decât dacă același DGASPC se sesizează. Teoretic ar trebui să se sesizeze, devreme ce îi tot cheamă la re-evaluări pe oamenii de vorbim. Practic e un zid opac de indiferență. Ei săraci, noi săraci, vai de noi, vai de ei.

Și-apoi e situația cu care m-am confruntat azi, și nu e prima oară. Am avut de-a face cu o persoană care venise să depună o cerere la noi prin care cerea desecretizarea dosarului medical al partenerului într-un proces de custodie. Pe el nu-l interesa, inițial, foarte mult conținutul dosarului dar voia să folosească însuși actual de-a fi cerut asta în demersul lui legal (gen: uite, persoana X e pacientă de psihiatrie, nu știm ce are dar ar trebui să fie destul, nu? și să facă cu ochiul cu subînțeles). A trebuit să-i explic că, din nou, singurul organ competent în România să ceară desecretizarea de dosar medical e Judecătoria, deci Instanța, la cererea procurorului sau apărării pentru motive întemeiate. E un vis, un eres totuși, Sălile de judecată românești sunt aglomerate după copii, copiuțe și xeroxuri ale foilor de observație, biletelor de externare, scrisorilor medicale și în general actelor medicale care aparțin pacientului de drept. Este, ce-i drept, prerogativul lui să le de-secretizeze dacă dorește asta. Pe de altă parte am trăit de nu știu câte ori instanța în care rude, prieteni, vecini de palieri mi-au arătat dosare medicale ale altora, complet opaci la întrebarea mea ”bine, cu ce drept îmi arătați hârtiile ăstea?”. Pe români pare că nu-i interesează foarte tare caracterul confidențial al datelor lor abia când, stârniți de Biserică sau de paranoia cipurilor, or cardului național de sănătate, or dosarului electronic medical, îi apucă pofta de proprietate intelectuală. Și atunci brusc vina e tot a personalului medical că le pune diagnostice, ca și cum diagnosticele ar fi un fel de palme, nu formulări agreate internațional care să-l ajute pe bolnav, nu să-l eticheteze. Vei vedea oameni care au tras în copie foi de urmărire intra-hospitalieră pentru că s-au înțeles ei mai bine cu asistenta care le-a ”palmat” foaia de observație vreme de 30 de minute cât să meargă până la colț să o țipleze în duplicat, triplicat or mai rău. Ei bine, persoana de care zic, ca să mă întorc la ea, susținea că cel pentru care solicita declasificarea dosarului medical ar fi o personalitate manipulatoare, duplicitară, perversă, care minte, care e posibil că și-a înșelat practicianul, și care voit l-a pus într-o lumină rea pentru a-l priva de drepturile lui custodiale. Plauzibil? Plauzibil. România e, printre altele, țara ordonanțelor președințiale care multora le-au prins bine, la ananghie (câțiva care vor citi acest text se vor regăsi în acest paragraf), mai ales după ce DGASPC-ul i-a dezamăgit crunt, psihologii de-acolo n-au documentat mai nimic din ce-au zis ei, și soluționarea unor spețe custodiale s-a întins, nepermis de mult timp de ani și ani acolo unde ar fi trebuit acționat hotărât, cu celeritate. Vorbim, totuși, de copii, nu de saci de orz. Să nu te apuce disperarea, să nu te apuci să scrii oriunde, oricum, privat de informații, doar-doar cineva (vezi și întâmplarea de la începutul textului meu) va face totuși efortul de-a-și face meseria.

