pin-up for geeks

science at its best

maneaua infinitului

daca tot ne batem creierii capului filozofind despre dumnezeu, hai macar s-o facem asa cum trebuie, pe muzica:

…courtesy of Radio Guerrilla / 04.02.2010

🙂

suspensia in doru' lelii

intrucit au aparut oarecari neintelegeri cu privire la subiect si cum mie imi plac lucrurile clare, raspicate si bazate stiintific, in acest post am sa lamuresc inginereste (dar pe intelesul tuturor, stati linistiti) cam cum vine treaba cu suspensiile si efectele lor in viata noastra.

primul rol al unei suspensii este sa permita o legatura flexibila (sau elastica) intre un sistem fix si unul mobil (care se afla in miscare fata de sistemul fix). al doilea rol este sa preia din socurile si tendintele create in sistemul in miscare si sa le atenueze pe cit posibil, in ideea ca acestea sa nu cauzeze disconfort sistemului fix. al treilea rol n-a fost inca definit, dar oamenii de stiinta m-au asigurat ca-si dau toata silinta.

la inceput, cind omenirea nu cunostea roata, singurele moduri de deplasare erau de-a busilea, per pedes sau calare pe diverse animale sau neveste, unele mai blinde sau mai salbatice ca altele. bine, limitat la arealuri restrinse, se mai practica si zborul; acesta putea fi pe distante scurte (catapultat de vreun inamic mult mai inzestrat fizic) sau pe distante lungi (de cele mai multe ori masurate in plan vertical), in cazul in care omul preistoric alpinist alegea sa sara gol in gol decit sa fie micul dejun, prinzul sau cina mai stiu io carui carnivor necivilizat. un caz particular al zborului pe distante lungi era evadarea din ghearele pterodactilului, sport practicat cu mare pasiune de reprezentantii vremii, disparut astazi din cauze logistice.

imediat dupa descoperirea trusei de unelte, omul preistoric a inventat roata. io cred ca, inventind roata, omu’ si-a cam bagat un bat in cur, pentru ca asta a declansat nevoia de numeroase alte inventii adiacente sau complementare, inventii care intr-o buna zi vor culmina cu revenirea in forta la vremurile cind roata nu era inca inventata. teoria asta nu se aplica la civilizatiile din america latina si de sud, care au disparut inca inainte de-a simti beneficiile rotii. asta e varianta oficiala, pentru ca, intre noi fie vorba, ce naiba ar fi facut mayasii, incasii sau aztecii cu roata prin junglele alea? avind in vedere gradul lor inaintat de civilizatie (ati vazut doar pe descoperi ce orase, piramide si piramidoane au construit p-acolo) este posibil ca ei insisi sa fi inventat suspensia la un moment dat, dar, neavind ce face cu ea, au aruncat-o la cosul de gunoi al istoriei si, cine stie, l-or fi ucis chiar pe inventator in chinuri groaznice pentru aiureala aia nefolositoare; ignobelul s-a descoperit mult mai tirziu. aceeasi teorie se aplica si in cazul sagetii, care a fost inventata cu mult inaintea arcului si a stat asa, in suspensie pe vreun perete prafuit, sute de ani de zile, pina cind un baiat destept a intins un matz sucit de porc intre capetele unei crengi indoite. cum credeti ca au inventat chinezii praful de pusca? ei descoperisera deja glontul de secole bune, aveau si sistem de clasificare a calibrelor, dar cum sa-l arunce oamenii, cu prastia? cucuie la inamic puteau face si cu ghioaga, care era mult mai indeminateca si prezenta un factor de bagare in sperieti net superior. logic, dupa inventarea prafului de pusca a venit si pusca, cind un chinez nedus la biserica sau ce-or avea ei acolo a intrebat nedumerit: “da’ de ce se cheama praf de pusca? ce-i aia pusca?”

cind a fost inventata caruta, osiile acesteia erau fixate direct de sasiu, batute in cuie, facind corp comun cu acesta. faptul respectiv nu s-a dovedit prea avantajos pentru carutasi si (mai ales) pentru urmasii lor care, de multe ori, nici n-au mai existat din aceasta cauza. in mod sigur, neavind cunostinte de fizica aplicata, carutasii au fost aceia care au inventat suspensoarele, in virtutea preceptului “cind cauza ti-e necunoscuta, elimina efectul” (precept imbratisat de multe ghilde de meseriasi de atunci si pina in zilele noastre – as aminti aici mecanicii auto si medicii de familie). nefiind sexist si respectind analogia, in mod sigur carutasii au fost aceia care au inventat si sutienele, dar, din motive lesne de inteles, au ales sa tina inventia ascunsa. mai tirziu, cind au aparut parlamentele si s-au votat toate legile fizicii, situatia a devenit cu totul alta si oamenii de stiinta au reusit sa explice cu formule matematice care-i treaba cu amplitudinea, frecventa si factorul de amortizare, lucru exemplificat aproape la perfectiune in serialul stiintific baywatch. da’ pina atunci mai era vreme lunga si oamenii de stiinta au decis sa lase totul in suspensie pina la aparitia unor auspicii favorabile.

fiind in stare naturala, sau, in cel mai bun caz pietruita, pe vremea aceea drumurile erau foarte accidentate (erau cam cum sint azi in romania, pe alocuri chiar mai bune), lucru care a dat numeroase batai de cap sau de sale (precum si alte efecte in zone anatomice la care nu facem referire din lipsa de falsa pudoare) sinucigasilor care se incumetau sa urce in caruta neechipati cu suspensor si ignorind faptul ca lipsa suspensiei inca nu fusese descoperita, demonstrata sau calculata matematic. de aici presupun ca a izvorit si vorba: “te-a nascut ma-ta-n caruta”, veche zicere romaneasca ce atesta faptul ca suspensiile au patruns destul de tirziu la noi in tara, mult dupa descoperirea limbajului articulat (avantajul este ca, la noi in tara, vorba este inca in circulatie si avem privilegiul de-a vedea zilnic la televizor fauna ce confirma teoria).

odata cu inventarea suspensiei, din fleac, calatoria a devenit un lux; pretul biletelor a urcat instantaneu si numai aristocratia si birocratia isi mai permiteau sa se deplaseze cu trasura, caleasca sau docarul. acest fapt este confirmat de mai toate filmele de epoca, precum si de bunul meu prieten romeo fransoa, cu care m-am consultat telefonic inainte de-a scrie fraza. stim cu totii ca aristocratia calatorea in trasuri luxoase, in timp ce cetatenii cu venit normal, zero sau negativ (da, erau si din astia, nu au aparut in zilele noastre), se multumeau sa mearga pe jos, cu coasele pe umar, sperantele zdrobite si privirile inlacrimate plecate in tarina, motiv pentru care, din cind in cind, mai complotau si ei, ca baietii, sa organizeze cite o rascoala inabusita in singe de soldati. bine, mai si cistigau citeodata unele drepturi, printre care as enumera pe cel de-a se da pe rind, ca lemmingshii, in suspensiile vreunei cocoane aristocrate, lucru ce explica perfect aparitia comunistilor (copii creati la comun), ale caror mame – mneasha? – au fost bunuri ale intregului popor.

