comment-ul meu de zilele trecute (cum c-as fi croit sa devin ministrul culturii) n-a ramas fara urmari (sau n-a fost aruncat fara backup, depinde din ce parte privesti): tractorel si-a procurat o chitara electrica, instrument atit de necesar iesirii din anonimatul (destul de reconfortant, sa recunoastem) oferit de formatia profesionala mentionata in titlu si patrunderii pe marea poarta a artelor, acolo unde numai cei mai buni dintre cei buni rezista fara pile sau diverse dotari anatomice. bineinteles ca, dupa cum bine ma stiti, chiar si neavind orice tangentza cu arta, eu as fi facut (si voi face) fata cu brio oricarei provocari care mi-ar fi zgiriat (mi-ar zgiria) bastonul de ministru, dar am considerat c-ar fi corect fata de viitorii mei colegi de breasla ca, pentru a fi recunoscut (si nu numai temut!) de colectivul de artisti caruia va trebui sa-i devin stindard si portavoce, ar fi elegant din partea mea sa incerc sa le inteleg acestora eforturile, framintarile si temerile si din interiorul breslei, nu numai din exterior (ca simplu consumator de divx-uri sau mp3-uri de pe net). zis si facut! (ceea ce-mi dovedeste caracterul decis si faptul ca voturile voastre pentru tractorel, la viitoarele alegeri, nu vor fi in zadar)
contrar opiniei general acceptate potrivit careia chitara se manifesta cel mai plenar in momentul in care este minuita cu picioarele din fata, partea mea anatomica cu care a intrat pentru prima oara in contact aceasta a fost degetul mare de la piciorul drept; asta nu datorita faptului ca, recunosc si repet, sint un neofit in ceea ce priveste diversele moduri in care se manifesta sau creaza arta, ci faptului ca agentul care a facut livrarea a omis sa simuleze macar greutatea pachetului, in momentul in care mi l-a pus in brate. tributar unui sentiment de implinire pe plan personal, am inghitit politicos indemnul care, aveti dreptate, i se cuvenea nenorocitului cu virf si indesat, si am purces optimist la impingerea voluminosului pachet inspre centrul sufrageriei.
in mod absolut logic, primul lucru pe care l-am abordat a fost montarea trepiedului. acesta vine gata dezmembrat in citeva tevi indoite cu capace de plastic la un capat si arcuri si filet la celalalt, piese care se asambleaza corect numai dupa a patra incercare, doua band-aid-uri si recitirea in detaliu a instructiunilor. vazind postamentul instalat, am capatat o infuzie atit de nesperata de curaj, incit am renuntat fara pareri de rau la ciocanul cu care ma gindeam sa reglez conturile, si am continuat cu chitara in sine. orice chitara care se respecta vine infasurata intr-o patura de burete care nu se poate sfisia cu miinile. singura cale de-a o desface in mod corect este de-a-i taia snurul cu care este fixat buretele, moment in care chitara pica exact pe degetul mare de la piciorul sting, contrabalansind astfel dezechilibrul anatomic cu care am demarat intreg procesul. in timp ce incercam sa-mi recuperez cumpatul si echilibrul, mi-a zburat gindul la ce s-ar fi intimplat daca as fi urmarit obtinerea fotoliului de ministru al constructiilor sau al industriei grele, de exemplu, si recunosc ca m-am cam speriat un pic. am hotarit imediat, insa, ca arta cere sacrificii, asadar am infasurat frumos buretele si l-am depozitat grijuliu inapoi in cutie. scapata din strinsoarea buretelui placental, chitara a slobozit un “zdraaaaang!” indelung, exact cum un nou-nascut ar face “oaaaaa!” in momentul in care vede fatza doctorului. la analogia asta am zimbit larg, mi-am aranjat frizura si am depus usor chitara pe trepied, cu grija maternala, la fel cum orice moasha, din orice spital romanesc, ar depune nou-nascutul pe cintar. urmatorul la rind: amplificatorul. amplificatorul de chitara este o cutie paralelipipedica, neagra, cu un miner deasupra si care, pentru un individ cu IQ mediu, nu se dovedeste a fi prea daunator din punct de vedere anatomic, pentru ca, datorita aspectului sau bulky si avind colturile infasurate in cauciuc, orice idiot poate deduce destul de usor ca poate deveni nociv sanatatii in cazul unei manipulari defectuoase. indiferent de starea morala sau bahica cu care va fi inzestrat un viitor utilizator, fara indoiala, acesta va fi foarte grijuliu cu manuirea amplificatorului. cum ar veni, v-ati bucurat degeaba, nici un degetzel de la piciorul tractorelului nu a avut de suferit in urma despachetarii amplificatorului. sau poate n-am simtit io pentru ca erau deja amortite? p-asta cred ca numai o sedinta de hipnoza o mai poate stabili. mutsunake?
ultimile (dar nu cele din urma) parti componente ale chitarei electrice sint cablurile (de alimentare, pentru amplificator, si semnal, dintre chitara si amplificator), penele (bucatelele alea de plastic pe care le tii intre degete cind ciupesti corzile) si tunerul electronic. ba nu, mai este bara de tremolo, o bara de metal nichelata, cam strimba pentru gustul meu, si care se infileteaza in locasul special prevazut in corpul chitarei, linga suportul corzilor. vine la rind banda care se pune pe umar si are rolul de-a mentine chitara in momentul in care avem de gind sa impresionam auditoriul din pozitia stind in picioare. aceasta este din piele si are diverse inscriptii si impletituri, functie de citi bani ati dat pe ea.
instalarea din punct de vedere electric a intregului ansamblu este destul de simpla, nici un cablu nu poate fi introdus in alt loc decit cel in care trebuie sa intre; cei care poseda calculatoare inteleg ce vreau sa spun. bine, acest lucru nu este aplicabil in cazul celor puternici, care pot introduce tot ceea ce vrea muschii lor in gaura in care vrea ochiu’ lor, creierul neavind un loc definit in ecuatie.
am purces asadar la prima lectie: Learn to Play AC-DC.
(mai multe dupa ce-mi recapat simturile la nivelul falangelor si fac pace cu vecinii)
andreanum & co 