Scrisoare deschisă președintelui României

Domnule președinte,

Am citit în această dimineață transcrierea discursului dumneavoastră cu prilejul seminarului găzduit la Muzeul Național Cotroceni – ”Resursele umane în Sănătate – Dialog asupra politicilor de Sănătate” din data de 5 octombrie, 2015 (sursa: www.curentul.info). Fac abatere de la o hotărâre recentă de-a cumpăta mai bine modul, și maniera în care particip la dezbaterile publice pe tema Sănătății pentru a vă scrie. Am investit, în anii de când sunt întors în România, timp altfel prețios în chestiuni care țin de profesia mea medicală indirect. Am scris, am polemizat, am protestat, am perorat adesea. Într-un cuvânt, mi-am făcut cred datoria de cetățean onest, plătitor de taxe, liber profesionist și liber în gândire, de-a opune Administrației un punct de vedere critic. Găsesc că e normal, și civilizat, să faci asta când observi inechitate, abuz și neglijență. La fel, găsesc că e timpul, devreme ce v-ați aplecat atenția asupra Sănătății, și ați făcut apel la dialog, să răspund invitației.

Devreme ce e o misivă publică, am să rezum succint punctele pe care discursul dumneavoastră le atinge, și-asupra cărora – cel puțin pentru mine – adastă ambiguitate:

  1. Chestiunea finanțării sănătății. Punctul dumneavoastră de vedere stă sub bemolul contradicției. Pe de-o parte afirmați că nu sunt bani suficienți, pe de altă parte propuneți că se cheltuie ”din ce în ce mai mulți bani”, aparent într-un mod ”ineficient”.
  2. Chestiunea corupției sistemice, respectiv nevoia unui sistem liber de corupție – mare sau mică
  3. Chestiunea pregătirii profesionale, de la vlădică la opincă, respectiv problema exodului gri (”brain drain”, i.e. migrația capetelor luminate din medicină)

Am să încep cu ultimul punct, respectiv cel care reprezintă leit-motivul textului remis presei, și care sper că e concordant la realitatea cuvintelor dumneavoastră. Migrația cadrelor medicale, domnule președinte, este inevitabilă pretutindeni. Micro-migrația este chiar dezirabilă. E destinul fiecărui doctor care vrea să-și desăvârșească practica să umble. Problema României e că găsim căi să plecăm, mult mai rar găsim căi să ne întoarcem în România. Vorbiți de o fractură sistemică. Ea există. Doar că nu e sistemică, e epistemică. Medicul român prea rar pleacă de voie, cât de nevoie. Motivația de-a pleca stă pe dorința unui trai bun. Unii vor spune că un trai bun se traduce în bani destui. Și poate că este adevărat. Cred că am suficientă autoritate în urma tuturor dezbaterilor publice la care-am asistat să spun că e principalul fanion de lamentație, anume lipsa bunăstării. Salariile sunt mici, condițiile de lucru improprii. E nodul gordian în care se împiedică majoritatea negocierilor. Medicii n-au bani. Statul n-are bani pentru medici. Găsesc argumentul ”renumerației după buget” a fi fiind fals construit, și în cele din urmă imposibil de rezolvat. Nu fără decizia strategică a unui popor de-a plăti onest o Sănătate onestă pentru cetățenii lui.

Dificultatea spinală a Sănătății, domnule președinte, nu derivă neapărat din practica economică. Spunem, cei care au ales calea dizidenței la Sistem, de ani de zile că principala problemă o reprezintă a) lipsa demnității în practică și b) deturnarea politică a actului medical, atât la nivel individual, cât și de grup. Pata noastră de pe halat are o sorginte directă, în educația doctorului așa cum s-a prăsit pe tărâm românesc, o povară istorică pe care n-o poți șterge doar cu salarii bune. Regimul paralel de venit instituit în perioada comunistă s-a altoit, și perfectat, în ultimul sfert de secol, cu participarea voluntară, benevolă și pe alocuri entuziastă a Statului român. Corupția morală a medicului începe din fașă, din studenție, în mediul Universitar unde observă canalele informale de devenire. Primii bani sunt bani pe care studentul îi dă pentru o notă la examen, următorii sunt pentru rezidențiat, unde de multe ori există costuri dacă vrei să înveți meserie, și-apoi ca să devii medic specialist adeseori va trebui să ungi roțile aceluiași sistem. Aceasta nu e corupție, domnule Președinte, aceasta este o filosofie socială generalizată care întâmplător își găsește o aplicație și în medicină. Mătrăguna șpăgii crește la umbra opacității Administrației, acolo unde se organizează concursuri, acolo unde se decid destine pentru profesionist. Medicul își cheltuie demnitate și încredere nu la magazin, ci în diversele anticamere administrative unde stă la cozi pentru diverse hârtii, patalamale, avize. Umilința lui se oprește la ghișeu, respectiv la ușa profesorului, managerului de spital sau șef de clinică.

Principiul care ghidează Sănătatea în România în acești ani nu e meritocratic cât filon direct al unei plutocrații orientate politic, fără urmă de interes național, social sau medical deopotrivă. Nu se caută oameni buni. Se caută oameni ușor adaptabili monstruozității administrative. Cine poate, rămâne. Cine nu poate, pleacă. Iacătă deci că medicul care părăsește sistemul – și eu sunt unul dintre cei care au părăsit sistemul de Stat – n-o face de drag, o face pentru că trebuie. Aceia dintre noi care l-am părăsit stăm mărturie profunzimii problemei. Nu spun că doctorul care lucrează la stat este obligatoriu compromis, dar îndrăznesc să afirm că nu există medic în România care să reușească, până la capăt, să rămână cinstit atâta timp cât lucrează în Sistemul de Stat.

Pentru că, domnule președinte, legile care ocrotesc activitatea medicală în România încurajează infracțiunea, atât prin text cât și prin absența lui. Corupția începe acolo unde, fie prin dorință fie prin neputință, profesionistul de sănătate renunță la codul lui etic și la ființa lui până la urmă sacerdotală. Noi n-am jurat credință neamului. Noi am jurat credință omului bolnav. Iar Statul român nu ne dă voie să îngrijim bolnavul cum ne-am dori. Statul român, prin imixtiunea politică și managerială, a pervertit actul medical care nu mai e de mult în folosul suferindului, cât o verigă într-o buclă de decont. Și asta pentru că decidenții, oamenii care au făcut politici de sănătate, așa numită ”clasă” politică s-a încetățenit într-o ipocrizie a promisiunilor fără destinație, și-a hotărârilor fără cap, darămite coadă. Vorbiți de resemnare, de lipsa curajului de-a-ți asuma transformări.

Nu, domnule președinte, nu există resemnare. Dumneavoastră, cei care observați dinafară actul medical, vă permiteți un bagaj lexical străin medicului. Când stai cu o viață de om în mână nu știi ce înseamnă să renunți. Nu știi ce înseamnă frică. Știi doar că ai fost chemat să-ți asumi, cu bune cu rele, acea faptă care te va urmări, independent de rezultat, în ziua de mâine. Pacientul tău va trăi, sau va muri, funcție de performanța ta profesională. Vorbiți de faptul că meseria mea e nobilă. Meseria mea este, într-adevăr, nobilă. Colegii mei nu mai sunt nobili de mult. Dezolarea mea de medic care se apropie de vârful carierei lui profesionale este, când mă uit împrejur, la cât de puțini mai sunt nobili. Și asta pentru că s-au văzut obligați să renunțe la dezideratul umanist de-a-și ajuta aproapele în favoarea unei munci de conțopist, de funcționar, de birocrat până la urmă, care trei sferturi din timp completează formulare și dacă mai are și timp să se uite la pacient e deja zeu. Colegul meu care face gărzi, descoperit atât legal cât și moral, până când pică din picioare nu are timp să gândească în cheia nobilă a meseriei, ce face el e angrosism medical și îl compromite. Când ai o sută de oameni care îți vin la Camera de Gardă într-o noapte, domnule președinte, nu mai ai timp să te gândești nici la finanțarea sistemului nici la mica, sau marea corupției. Ai timp doar să te ocupi de omul din fața ta. Și cred, văd și conchid că pentru Statul român povara Camerei de Gardă dintr-un spital aiurea din România rămâne cel mult o metaforă de folosit public, mediatic sau beletristic atunci când ne numărăm morții sau dezastrele.

Domnule președinte, vorbiți de lucruri în care eu cred. Lucruri care pentru mine sunt sfinte. Lucruri care mie mi se întâmplă zi de zi. Lucruri sub care eu semnez și pentru care eu îmi pun la bătaie parafa, dreptul de practică, și sănătatea. Vorbiți de viitor. Pentru mine Sănătatea în viitor este o chestiune de viață și de moarte, atâta timp cât trăiesc în România, atâta timp cât părinții, rudele mele, copilul meu trăim aici. Vine ziua când oricare din noi va deveni pacient într-o ecuație morbidă a Sănătății de care momentan ne bucurăm, pentru că n-avem nevoie de ea. Vă scriu pentru că ziua în care abdic de la toate cele de mai sus va fi și ziua în care am să plec, fără să mă uit în urmă, din România. Propunerile unor politicieni de-a ”lega” rezidentul de vatră pe perioada formării profesionale, ca și altele care ar obliga medicul să stea, o vreme, într-un post sunt jigniri la adresa breslei mele. M-am născut în comunism, într-o țară care nu punea valoare pe dreptul individului de-a-și căuta, unde crede, bunăstarea. Mi-aduc aminte de prețul libertății, plătit cu vieți omenești, ca eu să vă pot scrie astăzi fără teamă de consecințe ori represalii. Niciodată medicul nu va putea fi asimilat unui șerb, unui sclav, unui impiegat ori funcționar. Suntem, prin ADN-ul meseriei noastre, liberi. Liberi să tratăm bolnavi oriunde suntem chemați să o facem, acolo unde putem să facem o diferență, acolo unde putem salva sau îmbunătăți vieți.

Apelul dumneavoastră la Sănătate, ca și scrisoarea mea de altfel, rămân doar file într-un dialog încărcat până la refuz de absurd, obstinație, și mult prea des reavoința celor care împart o dreptate la care eu nu pot să ader, atâta timp cât pentru mine e nedreaptă, atâta timp cât pentru pacientul meu e nedreaptă. Domnule președinte, ”ineficiența” măsurilor luate de-a lungul timpului de politicieni au însemnat oameni, oameni care au murit de multe ori inutil, oameni care au murit cu zile, copii care ar fi putut trăi, bătrâni care ar fi putut să se mai bucure un pic de nepoți. Regret, în numele meu și-al colegilor mei, că nu vă putem împrumuta pentru o zi dumneavoastră, politicienilor, ochii și urechile noastre. Pentru că dacă ați vedea, dacă ați auzi, dacă ați trăi cu poveștile petrecute nouă sunt șanse că discursul n-ar fi centrat pe finanțare, pe corupție, pe brain drain. Discursul dumneavoatră ar fi despre copiii de la maternitatea Giulești care nu meritau să moară în explozia de acum 5 ani, sau despre medicii care au căzut cu avionul în Apuseni, sau despre toți bolnavii de cancer care ani la rând au trebuit să acceseze, la limita contrabandei, tratamente pentru boala lor. Discursul dumneavoastră ar fi fost despre colegii mei care au plecat, înfrânți, în Occident pentru că n-au mai răbdat de-atâta amar și nemernicie. Discursul dumneavoastră ar fi fost despre dreptul omului la viață și bunăstare, la sănătate și prosperitate, lucruri scrise și prea des uitate în Constituția României.