suspensiile sint de mai multe feluri si n-am sa stau aici sa le enumar pe toate, ci am sa exemplific doar citeva, mai cunoscute. am sa incep cu un caz particular: suspendarea. suspendarea presupune atirnarea unui obiect sau a unui idiot de un sistem fix, fata de care se poate misca cum vrea muschii lui, dar de care nu poate scapa, doamne fereste. desi diferentele sint oarecum infime, exista multe exemple de suspendare, de la suspendarea cirnatilor pe facalet pina la suspendarea presedintelui de catre parlament. unele sint prevazute in constitutie, altele nu, dar ambele se supun unei binecunoscute legi fizice, de care, mai devreme sau mai tirziu, ne-am lovit cu totii: cu cit te apesi mai tare, cu atit se rupe ata mai repede. legea respectiva nu se aplica si in cazul bataii cu suspensoare ude, lucru care era sa-l coste pe tractorel pasiunea pentru volei, operatie care nu este gindita sa atenueze sau sa preia din socul sistemului mobil, ci tocmai sa i-l induca, intru sudarea unor relatii de afectiune reciproca intre sistemul fix format din colegii de echipa si cel mobil, victima temporar imobila. dupa cum observati, suspensia are numeroase aplicatii, unele izvorite dintr-un termen numit necesitate, altele din vointa celor care nu pricep termenul respectiv, dar se straduiesc sa compenseze. alt exemplu de suspendare este cunoscutul cintecel cu elefantii ce se leganau pe pinza de paianjen, cintecel pe care il fredonam de mici copii fara sa stim ce-o sa se intimple dupa evenimentele din ’89. sint curios care o fi urmarea cintecelului, pentru ca niciodata nu am trecut dincolo de 10 de elefanti, atunci ne plictiseam (ca si acum, dealtfel, desi acum elefantii sint cu sutele); de fapt ma intereseaza sa stiu cum o sa fie dupa ce se rupe ata si cad elefantii.

cele mai cunoscute aplicatii practice ale suspensiei sint suspensiile-arc de la dacia sport. pe drumul dintre faclia si satu nou, cum vii de la cernavoda spre medgidia, acestea sar intotdeauna din locasul special amenajat de proiectant si dau masinii un aspect de care se minuneaza chiar si mecanicul auto platit special ca sa nu se minuneze. alta aplicatie a suspensiei ar fi cea literara; in momentul in care scriitorul isi da seama ca i s-a terminat talentul sau ca, pur si simplu, bate cimpii gratios, el poate folosi puncte-puncte pentru a lasa fraza in suspensie (de fapt pentru a stimula imaginatia cititorului intru realizarea efectului propus, efect pentru obtinerea caruia autorul n-a gasit suficiente resurse proprii). alta aplicatie ar fi cea din domeniul chimiei, unde suspensie este ceea ce se obtine la dispersia unui solid intr-un fluid in momentul in care rata de absortie a fluidului tinde spre zero. n-am sa va plictisesc cu prea multi termeni tehnici, asa ca am sa va spun simplu ca este cam ceea ce se vede in veceu inainte sa trageti apa. chimistilor!

hai ca am batut cimpii destul, ia luati d-aci o suspensie literara …

oda lui prometeu – partea I-a

sinteti la curent cu formarea mea profesionala de tip stiintific si ma stiti conectat in permanenta la nou. am strins din buci alaturi de voi cind, cu citeva zile in urma, savantii de la LHC au incercat sa reediteze inceputul lumii, si, tot alaturi de voi, am respirat usurat (desi cu oarecare regret, daca stau si ma uit imprejur) ca n-au reusit. dar destul cu umilele mele contributii la imbogatirea bagajului stiintific mondial. azi e ziua in care demaram un nou ciclu: oda lui prometeu. este un ciclu de posturi inchinat celor care, datorita mintilor lor iscoditoare, rabdarii si, fara indoiala, necapitularii, au reusit sa fure un crimpei de mai bine, in folosul nostru, al tuturor. sa fure? tractorele, te-ai prostit? ieri ii boscorodeai si azi le inalti osanale? nu, nu m-am prostit, va asigur, ma refer la cei care au furat de la divinitate si au dat omului de rind. savantzii. sau, daca vreti, haiducii-savanti.

stim cu totii ce este un castravete. de-a lungul timpului, forma sa alungita si propice a dat nastere celor mai nastrushnice bancuri si, tot ce-i posibil, unor memorabile orgasme; doamnelor, domnisoarelor si (de ce nu?) domnilor, asteptam confirmarea acestei indraznete supozitii (va promitem anonimatul sau recunoasterea, dupa dorintza). nimeni, insa, nu s-a aplecat cum trebuie asupra procesului de recoltare a castravetelui (cu exceptia gradinarului, bineinteles, care a inventat nenumarate metode de recoltare, una mai inventiva decit alta, dar si una mai placuta decit alta, functie de diametrul exterior si gabaritul mirificei legume. secole de-a rindul, gradinarii recoltatori de castraveti au pastrat secretul intregului proces si, in ciuda tuturor insistentelor publicului consumator, nu s-a putut scoate de la ei decit o singura fraza, foarte zgircita in informatie: inainte de a fi consumati, castravetii trebuie neaparat spalati. este locul, aici, sa inserez o mica paranteza, foarte informativa dealtfel, si sa va anunt ca pepenii nu trebuie neaparat spalati, aveti cuvintul meu ca gradinarii in speta nu au absolut nimic de ascuns. deasemenea, tin neaparat sa va anunt ca uleiul comestibil, de orice fel ar fi el, nu este un dezinfectant efectiv.

un grup de savanti de la mai la nord-est a decis ca acest secret nu mai trebuie sa existe. sau poate un colectiv de doctori a decis asta si a amorsat savantii… nu se stie, cert este ca cei din urma au pus mina pe riglele de calcul si au scos la iveala o minunatie de utilaj, menit sa induca pizma si regrete eterne in mintile a generatii intregi de gradinari deshelatzi si companii de asigurare falite.

ca un versat formator stiintific, inchei aici, lasindu-va sa va imaginati si sa va explicati singuri intregul proces si, de ce nu, neinfluentati fiind de comentarii mele, sa veniti cu idei de optimizare sau inovatii.

si ca sa terminam intr-un registru glumet, va ofer un bonus:

Pledoarie pentru Darwin partea a III-a

[…] Citind codul nostru genetic afli ca, de fapt, am mers mereu pe o muche de cutit in istoria noastra, si am supravietuit nu pentru ca ceva sau cineva ne-au protejat, ci pentru ca in lupta cu o natura ostila, indiferenta, oarba si fara de scop am gasit resurse biologice sa traversam acele meandre carora multi dintre semenii nostri le-au cazut prada. Pentru ca eu sa scriu acestea au murit, fara doar si poate, milioane de stramosi imperfecti. Leibniz spunea: traim in cea mai buna posibil dintre lumi. Iar tu esti aici pentru ca am urcat, pas cu pas, Muntele Improbabil. Si-atunci de ce sa urasti teoria evolutiei prin selectie naturala a lui Darwin?[…]

