Xheni

IMG_2611Bună dimineața darlings, n-ați vrea niște cafea? Pare că aveți nevoie. Mormăim aprobator. Xheni are ochi de culoarea Adriaticii, ies ca două opale dintr-o mare de riduri. Să ghicesc, american coffee? Doar dacă e mare și lungă, răspund morocănos. Râde satisfăcută. Vine imediat. Dispare dincolo de uși. O aud cum mă întreabă, cu voce de terebentină, vrei și zahăr la ea? Da, te rog, două lingurițe. Se întoarce într-un minut cu o cană generoasă și o farfurie cu prețioasele cristale. Fumez, absent. Xheni încă nu există în conștiința mea. E o aparență. O Nanny McPhee. Ține-n mână un caiet și-un pix. Se așează îndrăzneață la masă și, șiret, ca o școlăriță, își potrivește mâna pe velină, ce vreți la dejun? E din scurt, totul e greșit, îmi zburlește fanerul și-mi vine să-i zic lasă-mă, femeie, în pace, la ora asta nu gândesc decât în cod binar. Habar n-am, ouă? Și cum le vreți? Rămân interzis, răspund vag amuzat, se poate în mai multe feluri? Pentru că anul trecut nu se putea decât cu un mare efort de pantomimă. Misha și Flora ne puseseră la un regim de tip Vrei să fii miliardar în care-ți tot venea să suni un prieten. Până la urmă o dădeai pe gem de smochine și ceai. Xheni insistă. Am vorbit cu Misha, poți să mănânci orice. Orice, orice? Orice, insistă Nanny hipnotic. Bine. Dă-mi și de-aia, și de-aia, și după aia niște gem. Notează repede în caiețel, dispare din nou după ușă. În minute apare Misha, un Hodor placid, motor cu explozie în două pistoane, cu ditai tava. Mâncăm, lacom. Micul dejun e o noutate estivală. La fel și telemeaua de capră. Castraveții sunt din grădină. Cafeaua e slabă. Xheni e îndesată, adusă de spate ca o rudă îndepărtată a lui Atlas, ascunde o esență tare, indescifrabilă. Tec? Mahon? Sigur nu-i curge sânge prin ax. Nu-i ghicești seva. Vocea e totuși familiară. Accente venețiene. Palatul Dogilor. Mie-mi sigur îmi lipsește o doagă, poate-i lipsește și ei. Darlings, unde o să mâncați la prânz? Habar n-am, Xheni, poate aici? Bine. Să le zic să vă facă ceva anume? Stupoare. Se poate să vrei ceva anume? Bine. Plusez. Spune-le să ne facă musaca. Câte porții o să mâncați, continuă djinn-ul, ca să știu, nu pot să facă una singură. Bine, zi-le să facă trei. Minunat. Și cum a venit, pleacă din nou. Își leagănă șoldul într-o regresie Cox cu artroză. Cred că am avut odată o mătușă cu corzi vocale făcute din aceeași specie de tinichea.

Vine prânzul după o sesiune sațiantă de aquaman prin soluție salină și-un urcuș prin străzile gheenei. Cald, atât de cald. Până și măgarii și-au transpirat discurile solare din frunte și stau ascunși printre măslini și boscârțe. Apă. Multă apă. Dă-ne, Xheni, apă, că nu mai putem. Se mișcă vital, ca un gnom printre dolmene. Și mă întreb, de unde-atâta grijă? Xheni nu trădează suferință. Nu sunt urme pe corpul ei, doar brazde și timp, și foșnetul papucilor. Treptat ne adoptă. Musacaua a fost un scandal gastronomic. S-au bătut niște albanezi la gura noastră. O lăudăm. Emană, fosforescent, bucurie. Ne mărturisește că s-a lăsat cu sfadă. Hodor a dat în foc. Grecul e iute și aprig, dar s-a lovit de Nanny ca valul de stâlp, și dădaca s-a impus. Musaca au zis, musaca facem, dacă n-o face Flora o fac eu. Flora a izbucnit și ea, tu nu intri la mine în bucătărie! Și din toată sceneta, în timp ce Xheni povestește, adulmeci izul de umor. Albanezii sunt atât de căpoși, ne zice, nu-i înțeleg, sunt suciți. Păi și tu ce ești? Eu nu fac parte, doar m-am întors aici.

Cât timp ai fost plecată, Xheni? Douăzeci de ani. În Amrika. O spune blând, fără spuma nostalgică. New Hampshire. Aveam grijă de doi bătrâni. Știi cât lucram? Începeam dimineața la 10 și terminam a doua zi la două, și după aia mergeam la școală. Uite-așa, week-end după week-end. Dar banii erau buni. Și aveam nevoie de bani. Trăiesc bine acum, n-am nevoie de nimic.

Xheni, ce e cu buncărele de pe drum? Le știi? Chestiile ălea de beton, cine le-a pus acolo? Se uită oblic, zâmbește amar. Cine să le pună, Hoxha, i-era teamă de imperialiști. Să nu-l invadeze. Păi și-au fost vreodată soldați în ele? Râde ca o țeavă de eșapament, dubiță fabricație rusească. Soldați, bah! Le-au pus acolo și după aia, forgive my english, s-au căcat în ele. Niște latrine mobile. Și cum a fost la voi, Xheni, că la noi știm cum a fost. Dictatura, a fost greu? De ce mă întrebi asta, vrei să-mi aduc aminte de lucruri urâte, tu nu știi nimic de viața mea, cât de greu mi-a fost. Știu, Xheni, dar uite, ai supraviețuit, privește împrejur, e-atât de frumos, noi suntem niște oameni liberi care am venit în țara voastră liberă. Liberă? Opalele sclipesc într-o amintire atât de veche, pare că-i prinsă în ambră, o ambră albastră cum nu s-a mai văzut. Mi-au vânat familia până la ultimul, începe. L-au luat mai întâi pe bunicul meu. Arestat. Și l-au aruncat apoi de la etajul trei al închisorii. După care tata. A stat 15 ani la închisoare. Fratele meu, și el. Sora mea, moartă.

Ai copii, Xheni? Da, zâmbește ca un pergament de la Marea Moartă. Doi. Nepoți? Mimica învie. Trei. Sunt mai mari decât ai voștri, nu cu mult. Păi și tu ce faci pe-aici? Vin la mare, am avut pământ pe-aici, pământ mult, l-au luat. Știm cum e, Xheni, și pe la noi e la fel. Da, mai întâi vin, după care construiesc ceva pe el, după care te plimbă să-ți dea în altă parte. Și-ți dau? Da, face un gest absent, îți dau. Lipsește expresia intraductibilă din română. Peste ochi.

Bărbatul lui Xheni a murit și el. Demult. Când ne-am cunoscut și m-a văzut a zis, tu o să fii soția mea. Și oamenii din Partid i-au spus ea nu e pentru tine. Nu e de sămânță bună. Ori noi, ori ea. El s-a dus, continuă Nanny într-o reverie a vieții, și și-a pus carnetul de membru pe masă. Și ne-am căsătorit. Și ne-a fost greu. De-aia am plecat. Copiii nu aveau voie la școală. Așa că i-am luat de mână și-am plecat.

Dimineți mai târziu întreabă, sfioasă, aș putea să vin cu voi la plajă? Haide. Aveți loc în mașină? Cum să nu fie. Se jenează teribil, de ce să stau în față, eu sunt bătrână, lasă că stau în spate. Hai, Xheni, nu te vexa, nu știi că locul din dreapta e locul mortului? Râde copios, bine. Își pune cremă pe-o cicatrice la nas. Uite-aici am avut o zgaibă și m-am dus să mi-o scot. Știi ce mi-au zis doctorii de-aici? Cică ia salivă din gură în fiecare dimineață și dă pe ea. Ăia sunt doctori? Așa că m-am dus la un spital privat. Greci. Și mi-au scos-o, și mi-au pus niște piele, uite de-aici de la ureche. Foarte bună treabă. Dar scump. Am dat 1000 de Euro. Când m-am întors acasă la sor-mea eram bandajată și la nas, și la ureche, s-a și speriat de mine, ce-ai pățit, de ce n-ai zis nimic. Ei și ce, it’s done! Se dau și la voi șpăgi, Xheni? Păi n-auzi că mă puneau să-mi pun scuipat la bubă?