Cred, domnule președinte, că dincolo de putregaiul medical în care m-am format și în care trăiesc, voi prinde ziua în care am să mă uit în urmă la acești ani în care-am vorbit, am luptat, am scris și-am mizat pe conștiința semenilor mei, și va fi o zi în care-am să-mi spun că a meritat, că în cele din urmă oamenii și-au adus aminte de ce e bine, ce e important în viață. Și pentru mine nu e important ce fel de umbră fac pământului, cât să las în urmă o potecă de străbătut pentru cel care va veni. Aceasta e poteca mea. Vreau ca medicii care vin, cei care acum se nasc, cei care acum își tocesc coatele să învețe pentru prima sesiune la Facultate, să știe că a existat o generație care s-a uitat la ei cu speranță. Și care i-a pus mai presus de vreun preț, vreun cost, vreun calcul aritmetic.

Gabriel Diaconu, MD

Advertisements

Sine ira et studio

Fără furie sau părtinire. Așa zice Tacitus când scrie în Anale de domnia lui Augustus, apoi Tiberius, Gaius, Claudius și Nero. Nero infamul. Nero, care-a dat foc Romei. De război, și crime de război, a rămas de-atunci tradiția să vorbești la rece. Fără nervi. Fără patimă. Fără să fii partizan.

Lucru greu de făcut când ești medic și vorbești de medici. Poți fi acuzat, pe rând, de oricare dintre ele. Ori că scrii la nervi (m-am obișnuit de mult să fiu etichetat ”disperat” de diverși inspirați ai presei). Ori că – evident – iei partea breslei. Dar dacă îmi încep textul cu Tacitus, pesemne că vorbesc de un război. Și crimele dintr-ânsul.

De unde ideea? Florin Chirculescu, întâi-descălecătorul nostru, al ”noilor dizidenți”, a ieșit din lunga hibernare prijeluită de lansarea celui mai recent roman, într-un articol publicat de IPP (Institutul de Politici Publice) și preluat de Adevărul. Tema, deși grosier vastă în scop și vagă în constituție, atinge la un moment dat problema salariilor medicilor dar mai ales a ”plicului”. Ca unul care-a luptat, în ultimii ani, public pentru înlocuirea facilului ”șpagă” cu mai-adecvatul termen de ”plată informală” am avut o plăcută tresărire când am regăsit sintagma (care, în originar, îi aparține economistului maghiar Janos Kornai) în șapoul introductiv la articolul din Adevărul. Succint, doctorul Chirculescu (încă) îi spune ”plic”. Ce-o fi în plic, nu știm exact. Presupunem că bani. Admit că m-a mirat, mi-a oferit pauză și-apoi m-a lăsat pe gânduri concluzia dânsului că sistemul de sănătate a fost ”susținut” de plic, în toți acești ani. Și mai mult m-a mirat confesiunea, alifie la ipocrizie, că doctorul Chirculescu ”așteaptă” plicul.

Pentru că, deși dibaci plasată ca o raționalizare ex aequo a motivului prin care se oferă, și se acceptă, plăți informale, îmi pare că nu reflectă adevărul. Adevărul îl găsești în nuanța pierdută printre rânduri din ce spune doctorul Chirculescu, adică de fapt relația de condiționare informală prin plată, în relația medic-pacient. Plicul este o recompensă, nu o formă de plată nefiscalizată. Dar e, de fapt, banana pe care-o așteaptă maimuța ca să persevereze, ca să nu cumva să-și urmeze instinctul și să-și păstreze caracterul animal?

E la îndemână, psihologic, să propui că o breaslă a adoptat practica plicului ca să-și prezerveze motivația. Orice misiune, fie că a fost a iezuiților în Asia, sau a maicii Tereza în Calcutta, s-a bazat pe donațiile binevoitorilor. Ani lungi de muncă și cercetare au relevat că banii n-au avut tocmai destinația propusă, și uneori au fost folosiți să finanțeze cu totul alte lucruri. Prin analogie, și medicina românească a fost gândită, subtil și pervers de comuniști, drept o chestiune vocațională, apostolică, o cârciumă de kibbutz în care oferi sănătate pe roșii, lapte și ulei, și trăiești din mila publică aproximativ la fel cum trăiește sacerdotul. Doar că te închini la alt zeu, și profiți de alt șarpe. Și dacă e să mergi pe tangenta asta plățile informale acceptate de medic cam în același fel în care se pune banul la disc s-ar fi regăsit, cumva, în calitatea informală a sănătății. Adică din plic s-ar fi dus o parte din bani în zugrăveală, în aparatură, în binele bolnavului cu pricina.

Dar nu asta s-a întâmplat. De fapt, timp de jumătate de secol, medicii au acceptat că au două surse de venit. Una era salariul (fie el mic, mizerabil, infim, o scuamă pe buzunarul doctorului), cealaltă era prestația în regim aprozar în care prețul se stabilea funcție de alte reguli economice. Primitive, ce-i drept, dar totuși economice. În mizerie, totuși medicul n-ar fi murit de foame (doar) din salariu. Rezidentul, poate. Dar medicul nu. Și-atunci de ce a fost vreodată nevoie de plic? De plată?

Răspunsul istoric e că medicina a fost organizată așa mult înainte de apariția statului social. După prostituate și preoți, medicii/ vindecătorii/ șamanii au fost printre primii care și-au făcut traiul în regim liberal, profitând de cerere și ofertă. E posibil că un secol de bolșevism și totalitarism au netezit credința că sănătatea / ca și educația/ ar fi un bun gratuit, pentru toți. Dar la nivel de schemă primitivă ea n-a încetat niciodată să existe în relație cu costul. Că era un gest sacru către sacerdotul vindecător sau șaman, tainul tot trebuia oferit altfel actul ”magic” al vindecării nu se întâmpla. Banii sau bunurile respective nu erau date pentru bunăstarea magicianului, cât pentru îndestularea divinului care stătea în spatele acestuia, de fapt forța vitală care vindecă. Iacătă că, antropologic cel puțin, existența plicului nu e contingentă la vreun sistem sau vreo axă de supraviețuire cât cel mult indicativă pentru primitivismul social al românului. Fie el medic or pacient. Și astăzi aud, cu o frecvență supărător de mare, voci care spun că ”medicul tratează, Dumnezeu vindecă”. E pe cât de stupidă afirmația pe atât de corectă, dacă te uiți la necesitatea plicului. La Dumnezeu nu te duci cu mâna goală. Dacă doctorul canalizează cumva degetul supranatural în rană, nici la el n-ai cum să te prezinți ”nepregătit”. E o observație interesantă cum aceiași medici care, adeseori, formulează astfel de propoziții n-au dus-o niciodată rău, hermitic, n-au făcut din meserie o sărăcie, or viceversa.

O altă constatare e că, oricât de mitologic argumentat ar fi fost plicul, de la un moment dat încolo lucrurile au luat-o razna. Și au luat-o razna în momentul în care, acum 25 de ani, medicul s-a trezit antreprenor. Antreprenoriatul medical a avut nevoie de timp, și ani, să lateralizeze, și încă funcționează pe-o balanță șchioapătă. Diverse cazuri ajunse faimoase (a se vedea scandalul de la spitalul de Arși/ lotul Antochie) arată că, și când medicul ar fi putut bine-mersi să se ducă să lucreze în privat pe bani frumoși, tot a preferat alterantiva ne-fiscalizată, informală și deci ocultă. Cam greu să stea propoziția doctorului Chirculescu în picioare când te uiți la mamoplastii în serie făcute sub prețul pieții, cu sutele, miile, în timp ce sunt decontate de CNAS. Ce sistem? Ce picioare? Ce plic până la urmă? De fapt și de drept vorbim de o piață care-a câștigat, în ani, complexitate, până la punctul la care parazitismul informal a căpătat o nouă dimensiune, para-formală. De fapt, în democrație, plata informală a devenit legitimă, a ajuns să fie considerată tarif (vezi cazul de la Constanța, spre exemplu) și uite-așa am ajuns la discuția, și isteria concomitentă, despre ”condiționarea actului medical”.

Condiționarea actului medical e în sine o gogoriță pe care politicul a vândut-o mass-media, i.e. cum că doctorul care e un ”funcționar” (aici Chirculescu are profund dreptate când critică decizia ICCJ) a făcut trafic de influență când a refuzat să opereze pacientul care n-avea plic la el. Să fie bine înțeles. În majoritatea instanțelor, așa cum pacientul are voie să-și aleagă medicul, așa și medicul are voie să-și aleagă pacientul. Să refuzi e permis, să invoci sărăcia pacientului drept criteriu cel mult reprobabil moral, dar nu neapărat ilegal. Dacă te uiți de jur împrejur în țările pe care le-admirăm cu nesaț vei observa că, din criterii administrative dar mai mereu financiare, medicii refuză să trateze pacienți. Unde se vor duce oamenii respectivi? Asta e o întrebare grea. Când ești pacient, și ușile ți se închid, și încep să-ți bubuie mințile cum să faci, ce ambulanță să chemi, la cine să apelezi îți vine să înjuri de toți Dumnezeii și să dai cu barda în doctor.

Curios.

Curios cum oamenii care fac asta sunt de obicei, deși nu m-aș grăbi să generalizez, oameni care deja sunt subsidiați social într-o bună măsură. Oameni care oricum au fost umiliți prin pensii proaste, prin șomaj infect, prin încurajarea muncii la negru, oameni neasigurați, oameni care trăiesc de pe azi pe mâine. Nu medicul îi trădează pe ei. Ce-i trădează pe ei e însuși Statul care i-a împins, ca pe vite, într-un țarc al neputiinței. Medicul, vis-a-vis de serviciul de sănătate, e doar ultima verigă într-un lanț al nesimțirii. Ceea ce nu face nesimțirea lui mai mică. Doar o circumstanțiază. În interiorul unui macrocosm în care toți sunt egalmente mojici medicul blând, bun și empatic riscă să fie canibalizat de semeni. Nu-i fac apologetica. E un lucru observat de mult, acela că același medic care era spân în spitalul de stat când merge în privat unde e remunerat corect, și-și poate manevra practica antreprenorial, nu va fi tentat să ”șpăguiască”. De ce nu va fi tentat să șpăguiască? Pentru că în loc să i se arate pulanul i se explică regula jocului, i se arată facturierul și i se face legătura cu un contabil deștept. Pentru puzderia de medici zarzavagii de prin spitale există corolarul administrativ, statul are medicii pe care și i-a crescut, oamenii au medicii pe care-i merită.

Și – regret să văd asta la ani de zile de la obținerea unui deziderat pentru care am militat – descentralizarea spitalelor și transferul lor către autoritățile locale n-a făcut decât să demonstreze că, prin satrapii, prin gubernii, prin provinciile noastre autonome barbare spitalul e în mizerie pentru că primarul e mizerabil, prefectul e un jeg, și Consiliul local e o adunătură de lupi între oi care discută despre kebabul favorit. Să ceri medicului să fie un Sfânt e un banc bun. Tiranozaurii noștri de administratori de județ n-au nevoie de o populație sănătoasă. Că dacă ar fi oamenii sănătoși poate că ar gândi mai bine. Poate că ar trăi mai bine. Poate că și-ar plăti taxe. Poate că ar învăța să întrebe ce se întâmplă cu banii lor. Nu, plicul nu a susținut vreodată Sănătatea, domnule doctor. Plicul a susținut și a acreditat ideea că Administrația poate administra și așa, că oamenii sunt lăsați de izbeliște să bănănăie pe la ghișee, prin camere de așteptare, prin saloane și cabinete. Plicul – așa cum se discută de el public – nu e o invenție medicală, nu e un stetoscop al doctorului cu care ascultă pacientul la buzunar. E de fapt gheara administrativă care se bagă, din nou și din nou, în buzunarul din nădragul sărmanului care trebuie să rămână rob, supus, umil și smerit. Bani dai la polițist. La taxatoare. La ghișeu. La consilierul care-ți face lipeala. La aghiotantul care-ți face intrarea.

