De cum să prostești o țară

În așteptarea momentului când am să scriu….oficial despre toată povestea cu Robert Turcescu, pe care l-am cunoscut pentru puțin timp în perioada când lucram la Realitatea TV (deci acum mulți, mulți ani), dar mai ales pentru că am o oră de omorât în dimineața asta înainte de-o zi lungă și destul de obositoare, propun cititorului un scurt algoritm despre cum poate fi prostită o țară. Vedeți voi, de la Gustave le Bon încoace (cu o mică trecere prin Albert Bandura), mulțimea (vezi prostimea din exprimarea lui Alexandru Lăpușneanu) a încetat să mai fie doar o turmă (ciurdă în regionalism când vorbești de vite). Neîntâmplător cea mai citită lucrarea a sociologului francez s-a numit La psychologie des foules (Psihologia LE: grupului dar poti interpreta si a proștilor/ nebunilor (interchangeabil)). Păcat că în engleză traducerea e atât de seacă. În fine. Esențial pentru discuție e că, puși laolaltă, oamenii reprezintă un organism a cărui minte colectivă acționează, tidal, funcție de anumiți vectori care se propagă din conștiință în conștiință funcție de (aici munca lui Vamik Volkan e centroidă) sistemul lor fundamental de credințe și poziția lor de atașament la ”stâlpul comun” al identității.

Identitatea unui grup e ușor de desenat dacă în vârful unui par pui un steag, dacă în jurul unui par deschizi o umbrelă sub care, cât timp e soare afară, stă o puțime de oameni măcinați oricum de micul lor delir mistic naționalist. Ei sunt păstrătorii chivotului legilor. Ei sunt sacerdoții conceptului de grup identitar. Funcție de climă, schimbări atmosferice dar mai ales amenințarea xenopată (dinafară), restul trimbulinzilor vor avea fieșcare o ecuație a drumului către stâlpul identitar care trece prin două elemente funcționale și structurale: gloria aleasă, și trauma aleasă. Aici nu vorbim de experiența omului ca Sine narativ (deși și ea contează). Aici vorbim de intersecția dintre acest Sine narativ și legendariumul grupului cu care individul se poate identifica, în care se poate proiecta, se transpune, în care se poate reinventa și de multe ori (cum se vede destul de bine în Orient) își poate revendica o demnitate pierdută. Când începe să plouă afară, sau dacă atacă niște crocobauri grupul, oamenii vor trage sub umbrela identității comune, vor investi afect în obiecte comune, vor înceta să mai gândească precum o adunare ci din ce în ce mai puțin, în timp ce propaganda purifică mesajele de transmis diverselor secțiuni/ facțiuni interne pe care omul modern le are totuși creionate genetic din paleolitic încoace. Este ceea ce Gustave le Bon a propus a fi o inversiune a legii lui Darwin, i.e. o ”involuție” pe aceiași pași pe care conștiința umană i-a urmat în drumul ei spre emancipare. Deci nu e o dezintegrare – cum vezi în boala psihică spre exemplu – ci o regresie pe trepte inferioare, accesibile minții omului mai ales când, vital, e nevoie de colaborare socială. Din păcate, când mulțimea acționează, leitmotivul acțiunii e survivalist. Prezența unui leader colează grupul laolaltă. Nevroza unui leader poate catapulta grupul în fundamentalism, dacă ești de partea potrivită eroic/ martirial, iar dacă nu ești de partea potrivită e suicidar/ ablativ/ autolitic/ sectarian/ terorist (termen propus mai nou de umanitate pentru ceva care se petrece de când lumea și pământul). Calea prin care grupul se înarmează cu comuniune, procesul de omogenizare se petrece prin identificarea unui inamic comun, abstract or concret, sugestibil pentru individ, contagios pentru comunitate.

