Sputa unei generații

FullSizeRenderCe-a mai rămas din noi, doctorii? Ce-a fost, de fapt, vreodată? O iluzie, un mit, o ”școală” de care auzeai, din bătrâni. O adunătură de oameni. Unii mai vocali, alții mai peltici, unii zei, alții lepre, figuri unite sub semnul cearcănului și-al halatului cu buzunar ticsit. Niște obosiți. Obosiți cronici. Obosiți de povara muncii la negru, tratăm oameni cu negru sub unghii, într-o țară cernită, coclită de cald și scăldată în secetă. În timp ce Patriarhia se roagă pentru ploaie, noi ne rugăm, din nou, pentru drepturi. Nici n-am ridicat bine vocea că începe din nou sfada. Cum că am fi de fapt niște bogați. Niște burjui. Niște paraziți care sug sângele poporului. Șpăgari. Funcționari. Funcționari? Noi nu mai funcționăm de mult. Disfuncționăm. De-un ev trăim în nevroză. Suntem tabloul pe care l-ați pictat. Icoana noastra nu mai face de mult minuni. Doar stoarce ocazional o lacrimă la care, vremelnic, se mai închină câte unul. Noi n-adunăm săruturi și temenele. Noi, nu voi, suntem cei în genunchi. Am adunat sputa unei generații care c-o mână ne-a mulțumit și cu două ne-a ars palme. Asta v-ați dorit? Asta ați căpătat. Și v-o spun și unora, și celorlalți. Medici și pacienți deopotrivă. Suficient cu jelitul mortului. Nu-l cheamă Lazăr, deci nu e înviabil din morți. Prototipal pentru România, îl cheamă Lăzărescu. Lăzărescu moare, în fiecare zi, pe vreo secție. Sau se naște în timp ce moașele și lăuza își șterg, reciproc, transpirația. Căci e cald, și climatizarea costă. Lăzărescu palmează, căci încă n-a auzit de lege, doar de tocmeală, plata pentru pinionul schimbat. Dacă e băiat de băiat, nu-l doare prin bască. Dacă e speriat de speriat, merge acasă și începe să coacă paranoia. Mai e mult până vin și mă saltă? Poate ar trebui să mă opresc. E hora nebunilor. Cine dracu’ poate să mai iasă din ea acum? Cum să desfaci, azi, ce s-a ferecat cu-atâta dibăcie și talent în zeci, și zeci, de ani? Un singur păcat și nu te mai spală o mie de ape, și noi, doctorii, am adunat atâtea păcate. Mai vine câte-un Gulică și zice, suveran, ”lasă că vă știu eu, am trăit, mi s-a întâmplat asta și asta și asta”. Și adevărul e că unele povești sunt grozave, îți stă mintea-n loc și privirea în gol și te gândești: e coleg de-al meu? Practicăm, cumva, aceeași meserie? Am trecut prin același loc, am parcurs același drum? Am pierdut aceleași nopți, ne-am tocit aceleași coate? Ne-am ros aceleași unghii și ne-am înfundat aceleași coronare? Suntem una? Nu, nu se poate. Nu suntem una. ”Ei” sunt ei, și ”noi” suntem noi. Câți mai suntem? Câți mai sunt? Nu știi. Ne-am decrepit. Ne-am cotropit. Ocazional te mai întâlnești cu câte unul care-ți place, și când te uiți în ochii lui, măcar pentru un moment, îți spui nu, încă nu. Încă nu ne-am dus de tot. Nu suntem chiar praf. E suficient să te uiți la unul. Cum iese pământiu din gardă. Sau cum își face sufertașul dimineața când soarele încă sforăie dus, căci trebuie să intre în sală la prima oră. E suficient să te uiți cum mănâncă pe sponci, c-o mână înfulecă în timp ce se uită la ceas. Nu, nu pleacă de la muncă. Se duce, mandibula încleștată, înapoi la serviciu.

Plutim ca bibanii într-o mare de lozinci. Confetti prin piața Centrală. Doctorii salvează vieți. Doctorii performează miracole. Mai sunt și doctori buni prin România. Unde-s doctorii d’antan? Ce s-a ales de doctorii noștri? Cu respect vă anunț, noi nu suntem doctorii ”voștri”. Ne suntem doctorii noștri, de multe ori unul altuia, și-așa cum vă plângeți de noi ne plângem și nouă. Cu ponoselile de rigoare. Până când nu mai crede nimeni în nimic, se-așterne mai întâi disperarea (oh, ce le mai place babelor când consumă colivă disperată) și-apoi tâmpita abulie, și ne întoarcem la jug. Jugul e simpatic și profitabil dacă te-apuci să faci un bișniț din el. Găsești mereu câte un om de asuprit, de ce să nu profiți un pic de asta, mai ales când te îmbie? Hai, dom’ doctor, că oameni suntem, știm și noi cum vă plătesc. Oameni sunteți? Acum v-ați trezit să fiți oameni? Dar mai deunăzi când nu vă crăpase buba unde erați? Unde-ați fost când ne-au trebuit oameni? Voi, de prin primării, unde-ați fost când v-au putrezit dispensarele? Voi, de prin cătune, ce-ați mâncat când vi s-a închis spitalul orășenesc? Vă spun eu ce-ați mâncat. Usturoi. Usturoiul e panax universalis. Și, culmea, dacă nu mănânci nici gura nu-ți pute.