Iar noi, breasla medicală, am acceptat și acceptăm că suntem tot un fel de instituție administrativă incapabilă să se administreze. Cu un Colegiu impotent, în care se dezbat chestiuni mai degrabă ezoterice. Cu o mișcare sindicală uneori incredibilă, alteori lipsită formal de credibilitate. Trăim paradoxul etern al sindicalismului cadrelor medii care cât de cât se mai ocrotește pe sine, în timp ce sindicatele medicilor – inclusiv cel pus pe roate de doctorul Chirculescu – se dovedesc relativ nevolnice pentru că, prin Statut, nu pot sparge convenția neputiinței instituționale a medicilor de-a protesta, de fapt. De-a intra în grevă. De-a se putea pune la masa negocierilor cu autoritățile.

Îmi rămâne în minte o snoavă spusă la un moment dat de doctorul Arafat, acum câțiva ani, despre experimentul SMURD de la Târgu Mureș. Oamenii au renovat UPU de la Județean după care i-au rugat pe oameni, dacă vor să dea ceva, să o facă ”centralizat”, într-o cutie de donații. Ei bine, în loc să intre plicul în urnă ”veniturile” informale s-au redus dramatic. De ce dramatic? De ce n-a vrut omul să dea aceeași sumă, nu știu, 100 de Euro spre exemplu, pentru binele comun? N-am o explicație definitivă. Una care-mi vine în minte e că niciodată, dar niciodată n-a existat în mintea românului o entitate formată care să fie ”comunitatea”. A existat comuna, mai primitivă sau mai puțin primitivă. A existat interesul ocult, al micro-cosmului reprezentat de familie, prieteni, gașcă. Dar comunitate n-a existat. Omul vrea să dea doctorului și ca o funcție a propriului lui arivism, a potenței lui, a capacității lui de-a se diferenția de semeni. Când dă nu vrea să se facă de râs nu doar în fața doctorului, dar și-a celor din jur care, altfel, îl vor batjocori, o să râdă de el că s-a dus rupt în cur la Halat. E o stranie formă de generozitate care își are bucla de feedback în zona culturală de unde se scoboară pacientul. Poate să fie pe moarte. Poate să fie în agonie. Dar nu se va da jos din pat neîmbrăcat cumsecade, ”de spital”, și cu siguranță nu se va duce ”nepregătit” la doctor. Ai putea să trăiești o strângere în piept, un gol în stomac, mai ales dacă te-ai dezinfectat de specia asta socială de gândire. Dar ea există, și co-există în lunga, și întortocheata, conspirație a plicului.

Finalmente, plata informală ține mai mult doctorul aproape de țarină decât orice altă formă de contract socială. Acolo unde generalissimul Oprea propunea ca doctorii să fie obligați să stea – 5 , 10 ani nu contează – popriți pe plantație după rezidențiat, natura umană românească a inventat deja ”vadul” în care își face albie doctorul informalist. Doar așa rămân doctori în provincie, pentru că prin volum își rotunjesc veniturile. Doar așa aduc comunitățile doctori, prin speranța că-i vor gratula, a se citi omeni, cât timp oameni sunt și suntem. Plățile informale au explodat, paradoxal, în aceeași perioadă în care a început Marele Exod al medicilor. Și n-au explodat că s-au împuținat medicii. Nu. Medicii, inițial, s-au împuținat între ei. S-au mâncat. S-au ros pe la articulații. S-au dat în gât. S-au dat în fapt. Și-au organizat veritabile rețele, și rețete, para-antreprenoriale. Care cu rețete fictive. Care cu clinicuțe și farmacii satelite. Care cu firme de salubrizare, sau de oferit servicii conexe sanitare, materiale, consumabile, botoși, mănuși, siringi, perfuzoare. Astfel că de la un punct încolo plicul, plata informală a devenit un avant-propos la saltul în privat al pacientului care a fost, ulterior, invitat să se trateze la două capete. Regim hotelier de pensiune în privat. Regim exclusivist, în fața altor melteni, la spitalul de Stat.

Oamenii sunt răi. Și medicii sunt oameni. Să închei, fără furie și părtinire, războiul plicurilor presupune mai mult decât emanciparea salariilor medicilor. Presupune să notezi, în minuție și cu verb, ramificațiile practicii. Eu am propus fiscalizarea ei sau decriminalizarea plicului, plecând de la situația de la Mureș, anume că va fi mult mai puțin atractiv pentru medic, respectiv pacient, să ”pluseze” la poker-ul plicului dacă vor trebui să taie chitanță. Nu mizez că medicii își vor crește veniturile. Nu. Veniturile lor vor scădea. Dar vor scădea într-o zonă relativă, confortabilă, în care tentația de fraudă și de lăcomie să fie preîntâmpinate de alt gen de contract. Un contract cu hîrtie sub el. Un contract cu semnătură și declarație la ANAF.

Vine ziua când am să zic ”adio plic” prietenilor mei doctori. N-am să le zic vreodată ”adio Sănătate”. N-am tânjit, nu tânjesc și n-am să tânjesc vreodată după o plată informală. Din 10 ani de practică medicală independentă, doar 2 i-am petrecut prin spitalele de Stat ale României. Deci sunt prea puțin contaminat de ”conspirația gentililor”. Cei doi ani, în schimb, sunt suficienți încât să am luciditatea de-a fi scris despre toate astea onest, și în deplinătatea cuvintelor folosite.

G

Semințele mâncătorilor

De ce suntem puțini, Adele?

Nu cred că suntem puțini. 

Explică-mi de ce suntem atât de puțini.

Cred că suntem fricoși.

Ba da, suntem puțini. Suntem o mână de oameni care vorbesc.

Pentru că suntem români și ne e frică. Eu am o singură frică. Și o intuiești.

Cum să îți fie frică atunci când lupți pentru o viață de copil?

Pentru că suntem obișnuiți să ne fie frică de medici și să plecăm capul să nu îi supărăm. Pentru că ne e frică să nu ne afle lumea că avem un copil cu handicap. Și știi ce e grav? Copiii cu Dravet nediagnosticat corect mor. 

Când mor?

În câțiva ani de la naștere. Pentru că nu sunt  tratați corect. Și anumite medicamente de epilepsie sunt interzise în dravet. În 4 – 5 ani mor. 

Și din ce cauză mor?

SUDEP (n.m: moarte subită/ neașteptată în epilepsie). Status epileptic. Comă prelungită.

Adele, o să murim cu ei de gât. Promit.

Adele e mama lui Davis. Davis e un băiețel de 8 ani simpatic care suferă de sindrom Dravet. O formă rară, incurabilă, fatală de epilepsie a copilului. În fiecare an se nasc cam 10 copii cu Dravet, sau cel puțin așa spun statisticile. Incidența e cam de 1:20.000 de cazuri. Majoritatea, netratați, nu vor apuca niciodată să meargă la școală. Fac crize convulsive. Uneori și de zeci de ori pe zi. Trăiesc între două lumi. Și părinții își împart timpul între doctori și spitale. Între minți mai mult sau mai puțin luminate. Între doctori entuziaști și doctori plictisiți. Între oameni care știu ce e aia Dravet și oameni care n-au auzit vreodată de boala asta. Între oameni cărora le pasă, și ceilalți, mult mai mulți, care sunt nesimțiți. N-au fost făcuți nesimțiți. La început erau ignoranți. Ignoranța, după o vârstă, nu mai e o scuză. Dar pentru că Dravet e o problemă rară, atât de rară încât e ușor să spui că mult mai mulți copii mor de – să zicem – cancere sau boli infecțioase – epilepsia pică mereu la coada clasamentului.

Acum 3 ani de zile Adele n-a mai răbdat și a pornit, împreună cu alte două mămici de copii cu Dravet, o asociație. Sunt trei femei. Adele, Teo și Ioana. Website-ul lor este http://www.dravet.ro. Țin, de la înființarea, legătura cu părinți de copii ca și Davis. În țară, deocamdată, sunt cam 60 de astfel de copii. Dar mai sunt și alții. Prichindei care au forme rare de epilepsie, fie că vorbim de sindrom Rett sau alte forme de epilepsie farmaco-rezistentă. Pentru ei, Statul român se preface că face. Și de fapt nu face mai nimic. Diagnosticul de Dravet se pune genetic. Trebuie făcute teste costisitoare. Câteva mii de Euro. România n-are bani de Dravet. Are bani de șpăgi, de fum, de mii de baionete. Așa că mămicile de la Asociație au găsit o soluție. Niște oameni din Spania fac studii pe Dravet. Și dau gratuit teste genetice. Astfel că probele se trimit acolo. Costurile de recoltare și transport sunt suportate tot din buzunarul părinților. Cam 170 de Euro (700 de lei). Tratamentul complet al unui copil cu Dravet e scump. În fiecare lună, dacă e să respecți toate regulile pentru puiul tău încât să nu facă SUDEP/ status și să moară, ai să scoți cam 2000 de lei. Există cercetări care arată, spre exemplu, că dieta ketogenică prelungește viața și scade numărul de crize la un astfel de copil. Pe de altă parte, dacă neurologul află că îți ții copilul în cetoză, ar putea să refuze să ți-l trateze. Ar putea să refuze să-l interneze dacă îi este rău, sau ar putea să-l scoată din cetoză.

Standardul de practică în epilepsie e că trebuie să dai niște medicamente anticonvulsivante. Medicamentele respective, din toamna anului trecut, au început să dispară din farmacii. La vremea respectivă Adele și cei de la Asociația Dravet au făcut tărăboi. Au scos comunicate publice. Au mers la ANM (Agenția Națională a Medicamentului) unde s-au întâlnit cu semințele mâncătorilor. În ianuarie s-au întâlnit cu domnii Savu de la ANM, Bănicioiu de la MS și Ionel de la UNIFARM. Li s-au promis soluții. Suntem în luna iunie. Unde sunt soluțiile care li s-au propus?

În fiecare zi un copil cu Dravet, dacă nu-și ia medicamentele, riscă să moară. Să moară de o moarte inutilă, oribilă, dureroasă. Pentru că medicamentele nu se găsesc în farmacii. De dimineață mi-am sunat o prietenă diriginte de farmacie. M-am interesat de o anumită moleculă. Se cheamă topiramat. Numele brand-ului original e Topamax. Nu se mai găsește formula pediatrică de 25 de miligrame. Se găsește de 50 de miligrame. Două depozite, în total, au vreo 20 de cutii. În rest? În rest produse generice, de substituție, făcute în condiții mai mult sau mai puțin oneste. Există studii care arată că dacă treci de pe brand pe generic efectul nu e același. Statul român nu vede studii. Vede doar balanța contabilă. Vede că trebuie să iasă la virgulă și dacă poate cumpăra ieftin va cumpăra ieftin.

Există și alte soluții în Dravet care n-au intrat încă în România. Există clobazam. Clobazamul e prea ieftin să fie interesant până și pentru Statul român. Există stiripentol. Adela și cei de la Dravet s-au luptat să-l aducă în România. L-au adus, au reuști să-l pună pe lista de medicamente compensate. La liber tratamentul pe lună costă cam 800 de lei. Alți bani, altă distracție.

Și-apoi există marijuana.