Puține lucruri au rămas în România care să mai poată coaliza o țară. N-am avut noi niciodată un mare sentiment național, a fost un vârf în perioada interbelică și-apoi încă unul pe care Ceaușescu și prietenii lui au reuști să-l otrăvească atât de peren încât până în zilele noastre apelativul glumeț când vorbești de România e să-i zici românica. Vamik Volkan face inclusiv o glumă freudiană relativ simpatică atunci când vorbește de fenomenul parapraxic (acel acte manque, act ratat) al lui Bulă (care de fapt nu era cu B, era cu P) legat, falic, de destinul umoristic al acestei nații consumatoare de mămăligă. Dar dacă ne adună ceva la o adică e frisonul totalitarismului și-al prezenței infame a Securistului. Atenție, nu a Securității cât a instrumentului ei uman. Informatorul. Turnătorul. Omul cu două fețe. Spânul din Harap-Alb-ul lui Ion Creangă. Acel personaj din bancul atât de repetat zilele acestea cu ”mai răsfirați, băieți, mai răsfirați” (citit de mine în cel puțin două materiale, din care unul suficient de elaborat încât să pară o analiză coerentă, când de fapt nu prea era).

În micul manual al manipulării de grup, odată inventat – prezentat – acreditat agresorul xenopat (aici Securistul), pe măsură ce fiecare individ își cutreieră propria halucinație mnestică, fie trăită fie inventată (să fim serioși, populația cu vârste între 18 și 35 de ani știe, și nu știe, cam cum e cu Securistul), coca isteriei en masse se umflă. Cine crede că un astfel de proces e lăsat la voia întâmplării ar merita să se uite înapoi la cine consiliază campaniile electorale ale României anno 2014. Nu sunt niște autohtoni care au făcut Psihologia la Hyperion (fără ofensă pentru profesorii de-acolo). Nu sunt niște simpli cititori de vacanță ai bătrânului Gustave. Sunt doctori de fuior (spin doctors) obișnuiți să manevreze sinapsa prostănacului de mahala, ce-i drept uneori cu rezultate dureroase pentru vulg. Pentru că, de când cu Casanova, scopul scuză mijloacele. Și mijloacele sunt de control al unei populații, momentan chemată să voteze viitorul președinte. De ce rahat ar fi atât de important președintele într-o republică semi-prezidențială ar trebui să pună pe gânduri minimul intelectual, care oricând doarme liniștit noaptea căci senatorul lui veghează. Păi președintele e important când îi înfigi un steag în cap și-un par în fund, apoi îl tragi de urechi și-l deschizi ca pe-o umbrelă. Împrejurul lui se-adună toți, mici și mari, și-n vremuri tulburi cine cârmește barca e cârmaciul, meșter or ba. Omul care votează în România, de vreo două legislaturi încoace, e țăranul pe care-l plimbă punga cu zahăr și făină de porumb. Omul cu pricina nu merită manipulat psihologic din simplul fapt că, la numărătoarea voturilor, un parametru (nicidecum o variabilă). Ai lor, ai noștri, ai câtorva dimprejur, bătaia nu-i pe votul lemurianului de podiș. Securistul – concept interesant pentru subiectul de față – e o nadă aruncată unei cu totul alte pături sociale (din care face și subsemnatul parte). Securistul, ofițerul de cadre, Iuda dintre noi era tocmai ce caută aparatchnikii a fi re-stabilit astăzi, și mulți confrați de-ai mei bat frenetic, ba chiar isteric, din palme, în timp ce consumă literă și cerneală pe-o psihoză floridă. Securistul e colegul de birou. Securistul e prietenul de pahar. Securistul e amicul pe care l-ai avut duminică la masă. Securistul e cel care știe că ai luat plicul cu bani. Securistul e cel care știe că ai bătut palma pe sub masă. Securistul e cel care știe că-ți înșeli nevasta, bărbatul, prietenii, vecinii de palier. Securistul e fereastra voyeuristă pe care speri că s-ar uita din când cineva și te întrebi dacă te va spune Părintelui Ideal, Comandantului Suprem, cel căruia, în narcisismul tău micromegalic, speri că-i ești important. Că de-aia trăiești în țara ta, să fii important, iar românul suferă profund, și profuz de el la acest capitol. În raport cu fiecare instituție, cu Fiscul, cu Statul, cu Poliția, cu Biserica, românul e un personaj important. Suficient de important încât să aibă propriul lui Spion care să-i Spioneze viața de zi cu zi. E o joacă pe cât de adolescentină pe-atât de toxică, n-ar răni pe nimeni dacă unora mai susceptibili n-ar începe să le cutreiere comportamentul până la punctul la care paranoia montează yale noi la ușă, paranoia pune telefoane sub buci când vorbești anumite lucruri, paranoia verifică dimineața mașina în parcare de bombe, paranoia înfige cuțite în relații și strică prietenii, paranoia distruge rețeaua socială și-atunci, pari passu, grupul regresează la turmă, și turma e condusă spre abator. Operațiunea Securistul nu amenință cât seduce votantul care oricum dorea, spera, tânjea, pătimea pentru acel moment liturgic în care să își pună și el o vorbă bună la Ministerul Adevărului, să aibă și el o pilă acolo sus, să prindă și el o murătură de băgat între dinți. Dilema psihologică a alegerii nu e dacă cumva rămâi, apoi, opozant, de fapt e frica represaliilor care împinga vita socială spre acel moment de supunere totală în care, din totală necredință dar în același timp frică irațională, va acționa în numele unui concept introdus, prin manipulare, și nu neapărat deliberat, așa cum propune platon în Republica. Mă gândesc uneori ce-ar mai fi râs Bătrânul dacă ar fi stat la masă cu Le Bon despre ”puterea poporului” (demos kratos).