Protecția în astfel de situații ar trebui să ți-o dea tot medicina legală. Odată stabilită competența psihică a omului care face afirmații, poate scandaloase, despre un alt om, cumva greutatea spuselor lui va fi fost circumstanțiată de absența simptomelor de boală psihică. E o gheață subțire, dar nu imposibil de subțire încât să susțină un mai bun standard de practică. E în conjuncție cu o întîmplare trăită tot de mine unde, timp de câteva luni de zile, am văzut o persoană care susținea că s-a hotărât să divorțeze pentru că era abuzată fizic, emoțional și psihologic de partener care ar fi fost un fel de mafiot, pistolar, interlop și-așa mai departe. Când m-a sunat respectivul admit că m-a cuprins un pic spaima, dar apoi m-am liniștit pentru că omul nu era nimic din ce fusese prezentat. Doamna inventase, într-o bună măsură, totul, pentru că-i servea unui demers dubios, legal, prin care să-și securizeze privilegiile (copii, avere, etc). În engleză asta se cheamă malingering. Pe românește suntem încă tributari trecutului și-i spunem ”disimulare”. Disimularea, ca orice altceva, tot diagnostic e. Dar nu e un diagnostic, în categoria tulburărilor factice, pe care să-l pui în categoria acelora care trebuie păstrate confidențiale. Dimpotrivă, factițialitatea e un diagnostic care ar trebui circulat medical, și medico-legal, încât astfel de persoane, în esență sociopate, să fie contenționate în periplul lor medical. Sper că dosarul electronic medical, între altele, să rezolve varianta asta patologică de turism medical, deocamdată deloc confruntată în România, chiar dacă presupunem că e o fracție minoritară din patologia cuprinsă în cabinete și spitale. Cum ajungi acolo, totuși, încât să identifici un factice înainte, sau mai bine zis înafara, circuitului medico-legal penal or civil? Pentru mine, care mă gândesc de câteva săptămâni mai abitir la problema asta decât în trecut, nu există un răspuns ușor. Sunt sigur că sunt oameni mult mai deștepți decât mine încât să deslușească prevederile legale. Sursele mele sunt legea 46/2003, legea 487/2002, articolul 178 NCC, art 111 NCC, art 182 NCC, art 104 NCC, art 109 NCC. Aș fi mai mult decât dornic ca specialiști în drept, și sănătate mintală, etică medicală și asistență & protecțiie socială să se așeze la masă.

Pentru că nu e bine.

Nu e bine deloc.

G

De idealism pasional, cu un pic de paranoia

Se ia un pasaj deloc aleatoriu din Psihiatria lui Aurel Romila (ed. 2004): ”Orgoliul (n.n. paranoicului) dă următoarele trăsături: rigiditate, susceptibilitate, agresivitate, duritate, pedanterie, sfidare, ironie sistematică, critică fără autocritică, mistificare (n.n. a realității), impostura, atitudinea distantă, rece, oficială, dispoziția întunecată, tendința de a face totul în numele valorilor maxime (poți crede că e un tip foarte mare în funcție de ideile care le vehiculează; în timp ce populația numește pe maniacal „fudul“, adică un încrezut de tip hahaleră și nu îi acordă prea mare importanță, paranoiacul e considerat un om fără suflet, fanatic, cu diavolul în suflet deși el se vrea un D-zeu), nemilos, necruțător, răzbunător, demascator (își poate măsura puterea prin câți a băgat la pușcărie), om de sinteze fără analize, nu are răbdare să studieze, se auto-prezintă ca un om calm, dar toți știu că dacă e atins la coarda sensibilă e extrem de coleros). Citindu-l, în 2014, pe Romila, la 10 ani de la ediția lui seminală revizuită, nu poți trage decât o singură concluzie: e fresca fidelă a politicianului român, a omului de afaceri român, a potentatului de Carpați, a dregătorului de Dâmbovița.