Se întinde pe prosop. Hai să vă zic o chestie simpatică. Înainte să veniți Rosa și Flora m-au rugat să le învăț câteva cuvinte în engleză. Orgolioase, deh. Cum se zice te rog, mulțumesc, bună dimineața, de-ăstea. Ei, și vine vorba de mașină. Și îi spun Rosei că pe engleză la mașină se spune car. Doar că, în albaneză, ”car” înseamnă o chestie urâtă. Ce înseamnă, Xheni? Opalele sclipesc. Ei, ce să însemne. Chestia aia a bărbatului. Doar că e urât să o spui. Știi că în română pule (pui, în albaneză) înseamnă același lucru? Râde cu poftă. Da, cam așa, și-i spun Rosei și-odată mi-o întoarce, furioasă, să nu mai spui niciodată așa ceva! Măi Rosa, dar dacă asta e vorba eu ce să-i fac. Zi-le să-o schimbe, să-i dea alt nume, ăsta e urât! Rosa, nu se poate, limba e limbă, ce să-i faci. Xheni are un umor sec, ascuțit ca un silex, ca o rocă spartă din munte. Pleacă să înoate. Și dispare. Se întoarce după jumătate de oră, ca un lamantin. Scoate din geantă o sticluță de plastic. Știi ce-am aici? Ce? Ulei de măsline cu lămâie. Cea mai bună soluție de plajă. Mi-e sete, Andreea mergem să luăm ceva de la bar. Pleacă împreună, se întorc cu o plasă plină cu sucuri și beri. Și din carcasa chitinoasă răsare, din nou, Nanny McPhee.

Xheni vii cu noi azi? Afară e înorat, a doua zi plecăm. E tristă, unele săptămâni sunt lungi cât o viață. Dădaca se ține tare, nu spune nu. Hai să mergem la Jale. Știi, Xheni, că Jale în română înseamnă bocet, doliu, ce pățești când pierzi pe cineva? Nu spune nimic. E-o margine îngustă între umor și umoare. Plaja e goală și îngustă. Pe partea stângă e vila lui Hoxha. Uite, zice brusc Xheni, vezi cum și-a făcut-o? Cu scări, gard, să vadă el buncărele de la etaj. Și marea. Apare-un labrador. Poze cu labradorul. Începe ploaia. Unde ne schimbăm? Xheni se întoarce din drum, ei și ce, mă schimb pe plajă, cui nu-i place să nu se uite. Zâmbim prin fuga stropilor în timp ce pornim către Himare. Uite, asta-mi place la Albania, orașele au nume atât de frumoase. Ne oprim la aceeași pizzerie ca de obicei. Xheni se întoarce, iscoadă printre noi, o să vorbesc cu voi în engleză, să nu se prindă ăștia că pricep ceva. Ce zic, Xheni? Ei, nu vrei să știi, de-ale lor. Și râde. Împărțim mâncare. Ne tot îmbie cu souvlaki-ul ei. Hai, ia, că e moale, carnea e bună. Când îi spunem că nu trebuie să plătească nimic mai că îi dau lacrimile. O să-mi fie dor de voi. Xheni, sunt curios, fiecare țară are o perioadă de glorie de care-și aduce aminte, la voi când a fost? Ridică din umeri, habar n-am. Cred că atunci când au venit italienii peste noi în anii ’30. Totul mergea bine, erau bani, afacerile mergeau. Cam atât. Adică vouă v-a fost bine când a venit Mussolini peste voi? Se închide ca un melc și nu mai scot nimic de la ea. Xheni, nu vrei să vii în vizită pe la noi? Oricând, te-așteptăm. O să mă faci din nou să plâng, darling.

Când s-a decis să plece, Xheni și-a luat copiii de mână și-a plecat, în pribegie, ca refugiat. A ajuns în lagăr la Budapesta, femeie la 40 de ani cu doi adolescenți, practic. Nu vorbea o boabă din nimic. Fără bărbat, pierdută prin Europa, căuta azil în Statele Unite. Cât erau acolo, un motociclist britanic a văzut-o pe fata ei și s-a îndrăgostit de ea, după care a ajutat-o să-și facă hârtii de emigrare în UK. Sunt căsătoriți și astăzi. Xheni a mers apoi în lagărul din Austria până i-au venit hârtiile. În spatele ochilor ei stă o poveste pe care n-am s-o știu vreodată, nici n-am s-o pricep. Tot ce mi-a spus sunt fragmente sparte, cioburi ale cutiei Pandorei. M-a întrebat într-o dimineață Gabi ce înseamnă tatuajele tale? Uite, Xheni, știi de mitul lui Prometeu? Care a adus focul oamenilor. Pentru asta zeii l-au pedepsit și l-au legat de munte, și vulturul lui Zeus venea să-i ciugulească ficatul în fiecare zi. Prometeu înseamnă gândul cel dintâi. El avea un frate geamăn, Epimeteu, care înseamnă gândul cel din urmă. Nemulțumiți totuși de pedeapsă, zeii au continuat să dea o lecție, și au făcut prima femeie din țărână. Pe Pandora. Și i-au dat-o lui Epimeteu de soție. La nunta ei zeii au făurit o cutie fermecată, o amforă de fapt. Înăuntru, Pandora credea, sunt bijuterii. Doar că nu erau bijuterii. Erau toate relele lumii. Nebunia. Furia. Tristețea. Și, bine ascunsă, era speranța. Elpis. În noaptea dinaintea nunții, Pandora s-a uitat înăuntru, și a eliberat duhurile. Unii spun că dinăuntru au ieșit molii, care mai colorată, care mai otrăvită. Pandora s-a speriat și-a pus capacul la loc înainte să poată ieși Elpis. Și-aici e o poveste, pentru că Elpis nu înseamnă neapărat speranță. Înseamnă luciditate. E poate cel mai vechi mit al omenirii. Un mono-mit. Xheni ascultă, privirea-i alunecă în trecut. Da, Elpis. Speranță. Speranța e bună. Și-acolo ce e? Acolo e Geamănul. Pro/ Epi-meteu. Și ți-ai desenat toate ăstea pe tine? Da, Xheni. De ce? Ca să-mi aduc aminte. Să-ți aduci aminte. Ce frumos. Și eu îmi aduc aminte. Doar că nu se vede nimic la suprafață.

În dimineața plecării ne spune nu suport despărțirile. Vă mulțumesc. Tu, Xheni? Nu, noi îți mulțumim, ai fost o gazdă minunată. Mulțumim de timp, și de povești. Ne auzim în curând. Și ne vedem, Xheni, promitem. Ne-aduce o pungă în care sunt buruieni de munte. Uite, din asta se face ceaiul pe care l-ați băut. E o aromă ciudată, tei amestecat cu busuioc, mentă, cumva toate la un loc și totuși separat. O știi de undeva, n-ai mai întâlnit-o niciodată. Asta e Xheni. Care, apropos, se citește Jenny.

Falënderim, Xheni! Pentru tot.

G

Lisbeth

Isi misca trupul matahalos cu dificultate. Pe strada nu mai pot merge decat insotita sau in cadru; apartamentul e mic, spune, si abia de ma pot sprijini de pereti. De la bucatarie la baie. Din baie in pat. Din pat pe fotoliul masiv imbracat in velur din sufragerie. Lisbeth are pe sifonier, pe canapele, pe recamier o colectie colosala de papusi de toate felurile, plastic ceramica portelan cauciuc, Veronici, Marii si Mirabele. Vrei o portie de serbet? Ma grabesc, doamna. Prostii, asteapta aici. In urcare halena ii suiera dintii. De dupa usa de glasvand se aud clinchete si reapare, mic mastodont octogenar, in camera cu o farfurie de china, delicata, o lingurita curioasa de argint si o portie nobiliara de sorbet. Adica mica. Pe masa nelipsitul pahar cu apa, ca domnii de demult.

E ceasul trei si Anne trebuie sa soseasca, imi spune in timp ce pune un telefon mobil inchis pe masa. Ochii mei intreaba, sunt papusile ei? Lisbeth se aseaza pe scaun cu un oftat, deasupra buzei se ascund, printre peri, semintele perspiratiei. Ce-o fi cu fata asta de nu mai ajunge? Ia de pe masa telefonul si cu maini sigure formeaza. Alo? Anne? Ce faci draga pe unde esti? Unde? Cu cine? Sigur? Hai ca a sosit domnul doctor. Da. Sa nu intarzii. Stii ca nu-mi place cand nu esti punctuala, da? Mama se supara, Anne.

Va place sorbet-ul? L-a facut o vecina, de cand i-a murit barbatul mai vine pe la mine sa faca mancare, curatenie. Da. Despre ce povesteam? Ah, da. Anne.

Anne e o fata speciala. Tatal ei si cu mine am avut o relatie de dragoste nebuna, dar furtunoasa. Imaginati-va, el era un frumos nebun, aviator, eu frumusica, educata, de familie buna. Mi-a luat mintile. Uite-l aici e poza lui, nu-i asa ca era cel mai frumos barbat? Cu un zambet retinut aprob, si ma fac ocupat imprejurul paharului cu apa in vreme ce respiratia lui Lisbeth misca, imperceptibil, aerul satiat in mirosul parfumului vechi, onctuos si usor acrid. Scarlatescu a avut un singur defect. Femeile. Ce sa mai, nu si-a putut-o tine in pantaloni iar eu am fost prea mandra sa il las, cu copil mic ce sa mai in anii aia nu se putea sa divortezi. Asa ca am acceptat. M-am concentrat pe Anne sa nu-i lipseasca nimic. Bine, aici si …domnul a contribuit substantial. A iubit-o enorm. Enorm. A fost ingerul lui.

