astazi si miine

Foarte rar am ragaz, sau imi dau ragazul de a sta eu asa usurel pe fund, cu mina pe tastatura si cu gindurile intr-o anume ordine, ca sa scriu fara sa mai gindesc sa sterg dupa.
Am pierdut, si n-o zic neaparat cu regret, fiindca orice se pierde se compenseaza cu altele, exercitiul nevoii de a scrie. Acum vorbesc, poate mai mult decit de obicei, pentru ca am oameni in jur cu care pot vorbi. Sa scrii pentru 10 e mai greu decit sa vorbesti cu 5. Subiecte sunt cu sutele, in continuare mi se intimpla lucruri zilbnic, mai ales ca, in calitate de biciclist aproape profesionist (in sensul ca face parte din munca de birou sa merg cu bicicleta) in Bucuresti nu ai cum sa scapi de asa ceva. Oamenii in jurul meu patesc lucruri, eu patesc lucruri, vorbim despre, ne lamentam, bem o bere sau un vin si trecem peste. O data, de doua ori, de noua ori, de cite ori e nevoie. Pina cind ni se intimpla altceva si toate intimplarile devin amintire, se scot la nevoie cind conversatia treneaza sau cind cineva trebuie musai scos din ale lui.
As vrea sa cunosc oameni carora nu li se intimpla nimic. Sunt convinsa ca exista oameni care nu se lovesc atunci cind intra in cada pentru un dus, nu injura cind aluneca pe sapun, nu fac spume cind isi varsa cafeaua pe piept stind comod la televizor dimineata, nu le cad lucruri din mina cind chiauni de cap se trezesc dimineata si teleghidati pasesc spre ibricul de cafea. Sunt cinvinsa ca sunt oameni care nu gresesc, care nu injura si nu se enerveaza. Lumea zen trebuie sa existe, fiindca altfel nu s-ar mai scrie despre ea/ Eu as vrea s-o cunosc, dar ma gindesc si ce pana mea ar putea sa fie asa de interesant in a fi calm si zen tot timpul?
Cum ar fi sa vii acasa, sa gasesti vasele pe masa si nu in chiuveta cum ai zis, cu firimituri pe dulap, exact cum ai zis ca nu trebuie, cu pepenele lasat afara invers de cum ai recomandat si sa nu ii spui nimic. Ca si cum ar fi facut totul cum trebuie, Si sa te apuci harnicuta precum destul de neapreciatele furnici si sa cureti, speli si amenajezi cu zimbetul pe buze? Poate pt. astfel de dame s-au inventat detergentii care protejeaza miinile cind speli vase; ceea ce inseamna ca daca nu speli vase pula protectie. Dar sa revenim la zen. Deci ar fi interesant sa pot privi cu ochi buni dezordinea din casa, dar ar fi cu adevarat si placut? Si daca n-as mai racni si n-as mai vocifera si nu ar mai sari scintei din cind in cind, nu s-ar stinge el focul pasiunii? Care cind totul e roz si zen nu cumva chiere el precum au cherit si pescarii de pe titanic? Ca vorba aia, toti erau sanatosi acolea, si cu nervii si cu pluta, si tot au baut atita pina s-au dat la fund?
Ritmul in care se intimpla lucruri, insa, e altul de la an la an. Nu-mi aduc aminte sa fi trait in asemenea alerta in liceu sau in facultate. Dimpotriva, in facultate timpul era dilatat destul, aveam timp de de toate, de citit, de baut, de cnversat, de certat si de mincat, fumat, dormit si altele. Acum nici sa vreau nu mai pot face de toate. Trag de mine sa citesc macar 20 de pagini pe zi, cumpar Catavenii si Dilema si miercurea seara ma caznesc sa termin numarul vechi ca sa pot sa citesc din ala nou, dar oricit as vrea mai mult de serviciu, discutiile de la prinz, un film sau o discutie seara acasa si eventual o bere cu prietenii, nu mai e vreme de altceva. Vremurile in care distantele erau mai mici, prietenii mai tineri si noi mai plini de viata nu prea mai sunt, decit poate in amintire.
Singurul timp in care lucrurile stau in loc este timpul vacantei. Grecia e sinonima cu timpul care sta si te asteapta. Iar eu acum, in timp ce ma grabesc sa scriu despre asteptare asteptind un telefon care sa ma duca intr-o alta sala cu alti oameni care se grabesc sa termine programul pe azi, eu ma grabesc asteptind vacanta. Care insa mai are pina vine, mai dureaza cel putin o luna de discutii, concerte, lume, nervi, telefoane, bugete, aprobari, contracte, prinzuri, beri, ciudatenii, certuri, impacari, placeri, neplaceri, jocuri, incintari, canicule si coduri colorate, dormit prost, pasiuni si tot ce mai face un om vreme de peste o luna.
Si apoi o sa urmeze o luna in care o sa fie ca in filmele in care el sare de pe o piatra si in cind e in aer timpul se dilata si dureaza cel putin 3 minute pina cade pe pamint, timp in care vede clar tot ce se intimpla, de sus, si cind atunge din nou pamintul e alt om.
Asta astept eu de la vacanta. Iar de nu va fi asa va fi cu siguranta altfel 🙂
Dar va fi bine, vorba lui Nuni “tatae po’o. Mmnu po’o”.

Amsterdam in a day

Amsterdam intr-o zi nu se poate decit in scris. Si nici asta nu cred ca e foarte simplu, fiindca ar trebui sa ai dexteritate si sa scrii in continuu toate cele 24 de ore. Ceea ce, te rog sa ma crezi draga scriitorule, e un chin fiindca ai mii de idei care se inghesuie sa se scurga prin taste in ecran si nu stii pe care s-o agati prima si s-o rastignesti doar de ea, pina sa te apuci de alta si tot asa.
Orasul este superb. Eu am avut si n-am avut noroc cu el. Am ajuns in 30 ianuarie, cind in Romania se cocea (sic!) un cod galben sau portocaliu de frig si ninsoare. Credeam ca o sa scap asa, mai lejer, stiut fiind ca in Tarile de jos nu e chiar asa de crincena iarna. Dar nu numai ca n-am scapat, dar urmind regulile locului, anume acelea de a merge cu bicicleta (sau metro/tramvai) am facut asa cam la vreo 200 km in 6 zile exclusiv pe bicicleta sau pe jos. Bine, alternativele erau trei: taxi la 3 eur/km+pornirea, transport in comun la 1 eur/km sau per pedes, la 100kcal/km. Asa ca am preferat bicicleta, fiind oleaca mai rapida si mai pe infrastructura, pe alocuri pistele de biciclete fiind considerabil mai late decit benzile auto. Oricum, pietonii erau ultimii oropsiti, pe locul trei la prioritate: biciclisti, masini, pietoni. Asa n-o sa mai fiti suprinsi sa aflati ca la 780.000 locuitori exista cam 550.000 de biciclete.

Primul gind cind pronunti Amsterdam e catre marijuana. Cind aud ca am fost acolo toti ma intreaba daca am fumat jeana sau m-am hranit cu ciupercute. Nu, nu m-am si nu am, am in schimb un an de cind m-am lasat de orice fel de fumat. Iar la droguri prefer un pahar de vin cinstit unei ciupercute de orice fel. (oricum, ideea de ciuperca ma duce cu gindul la ceva cu bube, furuncule si alte chestii nasoale). Ocazii, desigur, exista girla, mai ales in cartierul destinat consumului tineresc de substante interzise, de la testosteron pina la marijana, hash si alte chestii. Nu trebuie sa intelegi alta limba decit engleza, fiindca toti olandezii vorbesc perfect engleza si toate afisele sunt in cel mai rau caz bilingve. Ba chiar in unele zone din centru denumirea strazilor e scrisa si cu caractere chinezesti. Go figure 🙂 De fapt, tinind cont ca in acest oras gasim reprezentati ai 178 de nationalitati, e oarecum normal.