Ce ramane din sufletul omului daca il reduci (doar) la ADN, pe de-antregul de dimensiunile unui bob de grau, o aglomerare amorfa de proteine, glucide, lipide, amestecate ubicuitar imprejurul unui pachet organic a carui singura proprietate, al carui singur blestem e isi caute nemurirea prin autocopiere, din nou si din nou, catre sfarsitul lumilor? Ce soarta bizara o fi aceea sa devii constient de imensitatea acestui adevar, doar ca sa constientizezi viata si moartea ca ceea ce vine, ceea ce trece. De ce, daca suntem produsi ai unei selectii naturale in care vaietul continuu al celor ce pier este macaraua pe care urcam catre noi generatii de progeni, trecerea doare atat de mult? Nu stim. Si in privinta teoriei darwiniene, se asteapta de la ea sa explice scopuri acolo unde nu va putea vreodata sa o faca. De la teleologie la teologie a fost un singur pas. Cumva aceasta limita a ei, se justifica in continuarea frazei, o descalifica pe de-antregul.

Uram teoria evolutiei prin selectie naturala a lui Darwin pentru ca nu este un panaceu-de-sus-in-jos. Nu e un carlig in cer. Nu exista miracole. Nu exista introjectia divina prin care noi, om cu om, contam mai mult decat conteaza un vierme de galbeaza pentru alt vierme de galbeaza. Uram teoria darwiniana pentru acelasi motiv pentru care, daca e sa crezi ad litteram Geneza, Adam si Eva si-au urat goliciunea odata ce-au mancat din marul cunoasterii. Nu exista drum inapoi odata ce-ai contemplat abisul din care venim, si catre care mergem. Mark Twain spunea, mai in gluma mai in serios, de ce sa-mi fie frica sa mor? Am fost mort miliarde de ani inainte de a ma naste, si n-am a ma plange.

Uram teoria darwiniana pentru ca nu ne explica dragostea pentru parinte, si durerea de a-ti vedea copilul plangand. Empatia pe care o simtim fata de aproape nu are expresie in natura. Natura nu e blanda. A doua lege a lui Orgel spune ca evolutia va fi invariabil mai desteapta decat tine. Intr-un turneu in care s-ar respecta toate regulile ex naturae, tu si toti cei pe care-i cunosti s-ar putea sa muriti digerati lent de cine stie ce specie de pradator care nu va avea nici macar o secunda mustrari de constiinta, simplu pentru ca nu ar avea constiinta absolut deloc. Or atunci cand impingem acest imens munte de cunoastere privind originile noastre, originea vietii pe Pamant si explicatia pentru tot ceea ce ne inconjoara la nivel de macro- si micro-sistem, il impingem stiind ca ramane sa explicam cum de a aparut si s-a format constiinta umana. Este, in fapt, imaginea facerii omului din Capela Sixtina o exprimare plastica a ceea ce s-a intamplat? Am “primit” cumva din exterior un “suflu Divin”? Inteligenta exista ubicuitar in lumea vie. Inteligenta umana exista doar la om, un univers in sine, independent de gena egoista, o lume care transcende viata si moartea, in care la mii de ani de la intoarcerea in Abis inca raman printre noi un Platon, un Homer, un Rhamses si-un Thutmes si Moise, legi ale unor oameni care-au calcat acest Pamant intr-o vreme cand scrisul era o revelatie.  Cum putem reconcilia doua realitati care, pentru omul de rand (asa cum s-a vazut si in unele comentarii la textele anterioare), o fraza-cheie in diateza evolutionara a omului este…deci ne tragem din maimuta?

Nu, nu ne tragem din maimuta. Maimuta si omul au un stramos comun. Genetic, suntem 99% identici cu pan troglodytus, cu cimpanzeul. Acel procent care ne separa, in acelasi timp, nu explica cum de eu scriu despre cimpanzeu, dar cimpanzeul nu scrie despre mine. E suficient, in evolutie, ca un minuscul procent sa determine o astfel de explozie? Este ceea ce Gould, de exemplu, a sugerat a fi “echilibru punctuat”, o varianta neo-darwinista in care astfel de pasi se fac in trepte, nu avansare treptata. Apar, de-a lungul timpului, “rupturi de ritm”. Dumnezeu e o ruptura de ritm. Impartirea apelor e o rupere de ritm. Roata e o rupere de ritm. Si-asa mai departe. In varianta clasic adaptationista insa, nu exista Dumnezeu, ruperi de ritm sau de ape, iar roata a inceput prin a fi patrata, apoi hexagonala, octogonala si-asa mai departe. Aidoma, constiinta umana a avut o pre-constiinta, care a avut o ante-pre-constiinta, care a avut o proto-constiinta, care a avut o non-constiinta din care s-a nascut, similara cu cea a cimpanzeului preistoric preocupat sa-si miroasa indexul care i-a umblat pe la genitalii.  Ceea ce nu inseamna, insa, ca pasul urmator timpului prezent este o “super-constiinta”. Uram teoria darwiniana pentru ca nu urmeaza nimic. Din nimic, catre nimic, o scurta sclipire vreme de o secunda in orologiul Universului, si gata.

Este important sa revizuim nu doar cele de mai sus, dar si toate celalalte strigate de revolta care s-au formulat de-a lungul timpului, in cercuri extrem de variate, fata de darwinism si mai ales “darwinism social” si care sunt folosite si acum impotriva geniului lui Darwin, si a tot ceea ce a insemnat ideea lui privind originea speciilor, si implicit a vietii. Doua nume vin rapid in minte: Hitler, si Stalin. Am sa ma refer doar la Hitler, pentru ca a ramas in memorie ca varianta de buzunar a Diavolului intrupat, dar mai ales pentru ca am vorbit de “super-constiinta”. Admirator infocat al lui Darwin si Nietzche, si artizan al “ubermensch”-ului arian, Hitler a ramas in istorie ca unul dintre aceia care au aplicat eugenia la scala larga, masiva cu scopul de a incuraja, controlat, “super-constiinta”. A crezut in evolutie, a vrut sa o vada cu ochii lui. Ce a reiesit, este deja cunoscut, a fost exterminarea masiva a evreilor din tot bazinul european, dar nu numai. Milioane de oameni altfel decat “blonzi cu ochi albastri” au murit in lagare de concentrare pentru ca era nevoie de loc, si puritate a genomului, pentru super-oamenii viitorului. Evolutie? Da. Selectie? Da. Naturala? Nu. Hitler nu a fost doar anti-darwinist ci, in secularismul sau bolnav, a dorit instituirea unui Reich de inspiratie Divina. A fost Hitler primul? Nu cred ca vreun paragraf din “despre originea speciilor” vorbeste despre om ca fiind “ales” sa faca ceva, sau “creat” special de catre cineva, cu vreun scop ocult. Pe cat de mult a urat evreii, pe atat de mult a incercat sa emuleze doctrina ariana pe un canvas grotesc de orientare manichaeista, zoroastric mistica dar cu suficiente referinte la Vechiul Testament. Cu putin ghinion, am fi trait religia nazista in zilele noastre si nu din cauza lui Darwin, ci din cauza crengii pe care s-a aflat, si se afla inca, radicalismul cultural (nicidecum biologic!) care in cele din urma contamineaza toate religiile majore ale lumii. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra, chiar daca intoarcem si celalalt obraz.