Bref, stimați, stimabile, mirosiți războiul psihologic modern așa cum se întâmplă, mai ales virtual. Mirosiți sulful, salpetrul. Adulmecați manipularea și zâmbiți, sunteți la camera ascunsă. Semnalul mic, roșu, din fundal e promovarea fricii care să penetreze gândirea, să o dezorganizeze, să o polarizeze apoi și s-o reinventeze într-un fragmentar monolit în care repeți, ca papagalul, ce-ai citit, ce-ai văzut, ce ți-a zis cineva suficient de isteț încât nici nu mai știi, de fapt, cine ce ți-a zis, dar știi că-i adevărat. Cutărică e. Cutărică face. Cutărică nu e ceea ce pare. Fum și oglinzi. Lumini și umbre. Și momentul climactic în care Împăratul Răului se dovedește a fi cine știam tot timpul că e. Războiul Stelelor și remarca genială, imemorială, a lui Naumovici în reclama la pește care spune ”ăla negru de respira greu? Îl știi? era ta’su măh!”

G

O sarlatanie

Probabil n-ar fi trebuit sa ma incrunt la domnul Ursu. La urma urmei domnia sa juca acasa, si-si facea meseria. Poate ca l-am si vexat, pe undeva, sustinand ca televiziunea e un catalist de intoxicare. S-o fi suparat, nu stiu, in schimb am plecat plin de dezgust. Dezgustul continua.

Caramitru s-a retras demult, acum l-au scos la incalzire pe rezerva Hossu; ca de obicei misteriosul Sorin Rosca Stanescu apare la momente oportune sa lanseze diverse soparle, vorba lui Caragiale; misticul religios, rasputinul liberal Mircea Diaconu evoca blestemul de-a ne apuca “din 20 in 20 de ani” pofta de rascoala (sa intelegem, deci, ca ne vedem din nou peste 20 de ani?), si serafimul Roman conduce, hitru, discutia catre cele 15 minute ale gloriei sale, decembrie ’89. Sa fie posibila, in 2012, o atare sarlatanie? Am spus, mai devreme, ca pe buza extinctiei miscarea va escalada in violenta si va aparea un martiriu de care e nevoie. E nevoie pentru perpetuarea iluziei de fronda; acesta nu e un gest impotriva stabilimentului autentic, ci un exercitiu butaforic, unul care prilejuieste un perfid joc al timpilor narativi. Dintr-o data actualul presedinte “devine” nu doar un dictator, cat unul univoc responsabil de decaderea unui popor; multimea sta intr-o stare agentica in care insista ca “stie”, nu mai exista indoieli exista certitudini, si in ciuda evidentelor tot epansamentul se scufunda in marasm.