Dar orasul ofera mai mult decit droguri. Ofera, de exemplu, muzee. Muuulte muzee, care mai de care mai atragatoare. Cind stai una sau doua zile, e mult prea greu sa decizi ce anume sa vezi mai intii. Daca sotia doreste, puteti merge la Coster Diamonds, un muzeu al diamantelor, dar va sfatuiesc sa nu daca doamna prinde idei din zbor si apoi le implanteaza cu ciocul in scalpul dvs. Diamantele sunt seducatoare si veti descoperi ca nu va iubeste pt. ceea ce sunteti ci pt. ceea ce aveti, sau are ea. Daca doamna e mai putin materialista, dceti-o in faptul inserarii in muzeul sexului. Daca trece fara sa-si dea ochii peste cap de scara care duce la primul nivel, veti avea asigurata o deschidere de sfinctere imediat ce ajungeti inapoi la hotel. Daca e mai naravasa, exista un muzeu al torturii si se pot vizita chiar si pivnitele orasului, cu piese de teatru in care actorii se schingiuiesc precum in luminatul Ev mediu. Incintata de frumos fiind doamna, piata de flori ii poate oferi semintele, bulbii si ghivecele mult dorite, si tinind cont ca 75% din florile lumii provin din Olanda eu zic ca are de unde alege. Nu in ultimul rind, daca v-ati ales o intelectuala, muzeele si casele in care au trait artisti sunt deschise si primitoare: Rembrandt a trait, creat si intretinut amante intr-o casa pe 3 nivele, foarte interesanta si in care veti avea ocazia si sa asistati la amestecarea culorilor, intr-un happening pus la cale de cei care se ocupa de muzeu; Van Gogh e bine reprezentat in muzeul cu acelasi nume; Rijkmuseum contine tot ce v-ati putea dori, dar mai ales faimoasa capodopera “Rondul de noapte”, intr-o sala speciala, pusa in valoare de luminile perfect alese si orientate de Philips, in urma unor lungi dezbateri despre care puteti afla la fata locului. NEMO este un centru de educatie in care copiii dvs. se vor simti super, jucindu-se si invatind chestii: toate exponatele pot fi atinse, ba chiar mai mult, sunt aplicatii practice ale teoriei predate in scoala la orele de fizica, chimie, matematica, pictura etc etc. Nu mai continui, dar sunt 51 de muzee in oras, pe alese. N-am apucat sa ajung la teatru, dar sunt suficiente si astea; de asemenea, multe sali de concerte.

Ghidul fizic este cu succes inlocuit de audio guide, in mai multe limbi, contra cost sau free of charge, depinde de muzeu.

Numarul de restaurante: 1250. Cafenele si baruri: 1215, cluburi 36. Ce parere aveti? orice fel de soi de tip de restaurant preferati, exista. Orice ati dori sa mincati, de la animale la plante si de la ecuator la poli, proaspat sau congelat, fiert, prajit, crud, asiatic, australian, european din orice zona, american samd: se poate.

Daca va tin bulanele, dupa ce ati bananait prin muzee si ati mincat prea mult in restaurante, mergeti la plimbare. 28 de parcuri, 1281 de poduri peste canale va asteapta sa pasiti. Un nr. de 165 de canale + riul Amstel, casele de pe marginea lor si piatra cubica (fir-ar ea sa fie, ca era perfecta) fac pozele din acest oras usor de recunoscut. Mi-a facut imensa placere sa admir casele din centru, colorate, cam la vreo 3 caturi maxim, cu balcoane inchise, cu pisici si multe flori la geamuri si iedera si alte cataratoare invadindu-le zidurile. Am petrecut 6 zile pe strazi si as mai fi stat inca o luna doar ca sa le vad pe toate. I-am ividiat pe aia care aveau case la canal si o portita din lemn le despartea curtile minuscule si pline de verdeata de barcuta care servea de mijloc de transport (ma rog, la vremea asta nu prea, dar in general da). Vreo 2500 de familii de tovarasi chiar locuiesc in barci, zise si houseboats, si se incalzesc cu lemne. Repet: ii invidiez sincer pe astia cu locuintele lacustre.

E a treia zi in care tot completez la postul asta. Daca vi se pare dezlinat, e pt. ca mai fac si alte lucruri intre timp. Am incercat sa pun citeva poze. Din pacate despre hoteluri nu am cum sa spun multe, fiindca nu am stat la hotel, ci la niste prieteni carora le si multumesc pe aceasta cale.

Daca ajungeti in Amsterdam cu avionul, veti ajunge in aeroportul Schiphol, unde va garantez ca aveti ce vedea. E mare (Otopeniul nu exista in comparatie), e bine organizat, totul functioneaza ceas. De acolo iei trenul sau metroul catre ce destinatie doresti tu, iar centrul e doar la citeva statii departare.

Cind e cald cred ca e superba plimbarea prin oras. Eu, insa, am prins frig, viscol si ninsoare si tot nu am putut sta mai putin de 12 ore pe afara, umblind de nebuna sa vad cit mai mult si sa las cit mai putine de vazut data viitoare. Fiindca in cazul de fata va mai exista, sigur, o data viitoare.

 

 

numeroase pirtioare prin poiana se aduna

Buna ziua.

Luam o pauza de Bulgaria, fiindca in viitorul apropiat am informatii ca nu se muta din locul ei. Insa ceva munti se mutara pe loc la noi, aci, aproape, in the carpeizian garden. Va informez cu respect ca ieri, duminica, in timp ce in capitala tarii se infaptuiau ceva acte de huliganism cu baieti din galerie, pensionari congelati din lipsa de lichiditati pt. achitarea cotei-parte la repartitorele de cost si tovarasi swingeri veniti sa ia di-rect pulsul societatii, eu m-am trezit la 5 dimineata. M-am trezit cu greu pt. a merge in statiunea turistica alpina Poiana Brasov, perla bijuteriei coroanei de salba de statiuni montane a Romaniei, mindria doamnei ministru care a investit in ea. In ea statiunea, nu in ea doamna, desi misterul ramine spre a fi elucidat de controlorii de trafic fiscal.

Am ajuns deosebit de minunat prin statiunea Rasnov in poiana de poveste, in jur de ora 9 AM. Era duminica, nu era soare, ningea si batea putintel vintul. Se anunta prin afisajul electronic de la telecabina ca in afar’ de pirtia Kanzel, toate alelante erau deschise. Sau asa am vazut eu la ora aia. Imi era nitel frig, recunosc.

Dupa nenumarate ezitari si fofilari si trageri de timp, presupun ca emotiile cauzate de a ma afla in cea mai importanta statiune de ski a Romaniei ma faceau sa ma ezit in a ma urca in telegondola pt. a ma urca pe pirtii. Va reamintesc celor care nu stiati ca eu schiez de vreo 5 ani maxim, adica de la maturitate, nu am reusit sa devin avansat inca, desi recunosc cu mindrie ca daca nu dau placarii incepatori peste mine de regula ma tin pe doua doage binisor (in caz de necesitate prestam plug si functioneaza, n-a murit nimeni de la mine).

Am ajuns sus. N-am vazut mare lucru, dar vedeam cu claritate harta de la gondola, maaaaaaare pe un perete. Imi aminteam perfect ca o mai vazusem acum vreo 2 ani si nu parea nimic diferit. Imi zice un baiat ca nu e actualizata. Probabil n-au fost bani pt. printul ala pe un rahat de panou de plastic, s-a incasat putin pe manufactura pirtiilor.