Se spune, Hitler a invocat criteriul genetic pentru a argumenta ca arienii sunt superiori, lucru sprijinit de teoria evolutiei prin selectie naturala. Deci cumva darwinismul promoveaza atrocitati precum nazismul. Nimic mai departe de adevar. Hitler nu a fost primul care sa invoce argumentul genetic. Britanicii, inaintea lui, au justificat superioritatea rasei albe in favoarea celei negre in secolele de sclavagism. Cruciatii au dorit sa reclame “pamantul sfant” de la sarazini, prin definitie pagani, necredinciosi si bestii care nu meritau sa traiasca. Adam sigur nu a fost negru, iar Noe e de vina pentru ca toti urmasii lui Ham au fost sub papuc. Impartirea de casta care se practica inclusiv in zilele noastre in anumite zone ale globului este motivata religios. Segregarea comunitara si inegalitatea umana au fost din pacate “reinventate” de biologie si acolo unde se intalnesc cu Crezul pot fi parte ale unui proces imaginar de culpa din care religioa, ex oficio, e exonerata. Ele sunt parte a istoriei noastre mult timp inainte sa fi formulat o propozitie coerenta care sa explice si feriga si feribotul. Dar pentru ca Darwin a inaintat posibilitatea ca Dumnezeu nu a creat omul, Darwin este vinovat de crimele care au urmat si care, dintr-o data, n-au mai fost pe vreun criteriu religios. Dar, pe de alta parte, de la inceputurile noastre ca specie distincta, la proto-conflictele de teritorialitate si apoi razboaiele “promotoare” ale unei credinte fata de alta, cat la suta au fost anihilati pentru “proasta credinta” in numele celei “sfinte”? Aceiasi oameni care cred in Dumnezeul razbunarii si-al iertarii consecutive, al palmei si sarutului, acuza Natura, ceasornicarul orb, ca este orb si ca “nu-i pasa”, ca si cum asta ar fi o critica. Bisericile, templele, moscheile, piramidele, statuile si pavajul pe care calcam colcaie de detalii reminiscente unei “evolutii culturale prin orice altceva decat selectie naturala”, si Dumnezeul nostru este cel mai puternic.

Cel mai puternic mesaj pe care il sugereaza teoria evolutiei prin selectie naturala, aplicata memetic, este ca din genocidul cultural, din aculturatie, din indoctrinare si din inocularea urii am avut sansa sa gasim o utilitate adaptarii de a gandi liber, de a reflecta asupra conditiei noastre, de a ne disocia de impulsul de a ne reproduce in dauna aproapelui nostru. Realizand locul nostru in Univers nu ne ramane decat sa oferim explicatii mai bune pentru ceea ce reprezinta “binele” dimprejur; sa refuzam selectia pentru ceea ce nu este, o unealta malefica. Favoritismul uman reprezinta o involutie, o aberatie, o perversiune a selectiei naturale. Este o perversiune a firii ca pentru o specie cooperanta cum este omul sa cream enclave de civilizatie in timp ce o fractie inacceptabila din biomasa sta pe marginea prapastiei in saracie, ignoranta, precaritate. O judecata darwinista destul de fidela ne spune ca urmatorul pas al Mamei Naturi va fi unul de un egoism feroce, fara Dumnezeu, fara promisiuni ca “nu se mai intampla un al Doilea Potop”. Nu Darwin e de vina ca noi, omenirea, suntem cum suntem, si unde suntem, si nici Dumnezeu, sau Allah, sau Yahwe. Viata merita traita si altfel decat in genunchi. De la inaltimea ochilor nostri putem contempla maretia a tot ce ne inconjoara nu ca stapani, sau ca sclavi, nu ca zei sau bestii, ci ca indivizi facuti din acelasi praf de stele, si ca atare la fel de supusi vanturilor, valurilor, liberi sa decidem, obligati sa ne respectam privilegiile, datori sa ocrotim timpurile in care ne aflam.

G.

Pledoarie pentru Darwin partea a II-a

[…]doua propozitii sunt cruciale pentru aprofundarea evolutionismului; tinta tuturor detractorilor; stalpul infamiei pentru fiecare creationist sau apologetic al unei cosmologii alterne. Se considera ca nazismul ar fi o emergenta directa si cauzal motivata in darwinismul social; comunismul la randu’i e considerat a fi o progenitura monstruoasa a aceleiasi doctrine. Toate aceste argumente sunt nu doar false, dar expresia unei angoase perpetue ca (asa cum mentiona un reviewer al primei editii a Originii Speciilor): “nu se poata sa apara un Ceva din Nimic!”

O buna intelegere a teoriei evolutiei prin selectie naturala formulata de Charles Darwin este practic imposibil atata vreme cat ramanem ignoranti la ceea ce a fost numita, poate impromptu, “revolutia codonica”. Cheia intelegerii la tot ce ne inconjoara este o molecula numita simplu ADN dar care in fapt reprezinta intialele mult-temutului acid desoxiribonucleic. Majoritatea colegilor mei in scoala nu puteau sa-l pronunte fara cel putin o balba. Deci era temut. Mult mai simplu este insa sa spui ADN si sa stii ca aceste trei litere cuprind, intre ele, tot ceea ce inseamna natura umana. Adesea auzi fraze sforaitoare ca “in ADN zace cheia privind toata lumea vie”. Este fals. In esenta, ADN nu reprezinta “un lucru” ci o familie de lucruri, pe langa care se afla bunicul sau, ARN (acidul ribonucleic) si multiplele lui forme, iar daca e sa plecam cu privirea spre inapoi, in istorie, primul care a iesit din supa primordiala a fost, tot ce se poate, un fragment de ARN.

Majoritatea pachetelor memetice cu tenta religioasa plaseaza aparitia “lumii” asa cum o cunoastem undeva acum zeci, poate sute de mii de ani. Este o ipoteza care din (ne)fericire e pe cat falsa, pe atat periculoasa. Nu este ca si cum am trai intr-un glob in care ne e inaccesibil calculul retrograd al timpului. Stim ca Pamantul a luat nastere undeva acum aproximativ 4 miliarde de ani. Putem sa numaram cu o aproximatie de cateva sute de ani cand au aparut pe Pamant primele molecule de oxigen, si sa argumentam ca nu a existat un designer care sa spuna, in  loc de “Fiat lux!”, “Fiat atmosphaera!” (cacofonia e intentionata). Una dintre teoriile vehiculate in prezent este aceea ca prima molecula auto-replicativa, un “fragment” de ARN cel mai probabil, a fost un accident intr-un lac calduts foarte bogat in argila in care se aflau din belsug o clasa de acizi care contin o grupare (un fel de deget opozabil, daca vreti) cu azot. Le spunem amino-acizi datorita acelui “NH2” din structura lor care-i face sa fie speciali. Aici intervine ideea periculoasa a lui Darwin, aceea ca evolutia este invariabil un proces “din vale in deal”, iara nu o creatie “din deal in vale”. Lucrurile nu au inceput complicate, si s-au simplificat pe parcurs, ci dimpotriva. Si, ce e cel mai periculos, este ca prima molecula de acid ribonucleic, odata formata si incepand a se replica din nou si din nou nu avea vreun scop sa faca asta. Nu exista o ratiune pentru ea. Nu exista nimic teleologic. Nu exista nimic, punct. Iar ca atare, si tocmai pentru ca acesta este primul adevar de care trebuie sa ne legam, inceputurile noastre au fost (putem sa reconciliem Geneza aici, cel putin) intr-un nimic. Dovezile pe care le avem vis-a-vis de rolul ARN-ului in dinamica vietii tin de faptul ca majoritatea virusurilor si protobacteriilor sunt dotate nu cu ADN, ci cu ARN, si ciclul lor de viata este unul pur replicativ. Cu alte cuvinte, si ca sa punctam mnemotehnic caracteristica acizilor nucleici, visul unei molecule de ARN e …alta molecula de ARN.