Marijuana e o poveste în sine, o poveste despre niște bolșevici bătrâni, niște milițieni de la antidrog care nu fac diferența între THC și CBD. Luna aceasta reputata revistă National Geographic publică un raport extensiv despre proprietățile medicinale ale marijuanei, în special ale canabindiolului (CBD), care în Drave și alte forme de epilepsie poate salva viața. În Statele Unite din ce în ce mai multe state au legalizat folosirea medicinală a CBD dar și altor produși derivați din marijuana pentru tratamentul unor boli  grave: cancer, epilepsie, boli metabolice. În Uniunea Europeană sunt 9 țări unde practica medicală include, mai nou, Epidiolex (CBD), în scop de cercetare. În mod curios, România nu e (încă) pe harta medicinei de secol XXI. Când Adela s-a dus la ANM să ceară legalizarea consumului medical de marijuana bătrânii sistemului s-au uitat cruciș. Ce să le explice fata asta blondă, cu ochi albaștri, dârză și mică în fața unor costume la patru ace? Că n-are de gând să fumeze ganja? Că Davis n-o să devină un junkie? Să le spună că ea a ales să lupte pentru viața copilului ei până moare cu ei, și cu incompetența și ignoranța lumii, de gât? Presa a făcut vâlvă. S-au cerut păreri contrare de la experți. Experții, inclusiv subsemnatul, au observat că e nevoie de parsimonie în felul în care tratezi problema marijuanei. Pentru că nu e totuna marinolul sau epidiolex-ul cu iarba de pe piață, care e folosită/ traficată în scop recreațional. ANM s-a încurcat în sofisme. Inițial au zis că da. După care au zis că nu. După care – prin aquis comunitar/ pe cercetare – Epidiolex-ul (canabindiol) a devenit legal. Doar că nu e nimeni să-l aducă. Nu e nimeni să deschidă ochii la asta.

Lucrez de 6 ani, ca psihiatru, cu oameni care au epilepsie și cu familii care au copii cu epilepsie. Fac asta după ce tatăl meu, la 24 de ore după o intervenție pe creier, a făcut o criză convulsivă. Una singură. Eu nu eram acolo. Mama mea era acolo. Mama mea s-a speriat atât de tare când l-a văzut cum se învinețește, horcăie și apoi începe să se zguduie încât a crezut că moare. M-a sunat, urlând în telefon, că tata moare. Încă-i mai aud vocea, uneori, și sunt 7 ani de-atunci. Tatăl meu n-a mai repetat, de-atunci, nici o criză. A luat, preventiv, doi ani fenitoină. În perioada de spitalizare era o criză de fenitoină injectabilă în farmacii. Am apelat la toți prietenii ca nu cumva să rămânem fără. Prieteni ATI-iști de la diverse spitale din București ne alimentau cu medicamente de care tatăl meu avea nevoie. Eu eram medic, și aveam prieteni medici. Ce fac oamenii care nu sunt medici sau care nu știu medici? Care nu știu pe nimeni? Care trăiesc într-un orășel de provincie și, în fiecare zi, nu o singură dată, își văd copilul cum se zgâlțâie în brațele morții, în dansul sacadat al cloniilor musculare?

Adele: Și ANM vine și-mi aruncă în ochi, că atunci când mă internez cu copilul cu convulsii, că de ce nu completez pe site la ANM reclamații. Reclamații? Păi dacă nu am acces internet, sau telefon smart, și eu sunt în spital cu fiul meu în crize, eu am timp să stau să scriu la ANM pe site? 

Adele, trebuie să te întreb ceva urât. Și vreau să-mi răspunzi cât poți tu de corect. De când ai început asociația, câți copii cu Dravet/ epilepsii rare au murit? De care știți voi.

Niciunul. Dar avem cazuri foarte grave, în care când mă sună mamele îmi îngheață inima. Și îmi e frică să răspund. Mă crezi? 

Copiii ăia merită să trăiască Adele.

Toți merită să trăiască. Și nimeni nu e Dumnezeu să le ia acest drept. 

Moartea unui copil prin neglijență organizată e sinistră, Adele.

Uite de aia nu dorm eu nopțile. Și urlu la lună.

Nu la lună trebuie să urlăm, Adele. La ei trebuie să urlăm. Și nu doar tu, eu, câțiva, puținii rămași lucizi în discuția asta. Nu doar noi. Și voi. Și ei. Și ele. Și cei care au copii sănătoși. Mai ales cei care au copii sănătoși. Cei care n-o să știe niciodată cum e să-ți fie refuzat accesul la grădiniță pe motiv că ai un copil handicapat. Cei care n-o să știe niciodată cum e să-ți zică ambulanțiera că ai copilul posedat și mai bine te duci la preot sau la un paroh de cimitir care deschide cartea. Cei care n-o să știe cum e să te plimbi prin parc și să-ți facă piciul criză în timp ce oamenii trec, indiferenți, și poate câțiva o să întoarcă privirea, înspăimântați, dezgustați, sau pur și simplu curioși de bâlciul peste care se întâmplă că au dat.

O să murim cu ei de gât, Adele. Fiecare mâncător de semințe instituțional. Fiecare impiegat la Căile Mortuare Române. Fiecare vatman al unui tren în care majoritatea merg cu nașul, și fiecare-i pentru sine. Și nu pentru majoritatea. Ci pentru minoritatea dintre noi. Acea minoritate care are aceleași drepturi. Aceleași speranțe. Același drept de-a trăit.

Le doresc celor care învârt roțile lumii să doarmă cum dormim noi. Le doresc să se trezească în aceleași gânduri pe care le avem noi. Le doresc să își frământe mâinile aidoma. Să-și chinuie mintea la fel. Și să deschidă ochii, într-o zi, la ce înseamnă curat, și bine, și drept în lumea asta. Iar dacă încă n-au învățat îi vom învăța. Cu vorba. Cu fapta. Și cu biciul dacă e nevoie. Pentru că slănina lor nu valorează doi bani în fața unui copil care geme. În fața unui copil care moare.

G

Cui i-e frică de aluminiu?

Am început să mă uit mai atent la povestea cu adjuvanții din vaccinuri după ce un bun prieten de-al meu, proaspăt întors dintr-o dezbatere televizată și încă ”stârnit” de retorica anti-vaccin mi-a trimis un mesaj de la un domn X, doar unul dintre aceia care au ales să nu-și vaccineze fetița. Motivul? Acest domn are un frate care-ar fi fost ”nenorocit” de un vaccin, acum mulți ani, de jur împrejur – din ce susține – a văzut / auzit doar cazuri de reacții adverse serioase sau chiar grave, ba chiar unii copii chiar au rămas cu sechele. Motivul pentru astfel de evenimente, în opinia persoanei respective, n-ar fi fost vaccinurile însele, cât ”adjuvanții”. Adjuvanții sunt substanțe folosite ca a) antiseptice (thimerosalul/ sărurile de mercur), b) potențarea răspunsului imun (aluminiu în ambele forme, hidroxil sau fosfat), c) conservare (din nou thimerosal, dar și formaldehida, polisorbatul 80).

Admit că am stat să citesc în lung și-n lat despre asta, îndeosebi lucruri disponibile azi curiosului despre problema – mai nou – legăturii adjuvant – efect advers sever dat de vaccin (se includ aici autism, dar și cancer, boli autoimune etc). Prima oprire, și potențialul motiv de-a lăsa baltă întreaga-mi curiozitate, a fost meta-analiza mamut a lui Willhite de anul trecut. Timp de 80 de pagini absolut aride am citit despre cum umblă aluminiul prin corpul uman, care e aportul dietar, ce-ar putea el să provoace dacă e să dea toxicitate prin diverse mijloace (ocupaționale, de mediu, dar și prin injectare, vezi vaccin). Câteva zile înainte picasem pe un studiu intens recirculat în mediul anti-vaxxers, al Luciei Tomljenovic & Christopher Shaw în care domniile lor arătau o asociere între expunerea la aluminiu în vaccinuri, în ultimii 25 de ani, și frecvența autismului în populație. Mi s-a părut inițial genul de studiu pe care-ai putea să-l găsești pe un site de curiozități statistice (știați, spre exemplu, că rata divorțurilor din statul Maine, US, a scăzut pe măsură ce-a scăzut consumul de margarină?). Dar nu erau singurii. Jose Dorea e un alt nume care e frecvent menționat, și studiul lui despre nivelul de aluminiu din părul copiilor vaccinați din Brazilia. Sau Cynthia Nevison, și cercetarea ei de anul trecut care arăta un trend crescător al tulburărilor de spectru autist paralel cu niveluri crescânde de expunere la noxe/ factori de mediu și nu numai. Sau analiza lui Goldman și Miller pe cazurile raportate în VAERS, între anii 1990 și 2010, care arată că mortalitatea a crescut de la 3.6% în cazurile cu mono-doză la 5.4% la copiii care primiseră 8 doze de vaccin. Asta în condițiile în care mortalitatea anuală a copiilor până în primul an, în US, a scăzut sub 1%.

Luate așa, la grosul palmei, cifrele nu arată foarte bine. Cititul în diagonală îți lasă impresia că vaccinarea ar tripla mortalitatea infantilă în primul an, și în multi-doză ar crește-o chiar de peste patru ori. Asta dacă n-ai timp, persistență sau pur și simplu răbdare să citești prin literatura altfel zemoasă despre hidroxilul de aluminiu sau aluminiul fosfat. Pe scurt, modelele experimentale de intoxicație cronică, fie prin dietă, aer sau injectabil au arătat că aluminiul deplasează fosforul din diverse compartimente ale celulei, și anumite organe sunt afectate cu preponderență. Rinichiul. Osul. Ficatul. Plămânul. Finalmente, creierul. Mai mult, când e absorbit digestiv aluminiul ”concurează” cu fierul pe aceeași proteină de transport (transferina) și prin asta poate scădea absorbția de fier. Există statuate, la ora actuală, marje inferioare de expunere (așa-numitele OLE – occupational exposure levels) dincolo de care aluminiul a fost arătat că produce cito-toxicitate. La nou născut, marginea inferioară de toxicitate, i.e. primul nivel la care ar putea fi documentate efecte adverse ale aluminiului a fost statuată de EFSA (regulatorul european, omologul FDA) la 50 mg/ kgc/săptămână. Ce înseamnă asta? Înseamnă că la un bebeluș născut la 3 kg nivelul minim de toxicitate al aluminiului e de 150 de mg aluminiu dietar săptămânal. Știm că bio-disponibilitatea aluminiului luat prin dietă e mic, i.e. se absoarbe prin intestin foarte puțin, undeva la sub1 –  2%, astfel că un bebeluș ar putea dezvolta efecte adverse, i.e. toxicitate la aluminiu, la 3 mg aluminiu absorbit/ săptămână. Asta echivalează cu aproximativ 400 – 500 micrograme aluminiu/ zi (0.5 miligrame). FDA, pe de altă parte, stabilește aportul maxim zilnic la care nu se produc evenimente adverse la 1 mg/ kgc

Acum 4 ani de zile, pe de altă parte, Mitkus și colegii au publicat în Vaccine un articol adus la zi despre cum circulă aluminiul în organism după administrare vaccinală. Ei spun așa, cum că aluminiul absorbit se concentrează în principal în schelet (50%) și plămâni (25%). Doar 1% din aluminul circulant se acumulează în creier, în vreme ce ficatul servește doar ca pasaj pentru metabolit.