Am uitat sa zic: mi-am achizitionat cartela de acces la lifturi. 30 de puncte, 100 de lei incl. TVA, din care 15 costul plasticului de cartela, restul echivalentul punctelor. Cu gondola te costa 6 puncte pina sus, adica aprox. 17 lei incl. TVA la un calcul simplu. Nu e o avere, dar cum e musai sa te urci de multe ori in acest minunat lacas de ski ca sa simti durerea-n pulpe si sa faci febra musculara la degetele de la miini, costul e mare. Cartelele de o zi ar fi costat 125 lei, dar ele nu se dadeau “fiindca ninge si bate vintu si e spre binele dvs sa nu le luati, ca daca e sa oprim instalatiile ramineti cu banii luati”. Tre sa recunosc ca mi-au placut mereu oamenii care se gindesc la buzunarul tau mai mult decit al lor, care te ajuta sa iei cea mai buna decizie si nu te lasa sa cazi de sus. Un fel de drumul catre iad e pavat cu ce trebe. O alta tanti de la alt ghiseu a zis ca se dau cartele de o zi, dar numai dupa ora 12:00. Ceea ce mi se pare norma, nefiind nocturna. Ca sa compar cu tara de la sud de Dunare, costul pe zi la ei era de 55 leva, cu acces la 74 km de pirtii amenajate. In Poienita Lenutzii noastre avem mareata lungime de 24km de pirtii (intr-un acces de gratuita malitiozitate cred ca sunt km patrati, totusi). Numai ca vreo 20km existau deja. Zice-se ca s-a latit usor drumul rosu si s-au construit niste variante la Lupului si un telen, care a omorit un teleschi. Eu inainte de ieri am schiat prea putin in Poiana, fiindca nu prea am avut ocazia, schiatul a devenit treptat o parte importanta din viata mea. Dar cum nu sunt jurnalist sa fie nevoie sa justific fiecare cifra avansata (lolo), asta fiind un blog in care eu azvirl vorba, eu primesc comentariul malitios si eu raspund obraznic, nu am vreun mogul in spate sa ma tie pe moale, imi permit sa ma avint in slove, ca sa ma descarc, fiindca am patit suficiente in ultima vreme si oricum m-am plictisit de figura de transsexual cu operatia ratata a dnei maritata cu o galinacee.

Eu de schiat, in scurta mea existenta schioristica, am schiat mult in Austria, putin in Bulgaria si destul de putin (cu exceptia Azugai si Sinaiei si Suiorului din Maramures) in Romanica. Dar pietre asa zdravene ca pe proaspat refacuta Lupului eu n-am intilnit. Pietroaie cum cred ca si-ar fi dorit baietii din piata universitatii aseara, ca sa azvirle cu dinsele in jandarmi. Mari si ascutite, care in mod normal trebuia sa fie prinse SUB zapada, batute cu ratrack-ul si facute patura nivelatoare. Sau ma rog, poate la noi land of choice este tradus prin: ai acum alegerea sa-ti futi schiurile personale schiind, sau sa le menajezi cotizind doar la instalatii si la bautura in barul de la capatul cabinei Kanzel, cu gagica cu spatele gol si soacra imblanita. Ne zisese un nea in Bulgaria ca nu se cheama ca esti schior pina nu cobori toate pirtiile din Poiana. Pai da, le-am coborit, dar pe linga skipass si apa plata acuma ma costa si schiurile de resapat dupa ce au niste… sa ma ierte distinse  doamnele daca e si ele in local, pizde labartate pe talpi.

Oameni buni, frati romani… eu ma feresc sa dau sfaturi, dar ma enervez repede. Noi romanii avem, in toata tara, 125km de pirtii, in dracu stie cite judete. Bulgarii aia pe care atita ii pomenesc eu de ani buni, au 74 doar in Basko, plus inca vreo 2 statiuni, vreo 15 instalatii numai in Bansko, de diferite lungimi, plus ca la ei se urca si cu masina pina sus (cum ar veni la noi: pina la 1400 in Sinaia), aviz posesorilor de auto de mare spectacol care pot sa show off la inaltime…

Dar daca sunteti baieti in trend, Gaya like, Fratelli like, cu fetele in uggsi leopard skin like si cu masini de la X6 turbo like in sus, atunci e musai sa mergeti acolo. E de mari figuri sa mergi in Poiana si nu existi in breasla jmecherilor daca nu semnezi condica. Si daca tot ai X6 sau ceva pe acolo, parcheaza-l in pizda matii fix in mijlocul strazii, ca sa inteleaga prostii aia care nu mai au loc de tine nici pe schiuri ca existi, te-ai prezentat si esti tare. Sau, cf legii din landofciois, ai ocazia sa incasezi asigurarea pt. dauna totala sau sa fii un neinteresant imbecil care parcheaza regulamentar.

Revenim cind om putea.

 

amintiri netraite si umbrele prezentului. cum mi-am petrecut vacanta

Am fost in concediu. Am batut cale lunga, si pe uscat si pe apa. Am demarat simbata dimineata din destul de curatelul curatelul oras Chitila, in care salasuiesc de ceva vreme. Racoare, chiar bine, putina aglomeratie, mult entuziasm.

Intr-o ora treceam granita pe la Ruse, in minunata patrie a bulgarilor, despre care nu mi-am schimbat parerea in rau, ba s-ar putea, comparativ cu alte tari, s-o schimb in bine. Oricum, in acest moment, din punctul meu de vedere, Romania e sub Bulgaria, din mai multe puncte de vedere. Dar sa nu divagam, ca nu despre bulgari e vorba, n-am ajuns inca sa imi fac vacanta la ei, in mediu aproape exclusiv romanesc, printre manelisti cu masini scumpe.

Din Bulgaria am trecut in Grecia, unde am stat aproximativ 8+2 zile, adica 8 zile intr-un loc si 2 pe drumuri sau vizitind.

Trec peste vacanta din insula, despre care poate oi vorbi in alt post, fiindca e o insula bijuterie si merita. Imi aduc aminte ca de pe vremea cind citeam Legendele Oplimpului imi imaginam cum arata lacasul zeilor, unde se razboiau ei cu muritorii si pe unde si-a lucrat Heracles muschii decapitind niste lighioane. Apoi, pe vremea cind incepusem sa pricep cite ceva din lume si am auzit de baietii aia destepti, care se imbracau in cearceafuri, vorbeau discutii si inventau filosofia, imi imaginam cum arata Atena, dealul Acropolelor si stilul, credeam eu, la relanti al unui popor care mai mult gindeste decit sapa pamintul. Mi-am dorit ani in sir sa ajung in Atena, si iaca sortii au decis ca a sosit momentul implinirii dorintei mele.

Dar pe ciine, atenieni, se pare ca am ajuns mult prea tirziu! E ca-n amorul pe internet: vorbesti intii in scris, apoi vezi o poza fotosopata, apoi vorbesti la telefon, impresia e puternica, constati ca va potriviti, ca nu mai ramine decit sa va petreceti restul zilelor impreuna, forever, apoi vine si clipa in care va vedeti, constati ca el e chel, cu burta, cu picioarele strimbe si curu mare, sau ea e sasie, spalacita, cu nasul mare si i se cojesc degetele de la picioare, pe linga ca are cosuri si-n cur si nu se rade la subsuori. Unde te mai duci de-acolea? Ce-i zic: fa, te-am dorit, mi se parea ca esti zina, dar de fapt esti urita si putzi, uita tot ce ti-am scris, uita-mi nr de telefon, sau lasa ca oricum mi-l schimb sa fiu sigur? E, cumva asa, poetic, am patit eu cu Atena.