Dar ARN-ul are si probleme. In primul rand e un prototip ineficient de stocare a informatiei, molecula e una care are o impachetare (“folding”) destul de simplista si viata unei molecule de ARN e, of Doamne, ingrozitor de mica. Ajunge insa sa te uiti la solutiile ingenioase pe care le-a fortat Spatiul de Design in diferite procariote sau viroizi si sa realizezi ca sub nici o forma juriul nu s-a decis ca un organism ARN va fi in vreun fel inferior celorlalte. Atata doar ca va face un numar limitat de trick-uri (Dennett), unele exceptionale si adeseori surprinzator de bine adaptate pentru supravietuire, si totusi in cantitate limitata. Cum explicam insa saltul de la ARN la ADN? Nu e foarte greu. Exista specii de ARN dublu-catenar, si insusi lantul replicativ e unul descris de Okazaki a fi unul “in fermoar”, in care exista omologie de catena. Mai nou, consideram ca aparitia fortuita a acidului desoxiribonucleic a fost una “incurajata” foarte mult de proteinele care-l acopera in starea-i nativa. De histone. Intr-o buna zi, doua molecule de ARN impachetate in material proteic au refuzat sa se mai desparta, au ramas in pozitii complementare (numite 5′ – 3′ datorita capului NH2 sau COOH) si restul e, dupa cum se spune, istorie. Ceea ce a facut ca aceste molecule sa ramana imbratisate sunt 4 aminoacizi nestiuti de Darwin, dar ce mult si-ar fi dorit sa cunoasca povestea asta!

Adenina (A), citozina (C), timina (T), guanina (G). Pasul dinspre ARN spre ADN a fost unul mic pentru codon, mare pentru omenire. Timina e ultima pirimidina aparuta in dansul replicarii, varul ei (U – uracil) fiind intalnit doar la variante de ADN. Intregul nostru cod genetic, amintirea primului rasarit de soare vazut de viata, sta intr-un alfabet ingrozitor de simplu. ACTG. Cum poti sa inregistrezi o informatie care desfasurata ar inconjura Calea Lactee doar in patru consoane? Acesta e misterul. Care nu e de fapt un mister catusi-de-putin, ci un fapt menit sa ne aminteasca de originile noastre, si de aceea ca da, suntem in mijlocul unei curgeri de apa pur accidentale, catre undeva unde nu putem prevede, dar cu siguranta in amonte e un izvor format din acesti aminoacizi. Structural, codul nostru genetic are si pe-o catena, si pe alta, ACTG in diferite succesiuni. Fiecare tripleta reprezinta un “codon”. Fiecare codon are o imagine complementara pe celalalt string de ADN, pentru ca adenina, timina, citozina si guanina nu pot forma “perechi” la dans decat intr-un anume fel: A-T (U) si G-C. Daca am sa zicem o secventa AACG pe stanga, pe dreapta sigur voi avea TTGC (poti sa exersezi pe o hartie. Intre A-uri, T-uri si-asa mai departe se afla grupari fosfat ribozil, un zahar cum zicea Caragiale, iar datorita fortelor de legatura chimica intre bazele ADN-ului, si gruparile fosfat, ADN-ul are forma de spirala dublu-helix. O animatie foarte sugestiva merita sa o vezi AICI, inainte sa mergem mai departe.

Odata ce ai vizualizat ADN-ul in toata maretia lui, urmatorul pas inafara “cutiei negre” este sa explicam ce anume formeaza o gena. Simplistic spus, o gena este un sirag pe care margelele sunt secvente de triplete codonice, care alterneaza cu grupari fosfat, asa zisele nucleotide. Unele gene sunt foarte mici, punctiforme, alte gene sunt imense, si au sute, mii de nucleotide. Ceea ce Darwin doar a intuit atunci cand s-a gandit la arborele vietii, si ceea ce stim acum, este ca in universul ADN-ului suntem toti veri. Avem gene care sunt comune nu doar cu animale, dar si cu plante! Nu-i asa ca e ciudat sa te gandesti ca omul si trestia ganditoare a lui Pascal sunt, in fapt, rude indepartate? Genele au fost mult timp considerate elemente plastice, structurale, care contin cifrul pentru fabricarea proteinelor aferente. Paradigma “o gena, o proteina” a fost indelung sustinuta dupa ce Watson si Crick au evidentiat aranjarea spatiala a catenelor de ADN. Ultereior studiul genomului uman a mers mai departe, la nivel molecular. E timpul sa punem sub lumina structura genei, fara de care nu putem avansa in intelegerea teoriei evolutiei prin selectie naturala.

O gena este, dupa cum am spus, o secventa de codoni, triplete formate din A, C, T sau G. Un sirag de margele, un rozariu foarte special. Citirea genei de catre ARN (“bibliotecarul” codului nostru genetic) se face intotdeauna in acelasi sens (5′ – 3′), prin derularea zonei respective de ADN si initierea transcrierii. Zona in care incepe transcrierea se numeste promotor; exista o sumedenie de configuratii de promotori, unele au omologie de specie (sunt tipice doar pentru om), altele sunt omoloage altor specii si unii promotori sunt extrem de vechi filogenetic, comuni sa zicem cu unele organisme eucariote. Urmeaza apoi secvente de introni si exoni. Intronii sunt un fel de semafor, sau macaz. La ei se schimba regula de transcriere, functie de lungimea/secventa intronica. Exonii sunt ceea ce in cele din urma e transcris. Si-acum vine partea cea mai interesanta, care a revolutionat genomica. Paradigma “o gena, o proteina” este inexacta. Functie de aranjamentele spatiale ale ADN-ului la momentul transcrierii, de constrangerile histonice dar si de anumite molecule-escorta, o gena poate sa codifice mai multe proteine. Mai mult, sub influenta unor factori care tin de raspuns la stress sau iritabilitate, ADN-ul are proprietati de readaptare morfologica prin, in principal, impachetare metilica. Metilul (CH3) e o grupare de carbon care functioneaza ca un lipici peste care transcrierea “aluneca” fara sa preia nimic informational.