Orbi?

Evident. Nu mi se intampla des, in ultimii ani, sa imi fie rusine ca am fost prezent la o plastografie. Azi mi-a fost. Continua sa imi provoace un resentiment nu posibilitatea ca manifestatiile din piata Universitatii vor involua in violenta, nu posibilitatea naiva ca  – vorba Leliei Munteanu – viermii trec in crisalida catre o noua specie de fluturi, nu, resentiment imi provoaca sistemul de organizare psihotica sociala, gandirea magica, trimiterea la momente glorioase si traume dureroase deferite din nou, fara pic de rusine, de oameni care ar trebui sa stie mai bine. Oare chiar nu i-a invatat nimic experienta ultimilor ani? Si poate spune cineva, de la domnul Ursu la onorabilii lui superiori ca nu spera in macar o victima umana, un mort acolo, un calcat in picioare, un batut, un tortionat, un Christ de afisat ulterior ca mijloc votiv pentru mase la fel cum Goebbels, pe vremuri, folosea diversi anonimi pe post de “eroi de propaganda” in Sturmer?

Ce stiu eu e ca nu e loc de bun simt, de o rezonanta a istoriei si-a corelatelor ei cand lasi loc isteriei si obsesiei bolnavicioase, patologice, cu “schimbarea”, cu “demisia”, cu demoniaca stapanire (vezi raptusul de azi al lui Gheorghe Zamfir, un excelent naist dar altfel un mistic khlystic al Romaniei contemporane). Asta, si senzatia domnilor prezenti la intalniri ca pot sa reprezinte si, obligatoriu, opinia celor absenti ma face sa-mi iau, discret, jucaria inapoi si sa tac. Acesta nu e civism. Aceasta nu e schimbare. Aceasta este o psihodrama care, folosind mijloace de manipulare, simuleaza o “noua” revolutie. Qui prodest? Cui ii foloseste? Cui ii beneficiaza o stare de psihoza paranoida colectiva, senzatia ca “tiranul” se intoarce din morti? Si ce parti prix avea domnul Ursu cand s-a uitat uimit la mine ca si cum ii furasem surpriza noptii care urma sa vie….

G

teatru la opera

Aseara am fost la teatru. Adica la Opera, unde am vizionat o piesa de teatru. Piesa se numeste “Straini in noapte” de Eric Assous si este montata de Radu Beligan, care a vazut piesa la Paris. Actorii de la Paris erau Alain Delon si o prezentatoare de televiziune autohtona (asta ne-a zis Florin Piersic aseara). Probabil vreo zina diafana.

Ce e mai jos nu e cronica de teatru, nu e nici birfa, e pur si simplu parerea sincera a unui spectator.

Actorii romani sunt Emilia Popescu si Florin Piersic.

Pe o vreme de porc, intr-un cadru hitchock-ian, cu sute de ciori alergindu-se prin copacii de pe alei, lumea s-a adunat la Opera inca de pe la 6 jumate. In mod normal la 7 trebuia sa inceapa piesa.