Lisbeth, stii de ce am venit aici. M-a rugat Anne sa vin sa vorbim.

Prostii. Asa isi face Anne griji degeaba. Mai vreti sorbet? Nu multumesc. Anne spune ca de o vreme te-ai schimbat, nu mai vorbesti cu Nuna si Kathy. Surorile mele sunt moarte, domnule doctor. Cand au murit, Lisbeth? Ei, sunt ceva ani de-atunci, cu siguranta trebuie sa fie cativa. Iti mai aduci aminte cum au murit? Ce mai conteaza acum, s-au dus si basta. Ai fost la inmormantarea lor? Nu mai stiu, Anne stie detaliile astea, ea e buna cu cifrele. Nu mai vreau sa vorbim despre asta, pe unde-o fi fata asta. Ia telefonul, formeaza si Anne, ce faci draga pe unde esti? Bine. Hai nu mai sta mult. Sa iei niste apa. Hai ca a venit domnul doctor.

Unde e sotul tau? E plecat in delegatie pe undeva, sotul meu a fost dintotdeauna discret, n-am stiut exact cu ce se ocupa. Vine, pleaca. Am avut grija sa aibe mereu uniformele calcate, cizmele lacuite. Si el m-a respectat. Spuneai ca umbla cu femei, Lisbeth. Ei, asta in tinerete, asa sunt barbatii dar sa tineti minte de la mine, un barbat casatorit tot la nevasta se intoarce acasa. O singura Scarlatescu a fost. A fost? A fost, este, ce mai conteaza. Bazaconii.

Anne spune ca n-ai mai mancat de trei zile, si ca ai inceput sa vorbesti….lucruri ciudate? Lisbeth rade un pic, siret, v-a povestit? Inseamna ca nu mai e secret. Povesteste-mi tu, Lisbeth.

Doar oamenii pregatiti pot sa auda povestea mea. Cati ani aveti? 30. Nu sunteti pregatit, sunteti prea tanar, lasa sa mai treaca niste ani, 10 – 20 asa, si vorbim. Anne, vreau sa vorbim azi, am venit pentru ca m-a rugat Anne. E ingrijorata pentru tine. Daca tu continui sa refuzi sa te alimentezi si sa bei are sa ti se faca rau si ai sa mori. Se uita la mine cu un amestec ciudat de liniste si implinire, doctore nu-mi explica tu ce e moartea, am murit de o suta de ori la viata mea si n-o sa vina un pusti sa ma invete. Iarta-ma, Lisbeth, iti vorbesc ca medic nu ca pusti. De ce nu mananci? Pentru ca nu am nevoie, am descoperit secretul nemuririi. In cateva zile are sa fie clar si lumea are sa vada, sunt pregatita sa deschid a saptea chakra, sunt un inger de lumina, Dumnezeu ma cheama la el, sunt lumina divina, suntem in contact permanent el si cu mine. Dumnezeu si cu tine sunteti in contact, Lisbeth? Da. Si iti vorbeste? Nu imi vorbeste, imi trasmite informatii. Anne, unde o fi fata asta, de ce nu mai ajunge? ia telefonul, formeaza cu maini sigure alo Anne, draga ce se intampla cat mai ai pana ajungi? Ai avut treaba? Sigur, bine, bine, hai ca a sosit domnul doctor. Am obosit, domnule doctor. Bine, Lisbeth. Iti multumesc ca ai vrut sa vorbim, pot sa folosesc baia? Bine, bine, hai du-te.

Printr-un hol, pe langa bucatarie, intr-un mic vestibul si apoi pe langa usa de la baie ma strecor in dormitor. Incremeniti in scaune, imprejurul mesei stau trei barbati. Cel mai in varsta isi tine capul in maini si plange, in tacere. Un al doilea isi toarna tuica intr-un pahar de vin si-l da peste cap, vizibil tulburat. Un al treilea ridica privirea catre mine. Cine e Anne? V-a vorbit de ea? Of, Doamne. Anne e fiica mea, mama a crescut-o de mica pana la 12 ani. Anne a facut o amigdalita foarte urata, s-a complicat cu meningita, in fine doctorii ne-au spus ca i-a atacat creierul. Mama refuza sa creada ca Anne a murit. In fiecare zi ia telefonul si sta ore intregi si discuta cu ea la telefon. De cand? Mai mult in ultimul an de cand a inceput sa citeasca din cartile alea de dezvoltare personala. Domnule doctor, ridica din palme figura Scarlatescu, aviatorul, se mai face bine? Sotia mea, se mai face bine? si izbucneste in plans. E o tragedie, o femeie asa de buna, de frumoasa, n-a facut decat bine toata viata ei, n-a gresit nimanui. Nu stiu, domnule S., ati facut hartiile asa cum v-am rugat? Da, Sandu are curatela, ati vorbit de un medicament. Da, nu stiu, ar putea sa o ajute, poate macar o lasa un pic sa manance, daca in 2 zile nu reincepe va trebui sa o internam.

Zilele trec, culorile semafoarelor se amesteca seara de seara cu praf, moloz si claxoane in intersectia de pe Banu Manta. Sunt saptamani cand pierd sirul, imi aduc aminte de Hans Christian Andersen in timp ce accelerez spre casa, de Anne Lisbeth, de tragedia din poveste, copilul frumos, copilul urat, copilul mort in larg si inecat, fantoma de la malul marii…Sandu suna la telefon. Gol in stomac. Au trecut trei zile, incotro? Camin privat, spital pentru batrani….Domnule doctor, e o minune, de azi dimineata mama mananca. Liniste. Mananca, spune Sandu si suspina. Plange in telefon. Un moment ma opresc si eu din gand. Ingerul luminii a fost bland azi. Va multumesc. Multumesc si eu, Sandu. Si apoi, mie, multumesc, Lisbeth. Multumesc, Anne.

G

Felicitari domnului Padu Reda

Padu Reda avu, intr-o buna dimineata, o epifanie. Dintr-acelea religioase, ceea ce era cu atat mai bizar cu cat domnul Padu Reda era de profesie sceptic si inca unul, daca l-ai fi intrebat, destul de exersat. Il ajuta si figura fara ascutimi evidente sau rotunjimi subtile sa treaca testul ecumeniei fara sa dea dovada de cerbicie in arta marturisirii. Astfel ca la diverse adunari unde se mai puneau probleme cu oua si gaini, sau ce-a fost mai intai gaura neagra sau posesorul ei domnul Reda izbucnea, periodic si definitiv, spre dezastrul diversilor ahtiati dupa dialoguri circulare, duce-m-as si m-as tot duce, si de obicei avea dreptate. Dreptatea insa nu i-adusese niciodata vreun premiu de popularitate drept care, in dimineata de care vorbim, Padu Reda avu o epifanie.

Era singur. Poedrama pe care si-o spusese de-atatea si-atatea ori, cu solventi si solutii, cu self-ul solubil si cum viata ii va aduce, precum chelnerul la masa, orice si-ar dori totul e sa citeasca meniul cu atentie, era o mare de rahat de care, iaca-ta azi, era satul. Iar viziunea apocaliptica pentru Padu, altfel un functionar oarecare suficient de vizibil sa fie anonim, era ca ar putea sa moara in chinuri groaznice intr-o noapte in curand, de exemplu, si tot ce va ramane din el e o burta balonata de metan si-o grimasa glorificata a penibilei morti de care domnul Reda nu se temea, dar o privea cu aceeasi scarba cu care se referea si la partidul la putere (oricare ar fi fost el).

In curand se facea ora 8 si doamna Reda urma sa-i aduca, la fel ca si ieri, la fel ca si maine, ceasca de cafea, tartina cu magiun si ziarul zilei in care domnul Reda avea o placere nebanuita, anume sa citeasca anunturile matrimoniale. Il amuzau copios, la fel cum il distrau diversele ferpare pentru necunoscuti si mortile lor anonime la fel cum Padu banuia ca va fi si a lui. Familia Procopievici anunta, cu durere in suflet, trecerea in nefiinta a iubitului lor Ovidiu, tata iubit, bunic respectat si filantrop spre sfarsitul vietii. Tanara titrata, par saten, ochi migdalati, caut domn in etate, respectuos, pentru relatie serioasa. Pff, obisnuia sa icneasca Padu Reda, auzi tu respect, etate, relatie serioasa. Nu mai era nimic serios in etatea lui in fiecare zi mai apasatoare iar respectul devenise o forma de servilitude pe care Reda o denunta, in sinea lui, ca fiind ipocrita. Ii parea sotia un fel de gardian civilizat, dar la fel de carnasier, insensibila la pasiunile mocnite din sufletul lui apasat de solitudine. Ea stia, la fel ca si el, ca ar fi trebuit sa faca ceva in ziua in care aflasera ca nu pot avea copii. Ea stia, la fel ca si el, ca vine o varsta cand le va prinde bine un suflet sa ii ingrijeasca, sa le serveasca – pe romaneste – nevoile acolo unde ei nu vor mai putea. Timpurile il ajunsesera din urma si iata, azi, in dimineata de care vorbim, Padu Reda se simtea batran si abandonat, abandonat de propriile lui fantezii de demult spurcate, sunt deja parca secole de-atunci, de ciudatenia aparatului reproducator la femeie. De ce a fost posibil ca daca eu pot avea copii, si ea poate avea copii, sa se lipeasca tocmai acolo?