Aveam rezervare la un hotel din centru, nu in buricul metropolei, mai pe la periferia centrului extins, respectiv vreo 10 euro taxiul pina la Acropole, ca sa fiu mai exacta. Dar, iarasi, pe ciinele atenian, drumul pina in centru trecea pe un bulevard presarat cu bombe din 20 in 20 de metri! Adica benzinarii si magazine cu butelii, haine si piese auto, showroomuri auto si crisme la parterul blocurilor urite si mari. Strazi inguste, pline de un puhoi de oameni foarte colorati, de la negru la maro inchis, nici unul nu semana cu Platon, Apollo sau macar cu Caravaggio, care nu era chiar o frumusete. Oameni uriti in marea lor majoritate. Mizerie, jeg, putoare, case in paragina din care venea un miros fetid, de beci in care s-au stricat 2000 de ani cartofi cu brinza. Femei urite, cu curu’ mare si mustati. Barbati incovoiati la mese inalte, savurind primul rind de ouzo sau de bere la 9 dimineata, zeci de taverne de la parterul blocurilor erau pline la ora aia. Am zis ca e poate doar o impresie, om fi nimerit intr-o zona mai aparte, mai muncitoreasca, desi rar am vazut oameni care sa munceasca mai bine cu un kil de bere la bord.

Si-am ajuns in preajma Acropolelor. Cum ruinele au program de vizitare, ne-am urcat pe dealul alaturat. Orasul se vedea frumos, intins pe dealuri ca o patura pestrita, peste care calarea o alta patura mov cu rosu si portocaliu, ca apunea soarele si cam asa arata cerul. Dar cind te uitai in jur… vedeai patura de mucuri de tigara si cioburi si puzderia de tovarasi de toate natiile si rasele care stateau intinsi pe stinci, vorbind si discutind, facind poze sau pur si simplu, bind si fumind, ca Moromete in Poiana lu’ Iocan. Toti, dar absolut toti puteau de te traznea, cred ca de la efortul de a escalada pietrele extrem de alunecoase, mai ales pentru sandalele mele cu talpa de talpa. N-aveam alta sansa decit s-o iau pe cioburi, peste care am calcat precum fachirii, si-am iesit la fel de nevatamata ca dinsii.

Acropolele in sine le-am vizitat a doua zi, de dimineata, si am fost printre primii, dupa o haita de coreeni sichinezi, desigur. Norocul nostru ca astia pozeaza fiecare piatra (cred ca vor sa construiasca ceva asemanator la ei si au nevoie de detalii), asa ca am ajuns sus alaturi de prima suta de clienti vizitatori. Ruinele sunt remarcabile si, desigur, in renovare. Mucuri de tigari din abundenta, desi erau aportul modernitatii, nu cred ca atenienii fumau Marlboro. Hirtii, ambalaje, de asemenea. Puhoiul era de fapt mai multe puhoaie, fiecare cu ghidul ei, cu limba ei si cu tinuta ei. Toate monumentele de pe acest deal merita vazute, macar sa vedem si noi cu ce se ocupau altii pe cind la noi activau plenar getii si gepizii, care in loc sa inalte cazemate, zgirmau in glod sa-si faca casa din chirpici.

In jurul Acropolisului se gaseau comercianti agreati, cu ghereta, la care vindeau suveniruri citiva greci si multi indieni, negri si alte neamuri de prin alte parti, care vindeau chestii din mina (umbrele chinezesti din hirtie, evantaie si palarii) sau de pe cearceaf (ceasuri rolex la 10 euro, ochelari de soare de marca in varianta plastic, genti luivuiton, prada samd din vinilin de buna calitate – samd nu e un brand, pt cine nu stie, dar nu mai retin eu ce vindeau aia). Pe acestia din urma, din cind in cind, atunci cind temperatura si fluxul de pedestri o permiteau, ii alergau politistii cu scuterele si motoarele prin padurici si pe alei. Istorie, circ, Vuitton si Law Force.

Aceeasi poveste trista, dezamagitoare pentru mine, dar parca la alta scara totusi, a fost Roma. Da, am fost si la Roma, tot in scopuri culturale. Scopul erau doua: Caravaggio, pictorul meu preferat, si Bernini. Bernini amvazut, Caravaggio ba. Dar asta intr-un episod urmator, intrucit mi-e foame, merg in vizita la prieteni si inca nu am plecat de la birou.

Ay ay ay ay

Si pentru ca El Jeffe a declansat competitia si s-a desfatat cu Zapatta, noi am decis ca, in conditiile astea, n-avem cum sa punctam (macar de-o Cupa Oraselelor) decit daca merem la antipozi, la soare…

Asa c-a fost Puerto Rico…

…si ne-au ajuns blestemele competitiei, pen’ ca ne-a plooat cu bulbuci.

Dar cu gluga-n cap (fara efect)  si cu batista pe lentila, tot am infrint:

… sper (cred ?)

Ia de vedeti si jurizati

baile felix si otilia

Stiti ca eu, cind ma returnez din vacante, va dau aici niste hinturi, niste poze, niste fleacuri. La mine e simplu: vara plaja, mare, bere, scoici, lene, iarna ski, sport, zapada, soare, febra musculara.

Sa incepem cu vestile bune: a luat sor-mea la facultate, aaa, asta…, mi-am perfectionat skillsurile (neah!) de skior incepator prin implinirea frumoasei etati de 29 de zile pline de umblat cu scroambele pe pirtii. Deja abordez cu maxim tupeu pirtii negre din Austria (la alea rosii romnesti nu stiu daca fac fata, de alea negre nici nu mai vorbesc, ca inca nu m-am perfectionat suficient cit sa schiez pe pietre si bidoane de redbul). Iar ma lungesc, iar aberez. Deci e cum v-am mai spus: am mers la ski in Austria.

Continuam cu vestile bune. Batrinetea si surmenajul ne-au determinat sa alegem anul acesta, ca statiune balneo-skioristica, un fel de Baile Felix ale Austriei, un orasel de vreo 500 de cladiri, sa zicem, denumit Bad Gastein, sau baile Gasteinului. In fapt s-a retinut ca in valea respectivului riu ies la suprafata niste ape termale. Si cum aceste ape deja calde sun bune nu numai la spalat, ci si la incalzit, atras turisti, facut bani, in jurul izvoarelor cu apa calda s-au construit cladiri, a luat nastere mai intii un catun, apoi un sat, oras, cnezat, voievodat, care a atras alti cneji, voievozi si glazi locali si, in fine, dupa 300 de ani a devenit domeniul de ski Gastein din domeniul si mai mare Ski Amade din regiunea si mai mare Salzburgerland din, ca sa finalizam glorios, Imperiul de Rasarit 😀

Vestile bune continua. Punctele centrale ale acestei statiuni sunt urmatoarele: baile publice, zise si Felsen Therme, cazinoul si pirtiile de ski si snowboard. Ordinea ultimelor doua e aleatorie, dar cert e ca apa termala ramine pe primul loc. Si cum peste tot in lume unde e apa termala e baza de tratament si, deci, pustimea aflata in rasaritul virstei a patra e aici in elementul ei. Dar acum am priceput eu cum naiba de sunt austriecii astia asa de verzi si la 85 de ani. Le-am dibuit secretul si vi-l dezvalui: fumat, bautura, sauna x n ori/zi, iar bautura, fumatul, masajul, sauna, bautura si putin antren cu dans la barul hotelului seara! Sa-mi cada ochii daca va mint. Va zic imedia si cum am prins aceasta taina, desi e cu dezvaluiri umilitoare despre mai sus laudatele mele neinfricari pe pirtii:

Intr-a cincea zi de ski am ajuns pe pirtie neincalzita. Cum va ziceam mai acum vreo 2 ani ca am probleme cu genunchii, am ajuns destul de repede in virful unei pirtii negre, care pt necunoscatori inseamna panta abrupta. Si n-am fost in stare s-o cobor pe skiuri, m-am suparat pe mine si am decis ca nu e cazul sa insist si mai bine imi iau o zi libera de ski. Era si foarte frig si batea un vint de creasta care imi taia fata. Si-am coborit pe la 11 acasa, la baza (de tratament). Acolo, in curte, era chindie mare. Tot complexul de sanatate era de nefumatori, dar cum 95% dintre pacienti erau fumatori, se fuma in foarte multe locuri. La drum de zi preferatul loc era foisorul din curte. Aici erau strinse vreo 8 babe in halate si slapi, se vedea ca veneau de la bai si framintat de masaje, caci erau imbujorate toate, serveau tigari si snapsuri in aer curat. Plecau pe rind inapoi la bai, mai faceau o tura de sauna+dus rece+sauna si reveneau la foisor. Si plecau altele si tot asa. Cind zic baba sa stiti ca nu ma refer la doamnele respectabile de 50-60 de ani, ci de alea care nasteau cind incepea primul razboi mondial! Slabe toate, vorbitoare de germana aproape toate, single toate samd. Printre ele, un baiat cu pletute a la David Coverdale, suplu si bine intretinut, cam la vreo 50 si ceva, venit cu mami si buni la bai, statea si el cu fetele, facindu-si cu ochiul cu o albaneza tinerica dar exagerat de grasa in partea inferioara a trupului, de la git in jos, care in seara recedenta se certase in sala de mese cu prietenul ei, un betiv sirb cu trelig supraelastic extrem de imputit atit ca aspect, cit si ca duhoare. Toti, fara exceptie, veseli, bine dispusi, joviali, ma invitau sa particip la chermeza lor. Sau ma rog, asta intelegeam eu din body language-ul lor.

Seara aveau program de antren: de la ora 18:00 era cina, care dura juma de ora. De la 19 la 22:15 era deschis barul, unde se vindea bere la halba, schnaps si vin, de sarbatori punch si probabil aveau si ceaiuri. Barul era impartit in doua de o usa glisanta automata: la nefumatori eram noi patru romanasi, iar la fumatori restul!

Deci beti, fumati, iubiti-va liberi si prindeti suta!

Va ziceam ca a doua atractie este cazinoul. Plin de italieni din aia cu ifos, cu pantofi cu botul lung si camasi sifonate asortate la blugi de firma. Peste 50 cu totii, nervosi si concentrati. Cum am semintie buna in mine, dupa ce am pierdut vreo 70 de euro m-am calmat si nu am mai jucat, dar linga mine o tanti a cistigat cu un full servit vreo 500 de euro (ca nu se calificase dealerul) pentru ca in urmatoarea jumatate de ora sa piarda vreo 6000. Ok, am zis, o fi vreo treaba si-n sportul asta, dar eu nu sunt chiar asa pasionata de sport.

A treia atractie a domeniului este skiatul. Din pacate este unul dintre cele mai slabe in care am fost. Anul trecut am fost in aceeasi regiune Ski Amade, dar intr-o zona mult mai buna si cu mai multe legaturi (respectiv Flachau). Acuma eu sunt romanul tipic caruia ii place mult intr-un loc pe care nu si-l permite decit o data pe an, dar nu se poate abtine sa nu comenteze. Skipass-ul e mai scump cu 4 auro decit anul trecut, ca efect al crizei probabil. Aici nu prea se preocupau baietii de preparat pirtii cum ma obisnuisem eu. E drept ca pe 24 cind am ajuns eu era zapada doar in poze, dar pe 25 la prinz, cind a incetat sa existe foehn-ul (un vint mediteranean care baga caldura peste Alpi) a inceput sa ninga cam cum ninse la noi astea doua zile si s-a facut zapada perfecta. Doar o bucata mica din pirtia de jos avea tunuri de zapada, dar nu le-au pornit deloc 9 zile cit am stat noi acolo. Dar de schiat se schia binisor, mai ocoleai o piatra, mai o limba de pamint, mai derapai pe gheata, dar ok. De peisaje nu are rost sa va mai spun. Nici de faptul ca padurile alea, desi atit de populate cu omenire iarna, sunt populate si de vietuitoare necuvintatoare, de la capre, iepuri pina la ursi: le vedeam urmele in timp ce urcam cu gondola.

Partea buna la regiunile astea mari de ski din Austria e ca nu ai doar una sau doua pirtii de coborire, ci zeci de variante, intinse pe zeci de km. Poti sa urci de cite ori poti si sa cobori unde te duce pirtia. Skipass-ul acopera o zona mult mai mare decit ai putea acoperi tu intr-o luna. Treaba gindita. Motiv de invidie, fiindca as vrea sa trag o fuga in week-end la noi pe Valea Prahovei sa facem citeva coboriri. Parca vad ca o sa stau 25 de min la coada pentru 5 min de schiat. Dar deh, asta e, bine ca macar e zapada.

Asta a fost un post inceput acum vreo saptamina, scris aiureli, editat aproape zilnic pina cind azi i-a sosit sorocul. Simt ca daca nu il las sa apara acum, nu mai apare in veci. Iertati, deci, lipsa de coerenta. Am incercat, dar jugul activitatilor remunerate ma ucide. Cu titlul zici c-am baut apa dupa Catavencu…

St. Paul de Vence et Grasse

Ramasesem datoare cu continuarea jurnalului. Foarte aproape de Cannes se afla micuta, dar cocheta localitate Grasse, supranumita si Capitala Europeana a Parfumurilor.

Cei care au citit “Parfumul” de Suskind stiu cu siguranta despre ce vorbesc. Cei care nu au citit, sa profite de ocazie s-o faca, fiindca merita.

Aici puteti vizita trei celebre uzine de extragere a parfumului din flori si fructe, Fragonard (cel mai mare), Galimard si Molinard. De aici esentele de parfum au doua directii: spre marile case de parfumuri, alea de moare duduile dupe dinsele, si spre magazinele lor de desfacere, de unde cumpara cunoscatorii (eu nu am vazut inca la noi in tara vreo duduie sa zica ca isi da cu Fragonard, dar cu Hermes da :D)

In afara de fabricile de parfumuri, aici se poate vizita si muzeul international al parfumurilor, cu o colectie impresionanta de retorte, sticlute, povesti si instalatii prin care, apasind un singur buton, puteai simti aroma din imagine. Tare, nu?

Si in afara de miresme puteti minca foarte bine la orice cafenea din centru, unde poate aveti noroc sa va cinte si niste muzicanti ambulanti (rusi, in cazul meu, foarte buni).

Ca sa nu mai vorbim de strazi si alei, pe care e o placere sa te plimbi, chiar si fara sa cumperi nimic.

Partea buna in aceste muzee este nu doar ca poti atinge orice exponat vrei, inclusiv vitrine, dar poti face si fotografii, cite vrei tu.

La doar 20 si ceva de km de Cannes, spre interiorul tarii, se afla localitatea St. Paul de Vence, unde St. Paul este numele localitatii, iar Vence este regiunea, probabil un fel de judet mai mic.

Este de fapt o cetate, cu ziduri inalte, situata pe virful unui deal. Aleile din interiorul cetatii sunt inguste (cam la vreo 2,5 metri maxim), iar magazinele situate pe o parte si pe alta sunt in marea lor majoritate buticuri de arta, magazine de suveniruri si cafenele. Nu se intra cu masina decit pina la poarta, unde se afla o parcare destul de incapatoare, dar cel mai bine e sa folosesti parcarile cu fise de la baza dealului, in afara cetatii.

Plimbarea prin cetatea locuita, habar nu am daca e medievala ca Sighisoara noastra au ba, este senzationala, desi solicitanta fizic. Preturile sunt mari la orice, ca e sapun, un bibelou sau o inghetata, dar garantat nu veti plinge dupa nici un cent. Totul este pitoresc si de bun gust. Daca aveti drum pe acolo, chiar daca ocoliti citeva zeci de km, mergeti s-o vedeti: dureaza 2 ore si amintiri veti avea pentru o viata.