Voci. Aud cum se ridică voci. E-un susur plăcut. Măcar atâta. Măcar atâta am făcut. Da, de mine vorbesc. Există un ”mine” supra-numerar, câțiva care au tot fluierat în biserică în timp ce, anesteziați, confrați de stetoscop roboteau în poziția climpoțelului, care pe-un salon, care prin birouri. Tehnocrați. Birocrați. Certocrații de serviciu. Deloc surprinzător, noile voci sunt furioase. Literar fragile dar sincere. Sinceritatea n-are trafic și monedă. Dar îndurerează. În sfârșit ne doare cu fundal sonor. Nu că nu ne-ar fi durut, tăcut, și în trecut. Ne-a durut până la hohot. Și tot ne-am făcut treaba. Și tot ne-o facem. Ați venit, cu taior și toc, cu costum și cravașă, și-ați decis că e sărăcie. Distinși demagogi, serios că nu v-ați înșelat. În această breaslă am șlefuit o ciudată sărăcie. Din sărăcia noastră s-au operat oameni cu șnur și fermoar din piață, s-au cârpit endoscoape cu leucoplast și s-au reșapat instrumente. S-au mobilat cabinete și s-au cumpărat mănuși. Și ocazional mașini de fițe. Din nemernicia noastră ne-am clădit, și în nemernicia noastră am trăit. Ne-am cununat, ne-am încuscrit, ne-am cumetrit de multe ori printre noi. A avut nevoie finul de post, du-te finule la cine te trimit. A suspinat nora, ia noro de-aici și fă-ți post. Medicina n-a fost niciodată o republică platoniană, chiar dacă născută e din aceeași peșteră. Pe la noi a fost un cnezat de menumoruți în care diverși vodă prin lobodă mai întâi s-au bătut cu turcii, și-au trucat apoi victoria și, în uralele boierimii, au mai ctitorit câte-o biserică. Cred că puțini mai pricep cât de ticăloși ne-am făcut, de fapt. Nu om cu om. Cât neam cu neam, prieten cu prieten și familie cu familie. N-ai cum să reconciliezi vocea sănătoasă a dizidentului cu halena fetidă a prestatorului de servicii. Ștampila supremă a funcționariatului ne-a înfipt fix în Dostoievski. Trăim în crimă și pedeapsă.

Eu am vrut, fără să pricep din ce motiv mai exact, să ajut. Aș fi putut să scriu, mi-aș fi văzut de ale mele. O fi fost vreun histrionism, vreo rană narcisică, vreo moaș’sa pe gheață care m-a convins să mă înham la acest car cu boi. Sunt foarte aproape să constat că mi-am trăit jumătate de viață în halat, și-apoi voi îndrăzni să spun că majoritatea vieții am fost doctor. Cât încă sunt minoritar, păstrez luciditate. E singurul meu adevăr. Eu mi-am dorit să ajut. Când eram mic și disecam la Veronica, cu masca pe față și lacrimi în ochi de la formol mă gândeam, în idioțenia mea, că asta trebuie să faci. Să-ți otrăvești corneea ca să înveți să ajuți. Unii oameni își învață meseria la capul patului, alții la patul capului. Cred că fac parte din a doua categorie. Statul român mă vrea în prima. Și totuși mi-am dorit să ajut. Uneori să mă lupt cu morile de vânt. Cu morile de moarte. În perpetuă scârbă de neam și țară prin anii de frondă m-am agățat de acest gând. Că necăjitul ăla de pe patul putrid n-a avut de ales și-atunci de ce m-aș plânge eu? Până la urmă el e ăla bolnav, nu eu. Asta înainte să încep să observ bolile de halat. Care la inimă, care la plămâni. Într-o perioadă îmi imaginam cum doctorul ”murdar” are halatul psoriatic, cum cel care refuză șpaga are de fapt coloana cu spondilită, de-aia nu se îndoaie. Când îl vedeam pe bașoldul cum coboară, onctuos, din mașina hidramat îmi impuneam că de fapt e nu doar obez, cât diabetic, de-aia are nevoie de o pulență.

Sunt visător. Poet. Rupt pe undeva de toate. Trăiesc cu aceeași convingere pe care-o știu la camarazi că treaba mea e să-mi fac meseria bine, cât timp mi-o fac bine e treaba fiecăruia cum își suportă firea. Corb la corb nu-și scoate ochii. Nu ridica sabia, nu-ți trăda confratele, taci tu măcar de tăcerea lui. Până n-am mai putut. Poate se-aproprie clipa când numărul neputuților se-adună. Sau poate nu. Dacă știu ceva despre neamul meu, e că are gena umilinței dominantă. Se consumă, în savoare, adaosul de insultă la injurie. Urcă periodic la suprafață ca o spumă elanul feriștilor, și-apoi leseferiștii susură. Și-mi urcă în urechi Topârceanu și ”ce-ai cu noi, bă, de ce vrei să dăm cu var”. Definitivă apreciere.

Și totuși. Totuși vine-o zi. Vine o zi când scabia asta care ne mănâncă, ne-otrăvește, ne consumă își va găsi un tratament. Nu cred că vine dinafară. Tot dinăuntru o să o lovim. Nu e om în care eu să nu fi dat. Pe bun merit. Cu fiecare articol scris. Acel om din dinastia Ascarizilor care s-a căcat pe el de jurământ. Ăla nu e om. Ăla nu e doctor. Nu e om pe care să nu-l fi pictat în acuarelele sputei pe care mă simt obligat să mi-o spăl cotidian pentru că el, și nu eu, a gândit că ”se poate și-așa”. Pentru el eu mi-am luat flegme de la oameni care nu mă cunosc și care n-au stat vreodată să-mi judece mie faptele, cât faptele lui, și-ale lor. Am îndurat niște ani. Mi s-a cam luat. Și mi-e ciudă că am petrecut ani în critică și în înverșunarea luptei când poate-ar fi meritat să discut mai degrabă cu celălalt. Cu omul bun, cumsecade, bun de pus la rană. Omul care pricepe nu doar carte cât și menirea lui de-a-și pune obrazul în joc.

Căci astăzi îndrăznesc. Am, în cele din urmă, puterea să o fac. De unde sunt, prin ceea ce fac, nu mai e loc de rușine. Duc o viață bună. Aici. Am tot ce mi-am dorit, și-mi doresc încă multe altele. Un singur of mi-a mai rămas. Și poate-am să mă distrug în scopul de-a mi-l satisface. Mi-asum asta. Eu nu pot trăi, până la urmă, cu conștiința că, dincolo de celula mea de normalitate, continuă ciuma. Nu îmi pot reprima nodul din gât când citesc despre doctori arestați. Nu pot să pretind că nu mă privește. Nu mă pot preface. Și nici nu pot să o iau în van, sau s-o las cu ușurință să-și prelingă seva pe mine realitatea că murim. Pasiv, aș putea spune că, măcar așa de icnetul morților se va trezi, unul, la un moment dat să facă ce-i de făcut și România să aibă o sănătate decentă. Cine s-o nimeri atunci prin spitale, cât de bine pregătit va fi, câți bani va avea pe ștatul de plată, cine știe…Dar mi-aduc aminte. Și e o amintire din viitor. Cândva părintele meu bolnav va avea nevoie de grijă. Cândva copilul meu, dacă pățește ceva, va avea nevoie de doctor. Aș putea să fug. Aș putea să-i car după mine în Occident. Am prieteni. Cunosc oameni. Există locuri. Mai bine m-aș pune să adun bani albi pentru zile negre, nu? Mult mai simplă varianta, ducă-se dracului România și medicina ei, până la Vienna faci mai puțin cu avionul decât cu mașina până la Brașov.