La prima extrauterina Padu Reda nu s-a impacientat. Doamna Reda statea si ea, impasibila, bovina, ascultand cum medicul ii explica de ce trebuie sa intre urgent in operatie, ca se poate rupe, ca poate sangera in burta si poate chiar muri. A intrat, a iesit, apoi cateva luni de zile au dormit unul cu spatele la celalalt in timp ce dimineata ea ii aducea, parca mai frizanta decat de obicei, cafeaua, tartina cu magiun si ziarul zilei. Erau tineri, inca, si se parea atunci ca tot ce-ti trebuie sa ai un copil e o trompa permeabila. Si-a fost, da n-a fost. A doua oara, sinistru, oul s-a incapatanat sa ramana tot acolo si din nou au asculta, el parca mai dezorientat, ea la fel de impasibila, bovina, cum medicul ii explica de ce trebuie sa intre urgent in operatie.

De ce n-au adoptat?

Scrupule, si-apoi in secret Padu Reda nutrea o ura silnica pentru oamenii fara copii care ajungeau, astfel, sa se prefaca si ei c-ar fi vreun neam de parinti mai cu mots. Avusese el o matusa scapatata care, la senectute, luase de suflet un mucos care a ajuns in cele din urma sa fuga cu banii ei de inmormantare si caseta de bijuterii. Halal. Care sa mai faci bine pe lumea asta. Vedea la sotie ca uneori aducea ziarul deschis la articole cu mesaj, le citea printre randuri, despre casele de copii si amaritii aia carora le-au murit mamele, cum statul nu se ocupa destul, cum guvernul a scazut subventiile pentru protectie sociala. Pff, pufnea din nou domnul Reda, ce e cu strategiile astea ieftine? Parca stabilisera impreuna ceva. Acel ceva, observat de pe margine, a fost un schimb monosilabic de vorbe la o farfurie de supa cu galuste, preferata de altfel a domnului Reda, in timp ce-si punea piper si patrunjel extra. Padu? Hm. Poate ar trebui sa…..?Hm. Nu crezi? Mai vedem. Acest mai vedem s-a perpetuat de la anotimp la anotimp, si apoi tencuiala de la casa a inceput usor usor sa cada la vreo ploaie mai abitir iar ramele geamurilor s-au crapat, peretii s-au ingalbenit si bucataria a luat forma unui urias cazan de rufe, canapeaua s-a invartit dibace in jurul soldurilor domnului Reda si bratele fotoliului au inceput sa se dea cu patinele, seara, in timp ce doamna Reda dezlega integramele de la ultima pagina a ziarului domnului Reda.

Singuratate. Ce realizare nemernica. De ce n-a insistat? De ce nu m-a convins? De ce nu m-a dus de mana ca in toate celalalte dati in care m-a obligat sa fac ceva ce s-a dovedit, apoi, util? Nu vede ca imbatranim? Amandoi imbatranisera rau. Ea avea un reumatism care-i umfla, periodic, articulatiile de la maini si avea si un inceput de cataracta, schiopata si capatase o gafaiala usoara care se accentua noaptea de-si mai pusese, baba, vreo trei perne, cat despre domnul Reda isi evalua matinal, in timp ce se radea, toate semnele remarcabilei lui decaderi, faldurile gusei prabusindu-se, cearcanele scurse ca burta vacii peste pometii ingalbeniti de tutun, dintii scofalciti si macinati de scrasnetul noptilor, petele cafenii de pe dosul palmelor si vinele tortuoase, verzi amarui, o iedera otravita a varstei de care s-a temut dintotdeauna, de cand l-a vazut pe tatal mamei putrezind de cancer. Cancer. O fi avand si el? Cine stie. Toate dor, burta are puncte unde se umfla, puncte unde il tine, ficatul e cand prea mare cand prea mic, de mers la baie noaptea se tot duce si parca nu se mai termina acest declin; caci ar trebui sa fie o vale la care sa se opreasca decaderea, de unde sa inceapa un mers neted, pe orizontala, spre sfarsit. Sa fie usor sa mori, sau cel putin la fel de greu cum traiesti. Sa nu-ti doresti sa mori. Sa nu te-apese amaraciuni scarbavnice, parazite, ca mustele de otet de la butoiul de corcoduse.

Deodata suna soneria. Era postasul, rumen la fata si probabil un pic pilit. Buna ziua domnule Reda, ce mai face doamna Reda? Hm, bine multumesc, cu ce ocazie? Aveti un plic. Un plic? Un plic. Ce plic? Un plic? Care plic, domnule? Ah, ma scuzati, uitati, semnati aici de primire. Pai dati-mi plicul! Ah, ma scuzati, poftiti, multumesc, numai bine! Multumesc. Ah, si felicitari domnule Padu Reda! Felicitari? Pentru ce? Ei, vedeti dumneavoastra. Felicitari!

– va urma –

G

Marile transformari ale micilor oameni

Episodul I

Domnul Beniuc nu era un barbat frumos. Vanitos din fire isi imagina, din anumite profile indelung studiate, ca are un je ne sais quoi al lui care-l facea interesant in fata femeilor dar altfel prefera penumbra adunarilor sociale. Dadea mai bine sa fii misterios, inaccesibil. Domnul Beniuc nu era inaccesibil, trebuie clarificat de aici inainte, doar teribil de anost, iar dincolo de aparentele imobile, taciturne, se ascundea o imaginatie febrila, dominata de pasiune si erotism cu un domn Beniuc calare pe diverse femei cu care domnia sa se intersectase de-a lungul vietii. Cu putin noroc, in unele dimineti, exercitiul ii aducea si-o erectie din ce in ce mai rara altfel, ca de altfel si firele de par din varful capului. Plesuvia, trebuie spus, nu-l prinsese intr-un moment prielnic pe domnul Beniuc. Printre lucrurile pe care domnia sa nu le-ar fi admis niciodata dar i-au ranit indelung imaginea de sine pierderea podoabei craniale castiga, detasat, la puncte. Unde mai pui ca era si suficient de mandru incat sa nu poarte peruca; unii cunoscuti ii sugerasera, cu un zambet voit sagalnic, sa ii faca o vizita peruchierului Petrus care pentru un pret bun i-ar fi potrivit cu siguranta scalpului vreunui alt anonim, sau vreo gutaperca mai ieftina numai buna sa-i irite petecele de piele rozalie. Asa cum era el afisa, de la o vreme, o frizura cazona care se amesteca prin zonele auriculare cu fire hirsute iesite Dumnezeu stie de unde, ca doar nimeni in familia lui nu mai avusese urechi paroase. Cu un stoicism de Sisif domnul Beniuc petrecea minute bune in fiecare dimineata, lacrimand profuz, cu penseta pe fiecare folicul pe care desi se chinuia din greu sa-l starpeasca mai mereu aparea altul, si altul, incat se gandea serios acum sa se lase pagubas; si unde n-avea in frunte sa gandea ca o sa-i creasca in laturi, ca doua conopide de par sinistre dar pe care deznadajduit domnul Beniuc nu le putea prididi.

Ce se alesese de viata lui?

Mai nimic.

Garsoniera o cumparase odata, tanar, cand aceeasi fantezie l-a dus cu gandul ca pe-acolo ii vor trece pragul marile iubiri si-apoi erau vremuri bune, primise o mica mostenire si oricum la maica-sa in curte nu putea aduce pe nimeni, oh nu, orice numai pana la mama sa nu ajunga. De cateva ori, contempleaza uneori domnul Beniuc dupa-amiaza in timp ce picoteste la serialul preferat, s-a apropiat foarte mult. A fost Gabi. Apoi a fost Sonia cu care fusese coleg la automatica. Si-apoi a fost Lucia. Pe Lucia chiar a iubit-o. Celalalte doar i-au frant inima. Lucia avea ceva special. Daca ar fi sa-l intrebi “ce” anume a avut Lucia de-a tot venit prin garsoniera lui ani la rand domnul Beniuc ar spune ca rabdare, si prostie. Sinistru cum pare, dar creativitatea sa nu cuprinde decat persoana I; natura l-a condamnat, din pacate, cu un teribil spirit de observatie cand vine vorba de defectele celorlalti. Iar Lucia era o femeie fara curbe, fara rontunjimi, fara defecte dar si fara calitati notabile. Uite, Lucia probabil ca ar fi comparabila cu masa la un restaurant comunist. Ti-o serveste o chelnerita grasa, scarbita, dar aranjata pe sistemul soldatului sovietic; iti baga painea pe gat si ti-o trece pe nota de plata, apoi te intreaba ce vrei doar ca sa-ti spuna ce are si in cele din urma iti aduce o mancare suficient de multa sa te sature, suficient de proasta sa iti para rau ca dai banii pe ea, dar indestulatoare. Asa fusese si Lucia. Indestulatoare. Unde mai pui ca in sistemul de referinta fantastic al domnului Beniuc ea, jos, il adora pe el, sus, si o vreme i-a fost un soare la care sarmana fiinta sa se incalzeasca.