Din pacate mie exact acolo mi s-a terminat bateria la aparatul foto, asa ca nu am decit citeva imagini, pina data viitoare cind voi ajunge acolo.

Ar trebui sa urmeze articolul despre Bolzano/Bozen, Italia. Alt oras care merita vazut.

yes we cannes

Daca dorim sa avem termen de comparatie cind deschidem gura sa pronuntam  “autostrada”, atunci cred ca Autostrada dei Fiori este cel mai indicat traseu. Cred ca italienii au inventat linia dreapta, chit ca linia aia insemna sa sape tunele si sa construiasca viaducte, unele la inaltimi considerabile. Aceasta autostrada incepe de la Genova (de fapt nu incepe, continua) si se termina odata cu tara, la Ventimiglia, oras de granita. Cred ca mai bine de trei sferturi din drumul de la Genova la Ventimiglia este fie prin tunel, fie pe viaducte care unesc virfuri sau poale de munti. Nu prea vezi marea, e drept, desi esti destul de aproape de ea, dar vezi, in schimb, multe flori pe margine si pe rigola din mijloc. Se mergea bara la bara cu 140-150 km/h, dar se mergea pe 2 (sau 3) benzi. Ai dracu, nici macar la aglomeratia aia nu mergeau pe banda de siguranta, cum am vazut ca face “firma de securitate autostrada Zip escort” de pe A2 la noi! Deci da. Chiar daca costa (vreo 35 de euro de la Genova la Ventimiglia) macar stii ca ai mers si ai solicitat destul de putin amortizoarele.

De pe la San Remo incep sa apara masinile cu numar de Monaco. Nu sunt toate Ferrari si Maserati, dupa cum nu sunt nici Loganuri. Masini cinstite, Renault, Opel, BMW, nu ultimele modele, nici alea cele mai 4×4.

Si ajungem in Franta. Daca in Italia cind te urci pe autostrada “tragi un loz” si il pui in torpedou, urmind sa-l achiti cind te dai jos, in Franta e plata “la galeata”: pentru directia Nise 2 euro, ca ai trecut de Nise inca 3 euro, pe la Antibes inca 3 euro, pentru Cannes inca vreo 3. Norocul meu ca m-am oprit la Cannes, ca altfel dadeam o sacosa de monede la galetile alea.

Si ajunge romanul nostru la Cannes. Riviera, Coastra de Azur, Raiul pe pamint. Vai de cei care nu sunt tari in ambreiaje si nu-i tine frina. Apropo de frine: autostrada din Franta are pe sectiunile de drum cu panta lunga, linga banda de siguranta, o portiune cu nisip, pentru cei care ramin fara frine. Aka cea mai simpla metoda de oprire, practicata si de jmecherii nostri de Vama Veche: innisiparea de buna voie. Dar macar nu omori coparticipantii la trafic si nici nu distrugi natura! Foarte tare.

Deci Cannes. Am ajuns pe seara. Si, impreuna cu niste prieteni, am zis sa vedem vedem vestita Croazeta, Palaies du Festival si marina. Bai oameni buni! Stiti Mamaia, nu? Cartierul acela limitrof al Constantei, oras de frontiera? Ei bine, in Mamaia se circula lejer la 10 dimineata in plin sezon! Sa mor eu. Desigur, astia de aci, adica arabii care au adus atita faima Frantei (sic!) au alte tipuri de masini decit populatia mamaiasca, dar e acelasi drac: tot blocaj de trafic se cheama. Desigur, aci asta avea loc intentionat, ca iesisera miliardarii la plimbat caroseria pe strasse, sa ia ochii muritorilor. Ce rost are sa va mint: enumar pe sarite, intru sublinierea farmecului local actual, una bucata Ferrari aurit (dada, cum se aude), multe bucate Ferrari cu vopsea mata (ultimul raget in materie de finisaje lux), ceva Cadillacuri, multe Maserati, vreo doua Bugatti Veyron (uritele, alea cred ca sunt facute sa le vezi infuga, cu 400 km/h, nu cu 0,15 cu cit mergeau la defilare), Morganuri spectaculoase, iar printre ele toate marcile posibile si imposibile, de la Skoda la Mercedes si niste cascarabete care aduceau cu Smartul decapotabil si fara contra-aripi (am aflat ce e si cu astea). Deci bara la bara cit tine drumul prin fata hotelurilor de enshpe stele. Doua ore si-ai scapat, topirlanii si-au facut poze cu masina ta in timp ce tu savurezi un ice tea de 100 euro paharelul la Martinez. In sunet de muzica de cobra.

Sa nu va imaginati ca pe trotuare situatia e mai putin inghesuita: neah. Cocoane trecute de a patra tinerete cu catelusul Yorkshire la poseta, dame rusesti cu sandale cu tocuri cum ii plac lu’ tracto si blana alba impecabila pe umeri (era frig seara, doar 20 de grade), barbati cu mantii albe tragind din trabuce cit tevile de esapament in fata si tot haremul de doamne bine imbracate si puradei galagiosi in spate, pasaret venit la discotecile in aer liber, oameni veniti la “odihna”, nelipsitii cersetori care vorbeau o franceza aproximativa (nici nu vreau sa ma gindesc ce neam erau: oricum erau bronzati bine), artisti ambulanti care faceau bratari, portrete, dansau break-dance (unii excelent), gura casca si soferi care pazeau masinile cu numere din care intelegeai doar cifrele.

Toata aceasta multime platea minim 20 de euro in momentul in care deschidea ochii dimineata, doar fiindca ii deschidea acolo. Parcarea, cafeaua, locul pe plaja si o apa plata mai smulgeau intre 50 si 150 de euro, depinde unde stateai. In fata Palatului festivalurilor sa faci plaja te costa 100 de euro sezlongul si 90 de euro ciorba de peste, denumita foarte pompos bouillabaise., un preparat traditional din zona. Deci, cum ar veni, mai scump chiar decit la Mamaia! Exista, desigur, si plaje publice, unde nu te costa nimic, dar nici nu prea ai unde sa pui prosopul daca nu ajungi primul.

Plaja la Cannes are maxim 10 metri latime in portiunile cele mai late. Din fericire e nisip placut la atins. Desi nu toate sufletele vazute si atinse cu o seara inainte faceau plaja, malul era plin de turisti precum cateaua de paduchi. Multa lume, totul functiona cu rezervare: la masade seara, la aia de prinz, la sezlong, la orice. Apa, nu are rost sa comentam, limpede si curata, plina de milioane de pesti de la “hamsii” la peste spada.

alta chestie care a ramas la fel in ciuda schimbarilor climatice: mincarea. Excelenta. Orice ai fi mincat, de la stridii la midii, homari sau tartar, totul era foarte bun. Ce mi-a ramas in cap si o sa-mi ramina pina ma mai duc data viitoare: restaurantul Chez Philippe din Theoule sur Mer, o localitate de dupa Cannes, pe directia Mandelieu-Marseille-La Napoule. Aici am mincat o fiertura de fructe de mare servita intr-o cochilie imensa de stridie (cred), denumita Le Bénitier de Homard, Queues d’Écrevisses Moules en Belle Aurore légèrement Gratiné, a carei imagine o gasiti aici. Ceva absolut senzational de bun la gust. Imi ploua in gura numai cind imi amintesc.

Sa le ia dracu de poze, ca nu reusesc sa le urc aici. Desigur, baietii de la it ma saboteaza. Deci revin cu poze si cu continuarea povestii. Urmeaza St. Paul de Vence, unde se afla si cimitirul in care odihnesc 3 celebritati (or so I heard): Yves Montand, Simone Signoret si Marc Chagall.