Dar apoi îi văd. Pe ei. Cealaltă familie a mea. Locul de unde mă trag. De la an la an mai bătrâni. Oase bătrâne. Articulații diforme. Creiere ciuruite de emboli. Utere cu copii înăuntru ai căror rinichi nu merg și părinții plâng, disperă, încotro să o ia? Prieteni din copilărie peste care a dat năpasta. Și ei sunt neam. De România pot propune că mi s-ar rupe. Dar de ei? De ei nu pot, și nu vreau, să mă rup. La fel cum nu mă pot rupe de doctorii pe care-i știu și care lunar îmi spun aș pleca, dar nu îmi vine. Au și ei neamul lor ca și mine. Asta nu vrea să însemne că cei care-au plecat au greșit. Deși, dincolo de libertăți și dreptul să-ți cauți destinul, cred că au greșit. Au greșit dacă au plecat că nu se mai putea. Sau poate că mă simt, pe undeva, vinovat că prin tăcerea noastră le-am dat drumul lor într-o bejenie fără sfârșit. Zic că au greșit pentru că acum se uită de-acolo, aici, și treaba noastră a rămas să ne ocupăm de cei pe care i-au lăsat în urmă. Nu ne-am cernit, încă mai sunt doctori buni în România, doar că mai puțini care să poată opună bestiei dezumanizării o voce clară, fie ea aspră ori ba, dar clară care să spună ”nu”. Pe aici nu se trece.

Bancul traficat la noi în familie, înainte de 1989, era ”cine pleacă ultimul din România să nu uite să stingă lumina”. Puștii născuți după Revoluție n-o să-l înțeleagă. Generația mea râde, și plânge în același timp. Am dreptul să cred ceea ce cred, să spun ceea ce spun, să scriu ceea ce scriu. Mi-am câștigat dreptul ăsta în lunile când îmi așteptam părinții de la adăpostul raiului din margine. Am crescut într-o familie cu un părinte care a umblat, din 1993 încoace, prin lume ca să avem ce ne trebuie. Și-un altul care, îndărătnic, când am vorbit să emigrăm a zis nu, eu vreau să mor în pământul patriei mele. Și mi-a luat 22 de ani să pricep ce-a vrut să zică în ziua aia. Și cred că înțeleg astăzi mai bine decât atunci.

Astăzi stau și scriu. Exista o vreme, acum ani inumeri, când în ziua asta ne trezea mama, și ne spălam la vailing, și ea ne freca bine după urechi și apoi ne verifica unghiile. După care scoteam hainele de duminică, tata era deja îmbrăcat, cizmele date cu cremă și periate înadins, și cu pălăria ai bună, și punea caii la ham. Și apoi ne puneam cuminți pe o băncuță, în spate, și-o luam spre Sâmbăta. Era sărbătoarea favorită a mamei. Și era soare, și munții se vedeau clari în depărtare, cu umbre de zăpadă pe ei. Și din locul ăla de basm, cu aromă de tei în fața porții, porneam. Către țara de nicăieri unde primeai un pic de mir, și poate turtă dulce. E un timp pe care n-am să-l mai primesc niciodată înapoi. Și ce e ciudat, cel mai ciudat dintre toate lucrurile ciudate, e că fiecare zi care se scurge e o zi mai puțin. Ne tot ducem dinspre lume, înspre lumea de-apoi și tot ce lăsăm e o amintire.

Și asta îmi doresc să fie amintirea mea despre mine când n-am să mai pot să fac mai nimic.

Că am trăit, și-am muncit, și-am vorbit despre ce mi-e drag mie pe lumea asta. Și ce mi-e drag mie nimeni și nimic nu va putea să-mi ia, să scuipe pe sau să-și bată joc de.

Mie mi-e drag că sunt medic. Primul medic din neamul meu și poate ultimul. Și nu mi-am dorit lupta asta, anii de când trăiesc printre lupi. Dar, vorba lui taică-meu, când trăiești printre lupi nu-i musai să urli ca ei.

G

Făcute și nefăcute

Că m-am ”retras” din viața publică într-o bună măsură nu (mai) e un secret. Ca tot omul la dezintoxicare, constat cu cotidian frison multele, și subtilele, schimbări pe care le adusese oina contra statului, de-a lungul timpului, asupra minții mele. În primul rând cinismul. În al doilea rând rânjetul, ocazional, din scris, vis-a-vis de teme care altfel ar trebui să-ți dea oarecare pauză, în cap. Și-apoi produsul la normă însemna că, uneori aproape echimolar, emanam maculatură pe lângă lucruri lângă care m-aș simți bine oricum, oricând, oriunde. De maculatură nu poți fi mândru. Cel mult poți să regreți risipa de hârtie.

Dar cum stăteam eu azi dimineață cuminte în lumea mea ceva – culmea! – ceva absolut inocent a avut darul de-a mă stârni înapoi din propria mea pasivitate, proverbiala lene care-mi păstrează cât de cât intact compasul moral prin cuptoarele coclind ale capitalei. Anume un material al Ioanei Lupea despre ”sănătate mintală, bărbați și criza economică”, un concoct obișnuit de banalități presărate cu truisme vis-a-vis de boala psihică la bărbat, obligatoriu peisagistic trecând prin Demonul Amiezii lui Solomon (sic!), cu o țâră de psihanaliză și suicid la felul trei. E și depresia un hipsterism, cum ar spune prietenul meu puternic tatuat între două fumuri. Ce mi-a zgâriat corneea în schimb e că în text sunt menționate două medicamente. Numele nu-l voi spune. Numele, de fapt, nu contează.