Dar a venit si-o zi in care Lucia i-a pus in vedere ca relatia lor dureaza de ceva vreme si ca ea n-are de gand sa moara fata batrana. Din obligatie, comoditate si confort, domnul Beniuc a cedat, mai mult sau mai putin absent, si i-a propus sa se mute impreuna la el in garsoniera. Zis si facut – si-acum, in timp ce discutam, domnul Beniuc isi remarca micile crevase din jurul nasului in oglinda geamului murdar de la bucatarie – Lucia a venit cu mica ei sarsana.

Sexul era. N-ar sti sa-ti spuna acum “cum” era sexul dar ca orice alta ablutie zilnica si sexul era. N-ar fi putut sa nu fie pentru ca pe cat de plana, si fara denivelari, era Lucia, avea un libidou de susa sanatoasa genetic. Probabil ca dorinta ei de sex compensa neputiinta ei de-a isi duce memoria stramosilor mai departe, iar domnul Beniuc nu avea oricum pretentia de-a mai impartasi lumii un alt domn Beniuc dupa chipul si-asemanarea sa, si cu atat mai mult si cu ceva din Lucia. Dar se lasa atras in leganatul vesperal cu aceasta femeie de-i zicea lumea “amanta domnulu Beniuc” si cand ea termina, gemand introvert, domnul Beniuc se simtea deznadajduit si aproape un pic furios, ca si cum lumea, si soarta, il deposedase brusc si dintr-o data de ceva al lui si numai al lui. Era indignat pe Lucia, acum isi da seama. Da, era indignat pentru ca Lucia se multumea cu unul ca el dar mai degraba si pe el ca se multumea cu una ca ea.

La un moment dat au crezut ca s-a intamplat o minune din acelea de se vorbeste la televizor de ele. Vreme de doua luni si-o zi Luciei nu i-a venit menstruatia. Impasibila ea a asteptat sa-i creasca un pic burta. Ceea ce s-a si intamplat, dar cam atat. Fara greturi, fara varsaturi, fara pofte. Domnul Beniuc a luat si schimbarea asta ca pe ceva firesc, pana la urma soarta e vaselina ce unge rotile universului, si s-au dus, cuminte sa vada un doctor sa le confirme eventuala sarcina cand Lucia avea deja – numarase ea constiincios – vreo 12 saptamani de sarcina.

Vestea a cazut ca un traznet. Lucia nu era insarcinata. Lucia avea o tumora care trebuia operata urgent.

A privit impasibil cum brancardierii au dus-o, privire de bovina speriata, spre sala de operatie. A asteptat, pe o bancheta pe culoar, in timp ce-o suvita rebela ii matura scalpul alb, branziu, de la cat il ascunsese basca. Dimprejur s-au vanturat oameni, copii, sacose, halate pline de doctori, carucioare cu alti si alti bolnavi.

Si-apoi Lucia s-a intors.

A mai stat in spital vreo doua saptamani, timp in care domnul Beniuc ii aducea mai cate o portocala, o banana, un ziar de la colt. Venea, statea jumatate de ora cu ea si-i raspundea monosilabic la intrebari, si-apoi pleca inapoi in garsoniera lui.

G

Acum

Acesta nu va fi un text de tip “draga jurnal”. Tu nu esti nici draga, nici jurnal, iar eu sunt prea obosit la ora asta sa fac confesiuni intr-o sacristie a dezbracatilor. Nu ma simt medic, nu-mi pasa prea mult de halatul pe care l-am aruncat mototolit in rucsac odata iesit pe poarta spitalului; am ajuns acasa, mi-am deschis mail-ul, am citit o noua scrisoare deschisa a altui confrate rezident privind situatia noastra, a “tinerilor”, vis-a-vis de “sistem”. Fumat. Pase compoze, ca sa parafrazez fonetic. Poate de unde mi-am epuizat resursele argumentativ-logice aseara, cand in Charlatans tema esentiala de discutia a fost una, si-aceeasi, anume diseminarea ubicuitara a tampeniei pe unitatea de cariera, si cum dupa ce vei fi trecut de obida asociata obligatoriu cu deschiderea ochilor catre altceva iti vei permite, abia atunci, sa accezi la un gen de patriotism tacit, reflexiv, independent de moria care te inconjoara.

Ce este moria, ma vei intreba? E un fel de jovialitate prosteasca, imbecila, o succesiune de calambururi fara substanta. Noi? Moria. Si in acelasi timp stau si ma intreb din ce traiesc eu, cel putin, spiritual, cat timp admit ca perfect valabile toate cliseele dezastrului, si-ale disperarii, profesiei medicale in Romania. Ti-am scris de multe ori in anii acestia. Tu, public mut, si surd, si neaos, ai participat la acest exercitiu de solipsism si macar prind dimensiunea vedeniei la care ne-am aliat amandoi se poate, ca undeva, ti-ai ridicat nivelul de constiinta vis-a-vis de cine suntem noi.

Ii spuneam prietenului meu, cu care beam ceai intr-o berarie Guiness (n’est pas?) ca nu-mi mai este frica. Dupa toti acesti ani. Pur si simplu refuz discursul bazat pe teama zilei de maine. Nimeni nu mi-o poate lua; nimeni nu-mi poate lua, de-asemeni, ziua de ieri. Tot ce e la indemana de pierdut din preajma ochilor mei e clipa de-acum, cea in care aflu lucruri, procesez informatie, creez precedent pentru propriile mele stari, opinii, aspiratii. Deci, sa nu-ti raman dator cu un raspuns la intrebare.

Cine suntem noi? Medicii? Suntem bunii, raii si uratii acestor timpuri? Fara doar si poate. Nu suntem nici saraci, nici bogati. Prea cinici, de multe ori. Indolenti pentru ca, la fel ca in bancul cu pricina, de banii astia ascutim creioane, depasiti logistic pentru ca in pofida unui ego super-inflat in cele din urma se gaseste un context absurd care sa ne eludeze puterea de a pune pe portativ orice, fie ea stiinta sau putirinta (sic!). Dar in acelasi timp, o profesie din care exista zile, si nu sunt putine, in care ma simt atat de multumit, si privilegiat, ca fac parte. Nu e usor de explicat senzatia pe care o ai in momentele de prevalare impotriva bolii. Asclepian? Galenic? Poate in unele momente ne cotropesc sentimentele stramosilor? Sa fie vreun triumf narcisic in sine periculos pentru urmatorul care-ti va veni, si poate in van vei incerca sa ii oferi ceva, ca tot moare, si mort ramane odata muribund murit, un mort ca mortii, rece si nemiscandu-se? Nu. Momentele de prevalare in fata bolii sunt pentru medic, mai mult decat pentru pacient, un strop de alin teribil intr-o serie a pasiunilor in care numele se uita, indivizii raman doar umbre, si cazurile devin boli pe care noi, de le-am tratat, e ca si cum cu toti le-am fi facut.

Am avut saptamana trecuta un puseu de scleroza multipla. Aoleo, raspunde interlocutorul, dar nu stiam ca suferi de boala. Nu, draga, am avut o pacienta cu un puseu. Acum, pentru tara si popor, insistam oniric cum ca noi nu tratam boli, tratam bolnavi. Of, dar pe de alta parte noi nu tratam bolnavi, ci boli. Ti se rupe sufletul poate, dar in acest hotel al invalizilor esti un biet menestrel, sau hamal; duci bagajul, cureti anticamera, aerisesti holul. Hai, nu incepe sa-mi spui cum e cu plicul, cum e cu nasul pe sus, cum e cu mojicia doctorului, cum e cu inabordabilitatea profesorului, cum asistenta nici nu s-a uitat la tine pana nu i-ai dat ceva. Pierdem timp pretios, doar stii ce cred pe tema asta. Daca nu stii, mergi in urma, n-am ascuns vreodata ce cred despre spaga in sistemul medical. La fel, n-am ascuns ca nu ma simt vreun neam de Messiah, si daca fac fapte bune n-am pretentia ca le fac pe gratis. Stiinta mea nu e un bun regenerabil cu usurinta, si nu ma hranesc la stecher. Nu ma jigni, de fapt hai sa-ti zic un secret, in ultimul an n-am avut macar o data eu, personal, vreun incident in care sa ma simt jignit, sau umilit, de raportul la vreun pacient. Ah, am fost in schimb jignit, sau umilit, laolalta de oameni in care noi, medicii, se presupune ca avem inevitabil nevoie, la care ne raportam, si carele ne poarta sambetele, si duminicile, si cica ne protejeaza interesele in fata unei concurente de guri flamande, fie ei proletariat, clasa muncitoare sau intelectualime. La acest barbut al sanselor am pierdut la balotaj cu perdelele de la Ministerul Turismului. Oh, apropos, azi in garda iar n-am avut nimic.