In codul nostru genetic se afla toata informatia responsabila de diferentierea noastra de la stadiul de celula pana la stadiul de cititor de blog. Nici mai mult, nici mai putin. In fiecare secunda a vietii noastre are loc, din nou si din nou, un ciclu ancestral inceput acum 3.5 miliarde de ani (plus minus cateva secole). Si nu se afla in unic exemplar, ci in dublu exemplar. Iar asta e motivul pentru care replicarea, transmiterea informatiei de la o generatie la alta cu mare fidelitate este cauza, si efect pentru structura ADN-ului. Aici s-a inselat Mendel, aici a avut dreptate, intr-o oarecare masura, Morgan. Fiecare celula somatica “fiica” primeste 50% informatie de la catena mama, si 50% de la catena ADN “tata” (sau mama, dupa caz). Odata desfasurat, ADN-ul incepe sa se replice pe fiecare catena urmand aceeasi omologie, A-T si C-G. Dintr-un fermoar se formeaza doua fermoare. Din doua patru. Din patru saisprezece. Din saisprezece 256. Pentru ca tu sa te nasti, a fost nevoie de milioane de astfel de pasaje, pe durata a 9 luni, impreuna cu tot ceea ce inseamna simfonia translatiei, si transcriptiei, si transductiei mesajului din codul tau genetic.

O data la 100 de replicari are loc o mutatie. Apare o eroare. Cum de se prezerveaza, cum se pastreaza ADN-ul intact si nu ajungem, daca au loc replicari atat de des, sa fim diferiti de la o zi la alta? Raspunsul e tot in revolutia codonica. Daca gena din stanga e eronata, cea din dreapta poate e inca okay. Doua gene formeaza o alela. Pentru unele proteine e nevoie ca amandoua sa fie in stare perfecta de functionare. Pentru altele doar de una. Mama natura e totusi foarte flexibila cu pretentiile ei. Mai mult, s-a descoperit recent, unele gene nu au corespondenta alelica! Doi-la-zero pentru Darwin (din nou!). CNV (Copy Number Variation) e o caracterstica nou-descrisa a ADN-ului care va revolutiona genetica, pentru ca alelele-lipsa apar in actul de replicare. E posibil ca pana la 12% din genomul nostru sa aiba CNV, adica nu doar gena-pe-dreapta, gena-pe-stanga (catenelor de ADN). In celula are loc o “evolutie prin selectie naturala” la fiecare proteina transcrisa, si ce e cel mai socant e ca tot acest proces este a) mecanic, b) “orb” si c) fara scop.

Diferentierea noastra, se considera acum odata ce am acumulat tot acest corp de evidente, poate fi foarte bine pusa pe seama nu doar a revolutiei codonice, dar si a revolutiei sexuale. Evolutia nu merge nicaieri (sic!) atata vreme cat o celula somatica e mama a doua celule somatice identice cu ea, care se recombina sa formeze patru celule somatice identice cu prima. Dar arunca in ecuatie un detaliu minuscul numit meioza, si ai sa ai un rezultat cu adevarat fulminant. In meioza dansul ADN-ului se opreste, si pentru o perioada scurta de timp celula traieste ca in frageda-i pruncie, cu un singur set de cromozomi (la om 23 X/Y). Ovulele si spermiile contin seturi asa-zis haploide, nu diploide. Viata la speciile sexuate apare, si in esenta motiveaza, antreneaza, incurajeaza evolutia si diversificarea de specie prin recombinarea unei spermii, cu un ou. Nu spermie cu spermie. Posibil ou cu ou (s-a descoperit mai recent). Ca doua jumatati ale aceluiasi adevar, cele doua mici celule haploide se intalnesc, iar in petrecerea care urmeaza are de fapt loc actul Creatiei.

Comunalitatea genetica intra- si inter-specie face sa putem emite o ipoteza care ne duce inapoi catre un Adam si o Eva, dar intotdeauna post-factum (Dawkins). Adevaratii Adam si Eva n-au semanat deloc cu noi. Eva a fost o mitocondrie, o protobacterie care a invadat intr-o zi alta protobacterie si-a mers, au supravietuit amandoua si au prosperat mutual. Adam (daca a existat un Adam genetic) a fost primul copil de parte barbateasca al carui genom s-a recombinat cu altele, iar progeniile lui au supravietuit. Citind codul nostru genetic afli ca, de fapt, am mers mereu pe o muche de cutit in istoria noastra, si am supravietuit nu pentru ca ceva sau cineva ne-au protejat, ci pentru ca in lupta cu o natura ostila, indiferenta, oarba si fara de scop am gasit resurse biologice sa traversam acele meandre carora multi dintre semenii nostri le-au cazut prada. Pentru ca eu sa scriu acestea au murit, fara doar si poate, milioane de stramosi imperfecti. Leibniz spunea: traim in cea mai buna posibil dintre lumi. Iar tu esti aici pentru ca am urcat, pas cu pas, Muntele Improbabil.

Si-atunci de ce sa urasti teoria evolutiei prin selectie naturala a lui Darwin? Am sa vorbesc despre asta in partea a III-a. Avem, acum, informatia necesara sa ducem o astfel de dezbatere cum se cuvine.

G.

Ateism sau anti-religie

Aceasta este o discutie care ar fi trebuit probabil sa aiba loc mai demult. Din varii motive, s-ar putea sa fie nevoie sa mai aiba loc de un numar de ori pentru ca subiectul cu care avem de-a face este unul care (din fericire poate pentru noi?) pe cat de mult ii va antrena pe majoritatea, pe atat de putini ii va face sa ramana in discutie si sa n-o ia la fuga prin lucerna propriilor credinte. Iar cand spun credinte, fac diferenta intre credinte, credinta si crez. Ca sa nu existe dubii, n-am sa tin un discurs (foarte) academic pe tema asta. Si pentru ca in zilele noastre argumentul de autoritate se joaca atat de des, am sa vorbesc ca un simplu cititor in filosofie, religie, logica, si uneori de-a dreptul amator in bun simt. E posibil ca acesta din urma sa ne ofere un numar de raspunsuri la tema principala de discutie.

Sa incepem cu cateva considerente elementare. Exista o distanta lunga intre “credinta” si “adevar’, desi de cele mai multe ori cele doua sunt unul si acelasi lucru. Eu cred ca pamantul se invarte in jurul soarelui. Ba mai mult decat atat, cred ca pamantul e un geoid de rotatie, o planeta aflata intr-un “sistem” de planete in care se mai afla si altele (Mercur, Venus, Marte, Saturn etc.). Cred ca ziua are 24 de ore, iar o ora are 60 de minute. Cred ca opresiunea liberei gandiri la individ este un act de abuz.