Pe la 7, dupa al doilea gong, a aparut pe scena Piersic, in hainele personajului, care ne-a rugat vreme de vreo 15 minute, sa ne inchidem telefoanele mobile. A fost amuzant si convingator, doar citiva spectatori, printre care si o pizda mica si infofolita din fata mea, neintelegind ca a inchide telefonul mobil inseamna ca obiectul respectiv sa nu scoata nici un sunet. Gurile rele (printre care si a mea) au banuit ca artista Emilia era prinsa in traficul odios de la Eroilor si a iesit colegul sa mai traga putin de timp pina ajungea  si ea. Avind in vedere ca piesa avea doar 2 personaje care stau permanent pe scena era cam greu sa inceapa piesa fara ea. Ma rog, era greu, dar tinind cont ca vorbim despre Florin Piersic, nu era deloc imposibil.

Piesa a inceput greu. Emilia Popescu, o actrita buna, dar nu exceptionala, si-a intrat greu in rol. Florin Piersic, considerat un mare actor, a fost el insusi tot timpul.Personal nu cred ca Florin Piersic, in afara de o carism aparte pe care o apreciezi foarte bine cind stai cu el la o tigara si-un pahar de ceva, e vreun mare actor. In filmele vechi era tot timpul un june prim, frumusel si imberb, putin obraznic si aveai tot timpul impresia isi repeta acasa scenele cu actrita cu care juca pe scena. Se tine bine, inca vorbeste de zici ca e intors cu cheia, discursurile lui stirnind hohote de ris in sala. De ce o fi luat el locul announcer-ului, prezentindu-se in avant scena si vorbindu-ne si povestindu-ne numai el poate sti. Dar a fost simpatic, lumea iubeste actorii dezinhibati si care trec peste norma, amestecindu-se cu ei si traind la unison cu ei. Ce e incontestabil e ca Piersic simte publicul si face orice pentru a ramine in memoria lor ca un actor remarcabil, fara ca reprezentatia din piesa sa fie intr-adevar asa. Nu-i neg meritele, dar nici nu pot sa zic ca am avut vreo tresarire la trairile personajului sau.

Nu stiu daca vreun alt actor roman ar fi corespuns briefului de personaj: peste 60 de ani si suficient de carismatic si seducator incit sa agate o tinara de 30 intr-un bar. Poate Iures, poate Dinica, Besoiu, Hossu… nu stiu sa zic.

Cit despre Emilia, imi pare rau ca a intrat greu in rol. Parerea mea de circotasa e ca a intirziat la piesa si nu a avut timp sa se concentreze ca lumea inainte. Ar fi putut face un rol mult mai bun, avind in vedere ca piesa se joaca de doi ani, si cu cit esti mai rodat cu atit simti mai bine personajul, te simti mai in largul tau in pielea lui si ii preiei gesturile, ticurile, miscarile etc. Nu stiu cine putea sa joace rolul asta, probabil multe doamne artiste, dar repet ca Emilia e chiar buna, ar fi putut face mai mult.

Rasturnari de situatii, dialoguri mai mult sau mai putin recitate, pe alocuri cam false (adica nu cred ca in realitate o persoana ar fi spus acele lucruri), totul ducind spre un deznodamint previzibil cam din ultima treime a reprezentatiei. Piesa e buna, dar cred ca pe undeva traducerea i-a adus deservicii, dar merita vazuta.

Acum, asta e parerea mea. Cu siguranta multora le-a placut mai mult. Piesa merita vazuta, chiar si in aceasta distributie. Cu siguranta nu va va lasa indiferenti.

clockwork Hamlet

O piesa greu de inteles, greu de digerat, greu de povestit: HamletMachine dupa Heiner Muller. 

Imediat dupa spectacol (chiar si citeva momente inainte de final, in timpul ultimului monolog al personajului principal) am avut impresia ca Hamlet este contemporan cu noi, scirbit si revoltat (la fel ca noi, altminteri, de mitinguri si referendum) de crima de la ora cinci, de faradelegi, politicieni, furturi, fatarnici, razboaie, moarte etc. Cred ca asta era si cheia.