Altceva contează. Altceva a contat pentru mine. Ce-a contat pentru mine e că, în text, e menționat numele de brand al medicamentelor. Mi-e cam cald și un pic cam silă să elaborez asupra reacției de jet pe care-am avut-o în fix momentul respectiv în timp ce-mi treceau prin fața ochilor experiențe din varii perioade în care, din diverse cauze, a trebuit să traforez primprejurul realității că, ironic, tocmai medicamentele respective nu se găseau în farmacii. Licența de brand în cazul amândorura a expirat de ceva ani. Bine, nu numai lor. Mai sunt, în psihiatrie, niscava. Companiile care le-au împins ani la rând pe piață cu mult umpf și aplomb, în noua configurație în care Statul le-o dă la plăsele, s-au uitat cum vânzările plonjează către o zonă nesatisfăcătoare pentru agent, și toată liota de deasupra-i. Doctorul care primise și el ”să mănâncă și gura lui o pâine”, și care a pompat cât de cât onoris causa produsul lui Lolec care era mai bun decât al lui Bolec pentru că așa îi zicea rep-ul medical a aflat că poate anul ăsta nu mai merge la congres. Că e greu cu fondurile de sponsorizare. Și-atunci, ultima redută? Articole de ”sinteză”. De sfârlează cu fofează. De Victor Ion Popa. Al cărui nume n-a fost folosit în van în acest paragraf.

Ioana Lupea, uite ce știu eu, și tu ești foarte pe cale să afli. Tu nominalizezi două antipsihotice, dintre care unul zici că se vinde cam ca pastila aia de dureri de cap (pe care, între noi fie vorba, n-aveai nici pe aia voie s-o menționezi pentru că sunt multe preparate cu ibuprofen pă prin farmacii). Și-aici e prima ta mare eroare, și impardonabilă în același timp. Nu e frumos să faci reclamă mascată, Ioana, pour la bonne bouche. Farmacopeea de antipsihotice e sensibil mai largă, mai lungă și mai nuanțată decât cele două. Și-apoi, nu știu alții cum sunt, dar eu nu-mi bazez gândirea clinică pe ce scrie în Medipedia. Din nou, că poate nu s-a înregistrat, nu e frumos să faci reclamă mascată, Ioana, pour la bonne bouche. Trec peste faptul că sursa de informare e îndoielnică, puteai foarte bine să întrebi ANM-ul ce fac produsele respective, sau să te uiți în ghidurile de practică psihiatrică de pe website-ul Ministerului Sănătății. Sau să citești pur și simplu prospectul care e copiat pe website-ul cu pricina într-o formă tradusă și abreviată, după care face trimitere la un forum pe care eu dacă aș fi pacient înregimentat l-aș citi doar dacă n-am un film bun la care să mă uit în timp ce-aștept să-mi răspundă doctorul la telefon (sperând, cuminte, că răspunde).

Ți-o spun ca unul care umblat un pic prin toate, inclusiv prin lumea Pharma, și care-a căutat să păstreze cinstea obrazului în tot ce-a făcut și face. O să îți pară ciudat că mă interesează mai mult să taxez fandaxia ta decât logoreea latrină a colegilor despre fenomenul Vaslui, dar – curios nu-i așa? – îmi pare că ele au legătură. După o lună de discuții intense despre sănătate mintală, psihologie, psihiatrie, lipsa serviciilor etc nu strică să ai și-un articol în care așa, en passant, să aduci aminte de două pastile ”dibace”.

Unele lucruri pe lumea asta se fac. Nu importă dacă se fac bine sau prost. Mai bine să faci făcute decât nefăcute. Zic și eu. Dar alte lucruri, ei bine alte lucruri nu se fac.

Și articolul tău nu se face. Știi de ce nu se face? Din același motiv pentru care DNA-ul i-a luat la lunetă pe oncologii care prescriau citostatice mai scumpe că așa le șoptea lor un porumbel. Pentru că accesul la sănătate nu e funcție de brand, cât de nevoi, acces și finanțe. Iar pacientul are dreptul a) să fie informat corect, b) și să aleagă, împreună cu doctorul lui, cea mai bună soluție pentru el. Or asta implică și buzunarul. E de altfel și motivul pentru care rețetele ălea electronice nu conțin nume de branduri cât ce se numește DCI – denumirea comună internațională. În cazul de față, Ioana Lupea, denumirile sunt quetiapinum și olanzapinum. Eu știu vreo trei, hai patru denumiri din fiecare substanță activă funcție de compania care le pune pe piață. Nu mai vorbim de generice care vin fix cu numele ante-menționat. E posibil că nea corporatistul își permite produsul original, e posibil că nu. Nu e treaba mea ca doctor să-i zic ”ia pastila asta că-i mai bună”. Eu nu-i dau ”pastila bună”. Eu îi dau medicamentul recomandat.

Astfel că am câteva rugăminți publice Ioana, fără supărare:

1. Rog redacția Adevărul să retragă articolul tău de pe website și să publice o erată prin care să-și ceară scuze pentru faptul că a încălcat legile în vigoare privind regimul de publicitate al medicamentelor

2. M-ar bucura și dacă tu, persoană pe care altfel ocazional o citesc, ai admite că ai gafat într-un fel incompatibil cu calitatea de speaker public. Să nu uităm că un concept internațional de drept este că ignoranța nu e o scuză. Deci chiar și în varianta arcană că n-ai știut că medicamentele ălea sunt branduri, nu substanțe, tot nu iese bine.

Cât despre colega mea și relația ei cu cele două companii care comercializează produsele cu pricina, nu-mi rămâne decât să mă uit, curios, dacă va avea sobrietatea profesională să facă publice relațiile și cu una, și cu cealaltă, de-a lungul timpului. Pentru că dacă sunt, și dacă numele ei apare asociat cu reclama mascată dintr-un articol de ziar la amândouă, nu-i frumos pentru reputație.

G

Cind copilasii plinge si boala n-are leac / ma uit lung prin vizeta cum paznicii se cac

Urla blogosfera, se cutremura in hohote facebook-ul, cad ziaristii pe sub laptopuri de emotie cind citesc adinca elucubratie de simtenie omeneasca slobozita de puscariasa Monica Aroganta Ridzi.

Bai, citesc si pling, citesc si hahai zbuciumat ca un limax pe care pui sare si simt ca nu fac totusi suficient ca sa subliniez densitatea trairii lirice pe care o resimt precum resimte un paduche o chelie data cu briantina.