Există o lege nescrisă în știință. Anume că abaterile în mod obligatoriu sunt minoritare. În clipa când capătă prevalență, deci majoritate, realitatea trebuie rescrisă, normalul trebuie amendat, și aberația anterioară devine normă culturală. Și totuși cum ar putea paranoia să fi devenit, în România, normă culturală? Descrierea ei stă pe un fundament profund deviant, patologic. Notabilă, prin absență, la cel care are un delir sistematizat, cronic, paranoiac e încrederea. Atașamentul e nu doar fracturat, e rupt și pus greșit la loc. Atașamentul paranoiacului e un cocoșat la catedrala Notre Dame. Într-o țară de – grosso modo – 20 de milioane de oameni, plus vreo alte 3 milioane în diaspora, eșantionul de încartiruiți politic e sub 5%. Ei sunt totuși cei auto-propuși, hetero-promovați, satrapii democrației și pe care plăieșii îi legitimează. Suntem conduși, deci, de paranoici. Dar dacă sunt legitimi nu poți decât conchide că aceștia sunt reprezentativi pentru aspirația omului de rând, un supernatant al fibrei intime populare. Paranoia votantului e rezultatul a) sărăciei și b) răutății educaționale. Răutatea educațională e temperamental-inoculată de fundamentalismul atât laic cât și religios românesc. Pe de-o parte n-am dus războaie de cucerire niciodată în istoria noastră. Pe de altă parte ne-am cotropit de unii singuri și ne-am decapitat vârfurile cu o curioasă regularitate. Și, mai niciodată, n-am avut încredere unii într-alții. Și totuși, prin vot, aparent delegăm încredere. Aparent, pentru că – în fapt – niciodată după 1989, cu excepția lui 1996, votul pentru funcția de președinte al țării nu a reprezentat un vector al încrederii, cât o proiecție fantastică, violentă, a nevoii populației de-un nou despot, prototip al celui descris de Romila. Nimic nu s-a schimbat, și iacătă că în prezent negociem, cu vlădică și opincă, remanierea în patogenie a aceleiași tulpini. Despre paranoia, tot Romila scrie că ”nu e o fugă (n.n: așa cum e schizofrenia spre exemplu), ci o băgare în realitate, o băgare așa de profundă și așa de puternică încât doar după o lungă perioadă de evoluție i se poate descifra anomalia” (p.310). Nu mai puțin delirantă, totuși, deși delirul e sistematizat, cristalin, inflexibil. Are forță de convingere, are charismă, poate induce reacție aidoma paranoică. A se vedea isteria în masă a acoperirilor și descoperirilor de agenți secreți. A se vedea cuțitele lungi și lapidările scurte din viața parlamentară, guvernamentală, prezidențială românești. Și încă ceva. Paranoicul sperie, prin intensitate patogeniei lui, prin amenințarea pe care el o prezintă, voalat, asupra structurii normale a gândirii. Un confrate psihiatru, de pe alte meleaguri, obișnuia să spună ”când un paranoic te-a pus pe lista lui neagră e timpul să-ți faci bagajul și să părăsești orașul”.

Din două una: or sistemul electoral triază, selectează, încurajează chiar paranoici în poziții publice, or dimpotrivă, prin exact același mecanism împinge în funcție oameni vulnerabili la paranoia, și pe care dregătoria, ulterior, îi transformă, îi îmbolnăvește, îi absoarbe într-un construct aberant care e Statul modern. Statul modern așa zis ”politizat” a ajuns în poziția complet aiuristică de-a se fura pe sine însuși, de-a se război cu sine într-un mod curios, descris de Dide și Guirot drept ”idealism pasional” sau (germanicii au spus-o mai bine) Kampf-paranoia. Paranoia de luptă. Lupta e endogenă, pe dinăuntru, până la auto-anihilare sau – după cum se vede – sistematizarea ei, transformarea ei delirantă într-un complex supra-unitar.

Iar noi? Noi, psihiatrii? Noi observăm de pe margine, contemplăm cu periodic frisson alunecările de discurs ale celor care conduc, celor care decid, celor care dictează. Soluția anterioară a fost coconizarea meseriei noastre, sporulația ei, reacția firească de apărare până când timpul, și anotimpurile, o vor permite. Atipia e să vorbești, în vremurile noastre, pentru că – orice paranoiac ți-o va spune – nu știi niciodată cine ascultă.

Simptomatic e că nimeni n-a confirmat după ce a promis marea, sarea, râul, ramul. Simptomatic e că nimeni n-a dus la bun sfârșit promisiuni vreodată făcute. Simptomatic e că n-am avut decât înfrânți de sistem deveniți înfrânți, dar ai sistemului. Simptomatic e că ciuma e prin înlăuntruri, în timp ce refugiul insular al scribilor e cinismul, observația că nimic nu mai surprinde, sub sole nihil novi est, suntem anesteziați, pregătiți pentru extracție sau inoculare, mulțumiți să fim anonimi, să ne subordonăm unui număr, culori sau doctrine. Duse sunt numele, irelevante persoanele din spatele lor. Duse sunt normele, irelevante diplomele, cui îi mai pasă dacă ai petrecut o vreme căutând, citind, cui îi mai pasă dacă știi or ba despre ce vorbești. Paranoia e un sistem paralogic, o piatră Rosetta în care poți decripta același mesaj pe care Romila îl pictează magistral și îl și numește:

”complexul de aviditate“, adicã pofta, aviditate de putere care este crescutã la extrem. E unul din mobilurile care animã pe oricare dintre noi, deci tot timpul vom putea face confuzia cu realul, dar când vorbim de paranoia va trebui sã înțelegem asta ca o exagerare, o caricaturã a unei trãsãturi normale. Aceastã frustrare inițialã creeazã paranoiacului (un fel de) angoasã cronicã, pe care el o supracompenseazã prin agresivitate”.

Agresivitatea e ubicuă. E palpabilă latența ei. Recunosc diada spaimă – furie care motivează alegător, și ales. Primul nu-și găsește valențele colaterale, e insularizat, prieteni puțini, amici mulți, oportuniști gârlă. Celălalt are nevoie ca de aer de afiliere, de supuși, de ciraci, de copii de trupă. A face pasul la compromis când cineva-ți va propune înregimentare, încartiruire, ”unirea forțelor” e, pentru mine, un sacrificiu pe care orice minte liberă ar trebui să-l respingă. Un sacrificiu pe care majoritatea minților libere l-au refuzat sau, dacă l-au făcut, au trăit să spună povestea cicatricilor mai apoi. Paranoia are o radioactivitate pervazivă social, perenă, trans-generațională. Iar noi suntem la a patra generație, în curând, de politicieni crescuți în spiritul congregației plutocrate.

Ce vrea să zică, pe de altă parte, că în rândurile scrise, că în felul romantic al lui Romila de-a scrie, nu vei regăsi propria sușă paralogică, propriul sistem alternativ – dar aidoma delirant – de interpretare a realității? Oglinzi și umbre, manifestări ale non-conștientului și slăbiciuni date de deprivare relativă, de ”acel ce se întâmplă” când ți se întâmplă. Singura apărare e relativismul, propunerea că e doar o interpretare, una care poate oricând fi atacată prin argumente. Propun că accept o explicație mai bună oricând dacă acea explicație e fundamentată. Propun că dacă înțelegerea mea despre România anului 2014 e strâmbă va fi existat cineva suficient de educat încât să o îndrepte. Dar nu văd, deocamdată, decât artificii stilistice, oameni care se-ascund în spatele analizei în timp ce tratează jocul funcțiilor ca pe-un fel de golf, sau crichet, în care câștigă cel care duce mingea la steag din cât mai puține găuri. Văd oameni prinși în aceeași dihotomie tip hoții-și-vardiștii, ei fură noi scriem despre ei. Văd oameni prinși în ceața ”trăim în România”, oameni a căror prezență și crez în oamenii dimprejur e demotivată, sărăcită, oameni care de aici, din țara lor, trăiesc auto-exilați, fie că e lingvistic, fie că e literar. Iar eu mă număr printre ei, nemulțumit totuși de priceperea limitată pe care-o voi fi alocat propriei mele alienări. M-a dus unde sunt, sunt unde mă aflu.

Scrie Romila, e un final mai bun decât al meu:

”Psihiatrul trebuie sã pãstreze distanță și sã sfideze fãrã sã jigneascã sau
sã ironizeze. Dacã sunt personalitãți importante, devin cazuri istorice controversate la nesfârșit. Istoria oscileazã între a-i condamna și a-i aproba.”

Distanță, maestre? Distanța ne-a adus aici. În timp ce noi eram distanți, tăcuți în eruditismul nostru, paranoicii au proliferat, au profitat de iletrismul dimprejurule, au crescut pe spinarea unora cu intelect slab, insuficient sau deopotrivă absent, cu voci ușor de închis prin lătrat manifest. Intelectualul resimte vexația, jignirea, atacul la persoană și se va fi retras repede în cochilia. Degeaba am sfidat noi fără să jignim. Degeaba n-am ironizat. În cele din urmă absența unei diagnoze clare socială ei, noi, voi la grămadă, veți fi devenit convinși că ”aceasta-i realitatea”.

Ei bine nu. Nu e.

G