La primul vaccin, anti hepatită B, la 0 zile de la naștere, cantitatea de aluminiu primită de bebeluș e de 250 micrograme (0.25 miligrame). Adică jumătate din nivelul minim de expunere toxică (dacă accepți regulile EFSA) sau un sfert (la nivelul stabilit de FDA). Curba de absorbție și biodisponibilitate a metalului în diverse specii (hidroxil/ fosfat) depășește, în anumite situații, nivelul de 1 mg/ kgc. De ce? Pentru că se ponderează cantitatea cu nivelul pre-existent de aluminiu din perioada intra-uterină preluat din dieta mamei. Soni et al au evaluat nivelul/ concentrația de aluminiu în diverse alimente consumate. Unele sunt particular relevante pentru România: praful de copt, spre exemplu, conține 2.3 grame/ 100 de g Aluminiu. Murăturile din comerț conțin, în medie, 4 mg/ 100 g. Brânza – 1.6 mg/ 100 g. Oregano? 60 mg/ 100 g. Scorțișoara? 8.2 mg/ 100 g. Pliculețele de ceai? 128 mg/ 100g. Absorbția aluminiului este crescută la cei care consumă băuturi carbogazoase/ care conțin citrat.  Astfel că, teoretic, un bebeluș născut prematur, cu greutate mică, dintr-o mamă a cărei dietă e bogată în aluminiu, ar putea fi – teoretic – expus imediat după vaccinarea anti-hepatită B unor doze crescute de aluminiu, care ar putea – din nou teoretic – să fie neurotoxice.

Prin regulile de farmacovigilență impuse în 1986 de Congresul american, în Statele Unite a fost înființat în 1990 un sistem unificat, electronic, de raportare a evenimentelor adverse care urmează vaccinării (VAERS). În total, în ultimii 25 de ani, în US, s-au administrat aproape 2 miliarde de doze de vaccin (care conțin, sau nu, în baza de date, thimerosal, aluminiu, polisorbat 80, formaldehidă etc). Majoritatea evenimentelor adverse (AE) sunt raportate de operatorii de sănătate (spitale, clinici etc) și companiile farmaceutice, o proporție mai mică de părinți, alți regulatori. În fiecare an, în VAERS sunt raportate, la nivel național, cam 30 de mii de evenimente adverse. Prin comparație, în fiecare an sunt vaccinați aproape 3.8 milioane de copii. Grosier, rata de AE, în US, este de 0.008%, sub 1:1000, indiferent de cât de sever e AE-ul. Tradus, asta înseamnă că 999 de copii dintr-o mie nu vor experimenta niciodată un eveniment advers.

Goldman și Miller au arătat, în 2012, că la cazurile raportate în VAERS (a) rata hospitalizării crește cu numărul de doze de vaccin dar (b) scade cu vârsta. În interiorul cazurilor raportate în VAERS, repet, mortalitatea a fost de 5.4% din totalul cazurilor raportate timp de 20 de ani. Pe de altă parte, în cifră absolută asta înseamnă 1890 de copii, adică aproximativ 95 de copii/ an. Mortalitatea infantilă, în Statele Unite, a coborât mult în Statele Unite, către sub 1% (indiferent de cauză). În cifră absolută asta înseamnă 38000 de copii anual. Asta înseamnă că povara relativă la mortalitate a vaccinurilor, dacă toate cazurile din VAERS de moarte chiar s-ar datora vaccinului (și nu altor cauze concomitente), ar fi de 0.25%.

În ultimii 5 ani din ce în ce mai mulți oameni au dezvoltat software prin care să se ”uite” în baierile bestiei, i.e. VAERS, să vadă ce fel de evenimente sunt raportate și dacă nu cumva unele efecte adverse sunt mai ”proprii” unui anumit vaccin, comparat cu altele. O echipă de cercetători de la Universitatea din Texas a avut curiozitatea să calculeze un indice de frecvență a unui anumit AE, raportat la perchea lui vaccinală, prin tehnici de data-mining. Data-mining e o formă anipotetică de cercetare. Lași, practic, soft-ul să ”descopere” noduri de rețea, aglomerări ”spontane” de simptome, dintre care unele sunt mai aglomerate decât altele. Asta crează un peisaj geografic, un fel de hartă. Spre exemplu dacă vaccinul DTP, care conține aluminiu, ar fi toxic, ar trebui să vezi niveluri foarte crescute ale indicelui respectiv. Scorul se numește PRR – proportional reporting ratio (fracție proporțională de raportare). PRR e raportul dintre cât de frecvent e simptomul X (să zicem febra) la vaccinul Y (să zicem anti-poliomielitic), supra același simptom X (febra) la toate vaccinurile din schema de vaccinare. VAERS conține peste 83 de mii de perechi vaccin-simptom, la 75 de vaccinuri diferite, și – până în prezent – 5865 de simptome diferite care sunt incluse (raportate). 

Scorul PRR e de fapt o distanță între simptome. Spre exemplu un PRR de 2 înseamnă că perechea simptom vaccin (i.e. vaccin anti-DTP – boală de rinichi) e de două ori mai frecvent raportat decât toate perechile vaccin – boală de rinichi. Rețeaua e foarte densă. Un scor de 2 – 5 îți dă distanța cea mai apropiată între două noduri. Un ”cluster de simptome” are un diametru de 3 – 4 noduri. Astfel că ”marginile” insulei de semnificație per boală (aglomerare de simptome) ajunge la un scor de 6 – 20 (PRR). Un PRR apropiat de 1 sugerează, în schimb, că simptomul respectiv cel mai probabil nu e asociat cu vaccinul respectiv)

Autorii observă că un indice mare nu implică totuși cauzalitate (i.e. ”vaccinul X dă simptomul Y (febră/ encefalită etc)”). Una dintre limitele tehnicii de calcul e că la evenimente adverse foarte rare, PRR-ul este mare prin simplul fapt că la numitor nu ai același eveniment raportat la ”toate” vaccinurile. Este cazul autismului, spre exemplu, sau al polineuropatiilor, care sunt evenimente foarte rare. Acolo te aștepți că vei avea raportări mai frecvente, pentru că sunt deja boli rare.

Toxicitatea aluminiului nu dă un tablou aparte/ rar. Dar obligatoriu vei avea a) simptome renale (insuficiență renală spre exemplu, sau modificări ale analizei de urină). Obligatoriu vei avea b) simptome osoase, pentru că aluminiul deplasează fosforul din oase și apare o formă aparte de rahitism (calciul nu se poate depune decât pe matrice de fosfor, dacă matricea e de aluminiu nu se mai osifică osul). Vei avea, finalmente, c) simptome neurologice: întârziere în dezvoltare, probleme de concentrare și atenție, dar și probleme locomotorii particulare, ataxie (necoordonare), astazo-abazie (dificultatea de-a păstra postura, să stai în șezut de exemplu). 

În programul american de imunizare prin vaccin găsești aluminiu în următoarele vaccinuri (idem România) : anti-hepatită B, DTP, anti-pneumococ conjugat, anti-polio inactivat, anti-Haemophilus influenzae. M-am uitat în analiza PRR a celor din Texas și-am căutat indicele PRR pentru fiecare dintre simptomele de mai sus, așa cum au fost ele raportate în VAERS în 2010. Simptomul nu e legat de vârsta de administrare a vaccinului, poate fi vorba de primă doză sau rapel. Să o luăm pe rând:

1. Simptome renale: Am folosit următorii termeni de căutare, în engleză (n.m: asterisc înseamnă că motorul de căutare ia în considerare toate simptomele care conțin cuvântul): kidney * (ecografie renală anormală – anti Hepatită A, PRR = 4.07, hexavalent – PRR = 8.2), renal * (durere renală – DTP – PRR = 127.4, testarea funcției renale – vaccin DTP – PRR = 6.8, afectarea funcției renale – DTP – PRR = 4.5, anti-polio inactivat – PRR = 8.9,  insuficiență renală – DTP – PRR = 2.9)

2. Simptome osoase. Am folosit următorii termeni de căutare, în engleză: bone* – (am găsit ”bone pain” – ”durere osoasă” – PRR = 12 la vaccinul DTP), osteo* (am găsit osteoartrită – PRR = 4.2, la vaccin anti-gripal, PRR = 1.3 la DTP), rachitism (zero AE raportate), osteomalacia (zero AE raportate), fracture (am găsit PRR = 25 la anti-HPV tetravalent, la adult, pentru ”fractură de membru superior”), osteoporosis (am găsit un PRR = 7.1 la PPV – anti-pneumococic polizaharid)

3. Simptome neurologice: Am folosit următorii termeni de căutare, în engleză: neuro* (polineuropatie acută – vaccin anti-pneumococic polizaharid – indice PRR = 14.2, polineuropatie senzitivo-motorie periferică – vaccin anti-pneumococic polizaharid – indice PRR = 14.2, polineuropatie demielinizantă – vaccin DT – PRR = 9.9), examinare neurologică anormală – vaccin TD – PRR = 5.1, simptome neurologice nespecifice – vaccin TD – PRR = 9.3, neuropatie periferică – vaccin TD – PRR = 6.1, vaccin DTP – PRR = 2.6 neuropatie axonală – vaccin DTP – PRR = 2, poliradiculoneuropatie demielinizantă inflamatorie cronică – vaccin DTP – PRR = 2.4, vezică neurogenă – vaccin DTP – PRR = 3), ataxia* (ataxie – vaccin DTP – PRR = 8, anti-HiB – PRR = 2.16, ataxie cerebeloasă – vaccin DTP – PRR = 2, hexavalent – PRR = 4.6, anti-hepatită B – PRR = 5.5, anti HiB – PRR = 3.2), cerebellar* (sindrom cerebelos – anti Hep A/B – PRR = 29, anti HiB – PRR = 3.24), autism* (anti- HiB – PRR = 6.2, DTaP – PRR = 3.9, hexavalent – PRR = 5.8), retard* (retard mintal – PRR = 27, anti-HiB – PRR = 43.7), psych* (hiperactivitate psihomotorie – DTaP – PRR = 1.9, afectare abilități psihomotorii – DTaP – PRR = 9.1, pentavalent – PRR = 5).

Cifrele arată că, pentru autism spre exemplu, un nod de rețea ar fi vaccinul anti-hepatită B. La fel și pentru retard-psihomotor când te uiți la anti-Haemophilus influenzae.

Problema cu cifrele din VAERS e următoarea: toate simptomele raportate au doar un raport temporal cu vaccinul. Mai mult, VAERS e un sistem pasiv de raportare/ farmacovigilență. Goodman & Nordin, în 2006, au arătat într-un articol din Pediatrics că, cel puțin în privința simptomelor de neuropatie, autism, retard mintal – majoritatea raportărilor din VAERS erau folosite în procese deschise – i.e. urmau să fie folosite ca probă în procese. 

Cazurile respective sunt reale. Copiii respectivi au primit un diagnostic de autism, retard mintal etc. Pe de altă parte, raportarea în VAERS s-a făcut în scopul folosirii ei ca probă la tribunal, i.e. era deja ante-pronunțată credința că vaccinul dăduse autism.

Ce arată scorurile PRR din VAERS descrise mai sus? Și așa ajung să răspund întrebării: ”cui i-e frică de aluminiu”?

Arată că legătura aluminiu – neurotoxicitate e plauzibilă, cel puțin în cazul retardului mintal. Pe de altă parte, posibilitatea că vaccinul ”dă” retard mintal e incorectă. Cel mult vaccinul, la un copil cu niveluri anterioare crescute de aluminiu circulant, cronic, îndeosebi prin expunere de mediu/ dieta mamei, ”oferă” ultima picătură necesară neurotoxicității. Picătura respectivă e spectaculos de rară. Dar asta nu contează foarte mult. Un posibil upgrade al practicii medicale este să dozezi aluminemia (cât aluminiu e în sângele) și aluminuria (cât aluminiu e în urina) mamei pe parcursul sarcinii. Supravegherea dietară e foarte posibil că scade riscul de evenimente adverse post-vaccinale, fie ele și rare. Soluția nu e să renunți la vaccinuri. Cu, sau fără vaccin, expunerea la aluminiu există. Rămâne de văzut în ce măsură ipoteza noxică în ce privește tulburările de spectru autist/ retard psihomotor va dezvălui noi căi de-a adresa, epidemiologic, problema. Cert e că terapiile de chelare la copiii autiști n-au dat nici un rezultat, i.e. ”scoaterea” aluminiului forțat, din sistem, cu EDTA/ desferoxamină nu a îmbunătățit nivelul lor de funcționare. Asta sugerează că dacă e să fie o expunere xenobiotică, e în perioada intra-embrionară, nu post-partum, prin vaccinare.