S-o luam pe rind, in ordine, cu metoda de combatere la indemina:

„Dau vieţii mele scurt răgaz / Un ceas / Sunt stâncă, munte şi zăgaz / Nu voi ceda ce mi-a rămas”.

Epic, contondent si absolut incoerent. Eu nu dau vietii scurt ragaz un ceas, ca n-am de ce, ca ce sa vezi, eu nu-s la bulau. In plus, nici nu-mi permit ceas, ca altii, fiindca-s un om sarac si cinstit, nu la altii (nu mai e nevoie de link aicea, da?). Sa dai ragaz oare inseamna sa lenevesti? Cum, nu sunteti la munca silnica, 18 ore pe zi? Ar trebui, n-ati mai avea energia creatoare de a maltrata laptopul. Asta cu cedatul e buna, dar nici n-ar fi nevoie sa cedati nimic, ca se cheama confiscare a averii dobindite ilicit. Nasol ar fi fost, este? Ramineau naibii copilasii fara vile!

Doamna, sa fii stinca inteleg, e ceva mare, greu, de spart cu toporul, munte e oarecum acelasi lucru, deci ok, dar (si) zagaz?? Zagaz? Femeie, cred ca nu stii ce inseamna cuvintul. Nu-i bai, nestiutori poetici sunteti multi. Ia de-aci hint:

ZĂGÁZ, zăgazuri, s. n. 1. Stăvilar, baraj, ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune când sunt ploi mari, torențiale. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, obstacol. 3. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să curgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc. 4. întăritură de protecție făcută în țărmul unui râu pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. – Cf. sb. zagata, zagatiti. De aici

Adica si stinca si lac, bre? Probleme cu formele de relief, cu ontologia sau cu starile de agregare? Complex, oricum. Inteleg ca ratiunile de rima (ragaz cu zagaz, mare gaselnitza, ce sa zic) merge cu orice, dar tot din ratiuni de rima puteati incerca macaz, necaz, pricaz (asta e bun chiar), topaz, pirleaz, viteaz, praz (din zona dvs), cacareaz (de gustibus), ceapraz si multe altele, dar mi-e lene sa creez acum, ma intelegeti, am burta in crampe.

„Nu a contat că sunt un om drept / Că niciun leu nu am luat / Că nimeni nimic nu mi-a dat / Că atribuţiile mi le-am respectat / (…)”

Si io’s om drept, cucoana, ca ma controlez. Dar eu am luat si lei si euro. Am pretins si am luat. Si o sa mai pretind si-n continuare si o sa si iau in continuare (in forma continua sau continuata, pentru cunoscatori). Mie mi-a dat toata lumea. Vezi, aici ne diferentiem, pentru ca eu is simpatica si matale nu. Eu nu respect atributiile (ca deh, respectu’ e pentru oameni), dar macar mi le stiu si le indeplinesc sau plec.

“Nu a contat că sunt un om nevinovat

Nu a contat că sunt un om bolnav 

Nu a contat că doi copii mici rămân fără mamă“

Tanti, devii patetica. Daca erai nevinovata, nu erai in puscarie (nici eu nu-s). Daca erai bolnava si stiai, ce cacat te-ai mai apucat sa furi? Si daca aveai copii, ce te-a gasit sa faci ce-ai facut, daca stiai ca pedeapsa pt. furt e puscaria?? Sau cum, daca furam da’ suntem bolnavi e ca si cum ne-am face rost de bani de medicamente? daca erai bolnava stateai mata acasa, crosetai ca sa te menajezi si vindeai macrameuri si fulare sa-ti scoti de tratament. Ai vrut sa faci banutz bogat, taci si sapa, da-te dreacu’. Si lasa ca copiii au si tata. Nu? Sau i-ai facut cu SF Duh?

“Gândul îmi zboară spre cei doi copii ai mei

Cei doi îngeraşi, Maria şi Andrei.

Cu gândul la ei încerc să rezist

Deşi inima-mi plânge şi sufletul îmi este trist

Mă simt tot mai rău, slăbită, fără puteri

 Îmi vine să plâng, am mari dureri 

Incerc să rezist, dar îmi e foarte greu 

Dacă voi muri mă rog ca de cei doi copii să aibă grijă Dumnezeu“,
de-aci: adev.ro/nq004h

Lasa femeie copiii, ca aia n-au furat si nu au nici o vina. Aia care a furat esti tu, copiii vor avea o viata mai buna, sau macar mai decenta, fara asa model in familie. Ingerasi sau omuleti, oricum ai da-o, alora le e mai bine fara tine. Si daca ti-au mostenit boala, atunci cu atit mai mult n-ai nici un drept sa ii invoci aici, fiindca e circumstanta agravanta; e drept, nu e instanta sa te judece pentru asta, dar o fi Dumnezeul ala de care zici. Dureri e bine sa ai, ca intelegi prin ce trec multi, sa plingi iar e ok, prin plins chiar si noi, astia saraci si nefuraciosi, ne mai scapam de suparari, tristetea e buna si ea, ca ti-ai produs-o singura, desi indirect, iar daca mori apai numa’ Dumnezeu, prin trimisii sai pe pamint, popii, vor avea grija sa nu duci lipsa de nimic.

Cum fai, fi-ti-ar tie saminta de ocara, indraznesti sa fii nesimtita pin’la cer si inapoi, sa furi cu constienta, sa minti, sa-ti primesti pedeapsa si sa zici apoi ca ai doi copilasi, esti pe moarte din cauza unei boli necrutatoare si incurabile, sa te ceri gratiata si crutata de mai mari, sa te zbucumi si sa te plingi ca la Maruta-n canapea de ce conditii esti nevoita sa induri, apoi sa mai si participi cu emanatiile astea cacacioase la un concurs de poezie “penitenciara”. Stii ceva, cucoana? Daca aveai demnitate, cind te-au prins astia si te-au condamnat, trebuia sa aduci probe ca n-ai furat si sa alegi caile alea nepatetice sa dovedesti maselor ca esti nevinovata. Daca aveai suflet de mama nu te apucai sa faci copii, stiind ca boala ta e una nasoala si care se poate transmite copiilor. Daca nu voiai doar sa apelezi la cei cu creier bovin, mare da’ moale si zemos, care iubeste elodiile, violurile conjugale si tigaile draicucar, nu scriai ca si cum numai pentru faptul ca ai copii si esti bolnava faci talica acuma ceva ani prin “facultate”.