Milano, pamint romanesc

Mi-ar fi placut sa spun cu mindrie ca am intilnit multi romani in Milano. O spun, in schimb, cu tristete si scirba, pentru ca multi din cei intilniti acolo erau indivizi pe care i-as fi privit cu aceleasi sentimente si in Bucuresti sau la Polul Nord. Foarte putini turisti, foarte multe scursuri. Multi care stateau pe trotuare injurind trecatorii, multi care scuipau pe strada, multi care pur si simplu zaceau jegosi pe ghizduri de fintini. Putini turisti, veniti sa vada Domul si sa admire monumente. Cu siguranta multi dintre romanii de acolo au procedat ca noi: au incercat sa vorbeasca mai putin romaneste si sa ocoleasca aglomeratiile.

Sa nu ma intelegeti gresit: romanii nu sunt majoritari in Milano, dar reusesc sa-si puna amprenta cumva pe locurile ocupate. Erau, de asemenea, foarte multi asiatici, si se vedea ca nu dintre bogatanii acelui continent. Iar italienii, din cite am vazut, nu sunt natia cea mai ordonata si mai curata din Europa. Au, din pacate sau din fericire, o mostenire artistica extraordinara. Dar inclin sa cred, ca si in cazul egiptenilor si al grecilor, ca alta natie a creat toate acelea, si din asta n-a mai ramas tipenie. Dar poate exagerez.

Nu vreau nici sa ma lansez in discutii de genul: tiganii ne fac tara de ris. Cred ca suntem destul de priceputi noi insine, romanii neaosi, albi ca brinza, la asta, nu e musai sa dam vina doar pe tigani. Tot asa cum, desi urasc sa ascult muzica arabeasca de sculat cobra din cos de la Martinez, pe croazeta de la Cannes, nu inseamna ca sunt pentru interzicerea petrecerii timpului liber si al cheltuirii de milioane de euro a acestora in zona respectiva. Daca aia au banii si astialalti au pusculitele goale, ce sa facem? Traditiile se schimba, curatenia nu mai e obligatorie peste tot, graffitti e considerata mai mult arta decit mizgalire de pereti si tot asa, depinde de tusa. Productia de fake-uri e sponsorizata chiar de brandurile fake-uite. Unde era mai inainte ceva, acum s-a altoit cu altceva. Daca e bine sau rau nu pot sa judec eu, poate revenim la traditia conform careia apa dauneaza organismului. Cu atitia cercetatori, avem sanse sa constatam ca jegul chiar ne protejeaza ca un scut 🙂

* * * * *

Domul din Milano, ca toate domurile Europei, este in permanenta restaurare. Schelele au ajuns deja sa faca parte din peisaj, ca si reclamele care le acopera. De exemplu, la Milano acum pe Dom am vazut labartat un mesh imens cu Maybelline. Deh, capitala modei si a fitzelor, mi-am spus eu. Piata din jur era plina de porumbei, niste sute de oameni si gunoiul produs de toti acestia. Galeria cu magazinele de fitze era inchisa, din pacate sau din fericire. In mjlocul galeriei acoperite era un pian si citeva scaune din platic pe care stateau oameni si ascultau concertul. Sute de altii roiau in jur, vreo doi sau trei admirind galeria, restul facindu-si poze. Negri din cel mai negru soi incercau sa vinda chinezarii de bilci, cum vezi prin toate parcurile si la noi: yo-yo din cauciuc in culori tipatoare, masinute din plastic, maimutoi dintr-un soi de plastilina, avioane cu telecomanda, bete fluorescente de toate culorile etc.

Doua restaurante-pizzerii te imbiau sa iei un loc la masa si sa te linistesti pe terasa racorita cu aer conditionat. Mincare buna, vin bun, atmosfera placuta, din fericire fara muzica (sau poate ca era in surdina, acoperita total de zgomotul multimilor care se preumblau prin zona).

Seara am petrecut-o la Mercure, un hotel frumos si dragut amenajat, fix la iesirea de metrou Lima. In jurul acestei iesiri m-am simtit fix ca la metroul de la Eroilor, numai ca vinzatorii ambulanti nu au gherete din termopan si nu vad flori, ci cearceafuri pe care stau fake-uri Vuitton si D&G, ochelari de soare, umbrele si alte prostii. Spatiu rezervat minoritatii de culoare. Minoritatea romaneasca era si ea bine reprezentata, asigurind efectele olfactive de urina si jeg: siniora, siniora, prego… imi bag pula-n mata cu italiencele masii, a dat-o el repede pe straineza daca a vazut ca e ignorat. M-am intors brusc, a inteles c-am inteles, dar n-am scos o vorba. Si asta sub geamul camerei de hotel, pe un petic de iarba roasa si uscata, neudata cu lunile decit cu ingrasaminte organice.

Povestea e misto si cu locurile de parcare. Sistemul e urmatorul: te duci la tutungerie si cumperi niste hirtii verzi de 1 sau 2 ore si gauresti ora si ziua in care stationezi pe locul public. Noaptea e gratuit. Noi am ajuns fix cu 3 ore inainte de noapte, dar la vreo 5 tutungerii canci bilete de parcare. Ne-a asigurat receptionerul ca nu e problema cu ridicatul masinii, mai ales ca a doua zi era duminica, sa fim linistiti. Lasa, frate clientule, ca merge si asa, nu-ti face tu griji. Dar avind in vedere fauna care se odihnea prin preajma, aia care ridica masini erau ultima mea problema…

A doua zi dimineata, in jur de ora 9, am avut o alta surpriza. Cum spuneam, am inoptat pe unul din bulevardele principale. Care bulevard al capitalei modei (prostului gust) duminica dimineata in plin sezon turistic era flancat de-a stinga si de-a dreapta de sute de saci negri de gunoi care-si asteptau rindul la groapa. Si cred c-au mai asteptat mult si bine, ca nu parea sa se miste ceva, si sigur ar fi fost nevoie de citeva zeci de masini sa ia toate mormanele. Acuma, eu nu pot sa cred ca romanii sunt cei care coordoneaza sistemul de colectare a deseurilor menajere. As putea sa trag chiar concluzia ca romanii aia de soi rau s-au mutat la Milano tocmai fiindca acolo au gasit oamenii la fel de delasatori ca si ei.Timpul trece, turistu’ merge si asa.

Trist si suficient cit sa ma convinga ca nu mai am ce cauta acolo.

de la Portile de Fier la Venetia – var.1

Se prea poate ca virsta incepe sa-si spuie cuvintul: ma bucur ca am revenit acasa. Cred ca e primul concediu din care ma bucur ca ma returnez. De vazut am vazut multe si probabil ca as mai fi vazut daca as mai fi stat. Dar am vazut si lucruri care, sa fiu decenta, m-au obosit. La fel cum ungurii din Ungaria nu sunt fani ai ungurilor din Romania, tot asa eu nu sunt fan al romanilor din afara tarii. Dar sa vorbim despre lucruri frumoase si sa va spun pe unde am fost, poate va inspira sa mergeti.

Am strabatut cu piatra-n gura Serbia, Croatia si Slovenia, fara piatra dar cu oarece scirba o buna parte din Italia si cu nerabdare Franta. Am revazut cu aceeasi placere Austria si Ungaria. Am revenit acasa si am luat in piept, in nas si-n nerv traficul romanesc, drumurile noastre despre care acum citiva ani parca spunea domnul Basescu ca nu e o necesitate sa se transforme in autostrazi, mizeria noastra si saracia, turnuletele palatelor din Arad si Dolj, padurile superbe si muntii cu caciuli de nori. Nu vreau s-o dau in poezie ieftina, dar a fost, cred, pentru prima oara cind m-am trezit muta de uimire in fata frumusetii Romaniei. Dar despre asta poate cu alta ocazie. O portiune destul de lunga in Serbia se merge pe malul drept al Dunarii, si peste apa se vede Romania absolut superb.