Nu stiu daca ai observat trecerea de la realitati imediate (organizarea sistemului solar) pe care le putem cuantifica intr-un anume fel (intr-un singur fel daca asculti la unii) la un alt tip de considerente, asa zis “mediate”. De exemplu “ziua are 24 de ore” nu este un adevar, ci o credinta, pentru ca “ora” e un trick inventat de oameni ca sa masoare timpul. E, ce-i drept, sinantropic pentru noi sa consideram ca doar pentru faptul ca noi masuram timpul in ore ar trebui sa se aplice la tot universul. Exista, ce-i drept, un orologiu al universului, dar e sensibil diferit de al nostru. Privind insa ultima dintre afirmatii, unde spunem ca opresiunea e abuz, nu este doar departe de a fi un adevar dar este, in cele din urma, o chestiune de retorica. Nu doar o credinta, o opinie. Opresiunea liberei gandiri la individ este de multe ori un abuz; alteori, daca individul se gandeste (liber) sa arunce in aer o ambasada, sau sa intre intr-o scoala si sa inceapa sa traga (vezi Virginia Tech, Bowling for Columbine, vezi Kimveer Gill si drama de la Dawson College din Montreal de acum doi ani) opresiunea acelui gand (cenzura) e poate cel mai bun lucru care s-ar putea “crede” despre unii, sau ceilalti. Opresiunea liberei gandiri e ce tine un numar de membri ai acestei societati dupa gratii. Si-asa ajung la atributul principal al credintelor, spre deosebire de adevaruri. Sunt mai multe deosebiri, aceasta ne intereseaza insa indeosebi. Credintele sunt colorate moral. Nu e nici bine, nici rau ca pamantul se invarte in jurul soarelui (desi Galileo Galilei a suferit tocmai din pricina asta pentru ca e pur si muove). Nu e nici bine, nici rau ca ciclul menstrual la femela homo sapiens are 28 de zile. Abaterile de la adevarurile normative insa capata coloratie morala. “Credem” ca n-ar fi bine daca pamantul s-ar opri din miscarea lui de rotatie chiar daca nu stim toate dedesubturile. Credem ca absenta ciclului la femeie, in absenta (nota bene, un argument circumflex ca absenta unui adevar de obicei ne conduce pe o cale logica unde cautam minciuna) deci in absenta unui diagnostic de sarcina “nu e buna”. Credem ca “nu e bine” sa incurajam libertatea de gandire a unui criminal in serie.

Cine hotaraste insa ce este bine sau ce este rau? Ar fi romantic sa spunem “majoritatea”. Dar ar fi fals. Niciodata in istoria omenirii majoritatea nu a fost cea care sa coloreze moral, desi in cele din urma a oferit ceva numit “legitimitate” anumitor canoane pe care le perpetuam pana in zilele noastre intr-un veritabil ceaslov de credinte fara sa le supunem vreun moment scrutinului personal, sau public. Si ce e cu atat mai fascinant este ca acest ceaslov epigenetic (epigenetic face referire la aceea ca, oricum s-ar incerca o argumentatie ca prejudecatile si credintele sunt ereditare ele sunt, in fapt, parte a unui bazin cultural stabil, dar post-translational; daca un geaman a crescut la est de zidul Berlinului, si unul la vest de zidul Berlinului, ei vor fi epigenetic diferiti) este ca in sine, ca un veritabil obiect dotat cu intentionalitate (nu este, dar “se preface”) contine mesaje care previn alterarea lui in programul de baza. Sa ii spunem “sistemul de operare al credintelor”, un fel de Windows Vista Ultimate. Credinta este in mare masura o trasatura temperamentala impartasita de populatii vaste (mai rar limitate, de obicei “credinta” da unitate unei natii, popor) si prin asta “credinta” este un atribut evolutionar. Si uite ca am spus-o, lucru afirmat de altfel de Dan Dennett, unul dintre mentorii mei spirituali in a sa “Breaking the Spell”, credinta este un fapt biologic, natural, cu atribute evolutionare. Si ca orice alta specie culturala, credinta va suferi frictiuni si competitie pe resurse cu alte credinte (sisteme de operare Vista Ultimate sa zicem, desi pot sa fie unele mai vechi, XP sau chiar Windows ’95, si s-ar putea chiar sa piarda, nu-i asa?) iar nu rareori extinctia unei credinte este asociata, tragic, cu fenomene ablative, anomice in care declinul populatiei urmeaza. Nu e o enormitate sa afirmi (desi e curios sa insisti asta doar pe bucata ta de judecata) ca adeseori “Credinta ne mentine in viata”. Cat se poate de adevarat. Creierul nostru opereaza cu subrutine care daca sunt atat de performante este pentru ca sunt luate ca fiind copii ad literam, iar la un nivel primitiv (a se citi “incipient”) de constiinta sunt rulate alternativ cu o viteza uluitoare. Miliarde, trilioane de neuroni in creierul nostru opereaza, in fiecare secunda, cu fragmente de constiinta care sunt rulate inainte si inapoi mult inainte ca “noi” (cine suntem “noi”? pai cine vrea creierul nostru sa fim, proiectia sa cinematografica, pentru discutii fascinante poti sa citesti cartile lui Oliver Sacks) sa devenim “constienti” de ce se intampla. Iar unitatea operationala este credinta. Nu litera alfabetului; nu secunda. Credinta.

Este surprinzator pe de alta parte cate “upgrade-uri” de credinta suferim de-a lungul vietii. Iar factorul mediator cel mai coroziv pentru software-ul initial este educatia. Toate studiile, sondajele, review-urile de literatura constata ca “la varf”, adica printre cei cu studii superioare sau din comunitatea stiintifica,  e o atmosfera foarte rarefiata pentru credinta fundamentala asa cum o percepe de exemplu mamaia de la Gostinu. Asta nu inseamna ca e mai putin prezenta spiritualitatea (Harris), dar “credinta” s-a reasezat, a suferit o metamorofoza ireversibila intr-un materialism obligatoriu asociat nevoii de probe. Iar asta e un non sequitur, pe cata vreme insasi definitia “credintei” presupune, la un moment sau altul in simbioza cu posesorul ei, “crede si nu cerceta”. Or else…(sau o sa vezi tu…) Acest non-sequitur este crezul.

Crezul e formula magica. Crezul e versiunea de buzunar, arhetipul pe care se construieste intreaga piesa de teatru a lumii din care facem parte. Inafara crezului n-ar fi fost nevoie ca un Copernicus sa arda pe rug, Iisus istoric ar fi continuat sa inmulteasca pesti pana la varsta pensionarii iar intregul esafodaj al “Credintei” ar fi ramas cel mult la un nivel dialectic mediocru, cel mult un joc simandicos de societate care ar fi rezistat, poate, cateva evuri dar nicicum atata amar de vreme pana in zilele noastre. Crezul e secventa memetica preferentiala pe care o intalnesti, lexical, in aria lui de acoperire. Noi, de exemplu, credem in Dumnezeu Tatal. Noi romanii, din bazinul carpato-danubiano-pontic, dar si noi rusii, si noi nemtii, si noi sud-americanii. E fabulos, nu? Credem in Dumnezeu Tatal. Indiferent cum “il cheama” , noi credem in El.