Trăim într-o lume populată de toxine, bacterii, virusuri, agenți patogeni. E o lume reală, cu bune și rele. Imaginația morbidă a unora că putem reimagina un univers aseptic, fără poluare, fără contaminanți, e utopică. Adjuvanții din vaccin respectă, în canon și doză, toate nivelurile de siguranță propuse de organismele internaționale. E de altfel și motivul pentru care frecvența efectelor adverse e atât de mică. Pe de altă parte, pentru un părinte al cărui copil dezvoltă semne neurologice, sau retard mintal, sau autism, sau orice altă afecțiune severă, întrebarea rămâne: ”de ce mi s-a întâmplat asta, de ce a pățit copilul meu așa ceva?”. Răspunsul nu e unilateral, n-are cum să fie, și sper că am demonstrat asta. Vaccinurile nu ”dau” autism. Adjuvanții nu ”dau” autism. Pe de altă parte e plauzibil că aluminiul contribuie la neurotoxicitate. Medicina merge înainte, și noi odată cu ea.

(*foto: o sticluță pentru copii, fabricată din aluminiu)

G

 

 

Noi să fim sănătoși!

Ante scriptum: În acest text sunt folosite copios formulări gen: ”1: 1500”  care reprezintă șansa, dintr-o anumită cifră, că se întâmplă un eveniment oarecare. Aici moartea lovește un om din 1500.

Cea mai grea întrebare, când am fost la Alba Iulia cu grupul de vaccinologie, a venit de la un părinte din sală. Admitem că vaccinurile își fac treaba. Admitem că toxicitatea lor e foarte mică, dar nu diferită de zero. Admitem și că vaccinurile nu cauzează autism. Admitem, în același timp, că o dată la un milion de cazuri, un copil dezvoltă totuși complicații grave după ce primește un vaccin. Poate că moare. Poate că rămâne cu probleme grave de sănătate. Până unde merge medicina, de fapt? Și, urma întrebarea, merită să ”sacrifici” măcar un copil în scopul de-a imuniza o comunitate?

Când am început să răspund, admit că nu știam încotro am s-o iau. Și eu am un copil. Și primul reflex este că n-am să-l sacrific. De ce s-o fac? Și cine-ar îndrăzni să-mi ceară asta? Răspunsul emoțional e ”nu”, nu merită nici măcar un copil sacrificiul.

Dar am stat să mă gândesc mai atent, astfel că răspunsul meu a fost următorul:

În anul în care tatăl meu a fost operat pe creier, doctorii mi-au pus în față un formular de consimțământ informat înainte de procedură pe care tata a fost obligat să-l semneze, împreună cu un membru al familiei. Acel membru al familiei am fost eu. Erau discutate acolo potențialele complicații, atât înainte, în timpul, dar și după intervenție. Printre ele – moartea. De unde moartea obișnuia să fie un obiect abstract, pe foaia de hârtie mă uitam și era ceva foarte concret. Și avea și o cifră lângă ea. Tatăl meu avea 10% șanse să moară în urma, sau din pricina, operației. Straniu nu era că mă uitam la procentul respectiv. Straniu e că m-a lovit realitatea, că în ziua respectivă urmau să fie cel puțin 10 operații. Și poate că un om va muri. Un om care, ca și tatăl meu, va fi semnat că e de acord cu intervenția. Am avut un moment de panică. Cine stă să numere că, în același timp, șansele de reușită erau de 90%? Și-apoi mai era și al doilea adevăr care-mi pălise mintea. Ca să ajungă la cifra asta, medicii operasă inumeri înainte de aceeași problemă. Din care 10% muriseră. Nu era un număr oarecare. Era un număr construit pe rezoluția altora care, voluntar, au acceptat o intervenție în timpul căruia s-au petrecut. S-au dus. S-au sfârșit. Au expirat. Exitus. Adio. Pe veci.

Nu prea ai de ce să legi informația asta. O șansă din 10 o fi mult? O fi puțin? 

Am dat peste un tabel informativ făcut de americani (da, acei americani și ideile lor năstrușnice) despre ”șansele de moarte asociate cu activitățile zilnice”. O adevărată comoară informațională. Afli tot felul de lucruri compilate din statistici. Spre exemplu ai cam 1:100.000 șanse să mori dacă sări cu parașuta. Sau dacă dansezi la o petrecere. E mult mai periculos să te dai cu deltaplanul, prin comparație (1:560). Să faci box e mai sigur decât să te dai cu zmeul (1:2200) dar mult mai periculos decât să faci scufundări (1:34.400). Cel mai sigur, din statistici, este să o arzi la calculator. Sau să scrii pe blog. Să joci table. Sau șah. Bine, nici șahul nu mai e ce-a fost odată. Riscul să mori când joci șah există. E mititel rău, dar diferit de zero. Un om din 200 de milioane a jucat șah și-a murit.

Un vaccin e la fel de sigur, statistic, ca înotul, alergatul prin parc, datul cu placa pe pantă, sau cu schiurile pe pârtie. Tatăl meu, prin analogie, avea aceleași șanse să moară ca un alpinist care se decide să urce pe Everest. 

Dar viitorul? Americanii au făcut niște calcule foarte simpatice. Stimate cetățean, dacă mai ales trăiești pe continentul cu pricina, în anul care urmează ai 2 șanse dintr-un milion să mori accidental, împiedicat de o bordură sau bolovan (1:500.000). Ai 3 șanse la milion să cazi de pe scaun sau din pat, și să-ți rupi gâtul (1:366.000). Mare atenție la trepte sau scări, sunt mult mai periculoase decât mersul pe plan plat (1:180.000). Și nu cumva să te sui pe bloc, tabelul spune că doi la milion vor cădea de la înălțime. Și, ca să închei acest scurt delir al micilor riscuri, Zeul proporțiilor spune că ai o șansă din 22 de milioane că-ți vor lua chiloții foc. Și vei muri. Nu e deloc de colo, avem în România populație suficientă pentru un astfel de incident groaznic.

În 1930, pe când Simionescu publica o carte obscură – Țara noastră – lucrurile stăteau cam așa. La fiecare 1000 de nașteri mureau 23 de copii. În fiecare an, în România, se nășteau peste 600 de mii de copii. Asta însemna că, anual, în Regat, mureau cam 14 mii de copii. Încearcă să-ți imaginezi asta, pentru un moment.

Spune Simionescu: ” partea dureroasă e că mortalitatea copiilor până la 5 ani este excesivă, […] mai mult de 60% din numărul total al morților, iar mortalitatea copiilor până la 1 an este de 1/3 din cea totală.[…] Mortalitatea infantilă în genere atinge în unele sate peste 30% din numărul născuților vii sau peste 40% din mortalitatea generală. […] Mulți copii mor mai des în prima săptămână după naștere. Mor cam pe jumătate din cei dintr-un an, în prima lună, iar până la un an moartea cosește dintre copii aproape 1/3 din cifra morților dintr-un an. Mai mult de jumătate dintre morții unui an (52%) sunt nevârstnicii, cei care n-au împlinit încă 29 de ani. […] Cauzele, în special ale mortalității atât de mari din România, sunt de pus în primul rând asupra igienei precare și slabei culturi generale în mediul rural. Debilitatea congenitală dă procentele cele mai mari de morți (39:10.000), în legătură cu subalimentația care domnește îndeosebi la sate, cât și la populația săracă din orașe. Mortalitatea mare a copiilor se explică nu numai prin debilitatea părinților, prin neștiința mamei, ci și prin lipsa medicilor și a moașelor de la țară. Slăbirea mamei, sifilisul, alcoolismul duc la slăbirea copiilor și la expunerea la tot soiul de boli din primele zile de naștere. Marea mortalitate printre sugaci o dă diareea, fie prin alimentarea cu lapte de vacă, fie din mâncarea fructelor crude; debilitatea copiilor este o cauză principală. După diaree, pneumoniile și tusea convulsivă seceră mulți copii mici; 78% dintre copii morți înainte de un an aparțin la familiile (sic!) în care mama e analfabetă

Hai să descifrăm un pic cifrele. Asta înseamnă că, în fiecare an, vreo 4500 de copii mureau până să împlinească un an. Dintre ei, cam 3700 de tuse convulsivă sau pneumonii. Asta era realitatea, înainte de vaccinare. În 2012, adică 80 de ani mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Mortalitatea infantilă a scăzut, în mediul urban, de aproape 4 ori (6.6: 1000). În mediul rural, adică la satele de care vorbește Simionescu, rămâne inacceptabil de mare (11.8: 1000). Totuși, moartea de cauză respiratorie nu mai reprezintă aproape 8 din 10 cazuri de morții în primul an de viață. În fapt, moartea de tuse convulsivă sau pneumonii a scăzut până pe la 4%.

Ce a făcut diferența? Două lucruri: antibioticele și vaccinoterapia. Ce-a rămas la fel? Analfabetismul, de multe ori, sărăcia, clișeele alimentare (laptele de vacă, fructele crude etc) și mai nou absența medicului și a moașei în mediul rural.

Întrebarea dacă merită un copil sacrificat ca un milion să trăiască se bazează pe un artificiu grosolan de argumentație pe care îl folosesc anti-vaxxer-ii de pretutindeni. Nu există pe lumea asta ONG-uri care să militeze împotriva datului cu placa pe pârtie, sau împotriva jogging-ului în parc, pentru că o dată la un milion cineva moare la ski sau în parc. Cam cum ar suna să spui: ”ești pregătit să-ți sacrifici soțul pentru ca alți oameni să facă mișcare prin Herăstrău”? Aude cineva de vreo organizație care să militeze împotriva bypass-ului aorto-coronarian, unde mortalitatea e de 1%., de zece mii de ori mai mare decât la vaccinare? Nu. E o propagandă isterică. Diferența e că oricând vorbești de copii se activează instinctul de părinte care uită de proporții, de relativitate. Se gândește în absolut. Se gândește personalizat. Se gândește cu copilul pe masă. Și ca în nuvelele lui Dr. Seuss, în numele ”copilului” personalizat se scandează infamii, se aruncă săgeți psihotice în corpul medicinei. Oamenii uită că sunt aici, majoritatea, azi, pentru că bunicii lor au fost vaccinați, au luat antibiotice, s-au dus la doctor, n-au crâcnit în front. Țâfna și gâlceava pe care-o propun se întâmplă într-o lume în care poliomielita aproape a fost eradicată, în care difteria nu se mai întâmplă, în care nu mai mor jumătate din copii la un an după ce s-au născut. Dar așa e istoria, suntem condamnați să uităm și apoi să repetăm tâmpenii cu consecințe catastrofale pentru credințe iraționale pe care le întreținem dintr-un ciudat analfabetism, o incultură cu spoi și cu iluzia verosimilului. Noul incult nu se bâlbâie, dar turuie pe nerăsuflate enormități pe care le-a citit pe-un blog, pe-o pagină de facebook. El nu se crede incult pentru că a citit ”cărți” și asta-l face apt să participe la ”discuție”. Să-mi fie cu iertare dar știința nu se face nici prin referendum, nici prin plebiscit, se face printr-un demers în care puțini sunt chemați, și mai puțin aleși.