Talent nu ai, nu te mai contorsiona degeaba, aia cu Dumnezeu e cliseu, le iese si la atei cind se screm mai tare. Dar ceva din aroganta aia ti-a ramas. Anume taman ce-i mai prost: crezi ca daca tanti florica din cracanatii vascautilor, care abia citeste cifrele de la cea, da’ alapteaza de 15 ani la plozi pe care-i bate barba-su cind vine pilit de la tractiru’ satului, se smiorcaie ca-ti intelege durerea materna ai cistigat ceva, esti si destul de proasta. Esti subiectul pe care daca aia il deschide isi mai fura una in gura de la sotu’.

Si da, mori! Macar comentariile de regret sunt mai sincere ca voma asta a ta. Pentru care ai luat si premiu, fute-te-ar norocu’, dar mi-e ca asa slabita cum esti nu rezisti nici sub ala.

andreanum

Sine ira et studio

Fără furie sau părtinire. Așa zice Tacitus când scrie în Anale de domnia lui Augustus, apoi Tiberius, Gaius, Claudius și Nero. Nero infamul. Nero, care-a dat foc Romei. De război, și crime de război, a rămas de-atunci tradiția să vorbești la rece. Fără nervi. Fără patimă. Fără să fii partizan.

Lucru greu de făcut când ești medic și vorbești de medici. Poți fi acuzat, pe rând, de oricare dintre ele. Ori că scrii la nervi (m-am obișnuit de mult să fiu etichetat ”disperat” de diverși inspirați ai presei). Ori că – evident – iei partea breslei. Dar dacă îmi încep textul cu Tacitus, pesemne că vorbesc de un război. Și crimele dintr-ânsul.

De unde ideea? Florin Chirculescu, întâi-descălecătorul nostru, al ”noilor dizidenți”, a ieșit din lunga hibernare prijeluită de lansarea celui mai recent roman, într-un articol publicat de IPP (Institutul de Politici Publice) și preluat de Adevărul. Tema, deși grosier vastă în scop și vagă în constituție, atinge la un moment dat problema salariilor medicilor dar mai ales a ”plicului”. Ca unul care-a luptat, în ultimii ani, public pentru înlocuirea facilului ”șpagă” cu mai-adecvatul termen de ”plată informală” am avut o plăcută tresărire când am regăsit sintagma (care, în originar, îi aparține economistului maghiar Janos Kornai) în șapoul introductiv la articolul din Adevărul. Succint, doctorul Chirculescu (încă) îi spune ”plic”. Ce-o fi în plic, nu știm exact. Presupunem că bani. Admit că m-a mirat, mi-a oferit pauză și-apoi m-a lăsat pe gânduri concluzia dânsului că sistemul de sănătate a fost ”susținut” de plic, în toți acești ani. Și mai mult m-a mirat confesiunea, alifie la ipocrizie, că doctorul Chirculescu ”așteaptă” plicul.

Pentru că, deși dibaci plasată ca o raționalizare ex aequo a motivului prin care se oferă, și se acceptă, plăți informale, îmi pare că nu reflectă adevărul. Adevărul îl găsești în nuanța pierdută printre rânduri din ce spune doctorul Chirculescu, adică de fapt relația de condiționare informală prin plată, în relația medic-pacient. Plicul este o recompensă, nu o formă de plată nefiscalizată. Dar e, de fapt, banana pe care-o așteaptă maimuța ca să persevereze, ca să nu cumva să-și urmeze instinctul și să-și păstreze caracterul animal?

E la îndemână, psihologic, să propui că o breaslă a adoptat practica plicului ca să-și prezerveze motivația. Orice misiune, fie că a fost a iezuiților în Asia, sau a maicii Tereza în Calcutta, s-a bazat pe donațiile binevoitorilor. Ani lungi de muncă și cercetare au relevat că banii n-au avut tocmai destinația propusă, și uneori au fost folosiți să finanțeze cu totul alte lucruri. Prin analogie, și medicina românească a fost gândită, subtil și pervers de comuniști, drept o chestiune vocațională, apostolică, o cârciumă de kibbutz în care oferi sănătate pe roșii, lapte și ulei, și trăiești din mila publică aproximativ la fel cum trăiește sacerdotul. Doar că te închini la alt zeu, și profiți de alt șarpe. Și dacă e să mergi pe tangenta asta plățile informale acceptate de medic cam în același fel în care se pune banul la disc s-ar fi regăsit, cumva, în calitatea informală a sănătății. Adică din plic s-ar fi dus o parte din bani în zugrăveală, în aparatură, în binele bolnavului cu pricina.

Dar nu asta s-a întâmplat. De fapt, timp de jumătate de secol, medicii au acceptat că au două surse de venit. Una era salariul (fie el mic, mizerabil, infim, o scuamă pe buzunarul doctorului), cealaltă era prestația în regim aprozar în care prețul se stabilea funcție de alte reguli economice. Primitive, ce-i drept, dar totuși economice. În mizerie, totuși medicul n-ar fi murit de foame (doar) din salariu. Rezidentul, poate. Dar medicul nu. Și-atunci de ce a fost vreodată nevoie de plic? De plată?

Răspunsul istoric e că medicina a fost organizată așa mult înainte de apariția statului social. După prostituate și preoți, medicii/ vindecătorii/ șamanii au fost printre primii care și-au făcut traiul în regim liberal, profitând de cerere și ofertă. E posibil că un secol de bolșevism și totalitarism au netezit credința că sănătatea / ca și educația/ ar fi un bun gratuit, pentru toți. Dar la nivel de schemă primitivă ea n-a încetat niciodată să existe în relație cu costul. Că era un gest sacru către sacerdotul vindecător sau șaman, tainul tot trebuia oferit altfel actul ”magic” al vindecării nu se întâmpla. Banii sau bunurile respective nu erau date pentru bunăstarea magicianului, cât pentru îndestularea divinului care stătea în spatele acestuia, de fapt forța vitală care vindecă. Iacătă că, antropologic cel puțin, existența plicului nu e contingentă la vreun sistem sau vreo axă de supraviețuire cât cel mult indicativă pentru primitivismul social al românului. Fie el medic or pacient. Și astăzi aud, cu o frecvență supărător de mare, voci care spun că ”medicul tratează, Dumnezeu vindecă”. E pe cât de stupidă afirmația pe atât de corectă, dacă te uiți la necesitatea plicului. La Dumnezeu nu te duci cu mâna goală. Dacă doctorul canalizează cumva degetul supranatural în rană, nici la el n-ai cum să te prezinți ”nepregătit”. E o observație interesantă cum aceiași medici care, adeseori, formulează astfel de propoziții n-au dus-o niciodată rău, hermitic, n-au făcut din meserie o sărăcie, or viceversa.