Foarte haios, la intrarea in tura o asistenta m-a avertizat, razboinic, sa nu cumva sa am pretentia sa scriu tratament inainte de a vorbi cu pacientii sa coboare jos sa-si cumpere branule si leucoplast. Ca cica nu le-a dat de la materiale. Osama. De cuvinte. Respectiv spiciles. Spiciles, pentru cine nu stie, e un neologism la fel cum e si verbul a focusa, focusa-m-as si n-am cui, focusa-m-as codrului. Spiciles este starea de beatitudine pe care o atinge un profesionist care si-a tocit turul pantalonilor cu indarjire fix pentru acea zi din viata lui cand se trezeste, merge la spital, si afla ca nu exista (nici macar) leucoplast. Mi-aduc aminte de dialogul intre pilotul cursei American Airlines care a amerizat in Hudson River si turnul de control. Houston, avem o problema. Ce s-a intamplat? Nu ne merg motoarele. Reveniti la baza. Negativ. Repetati? Negativ, va trebui sa aterizam in apa. Huh? Repet, va trebui sa aterizam in apa.

La fel si cu leucoplastul. Mai ramane sa-mi rup poalele halatului sa bandajez venesectiile facute pentru recoltare de sange. M-am bucurat ca un copil ca aveam gel pentru EKG, m-am bucurat pentru ca avand gel pentru EKG n-a mai fost nevoie sa fac mai multe run-uri pentru derivatiile precordiale in care, mai deunazi, mi se desprindeau ventuzele aparatului de trebuia sa scot tot ce e de scos pe manual.

Oare ma simt altfel cand le cer pacientilor ajutorul? Tocmai lor? Le cer sa ma ajute cu intelegere. Le cer sa ma ajute cu disciplina. Le aud cverulenta invatata de-acasa, se uita la mine si se asteapta ca daca fac pe durii cu mine am sa ma pierd. Ii intreb linistit daca au verificat realitatea inainte sa intre pe poarta spitalului. Care realitate, se uita multi imberb la mine. Realitatea ca daca nu colaboram unii cu ceilalti e mult mai rau decat daca fiecare-si face treaba. Dom’ne ca nu e aia, nu e aia. Aveti dreptate, regret nespus, daca vreti va iau la mine acasa, va dau si-un blid de ciorba. Vreti minuni? Stiu o maicuta la manastirea Lapadatele. Nu vreti minuni? Atunci avem despre ce sta de vorba.

Si-apoi uita-te, dimineata, tu trecatorule, la fetele pamantii care ies din criptele unde-au stat ascunsi fiecare, poate, 24, 36, 48 de ore. Sa nu crezi ca sunt stafii ambulante. Sunt medici care, ca si mine la ora asta inaintata, verifica cu infrigurare, pentru o ultima data, deciziile luate, medicamentele scrise, diagnosticele ridicate la fileu. Oare o fi fost bine? Oare mintea mea m-a ajutat, de data asta? Oare cand ma intorc la spital va mai trai?

G.

De noapte

Sunt treizecisisapte de ore de cand se fatsaie pe culoar. Intra peste tot, a luat saloanele la rand, umbla printre lucrurile celorlalti in timp ce ceilalti se prefac ca nu observa. Are un ochi mai mic si unul mai mare, privirea flancheaza un nas care a facut de timpuriu cunostinta cu asfaltul. Este pentru prima oara cand aud despre cineva ca s-a aruncat de la balcon la frageda varsta de 3 ani. Ce balcon a fost acela, care a permis unui copil de trei ani sa incalece, si-apoi sa se arunce in gol. E posibil sa vrei sa mori la doar 3 ani de la aparitie? Dar cand ma uit la el, cand ii vad silueta descarnata, desirata, despletita cum se prelinge pe faianta stralucitoare de la noi de pe Clinica nu pot sa nu ma gandesc ca in cosmarurile mele febrile, daca s-ar mai intoarce, el ar fi Moartea si eu as fi musca pe perete. El nu se uita la tine. Se uita pe langa tine, intr-un punct care variaza si – la fel cum realitatea e de fapt o intelegere tacita ca amandoi vedem albastru – el imi promite ca se va aseza in pat. Dar nu poate. Are akathisie. Neliniste interioara atat de puternica incat il poseda. Si afara se lasa seara. A trebuit sa fie pe tura mea. Cati ca voi – zambesc in acelasi timp ce-mi trece gandul prin minte, cu siguranta fiecare s-a plans in garda lui ca fir-ar al dracului, a trebuit sa se intample tocmai pe tura mea. Si asistentele care se plang, si au dreptate sa se planga, ce-o sa se faca la noapte cand nefericitul acesta, impuscat afara de toate institutiile binecuvantate de sanatate ale dragului nostru Stat, va cutreiera besmetic si va da Desteptarea precum mortii lui Arghezi din cimitirul Sfanta Vineri? Mamaaaaaaa, vinoooo sa ma ieiiiiimamaaaaaaa!!! Asa urla. Dar nu e un urlet ca un planset, e un urlet ca un raset provocator. Un urlet ca o amenintare. Un urlet ca o aducere aminte ca poate intr-o zi pantecul va primi inapoi lama cutitului, iar sanul va fi muscat cu pofta bestiei care i-a supt la san. Mi-e foame. Ies din cabinet, el sta precum o marioneta adastat la baza unuia dintre pereti, intr-o pozitie voit disgratioasa. Iata, imi zic, un pui de om care daca ar fi cat mine mi-ar sfasia cuticulele pe post de distractie estivala. Dar e mic deocamdata. E slab. E drogat cu pastile care pe altul l-ar fi trimis cu un bilet de clasa I la Sfantul Petru la statiune. El insa nu. Asta e blestemul lui. Cica dupa ce-a cazut prima oara in cap, de la balcon, s-ar mai fi aruncat inca o data de la unul si mai deasupra. Ca stau la casa. Ce casa o fi fost aia? Si tot degeaba. Dar dincolo l-au rasfatat. I-au dat bani. De-aia face pe nebunu’ acum cu noi, rabufneste una dintre asistente. Nu se mai poate, trebuie injectat. Cu ce sa il injectezi, doamna asistenta, ca pe el “injectia” dumitale, adica ce e in ea de fapt, l-a adus la starea asta. Si-atunci? Si-atunci putem sa-i dam sa doarma, si sa speram ca va coopera. El e afara, fumeaza. Cand scoate fumul pe gura se vede foarte bine cum unul dintre incisivii lipsa a lasat loc strungaretei bizare. Nu se poate, imi zic, copilul asta a avut fracturi de craniu multiple, fara sa fie dolicocefal are craniul turtit in forme bizare, si la baza nasului e un calus, copilul asta a avut nasul spart. Domnu doctor imi dai o tigara? Nu fumez, m-am lasat, daca vrei iti dau o bombonica. Bine, da-mi o bombonica. Pot sa stau aici? Bine, stai aici dar eu am de lucru. Si lucrez. Altele, si altele. Dupa cinci minute domnul doctor imi dai o bomboana? Pai ce-ai facut cu cealalta? Am mancat-o. Pai bomboanele se sug, prietene, nu se inghit. Bine, acum imi dai? Ia, dar alta sa stii ca nu-ti mai dau ca dupa aia ti se face rau. Bine. Pleaca. Mamaaaaaaaaa mi-e foooooooaammeeeeee. Alti pacienti incearca, fara succes, sa fixeze un punct fix pe perete ca sa nu li se vada frica in ochi. In astfel de momente te rogi sa mai fi existat un mod uman sa tintuiesti dracul la pat cu blandete. Dar nu se poate. Drepturile omului. Drepturile copilului. Dreptul de a veni in cabinet la asistente si, imperturbabil, catre miezul noptii, s-a asezat sa dezeneze un falus pe tabla. N-ar fi pentru prima oara. Asa, si acolo ce e? Pai cum, se poate, daca te-ai apucat sa desenezi spune-mi si mie, sunt curios, de ce sa-mi fac eu ideile mele, nu vrei sa-mi explici tu? Nu. Aha, nici daca te intreb? Nu. Intre timp mana creioneaza un penis infantil, cu testicule minuscule, si la vale o fata zambitoare sub semnul marelui Membru. Nu se opreste. La dreapta deseneaza ceva ce seamana cu un pepene. Oricat ar vrea, creierul nu-i aduce aminte de unde a venit, si cum arata poarta catre inapoi la care viseaza. Tatal meu e in puscarie. Serios? Imi pare rau sa aud. Cum a ajuns acolo? A facut trafic de droguri. Cu ce? Cu heroina, cocaina. Apoi se chirceste. Intoarce fata de la mine. Parca sa zic ca plange? Dar stiu ca nu plange. E o poza bine repetate, e poza dinainte de a scoate ghearele, apoi din plamani ii urca un galgait, galgaitul se transforma in raset, rasetul in ranjet si dintii ascutiti, albi, infantili, ies din nou catre mine. Il intreb. Tu ai fost abuzat sexual? Nu, cine eu? Privirea e furioasa. Nu eu, tata. Aha. Tata mi-a spus. Ce ti-a spus? Cum l-au f**** pe el in c** in puscarie. Am inteles. Agitat, pe partea stanga a tablei se apuca sa deseneze un cap de om, cu ochii goi, fara pupile, fara sprancene. Fara nimic. El nu-si da seama, dar minutele acestea de liniste psihomotorie sunt de bun augur. Pe de alta parte, eu stiu ca el vrea sa fie agitat. Abisul de sub el e prea mare. Da din picioare. A desenat doi sani ovali pe femeie, iar pe sanul stang o mana. Cine e acolo, mama? Se intoarce la mine, si rade stramb. Dar unde sunt mainile lui mama? Ia carioca si schiteaza o mana stanga cu trei degete. Si picioarele? Pai picioarele nu au mai avut loc, raspunde gajait. E trecut de miezul noptii. Nu doarme. De la calculator, asistenta tanara isi opreste cu greu reactiile de spaima. Vine infirmiera si pleaca impreuna la joaca.