Ce-i doresc eu copilului meu? Îi doresc să crească într-o lume în care copiii lui nu vor pica precum muștele din cauze prevenibile. În care o fetiță nu va face cancer de col uterin pentru că nu s-a vaccinat anti-HPV. În care un băiețel nu se va naște cu rubeolă congenitală. În care își va asuma riscurile, între care cel mai mare risc de moarte îl reprezintă viața însăși. Sunt norocos că m-am născut în epoca mea. Sunt norocos că niște oameni au avut curajul, acum 200 de ani aproape, să nu se dea bătuți în fața bolii, și-a morții, și-au gândit mijloace prin care epidemii care făceau ravagii să fie combătute, și mai apoi prevenite. Bunicul meu, născut în 1917, avea doar 1 an când epidemia de gripă spaniolă, a omorât peste 50 de milioane de oameni, mai mult decât toți cei căzuți la datorie în Marele război. Singurul lucru care l-a salvat au fost munții, bariera geografică în fața migrației umane care căra virusul. În 2015 munții nu ne mai apără, geografia trebuie regândită de epidemiologi. Pentru că omul bântuie. Și boala odată cu el. Poliomielita a reapărut în Siria, spre exemplu. Anul trecut autoritățile române au găsit, într-un container cu varză, migranți ilegali sirieni. Ce-ar fi dacă n-ar fi fost vaccinați anti-polio? Până și ISIS, între două decapitări rituale în numele religiei, și-au vaccinat militanții împotriva virusului. Teroriști, teroriști, dar nu tonți. Nu prea poți construi califatul cu mujahedini suferind de paralizie flască.

Curentul anti-vaccin trebuie preîntâmpinat, și trebuie preîntâmpinat viguros, argumentat și definitiv. Eu îmi asum posibilitatea că n-am dreptate. Îmi asum posibilitatea că am să fac rău în actul medical. Îmi asum, semnez și parafez în josul paginii. Și nu mă ascund după impunitatea libertății cuvântului. Eu nu pot scrie orice trăznaie și s-o propun unor entuziaști isterici că ”acesta” e adevărul, pentru că mă simt generos, pentru că nu-mi ajunge să-mi păstrez părerile pentru mine, pentru că-mi trebuie o masă de aplaudaci, pentru că așa mă gândesc că fac un bine umanității dacă diseminez niște enormități. Ce-am să răspund părintelui care s-a luat după niște bumbeni pe Internet și-apoi îi moare copilul? Că e în regulă? Nu e în regulă. N-a fost, nu este, și nu va fi vreodată în regulă să lași oameni să coacă în cazanul lor de delir.

(* Foto: doi copii fac fizioterapie de recuperare post-infecție cu virusul poliomielitic)

G

Iubiți și câinii vagabonzi?

Domnule ministru Bănicioiu,

O spun, și nu e prima oară când o spun, că mi-ați depășit așteptările când ați fost propus, și-ați preluat, Ministerul Sănătății. E foarte posibil că așteptările mele erau mici, n-am să zic nule, după piruetele predecesorilor dumneavoastră. Fie speranța cât de mică, tot palpită în inima unui tâmpit idealist. Care refuză scârba în timp ce, quasi-săptămânal, un confrate – în cazul meu fie de breaslă fie de presă – îi mărturisește că nu mai poate în, și cu, România. Că i s-a luat. Că trăiește la două secunde de luatul câmpilor. Într-o zi bună e Kafka. Într-o zi proastă e Kafka și mizerie.

Mizeria nu e dată de sărăcie, deși ai zice că din sărăcie se naște. Mizeria e dată de sărăcia cu duhul. Și dacă spui asta încă n-ai spus tot. Sărăcia cu duhul promite veșnicia sufletului prin unele chilii. Mizeria, domnule ministru Bănicioiu, e garantă 100% în România de sărăcia cu reavoință. Veți fi fost unul dintre acei politicieni care a invocat, că doar nu-i greu să remarci, că există Sărăcie cu literă mare, în Sănătatea românească. Tot cu literă mare.

Am aflat de povestea copiilor de la Băbeni de curând, de la o colegă jurnalist. Cu câteva zile înainte o colegă de-a mea, un pedo-psihiatru încăpățânat și probabil la fel de tâmpit/ idealist ca și mine îmi trimisese să mă uit peste noile norme de îngrijire în sănătate mintală, publicate pe website-ul Ministerului Sănătății sub semnătura doamnei doctor Botezat – Antonescu. Mă iertați, doamnă doctor Botezat. Mă ierți, dragă prietenă. Mă iertați, domnule ministru Bănicioiu. Cred că suntem toți, până la ultimul, niște tâmpiți de idealuri. Eu, cel puțin, mă auto-declar. Pentru că cel puțin așa pot să continui să zâmbesc, să lucrez, să sper. Mi-am făcut deja obiceiul să răspund la întrebarea unor ziariști ”ce părere aveți despre…” cu banalul ”păi ce părere să am doamnă/ domnule, mă râd că m-am săturat să mă plâng”. Și sună bine, are o anumită muzicalitate, veți admite poate, mai ales că închide discuția. Când nu mai poți de-atâta plâns, singura opțiune care-ți rămâne e umorul.

Dar, vedeți dumneavoastră domnule Bănicioiu, când am aflat de ancheta de la Băbeni săptămâna trecută nici măcar asta nu mi-a mai rămas. Ce îi mai rămâne unui tâmpit idealist când nici măcar să se râdă nu poate? Soluția mea, în ultimii 20 de ani, a fost să scriu. Să scriu pentru alți tâmpiți ca și mine, și poate pentru alți câțiva neatinși de morbul îndobitocirii. Spre exemplu, dumneavoastră. Am constatat că epistolatul prinde bine la populație, sper că rândurile mele vă găsesc în clipe de liniște și fericire.

Pentru că la Băbeni nu există liniște.

Nu există fericire.

Există mulți copii. Mulți dintre ei primesc tratament psihiatric pentru diverse probleme. Care un retard mintal. Care niște tulburări de comportament. Care efuzivul ”ADHD”. Ați zice că primesc tot felul de medicamente? V-ați înșela. Pentru puzderia de diagnostice, la Băbeni, se recomandă două feluri de medicamente. Unul e un neuroleptic – risperidona. Celălalt e un medicament antidepresiv care stimulează – atomoxetina (Strattera). Risperidona generică e destul de ieftină, nu chiar ca braga dar pe acolo. Atomoxetina, în schimb, e scumpă de bubuie. E o tichie de mărgăritar.

Domnule ministru, știu că e complicat. E complicat să balansezi bugete, să emiți acte normative, să redresezi droașca nebunilor. Și cu vorbe nu se face nimeni bine. Faptele, în mod notabil în România lipsesc. Nu toate. Găsești fapte de corupție. Fapte de criminalitate. Fapte de furt. Bani care dispar în borduri, autostrăzi și semne de circulație. În mod spectaculos, dar mai ales spre surprindere mea, nici un ban nu dispare la Băbeni. Nu vei găsi nici o conspirație a hoților care să schimbe stilul de viață al unui purcoi de copii aflați în grija, ce ironic, a Statului. Care Stat se declară de acord, prin DSP-ul Județean Vâlcea, ca niște minori, domnule ministru, să fie tratați prin Dumnezeu-știe-ce consimțământ informat, (și mai ales semnat de către cine?) de către un medic psihiatru care merge acolo doar când e chemat.

Asta când nu sunt contenționați.

Asta când nu sunt legați de pat.

Asta când nu sunt bătuți.

Asta când nu sunt folosite cearșafuri pentru imobilizarea lor.

Asta când nu sunt abrutizați de tot, toate și toți.

Domnule ministru, iubiți și câinii vagabonzi?

Dar copiii, domnule ministru? Pe copii, pe copii îi iubiți?

Eu da. Am un copil acasă. E un copil frumos, se joacă seara cu trenulețele lui Thomas, le știe pe de rost numele, proprietățile, numărul de pistoane, povestea, prietenii și dușmanii, cântecele și poeziile. Lumea copilului meu, mă gândesc de multe ori, e populată de prieteni și trenulețe. Câți copii de la Băbeni au jucării? Câți copii de la Băbeni au prieteni? Și are, vreunul dintre prietenii lor, voce? O voce care să strige până hăt, la depărtare, la București despre nedreptatea pe care-o trăiesc? Despre pușcăria existenței lor, despre nenorocirea căreia i-au fost predați sclavi fără să fi fost, de fapt, opțiunea lor, și de multe ori nici măcar a părinților lor?

Vreau să vă aduc în fața ochilor normele propuse de doamna doctor Botezat și colegii, privind îngrijirea pacienților minori, care necesită contenționare (articolul 15)

Art. 15. – În cazul copiilor internaţi într-un spital/ structură de psihiatrie, contenţia va fi aplicată în caz de potenţial de autoagresivitate/heteroagresivitate, astfel:

a) pentru copiii cu greutate sub 25 kg: se va folosi cearceaful – se înfaşă copilul şi se imobilizează de pat;

b) pentru copiii cu greutate sub 50 kg: se vor folosi manşete ajustabile din piele pentru mâini şi picioare în cazul în care copilul se loveşte cu genunchii;

c) pentru copiii cu greutate mai mare de 50 kg: se vor folosi manşete ajustabile din piele pentru mâini şi picioare în cazul în care copilul se loveşte cu genunchii şi curele late pentru torace şi genunchi.

N-au auzit asistentele de la Băbeni de minunile ăstea. La Băbeni copiii sunt legați de pat pentru tot felul de motive, sub pretextul că ”există o lege” care permite asta. Ce să faci cu oamenii ăia? Să-i dai afară? Credeți că se grăbește cineva să le ia locul pe banii de mizerie pe care-i primesc? Bani de mizerie, condiții de mizerie, oameni mizerabil care vor face lucruri mizerabile.

Se fac doi ani de când m-am gândit, după o polemică particulară cu o doamnă manager de spital care-mi explica ea cum sunt hrăniți pacienții arondați spitalului dânsei, să o invit la masă la cantina spitalului. Ea și cu mine.

Domnule ministru Bănicioiu, nu vreți să ne luăm o scurtă vacanță? Să mergem să dormim un week-end la Băbeni? Dumneavoastră și cu mine. Un medic psihiatru și un ministru. Ce știre-am face. Nu știu dumneavoatră, dar de multe ori eu resimt nevoia unei scurte vacanțe. Am auzit că Râmnicu Vâlcea e o zonă respectabilă. Aer curat. Pădure. Oameni liniștiți. Putem vorbi cu cei de la Centrul de Plasament de-acolo. Sigur ne vor găsi unul-două paturi. Poate sunt mai mici, așa ca de copii, dar sigur o să fie loc și de noi. Hai să dormim și noi acolo, domnule Bănicioiu. Hai să mâncăm și noi la masa lor, domnule ministru. Hai să luăm și noi, măcar o dată, de curiozitate, niște Rispen și niște Strattera. Șansele sunt că avem la fel de multă nevoie de ele ca mulți dintre copiii de la Băbeni.

Nu ne mai facem bine odată. Dar nici n-o să ne facem bine atâta timp cât stăm cu nasul în hârtii, în birocrație, în patetismele politicului. Când omul la costum se pogoară printre vagabonzii lumii, instinctiv pune o mână la gură. Nu la ochi. Pune mâna la gură ca să-și stăpânească reacția de vomă. Dar și de șoc. De spaimă. De incredulitate. Pentru că mintea-i spune că așa ceva nu se poate. Ba se poate, domnule Bănicioiu. Se poate, și se poate în timp ce, fortuit or ba, dumneavoastră ați ajuns să cârmiți velierul Sănătății. Nu vă invidiez. E o sarcină grea. Dar și o sarcină nobilă. Nu e vorba de cât de puțini bani sunt. Pentru că doar par puțini. Devin puțini când cumperi Strattera de 400 de mii de lei pe lună ca să faci fișa de vânzări unei companii farmaceutice, când nimeni nu găsește ceva greșit în asta, când oamenii varsă lacrimi la câini vagabonzi în timp ce droghează copii.