O altă constatare e că, oricât de mitologic argumentat ar fi fost plicul, de la un moment dat încolo lucrurile au luat-o razna. Și au luat-o razna în momentul în care, acum 25 de ani, medicul s-a trezit antreprenor. Antreprenoriatul medical a avut nevoie de timp, și ani, să lateralizeze, și încă funcționează pe-o balanță șchioapătă. Diverse cazuri ajunse faimoase (a se vedea scandalul de la spitalul de Arși/ lotul Antochie) arată că, și când medicul ar fi putut bine-mersi să se ducă să lucreze în privat pe bani frumoși, tot a preferat alterantiva ne-fiscalizată, informală și deci ocultă. Cam greu să stea propoziția doctorului Chirculescu în picioare când te uiți la mamoplastii în serie făcute sub prețul pieții, cu sutele, miile, în timp ce sunt decontate de CNAS. Ce sistem? Ce picioare? Ce plic până la urmă? De fapt și de drept vorbim de o piață care-a câștigat, în ani, complexitate, până la punctul la care parazitismul informal a căpătat o nouă dimensiune, para-formală. De fapt, în democrație, plata informală a devenit legitimă, a ajuns să fie considerată tarif (vezi cazul de la Constanța, spre exemplu) și uite-așa am ajuns la discuția, și isteria concomitentă, despre ”condiționarea actului medical”.

Condiționarea actului medical e în sine o gogoriță pe care politicul a vândut-o mass-media, i.e. cum că doctorul care e un ”funcționar” (aici Chirculescu are profund dreptate când critică decizia ICCJ) a făcut trafic de influență când a refuzat să opereze pacientul care n-avea plic la el. Să fie bine înțeles. În majoritatea instanțelor, așa cum pacientul are voie să-și aleagă medicul, așa și medicul are voie să-și aleagă pacientul. Să refuzi e permis, să invoci sărăcia pacientului drept criteriu cel mult reprobabil moral, dar nu neapărat ilegal. Dacă te uiți de jur împrejur în țările pe care le-admirăm cu nesaț vei observa că, din criterii administrative dar mai mereu financiare, medicii refuză să trateze pacienți. Unde se vor duce oamenii respectivi? Asta e o întrebare grea. Când ești pacient, și ușile ți se închid, și încep să-ți bubuie mințile cum să faci, ce ambulanță să chemi, la cine să apelezi îți vine să înjuri de toți Dumnezeii și să dai cu barda în doctor.

Curios.

Curios cum oamenii care fac asta sunt de obicei, deși nu m-aș grăbi să generalizez, oameni care deja sunt subsidiați social într-o bună măsură. Oameni care oricum au fost umiliți prin pensii proaste, prin șomaj infect, prin încurajarea muncii la negru, oameni neasigurați, oameni care trăiesc de pe azi pe mâine. Nu medicul îi trădează pe ei. Ce-i trădează pe ei e însuși Statul care i-a împins, ca pe vite, într-un țarc al neputiinței. Medicul, vis-a-vis de serviciul de sănătate, e doar ultima verigă într-un lanț al nesimțirii. Ceea ce nu face nesimțirea lui mai mică. Doar o circumstanțiază. În interiorul unui macrocosm în care toți sunt egalmente mojici medicul blând, bun și empatic riscă să fie canibalizat de semeni. Nu-i fac apologetica. E un lucru observat de mult, acela că același medic care era spân în spitalul de stat când merge în privat unde e remunerat corect, și-și poate manevra practica antreprenorial, nu va fi tentat să ”șpăguiască”. De ce nu va fi tentat să șpăguiască? Pentru că în loc să i se arate pulanul i se explică regula jocului, i se arată facturierul și i se face legătura cu un contabil deștept. Pentru puzderia de medici zarzavagii de prin spitale există corolarul administrativ, statul are medicii pe care și i-a crescut, oamenii au medicii pe care-i merită.

Și – regret să văd asta la ani de zile de la obținerea unui deziderat pentru care am militat – descentralizarea spitalelor și transferul lor către autoritățile locale n-a făcut decât să demonstreze că, prin satrapii, prin gubernii, prin provinciile noastre autonome barbare spitalul e în mizerie pentru că primarul e mizerabil, prefectul e un jeg, și Consiliul local e o adunătură de lupi între oi care discută despre kebabul favorit. Să ceri medicului să fie un Sfânt e un banc bun. Tiranozaurii noștri de administratori de județ n-au nevoie de o populație sănătoasă. Că dacă ar fi oamenii sănătoși poate că ar gândi mai bine. Poate că ar trăi mai bine. Poate că și-ar plăti taxe. Poate că ar învăța să întrebe ce se întâmplă cu banii lor. Nu, plicul nu a susținut vreodată Sănătatea, domnule doctor. Plicul a susținut și a acreditat ideea că Administrația poate administra și așa, că oamenii sunt lăsați de izbeliște să bănănăie pe la ghișee, prin camere de așteptare, prin saloane și cabinete. Plicul – așa cum se discută de el public – nu e o invenție medicală, nu e un stetoscop al doctorului cu care ascultă pacientul la buzunar. E de fapt gheara administrativă care se bagă, din nou și din nou, în buzunarul din nădragul sărmanului care trebuie să rămână rob, supus, umil și smerit. Bani dai la polițist. La taxatoare. La ghișeu. La consilierul care-ți face lipeala. La aghiotantul care-ți face intrarea.

Iar noi, breasla medicală, am acceptat și acceptăm că suntem tot un fel de instituție administrativă incapabilă să se administreze. Cu un Colegiu impotent, în care se dezbat chestiuni mai degrabă ezoterice. Cu o mișcare sindicală uneori incredibilă, alteori lipsită formal de credibilitate. Trăim paradoxul etern al sindicalismului cadrelor medii care cât de cât se mai ocrotește pe sine, în timp ce sindicatele medicilor – inclusiv cel pus pe roate de doctorul Chirculescu – se dovedesc relativ nevolnice pentru că, prin Statut, nu pot sparge convenția neputiinței instituționale a medicilor de-a protesta, de fapt. De-a intra în grevă. De-a se putea pune la masa negocierilor cu autoritățile.