Pentru cei care merg spre Italia, la capsuni, la cumparaturi, leisure sau la furat, cel mai scurt drum este Drobeta Turnu-Severin (judetul Mehedinti, nu Caras Severin cum zice neshte colegi mai culti) – Portile de Fier – Belgrad (S) – Zagreb (HR) – Ljubljana (SLO) – Trieste (I). Nu se plateste nici o taxa de viza sau de acces in Serbia, desi e vama si punct de control pasapoarte, dar se plateste drumul, nu foarte mult, contravaloarea a citiva euro (n-am retinut exact citi). De la Smederovo, cam cu vreo 60 de km inainte de Belgrad incepe autostrada, de pe care nu te mai dai jos pina in Franta. In granita sunt afise in sirba cu recompensa de 1.000.000 euro (daca am retinut bine) pt prinderea lui Radko Mladic. Mi-as fi dorit sa fiu norocosul cistigator, de ce sa mint :). O veste buna: se poate plati cu euro, desi cursul este stabilit de incasator, deci mult mai mare decit la orice banca sau casa de schimb (pe care, insa, nu stiu unde le poti gasi).

Drumul e bun, destul de putin aglomerat (am prins noi, cei de pe contrasens insa nu ar putea spune acelasi lucru). Noi am plecat pe 1 august, exact in ziua in care toti romanii din Spania si Italia veneau acasa in vacanta, astfel ca la toate vamile dintre Italia si Romania erau cozi de cite 4, 5 sau chiar 6 km. Daca noi am stat cam 45 de minute in fiecare vama, desi aveam in fata doar 30-40 de masini, nici nu stiu sa calculez cam cite zeci de ore stateau oamenii aia la coada. Asta ar fi cam primul dezavantaj, din fericire doar temporar.

Despre urmatoarea tara, Croatia, nu va pot spune decit ca e poate putin mai frumoasa, vazuta de pe autostrada, decit Serbia. Nu am vizitat nimic, daca nu ma insel nici macar nu ne-am oprit sa mincam. Am fi putut intra in Zagreb, dar ne grabeam sa ajungem in Italia si apoi, destinatia finala, Franta. Poate data viitoare.

Al doilea dezavantaj ar fi ca sunt foarte putine moteluri de autostrada. Daca locuri de mincat s-ar mai gasi, desi putine si destul de respingatoare, locuri de dormit canci. A trebuit sa mergem aproape 1100 de km pe 1 ca sa ajungem sa dormim in Slovenia, la Ljubljana, intr-un motel din oras, pentru ca singurul motel de autostrada era in aceeasi curte cu un casino, deci full. Dar ajungem si acolo. In parcarile destul de mari ale acestor restaurante de autostrada erau zeci, sute de masini ai caror posesori mincau pe capota ce-si adusesera de acasa sau cumparasera de la chiosc. O droaie de copii si foarte multe rulote si masini de familie asigurau coloana sonora. Am vrut sa oprim la popasul Plitvice (unde se poate si dormi), dar nu am gasit loc de parcare, asa ca nici macar n-am mai incercat sa aflam daca se poate dormi! Multi dormeau in propriile masini, cu copiii gramada (multi olandezi si sirbi, in special).

Ljubljana este un oras foarte scump. Nu l-am vizitat (inca) deci nu pot sa va spun cit e de frumos, dar de scump va garantez ca e. Am dormit la periferia orasului, cam la 1,5 km de autostrada, intr-un motel de 3 stele foarte dragut si superb aranjat (Ikea style, dar inspirat), la care ne-a costat 110 euro camera dubla, cu tot cu micul dejun. Am dormit in centrul Vienei si al Budapestei cu 90 de euro inclusiv mic dejun la 3 stele (e drept, era oferta, dar si aici era week-end). Motelul se numeste A Hotel si din pacate nu are site.

Slovenia e in UE si se poate plati cu euro fara probleme (vezi info despre raportul cu alte valute aici http://www.bsi.si/en). In holul hotelului am gasit zeci de pliante de promovare a tarii, a orasului, a imprejurimilor. Unul dintre ele era despre o pestera aflata destul de departe, fara indoiala cu nimic mai spectaculoasa decit a muierii, a ursilor, scarisoara sau alte citeva zeci de astfel de grote romanesti. O alta era despre o rezervatie si crescatorie de cai lipitani, gasiti citeva info aici. Nu va mai zic de traseele de biciclete on si off road de zeci si sute de km, inclusiv o brosura consistenta cu nenumarate pensiuni si trasee pentru biciclistii care aleg sa-si petreaca vacanta pe cele doua roti. Excelent. Aici chiar imi doresc sa revin cit mai curind.

Daca ati ajuns in Ljubljana inseamna ca ati ales sa mergeti prin Slovenia si, in consecinta, sa platiti taxa de autostrada. Dar pentru a ajunge la Trieste mai e o varianta, care ocoleste Slovenia, si anume prin Rijeka. Eu n-am fost, dar au fost niste prieteni de-ai nostri, care ne-au comunicat ulterior doua aspecte: GPS-ul a facut ca toate visele si i-a bagat prin oras, desi exista si posibilitatea sa nu intre si ca acolo au vazut niste viaducte construite la inaltime care i-a lasat masca. Pe linga faptul ca ai fi avut ocazia sa vezi marea, prima oara dupa ce ai iesit din Romania. Poate data viitoare o iau pe acolo, desi e o portiune de vreo 50-60 de km fara autostrada, de la Rijeka la intrarea in Italia.

Peste Trieste sar, fiindca l-am ocolit, si ajungem la Venetia, primul oras italian vizitat. Am plecat cu regrete, as fi vrut sa vizitez colectiile Guggenheim si Palatul Dogilor. Dar un puhoi de oameni se imbulzea permanent in vaporase, gondole, alei, poduri, podete si punti, faleze si barci incit m-au lasat nervii. Pe linga ca ar fi trebuit sa stau la coada multe ore ca sa iau biletele. Venetia mi-a placut foarte mult, pentru ca imi plac orasele vechi si mai rup si ceva istorie. Suficient cit sa fi asteptat cu nerabdare sa ajung aici. Am aflat cu o umbra de regret sa nu exista extrasezon in Venetia, prin urmare probabil ca va mai trece ceva vreme pina sa vad acele muzee.

Nu mi-au placut gondolele. Adica nu pot spune ca erau urite, desi semanau, vorba altui prieten cu niste dricuri, dar urasc tigania gondolierilor de a sta pe un covor persan care pare adaugat ulterior. Si nici nu cinta si sunt imbracati ca orice particular, daca ii vezi la o terasa nu stii ce sunt. Foarte putini au costume traditionale.

Nu mi-a placut mirosul de igrasie inerent, dar pot sa accept ca face parte din farmecul lacustrei localitati. Ce bine ca mi-a placut Bacovia, aveam cuvinte sa descriu ce vedeam, desi ciolanul ud se coclea la 40 de grade in loc sa dirdiie la -10.

Am servit un prinz excelent la Laguna Blu, din pacate mi-e greu sa va spun unde anume este (pe linga Rialto, pe stradute). Este unul din cele doua restaurante in care chelnerii sunt romani unde va pot spune ca am mincat bine si am fost serviti excelent (celalalt este in Ungaria). Copiii astia erau chiar foarte tari (un el si o ea), aveau o masa de romani, una galagioasa de geriatrici italieni, vreo dua de nemti si una de francezi si cu toti incercau sa vorbeasca pe limba lor. De cele mai multe ori le iesea. Mincarea buna, ne-au si recomandat ce sa luam, desi ne-au garantat ca totul se face local si e foarte bun. Bacsisul e inclus in nota, dar nu s-a suparat nimeni ca am lasat doi euro peste 🙂

Am iesit din Venetia si am pornit-o spre Milano, unde voiam sa inoptam. Si rau am facut, dar despre asta poate miine.

PS: Am reusit sa adaug citeva poze. Am redenumit postul cu var.1 in coada.