Deci, ce ziceți?

Programul meu e flexibil.

G

Ce nu pricepe un anti-vaxxer

N-ar fi fost atâta avânt în mișcarea anti-vaxxer-ilor dacă n-ar fi existat Andrew Wakefield, și studiul lui de acum 15 ani prin care propunea, în faimosul jurnal britanic The Lancet nici mai mult nici mai puțin decât o legătură cauzală între a) vaccinul ROR (anti rujeolă, oreioin, rubeolă) și b) dezvoltarea de autism ori tulburări înrudite la copil. Lucrarea științifică a fost între timp retrasă, Lancet și-a cerut mii de scuze, Wakefield a recunoscut public că a fabricat datele asupra celor – atenție! – 12 copii (!!!!) incluși în cercetarea lui. Dar furiile ieșiseră din cutia Pandorei, și iacătă că, și în prezent, legenda continuă, în timp ce milioane de părinți de pe Terra frisonează la gândul că o injecție ar putea să le îmbolnăvească pruncii de-o boală pe care i) nu o înțeleg dar de care ii) se tem ca de dracul. Contribuie la asta povești siropoase, cu sâmburi de adevăr narativ personalizat, precum cea propagată de Jenny Mcarthy, fostă iepuraș Plaboy și în prezent un fel de Jeanne d’Arc a luptei ”anti-vaccin” îndeosebi în Statele Unite. Contribuie, la noi prin Las Fierbinți, imaginea la fel de masticabilă a Oliviei Steer, care-a adunat împrejurul ei o comunitate febrilă de apologeți, pe cât de zgomotoși pe-atât de rezistenți la evidențe.

La vremea respectivă, pe mapamond, oamenii au luat alegația lui Wakefield în serios. Comisile de sănătate ale FDA-ului (autoritatea regulatoare americană privind produsele farmaceutice) au revizuit în repetate rânduri propunerea că anumiți compuși care sunt folosiți în fabricarea unui vaccin ar putea crește riscul de boală autistă (thiomersal-ul în particular, un organo-mercuric folosit în conservare/ prevenție a contaminării cu bacterii/ ciuperci a probei). Din pricina simplului fapt că experții din aceste comisii n-au putut respinge definitiv ipoteza alternativă, i.e. dincolo de orice dubiu, produsele care-l foloseau (pe thiomersal în speță) au fost retrase de pe piață deși, atenție, studiile au continuat să infirme o legătură asociativă între produs și autism. Raționamentul pe care l-a folosit FDA-ul a fost următorul:

1) metil-mercurul (thimerosal/ thiomersal) în doze mari poate afecta sistemul nervos al omului.

2) dar doza dintr-un vaccin e mult sub nivelul de risc. Totuși

3) dacă un copil primește numărul maxim de vaccinuri de pe calendarul de vaccinare, așa cum era el în 2001 cel puțin, când s-a făcut raportul, nivelul cumulativ de thiomersal depășea acel prag de siguranță.

Din care pricină suspiciunea n-a putut fi refuzată. Iar membrii comisiei au spus următoarele:

”Deși dovezile sunt indirecte și incomplete, iar relația (thiomersal – autism) nu este stabilită, este biologic plauzibilă”.

FDA observa totuși un lucru vital, anume că, la vremea respectivă (2001):

Nu există (bold adăugat) studii epidemiologice publicate care să examineze asocierea potențială dintre vaccinurile care conțin thimerosal, și tulburări pervazive de dezvoltare (n.a.: autism)”

În 2015, lucrurile stau sensibil altfel. Plecând de la alegația lui Wakefield, comunitatea medicală a studiat problema. Mult. Și bine. Astfel că azi FDA-ul are ce-i lipsea în 2011. Evidențe. Cea mai recentă meta-analiză, după aproape 20 de ani de eforturi oneste ale comunității medicale, ipoteza a putut fi disconfirmatăÎn meta-analiza publicată în Vaccine de Luke et al concluzia apare, negru pe alb: Vaccinurile nu sunt asociate cu dezvoltarea autismului. Autorii s-au uitat la cele mai mari studii făcute pe planetă pe tema asta, însumând peste 1.000.000 de copii. Inclusiv – atenție! – legătura thimerosal – autism a fost infirmată. Scriam, în martie ale acestui an, după ce a apărut articolul, că mie mi se pare că dezbaterea este închisă.

Mai rămânea un ultim bastion de discuție, portița lăsată deschisă de comisia FDA-ului care propunea că e plauzibil că la copiii vulnerabili, care deja sunt la risc de a dezvolta autism, vaccinul MMR (ROR în România) ar putea să declanșeze boala, să acționeze ca un catalist. Șansa, fie ea și infimă, a fost exploatată copios de anti-vaxxers în retorica publică, o retorică, repet, bazată pe inducția fricii și a panicii în rândul populației.

Luna aceasta, în Jurnalul Asociației Americane de Medicină (JAMA) se întâmplă un pic de istorie. Pentru că Anjali Jain, un cercetător de la The Lewin Group, Falls Church, Virgina, sub coordonarea lui Craig Newschaffer de la Insitutul de Autism de la Universitatea Drexel din Philadelphia publică rezultatele unei cercetări mai mult decât ingenioase, care desființează, o dată pentru totdeauna, asocierea vaccin ROR – autism la populații vulnerabile. Ce-a făcut Jain? Foarte simplu. S-a uitat la o cohortă de aproape 100 de mii de copii incluși în planul de vaccinare de pe asigurarea lor privată. Criteriul inițial de includere în studiu a fost foarte simplu: trebuie să aibă cel puțin un frate/ sau o soră. Unii dintre ei aveau autism, și frate/ frați sănătoși. Alții dintre ei erau sănătoși, dar aveau un frate bolnav de autism. Iar alții aveau autism, și un frate la rândul lui diagnosticat cu autism. Sunt cele trei opțiuni posibile când definești ”riscul” de tulburare autistă. Fie o ai, dar frații tăi nu, fie n-o ai, dar ești totuși ”la risc” pentru că ai frate bolnav, fie ești la maxim risc devreme ce și tu, și alții pe orizontală, au dezvoltat boala. 

Rata de vaccinare ROR (MMR) în cohorta aceasta a fost de peste 80% la 2 ani, și peste 90% la 5 ani, vârsta maximă de includere în studiu. Rezultatele analizei statistice nu lasă loc de interpretare și merită reproduse aici (a se vedea momentul istoric):

În această cohortă de copii […] administrarea de vaccin ROR nu (bold adăugat) a fost asociată cu risc crescut de autism sau tulburări înrudite, indiferent (bold adăugat) dacă un frate avea, sau nu, autism. Aceste rezultate indică (bold adăugat) nici o asociere dăunătoare între vaccinul ROR și autism/ tulburări de spectru autist (ASD) la copii deja la risc crescut de ASD

Ce nu pricep anti-vaxxer-ii este că medicina nu funcționează pe principiul sectei, și dacă are religiozitate e una motivată empiric. Susții că există o asociere între consumul de păducel și autism? Sigur că da, ne uităm, folosim metode riguroase de analiză matematică, ne uităm în populații mari, comparăm grupurile, ne uităm la problemă din perspectivă probabilistică și uite-așa o să ajungem, în cele din urmă, la un adevăr care să fie argumentabil rațional, nu isteric. Medicii nu fac parte din vreo conspirație mondială a industriei farmaceutice. Ce doctor responsabil, dacă ar avea evidențe că medicamentul pe care-l dă cauzează boală, ar continua să-l dea?

Studiul fabricat al lui Wakefield a declanșat ceea ce un autor numea ”cea mai mare șarlatanie a secolului XX”. E o dovadă în plus că, înainte de-a propune cauze pentru orice boală de pe lumea asta, ar fi bine să practici enorm de multă reținere. Pentru că autismul e o bulă ușor de detonat. E ușor de detonat pentru că există, spre durerea părinților dar și-a comunității medicale, autism. Există milioane de copii pe planetă care suferă de o boală pentru care (încă) nu avem un răspuns definitiv terapeutic. La fel ca și pentru cancer, pentru SIDA, pentru unele boli psihice șamd. Există un motiv pentru care astfel de asocieri au fost făcute în cercetare, fie ea științifică or ba, anume că X sau Y ”provoacă” ori ”cauzează” cancer, autism șamd. Pentru că, ipotetic, dacă ar fi adevărat am putea ”preveni” boli care înspăimântă. Ironic, același motiv care a dus la fabricarea de vaccinuri e folosit, azi, de anti-vaxxers. Tocmai motivul că variola, rubeola, difteria, poliomielita ucideau pe capete până acum 200 de ani a inspirat dezvoltarea unui agent care să ”imunizeze”, să ”prevină” boala mai degrabă decât să o combată. Pentru că cel puțin în unele cazuri n-avem nici azi tehnici de-a combate un morb, vezi spre exemplu poliomielita.

Despre oreion s-a spus că nu e o problemă atât de mare, care e șmecheria? De rujeolă/ rubeolă în schimb se moare. Lucru care s-a întâmplat, deja, în câteva micro-epidemii care au curmat viața unor copii ai căror părinți astăzi nu vor fi reconfortați de anti-vaxxers, ci tot de medici.

Nimeni nu spune să nu dezbatem. Hai să dezbatem. Hai să dezbatem onest, cu probele pe masă. Cu studiile pe masă. Hai să ne uităm la dovezi, hai să căutăm adevărul. Dar când adevărul e că nu există o asociere, fie ea corelație sau de tip cauzal, între vaccin și autism, de ce-ai să continui? De ce-ai să continui să vituperezi pe marginea subiectului în fața unei comunități care e foarte probabil că nu citește JAMA, nu citește studii științifice, citește mai degrabă forumuri și post-uri pe facebook? Ce-ai de câștigat? E posibil că tu crezi că ”faci un bine”. Că te prevalezi de dreptul tău la ”liber cuvânt”. Dar adu-ți aminte că ai o responsabilitate inegală în fața omului pe care-l îndoctrinezi, spre deosebire de doctor. Dacă doctorl greșește, plătește, plătește cu parafa lui, plătește cu dreptul lui de practică, plătește cu reputația și mai plătește și cu portofelul pentru că va fi dat în judecată. Dar tu, doamnă Steer, dar tu, Felicia Popescu, ce legitimitate aveți alta decât dreptul la liber cuvânt când prozelitați împotriva vaccinării? Ce să fac, să-mi instruiesc pacienții potențiali care vor suferi din pricina voastră să vă acționeze în instanță? O să vă ascundeți în spatele faptului că sunteți a) jurnalist, b) blogger și deci e treaba voastră ce scrieți, e o lume liberă și oamenii sunt liberi să citească toate trăznăile. E o sămânță de gândire magică și aspirație medicală în fiecare doctor nefăcut, cineva care și-a dorit să devină medic când era copil și n-a ajuns acolo. Ei uite că unii dintre noi chiar am ajuns. Și nu se ajunge ușor. Ca să ajungi doctori treci printr-o perioadă medie de 11 – 12 ani de formare profesională continuă. Și continui să citești, să înveți, să te șlefuiești profesional de fapt toată viața. Nu suntem egali. Dar asta nu contează. Contează, pentru mine și sper pentru cine citește, doar evidențele.

Și evidențele sunt clare.

G