Noaptea pe la 3. Bate la usa. Se agata de clanta. Il aud gafaind la intrare. Ma intorc pe partea cealalta si inchid ochii. Cel putin nu mai tipa discordant. Dimineata asistenta imi spune ca infirmiera l-a luat de la mine de la usa, a umblat cam o ora trotilat si nu se putea opri. In cele din urma s-a oprit in fata usii mele, s-a asezat acolo si tot acolo l-a gasit linistea. Vroia cu mine in pat. Bineinteles.

Mama, unde te-ai aflat tu in cele patruzeci de ore? Ce demon salasluieste intr-o femeie incat sa expulzeze copii ce vor deveni cersetori, vagabonzi, pepinierea nefericirii lumii si-a murdariei ce ne inconjoara doar pentru ca moarte, si nebunie, sa continue sa colcaie in spatiile libere dintre oameni? Mama e o curva, asta mi-a spus mama copilul tau azi noapte, si eu desenez ce-am vazut-o pe ea ca face cu alti barbati. Sper doar un singur lucru, ca interventia noastra va salva viata unui om odata. Si nu ma refer la a lui.

Ma refer la a ta. Ma refer la a altuia.

E o dimineata de un gri murdar in Bucuresti. Imi tratez pofta de a-mi aprinde o tigara cu un drops mentolat. Aroma de eucalipt imi urca in sinusurile care palpita dureros in timp ce dau muzica mai tare. Las in urma spitalul, si ma indrept catre casa. Catre un pat cald. Catre familie. Tremur pe interior la gandul ca tot ce imprejur e o constructie atat de fragila, care sta pe boante de balerina intr-o mlastina ale carei miasme se scurg, lent dar sigur, catre o alta camera de garda. Oriunde. Si ultimul gand merge catre toti ceilalti medici si asistente care, noapte dupa noapte, curata murdariile lumii. Somn usor tuturor.

G.

Azilul sperantelor, partea I

Mi-aduc aminte cand am intrat la Facultate, cred ca eram in primul an daca nu cumva trecusem deja intr-al doilea cand unul dintre ei (precizez aici ca atunci cand am sa vorbesc de „ei” inseamna invariabil profesori, asistenti universitari, medici pe langa care am deprins meserie) mi-a recomandat sugubatz: „cu prostul si cu nebunul sa nu te pui, ca au mintea odihnita”. La vremea respectiva traiam o dulce tinerete a ignorantei in privinta psihicului uman. Ca multi altii, am intrat sa studiez medicina pentru fascinatia corpului uman, asa cum un instalator e fascinat de tevi, coturi si garnituri, sau un mecanic de suruburi si piulite. Neintamplator studentului la medicina, in primul an, i se da spre studiu anatomia. Inhabitam aceste masinarii infernale numite „corpuri” si abia cand cadem in boala realizam de fapt cat de fragile au fost de la inceput. Anatomia, fiziologia omului sunt cruciale, veritabile mere in gradina Edenului; fara ele continui sa crezi ca boala ar putea sa fie marca lui Cain si nu un „defect” de structura sau functionare a corpului tau. Boala fizica e un fenomen imediat. Asta e alta invatatura pe care o deprinzi precoce. Daca osul se rupe, piciorul nu merge. Daca artera se infunda, nu mai curge sange. Unde nu e sange, nu e oxigen. Unde nu e oxigen, tesuturile mor. Ca in orice alt mestesug, legile fundamentale se deprind prin fraze „daca…atunci”. Daca nu esti sanatos, atunci esti bolnav sau, cel mai adesea spus si asa cum probabil tu, cititorule ai deprins, daca ceva e in neregula, atunci e boala. Cum iti dai seama ca e ceva in neregula? Cum stii ca ti-ai rupt mana, sau ca iti „curge sange”. Ce face sa avem informatia asta aparent fara sa ne-o fi servit cineva cu lingurita, anume ca „sanatatea” e un domeniu finit, dupa care incepe boala. Exista norma. Fiziologie, stiinta functionarii normale. Prin sustragere, „patologia” e orice altceva. Nu stim, din nastere, mai nimic despre fiziologia noastra dar deducem incredibil de repede cand ne-am taiat ca asta nu e in regula. Sau daca ne apare o eruptie pe piele care e pruriginoasa, „stim” ca numai de bine nu ne vine sa ne scarpinam. Iar eu, ca invatacel la Medicina, mi-am inceput drumul catre raspunsuri taind cu sarg pielea de pe spate unui individ poreclit ad-hoc Veronica. Asta ii statea scris pe umar, am dedus ca probabil cineva important in viata lui se numea astfel. O fi fost maica-sa? Mai probabil a fost o femeie careia i-a fost barbat.

Putini studenti la medicina intra in meseria asta fara sa-si doreasca sa devina chirurgi. A doua constatare dupa cea la care m-am referit mai sus, anume ca „ceva” in interior ne defineste boala si altfel decat prin sustragere de la o norma zisa „sanatate”/ „sanatos”/ „normal”/ „fiziologic”, este ca remediul la boala urmeaza o logica materialista. Daca acel „ceva” e boala, inseamna ca distrugerea lui, extragerea lui, eliminarea lui „fizica” va fi sinonima cu disparitia bolii si „insanatosirea”. Nici pana acum nu pot sa-mi ofer o explicatie competenta de ce punem un semn de egalitate intre „sanatate” si „insanatosire”, pe cata vreme niciodata insanatosirea nu presupune revenirea la acea „sanatate” dinainte. Dar am sa revin la asta un pic mai tarziu. Deocamdata sa ne intoarcem la poveste. Inveti, cand esti student la medicina, ca lucrurile se excizeaza. Se taie. Corpul uman e accesibil prin diferite „tehnici” asa cum scoti sa zicem semintele dintr-un bostan, asa cum sapi pamantul sa ingropi semintele. Aici sunt uneltele, dincolo invatatura de a le pune in slujba intentiei tale. Intentia este de a gasi „radacina” acelui „rau” (boala) si-apoi, cu o miscare dibace o vei fi scos afara. Ca o paranteza, evuri la rand si chiar si in zilele noastre in anumite zone din Australasia procedeul shamanistic (citeste “escroc”) continua sa fie intens folosit; pur si simplu oamenii n-au o viziune abstracta asupra „bolii”. Boala e doar un alt fel de bostan.