Pentru multi dintre voi nu e un secret ca Dennett, Dawkins, Hitchens si Harris au devenit notorii pentru critica lor la adresa religiei (in speta cele de orientare iudeo-crestina & islam). Or asta le-a atras o faima nu intotdeauna placuta ochiului sau auzului, ca de altfel si intregii comunitati de oameni care, pe acest mic glob albastru si palpitand de evenimente, spun: “noi nu credem in Dumnezeu”. A fi ateu, nota bene si astfel ma indrept spre a treia sectiune a dizertatiei mele, nu spune nimic despre tine, credinciosul. Spune ceva despre mine, iar eu spun “nu cred”. Si-atunci de ce apare, inevitabil, sentimentul dezordonat, visceral, ca a nu fi cu “noi” e obligatoriu “impotriva” noastra? De ce a fi ateu inseamna de fapt a fi “antiteu”? Raspunsul a fost oferit de un alt sondaj in US care sugereaza ca evreii ortodocsi se inteleg mai bine cu catolici ultra-radicali (si viceversa) decat fiecare dintre comunitati cu “liber-cugetatorii”, cu “ateii”. Fiecare dintre comunitati priveste lumea prin sticla colorata a Crezului, iar elementul cardinal al fiecarui crez e ca “Eu sunt Adevarul si orice altceva e o minciuna care trebuie anihilata”. Ce e mai subversiv pentru “Crez”, sa ii provoci veridicitatea sau sa ii negi existenta de facto?

Dar uite ca aici intervine de obicei proasta intelegere a ateismului, mai ales ca atitudinea aleasa de acei putini (nu foarte putini insa, aparent in US ar fi peste 12 milioane) este fie una foarte submisiva fie una excesiv militantista. De facto si de jure se ajunge mai tot timpul la o confruntare intre doi poli, unul teist si-altul antiteist. Mai rar(i) sunt aceia care raman la ideea originala, aceea ca noi nu indraznim sa ofensam “crezul”, noi pur si simplu criticam credinta si, intr-un cadru mult mai larg credintele. Exista oameni care chiar si dupa ajustarea credintelor isi pastreaza credinta (vezi Francis Collins de exemplu, sau Alaister Mcgrath) si-si afirma crezul. Din pacate, si-aici e cu adevarat un pacat capital, nici unul dintre cei doi nu face acelasi favor tuturor imprejur. Intr-un dintre conferintele lui deja celebre, Dan Dennett sugereaza cat se poate de serios: “eu sunt pentru studierea religiei in scoli; dar sunt pentru studierea tuturor religiilor in scoli, nu doar cea in care te-ai nascut (n.n.: Dawkins este absolut furibund pe tema “copilului nascut intr-o anumita religie”, cata vreme asta pentru el este un veritabil abuz dat fiind ca nu-ti ramane decat optiunea de a “fi” un “ceva” ca si cum inainte n-ai fi fost “nimic)”. Nimeni nu spune, adaug eu, ca e rau sa ai credinte. Ar insemna sa fortez o credinta de-a mea uneia pe care tu ai inradacinat-o deja. Dar hai sa le cercetam. Pe toate. Oxigenul religiei a fost insa dintotdeauna ignoranta si vacuumul de informatie. Bineinteles Credinta nu va rezista unui scrutin cu adevarat democratic unde dintr-o data punem la aceeasi masa studiul concomitent, sa zicem, al crestinismului iudaismului si islamului (desi lista poate fi mult mai lunga). “Crede si nu cerceta”, in acest caz, presupune tocmai ca n-o sa tragi cu ochiul in gradina vecinului.

In rezumat, a fi ateu nu este sinonim cu a fi anti-religios. E un non-sens. In fapt, fiecare om religios este “anti-religios” pentru o cohorta de alte sisteme organizate de Credinta, bazate pe un Crez. Observatia deja faimoasa a lui Dawkins, anume ca “fiecare suntem atei pentru 100 de Dumnezei, eu doar merg unul mai departe” merita sa cugeti asupra ei. A fi ateu nu presupune o disolutie morala, dimpotriva. Cati atei se vor sui vreodata intr-un avion ca sa-l prabuseasca in cea mai inalta cladire disponibila in numele lipsei lor de credinta? Dan Dennett a sugerat ca miscarea pro-ateism ar trebui sa imprumute din nosologia “gay pride” (o asociere sugestiva, dar neinspirata imi pare) asa ca el doreste ca ateii sa fie numiti “brights” (“luminati”) pentru ca e intr-adevar confuz cand analizezi etimologia cuvantului “ateu” (“fara Dumnezeu”…). E totusi teoretic posibil sa existe si atei prosti, sau “neluminati”. Si lor trebuie sa le spunem “intr-un fel”. In cele din urma, a fi ateu nu presupune un mars triumfal pe morminte, o Desacralizare a ceea ce este spiritual, ritualistic in viata noastra. E greu sa reconciliezi cele doua domenii separate atat de timpuriu in evolutia noastra (Harris), dar nu imposibil. Comuniunea noastra cu mediul care ne inconjoara, cata vreme am ajuns sa reprezentam aproape 99% din biomasa terestra (asta cuprinde animalele domesticite), este una in care controlam variabilele de mediu; in acest mediu, insa, adeseori tocmai Credinta si Crezul vin in calea Sacrului si-a spirituluilui. Nimic nu ne spune ca o discutie serioasa ca cea pe care eu o inchei acum nu poate conduce catre o redescoperire a sacrului din noi. Spun asta cata vreme exista indicii foarte concluzive ca a) nu putem trai fara meme si b) nu putem sa scapam de “driver”-ele noastre comportamentale (Kahler).

Observ, la final, ca in nici un moment in textul meu nu am adus vorba de Charles Darwin sau teoria evolutiei prin selectie naturala. Despre el va fi nevoie de un “dialog” separat, pe care sper sa gasesc puterea sa-l intretin cat de curand.

G.

lectia de chimie

Research has led to the discovery of the heaviest element yet known to science. The new element, Governmentium (Gv), has one neutron, 25 assistant neutrons, 88 deputy neutrons, and 198 assistant deputy neutrons, giving it an atomic mass of 312.

These 312 particles are held together by forces called morons, which are surrounded by vast quantities of lepton-like particles called peons. Since Governmentium has no electrons, it is inert; however, it can be detected, because it impedes every reaction with which it comes into contact. A tiny amount of Governmentium can cause a reaction normally taking less than a second, to take from four days to four years to complete.

Governmentium has a normal half-life of 2-6 years. It does not decay, but undergoes a reorganization in which a portion of the assistant neutrons and deputy neutrons exchange places. In fact, Governmentium’s mass will actually increase over time, since each reorganization will cause more morons to become neutrons, forming isodopes, not to mention multiple oxymorons.

This characteristic of moron promotion leads some scientists to believe that Governmentium is formed whenever morons reach a critical concentration. That hypothetical quantity might normally be called “critical mass” but, in this unique case it is known as “critical mess”.

When catalyzed with money, Governmentium becomes Administratium (Am), another just-discovered element that radiates just as much energy as Governmentium since it has half as many peons but twice as many morons.

NU! NU! NU!

Asa ceva nu poate fi adevarat! 0 (ze-ro) parcari corecte din 18 incercari, dupa care m-au lasat nervii si m-au apucat toti dracii.

Nu exista dreptate pe lume, bai lume, sa stiti de la mine!