Television The daily revulsion Disgust

at prefabricated babble At manufactured merriment

How do you spell FRIENDLINESS

Give us our daily murder

For Thine is Nothingness Revulsion

At the lies which are believed

By the liars and noone else Revulsion

At the lies which are believed Revulsion

at the faces of the power-brokers lined and seamed

from the struggle for posts votes bank-accounts

Revulsion A cart of scythes crackling with one-liners5

I go through the streets malls faces

with the scars of the shopping blitz6 Poverty

without dignity Poverty without the dignity

of the knife of the boxing ring of the fist

The brutalized bodies of the women

Hope of the generations

Strangled in blood cowardice stupidity

Laughter of dead bellies

Heil COCA COLA

A kingdom

for a murderer

Muller preia din Hamlet-ul lui Shakespeare personajele si dramele lor, exista Ofelia, Gertrude, Pollonius si toti ceilalti si asta ar fi materia prima. Apoi, ca un DJ care are la indemina doua platane si o pendula, scoate timpul si legea din ţîţîni, amesteca personajele si le modifica atributele; se indeparteaza precum artistul din fata sevaletului, pentru perspectiva, apoi se apropie din nou pentru a mai adauga o tusa, a mai ingrosa alta sau a mai ascunde altele. Hamlet devine un biet actor si in acelasi timp el e insusi rolul sau si, deci, (viitorul) rege al Danemarcei; ca actor el este deopotriva Macbeth si Raskolnikov, dar ca personaj el este acela nu mai incearca sa  repuna lumea pe fagasul ei, ci se revolta, acuza, scuipa si provoaca, ucide si blesteama.

Asta face Muller din Hamlet: il schizofrenizeaza, il face de-al nostru (il post-modernizeaza daca vreti), il deconstruieste si il reface in alta conformatie, il face din salvator ucigas, din fiu iubitor un acuzator ordinar, din iubit timid un sarpe care scuipa ura; sunt momente in care Hamlet e Hamlet, urmate imediat de momente in care Hamlet nu mai e Hamlet si il uraste pe Hamlet, se detaseaza de el si incearca sa farime trupul care l-a zamislit pe Hamlet. El striga despre moartea care se transforma in petrecere, despre durerea care trece brusc in bucurie; si totul repede, acum, pe loc. 

Este o nebunie curata aceasta piesa, care mie mi-a placut teribil.

Are destul de putine vorbe si toate sunt strigate, urlate, sonore (singurul care are discurs este Hamlet si, la final, Ofelia cea cu ceas-in-loc-de-inima) si mai mult cu miscare, mimica, balet si pantomima.

Este un haos (in prima parte) si un post-haos (in cea de-a doua), o explozie si linistea de dupa. Eu zic ca merita vazut spectacolul… 

PS: pentru cronici adevarate si profesioniste ale acestui spectacol mai bine consultati agenda liternet, unde de altfel veti gasi si o galerie de imagini.

Teatrul Odeon
Hamletmachine, de Heiner Müller,
Regia, light design şi coloana sonoră: Dragoş Galgoţiu.
Costume: Doina Levintza.
Coregrafia: Răzvan Mazilu.
Cu: Marius Stănescu (Hamlet), Oana Ştefănescu (Gertrude), Antoaneta Zaharia (Ofelia), Ionel Mihăilescu (Polonius), Traian Vlas (Horatio), Gelu Niţu (Claudius), Ionuţ Chivu (Laertes), Tiberiu Almosnino (Stafia Regelui), Mugur Arvunescu (Osric), Gabriel Pintilei (Rosenkrantz), Paula Niculiţă (Guildenstern), Marian Ghenea (Gropar), Laurenţiu Lazăr (Gropar), Bogdan Alexandru, Claudiu Buldan, Marius Andrei, Dobrin Răzvan Pop (Martorii), Young Brass Quintet (Marius Hoghi, Paul Aniculăiesei, Cristian Costache, Bogdan Octavian, Marius Suciu).