Patru ani am dorit sa capat acest dar. Patru ani am luptat sa inteleg anatomia corpului uman, sa ii vad subtilitatile si sa ii inteleg arhitectura complexa. Indiferent in ce, sau in cine, crezi, anatomia omului e o opera de arta inimitabila. Imagineaza-ti miriade de artere, arteriole, vene si venule, nervi mai mici si mai mari, muschi care se prind maiastru doar in anumite parti ale organismului, tendoane care sunt corzi capabile sa sustina de zece ori greutatea lor. Gandeste-te un pic, muschiul maseter, care iti va inchide gura ce-ti pica fix acum a mirare, e capabil sa „stranga” peste o jumatate de tona forta. Si totusi dintii nu se sparg (desi in anumite crize convulsive tocmai asta se intampla). Cel mai lung nerv din organism are peste un metru lungime. Cea mai groasa vena poate avea si 5 centimetri diametru. In fiecare zi invatam ceva fascinant despre organizarea ierarhica si felul de-a functiona a organismului. Dupa un timp devi imun la mirosurile nu intotdeauna placute, te lasa rece vederea sangelui (de ce ne sperie sangele? Pentru ca e sange sau pentru ca e rosu?) sau pozitiile aberante ale membrelor atunci cand te intereseaza sa „vezi” ce se afla in gaurile adanci ale corpului, cum sunt fosa axilara sau fosa pterigopalatina. Nu iti obosi mintea sa retii, mai important imi e sa retii acel sentiment de sublima modestie si excitatie aproape maniacala in fata misterului naturii umane dezvelit in fata ochilor tai. Mintea ta, desi le „stie” pe toate subconstient, desi exista o imagine perfect ideala a tot si toate in interiorul creierului tau despre vase, si nervi, si muschi si organe, nu le-a dat vreodata un nume, iar efortul de a le numi si de-a le reinventa in limbaj vorbit e un chin pe care putini il duc vreodata la capat, in ciuda placerii „de a sti”. Si-apoi, in anul 4 de Facultate, s-a intamplat ca am avut o prima pacienta in fata careia tot ce-am fi stiut cu totii, vreodata, s-a dovedit a fi inutil. Pentru prima oara in viata, am dat gres si tot ce stiam noi in ale sanatatii, si bolii, se loveau de o realitate care ne scapa, careia nu puteam sa-i dam un nume, sa-i oferim un raspuns. Nu-mi spune ca n-ai auzit vreodata de cineva care s-a imbolnavit de ceva pentru care doctorii n-au raspuns, nu stiu sau nu se poate sa trateze, acel cineva pe care nu „boala” il ia, ci boala, acel ingerul in fata caruia nu putem decat sa ne aplecam fatalist. Boala care ne aduce aminte cat de putine stim de fapt despre sanatate.

In salonul respectiv, doar de femei, se aflau paciente si paciente. Cea mai batrana era bine trecuta de 80 de ani, veche clienta a doctoritei care ne pastorea, si cunoscuta de zeci de ani cu poliartrita reumatoida. Poliartrita reumatoida e o boala greu de imbratisat cu gandul pentru ca, iata un al treilea element pe care il punem de obicei ca parghie la intelegerea noastra despre boala, spre deosebire de alte boli „vine dinauntru”. Vezi tu, cand zici „boala” zici cel mai adesea ca un „ceva” a intrat, si daca tai organismul si „prinzi” acel ceva vei putea sa-l excizezi si sa-l scoti afara. Inca din antichitate apar insa evocari ale unor evenimente unde un ceva „dinauntru” mananca diferite personaje, si corpul se auto-consuma. Regele Midas e un exemplu care-mi vine in minte, mitul lui e unul incredibil. Poliartrita reumatoida e o boala in care organismul „secreta” o substanta numita „anticorp” care ataca anumite portiuni din corp. Articulatii indeosebi, dar nu numai. Din fericire se trateaza. Din nefericire, nu se vindeca vreodata, dar traiesti cu ea ani multi. Rar „se moare” de poliartrita. E ca in ulcer, stii vorba aia: „nu se moare de ulcer, se moare cu ulcer”. La fel si aici. Ce dovada mai buna in sprijinul unui astfel de argument decat pacienta de 80 de ani si mai bine care venea periodic la „tratament” pentru poliartrita ei. Ce ironie insa, ma gandesc, pentru toti aceia care traiesc cu poliartrita nu se poate ca ce scriu aici le va oferi vreun fel de alinare. Despre asta in alta parte insa. Simt ca divaghez din nou. In acel salon unde eram, pe cand eram student la medicina, se afla o femeie undeva pe la 40 de ani. Cred ca era destul de bine trecuta de 40 de ani, avea un baiat care isi facuse de curand majoratul desi ramasese insarcinata cand era tanara deci…da, probabil undeva pe la 40 – 42 de ani si care venise dupa un episod ciudat in care urinase sange. Acum suntem deja de acord, tu si cu mine, ca avem „innascut” un simt de ce inseamna sanatate si ce inseamna boala. Femeia respectiva, cand a vazut sange in toaleta numai bine trebuie ca nu s-a simtit. S-a dus la doctor. A crezut ca are o infectie urinara. Si-a facut analize. Nimic. Totul iesea normal. Dupa toate diagnosticele „simple” care s-au infirmat, au urmat din ce in ce mai des ipoteze, teste, drumuri la profesori, la ei ca sa afle de unde ii vine problema. Nu i s-a mai intamplat niciodata dupa aceea, desi jena la urinat ramasese, iar spaima, frica de a nu suferi de ceva „grav” a inceput sa o acapareze. Ar trebui sa fie simplu, nu? Suruburi si piulite, imi spuneam mereu. Suruburi si piulite, pentru orice intrebare daca iti oferi suficient de mult timp, si ai destule informatii, vei putea sa oferi un raspuns care sa aproximeze ideal realitatea. Cand esti doctor, nu te intereseaza adevarul, asa cum cocheteaza filosofii despre lume si oameni. Te intereseaza realitatea. Asa te „invata”. Cauze si efecte. Pentru pacienta L. insa dupa aproape doi ani de vizitat X clinici, Y medici si auzit Z opinii, singura realitate era efectul, acela ca urinase sange. Intre timp facuse si o serie de laparoscopii exploratorii, i se luasera eprubete peste eprubete de sange fara sa stim nimic in plus decat ca la tot, si la toate, reiesise ca e „normala”. Laparoscopia e o interventie – zicem noi – invaziva. Ti se fac niste incizii in burta prin care se baga niste tije cu camere de luat vederi, si niste clestisori cu care, la o adica, se pot lua „probe” de tesut, biopsii care se analizeaza apoi la microscop. Doare. Inseamna sa te internezi. Esti pus sub anestezie. Nu e deloc placut ca sa nu zic ca multi sunt speriati sa faca vreodata o interventie chirurgicala, daramite doar pe post de analiza. Dar L. era la capatul nervilor.

Statea in fiecare zi in varful patului. Cu greu scoteai un raspuns de la ea. Privirea, pamantie si fada, nu continea vreo inflexiune care sa arate ca dincolo de drama ei s-ar mai afla vreo umbra de speranta. Mai mult, pentru ca toti stiam ca nu stim de fapt nimic despre problema ei, cu greu ne animam vreunul sa interactionam cu ea. La orice ora, pe preferabil sa ai o pacienta de 80 de ani cu poliartrita, vorbareata, decat una de 40 de ani, boala necunoscuta, si taciturna pe deasupra. Asa a fost dintotdeauna. Ma amuza, fac o paranteza, ca recent un sondaj de opinie al doctorilor din America a certificat ce pare atat de evident, desi nu e, anume ca felul in care pacientul se imbraca sau vorbeste influenetaza tratamentul medical de care are parte. Nimanui nu-i plac pacientii antipatici. Femeile frumoase primesc mai multa atentie in camera de garda. Iar L. era nu doar un caz nerezolvat, dar si extrem de antipatica. Toti ar fi vrut sa fi asistat la laparoscopia ei exploratorie. Stiu ca ti-e greu sa pronunti laparoscopie. Retine cum ii spuneam si noi, cand eram studenti. Laparo. Suna mai bine, nu? Ei bine, toti am fi vrut sa fim musca aia pe perete cand i-au facut laparo. Medicinistii de azi, chirurgii de maine. Ce inseamna sanatatea, cand boala e necunoscuta. Devine si sanatatea o alta necunoscuta? Incepusem sa ma intreb, in fiecare dimineata in care-mi faceam rondul, mai ales ca pe la urechi in zumzaiau scenarii care mai de care mai cataclismice, ca are vasculita, ba nu ca are granulomatoza sau alte boli care mai de care mai exotice. Si una si cealalta sunt boli serioase, vin „tot dinauntru” ca si poliartrita reumatoida dar saraca femeie nu intrunea criterii pentru vreuna dintre ele. Daca o fi o „boala autoimuna seronegativa”? Aici eu doctor nu pricep foarte bine, daramite tu, cititorule care probabil nu te vei mai intalni vreodata cu termenul asta. O boala autoimuna seronegativa inseamna ca „ceva” fabrica un „altceva” care-ti mananca organismul dar ca acel „altceva” nu e detectabil in sange pentru ca…nu e nimic „iesit din comun” la el. Daca tu ai fi pacient, ai accepta asta ca fiind diagnosticul tau? Nici pe departe. Urma ca a doua zi dimineata sa vina ei. Un al catelea consult?

Va urma