Îmi rămâne în minte o snoavă spusă la un moment dat de doctorul Arafat, acum câțiva ani, despre experimentul SMURD de la Târgu Mureș. Oamenii au renovat UPU de la Județean după care i-au rugat pe oameni, dacă vor să dea ceva, să o facă ”centralizat”, într-o cutie de donații. Ei bine, în loc să intre plicul în urnă ”veniturile” informale s-au redus dramatic. De ce dramatic? De ce n-a vrut omul să dea aceeași sumă, nu știu, 100 de Euro spre exemplu, pentru binele comun? N-am o explicație definitivă. Una care-mi vine în minte e că niciodată, dar niciodată n-a existat în mintea românului o entitate formată care să fie ”comunitatea”. A existat comuna, mai primitivă sau mai puțin primitivă. A existat interesul ocult, al micro-cosmului reprezentat de familie, prieteni, gașcă. Dar comunitate n-a existat. Omul vrea să dea doctorului și ca o funcție a propriului lui arivism, a potenței lui, a capacității lui de-a se diferenția de semeni. Când dă nu vrea să se facă de râs nu doar în fața doctorului, dar și-a celor din jur care, altfel, îl vor batjocori, o să râdă de el că s-a dus rupt în cur la Halat. E o stranie formă de generozitate care își are bucla de feedback în zona culturală de unde se scoboară pacientul. Poate să fie pe moarte. Poate să fie în agonie. Dar nu se va da jos din pat neîmbrăcat cumsecade, ”de spital”, și cu siguranță nu se va duce ”nepregătit” la doctor. Ai putea să trăiești o strângere în piept, un gol în stomac, mai ales dacă te-ai dezinfectat de specia asta socială de gândire. Dar ea există, și co-există în lunga, și întortocheata, conspirație a plicului.

Finalmente, plata informală ține mai mult doctorul aproape de țarină decât orice altă formă de contract socială. Acolo unde generalissimul Oprea propunea ca doctorii să fie obligați să stea – 5 , 10 ani nu contează – popriți pe plantație după rezidențiat, natura umană românească a inventat deja ”vadul” în care își face albie doctorul informalist. Doar așa rămân doctori în provincie, pentru că prin volum își rotunjesc veniturile. Doar așa aduc comunitățile doctori, prin speranța că-i vor gratula, a se citi omeni, cât timp oameni sunt și suntem. Plățile informale au explodat, paradoxal, în aceeași perioadă în care a început Marele Exod al medicilor. Și n-au explodat că s-au împuținat medicii. Nu. Medicii, inițial, s-au împuținat între ei. S-au mâncat. S-au ros pe la articulații. S-au dat în gât. S-au dat în fapt. Și-au organizat veritabile rețele, și rețete, para-antreprenoriale. Care cu rețete fictive. Care cu clinicuțe și farmacii satelite. Care cu firme de salubrizare, sau de oferit servicii conexe sanitare, materiale, consumabile, botoși, mănuși, siringi, perfuzoare. Astfel că de la un punct încolo plicul, plata informală a devenit un avant-propos la saltul în privat al pacientului care a fost, ulterior, invitat să se trateze la două capete. Regim hotelier de pensiune în privat. Regim exclusivist, în fața altor melteni, la spitalul de Stat.

Oamenii sunt răi. Și medicii sunt oameni. Să închei, fără furie și părtinire, războiul plicurilor presupune mai mult decât emanciparea salariilor medicilor. Presupune să notezi, în minuție și cu verb, ramificațiile practicii. Eu am propus fiscalizarea ei sau decriminalizarea plicului, plecând de la situația de la Mureș, anume că va fi mult mai puțin atractiv pentru medic, respectiv pacient, să ”pluseze” la poker-ul plicului dacă vor trebui să taie chitanță. Nu mizez că medicii își vor crește veniturile. Nu. Veniturile lor vor scădea. Dar vor scădea într-o zonă relativă, confortabilă, în care tentația de fraudă și de lăcomie să fie preîntâmpinate de alt gen de contract. Un contract cu hîrtie sub el. Un contract cu semnătură și declarație la ANAF.

Vine ziua când am să zic ”adio plic” prietenilor mei doctori. N-am să le zic vreodată ”adio Sănătate”. N-am tânjit, nu tânjesc și n-am să tânjesc vreodată după o plată informală. Din 10 ani de practică medicală independentă, doar 2 i-am petrecut prin spitalele de Stat ale României. Deci sunt prea puțin contaminat de ”conspirația gentililor”. Cei doi ani, în schimb, sunt suficienți încât să am luciditatea de-a fi scris despre toate astea onest, și în deplinătatea cuvintelor folosite.

G

Semințele mâncătorilor

De ce suntem puțini, Adele?

Nu cred că suntem puțini. 

Explică-mi de ce suntem atât de puțini.

Cred că suntem fricoși.

Ba da, suntem puțini. Suntem o mână de oameni care vorbesc.

Pentru că suntem români și ne e frică. Eu am o singură frică. Și o intuiești.

Cum să îți fie frică atunci când lupți pentru o viață de copil?

Pentru că suntem obișnuiți să ne fie frică de medici și să plecăm capul să nu îi supărăm. Pentru că ne e frică să nu ne afle lumea că avem un copil cu handicap. Și știi ce e grav? Copiii cu Dravet nediagnosticat corect mor. 

Când mor?

În câțiva ani de la naștere. Pentru că nu sunt  tratați corect. Și anumite medicamente de epilepsie sunt interzise în dravet. În 4 – 5 ani mor. 

Și din ce cauză mor?

SUDEP (n.m: moarte subită/ neașteptată în epilepsie). Status epileptic. Comă prelungită.

Adele, o să murim cu ei de gât. Promit.

Adele e mama lui Davis. Davis e un băiețel de 8 ani simpatic care suferă de sindrom Dravet. O formă rară, incurabilă, fatală de epilepsie a copilului. În fiecare an se nasc cam 10 copii cu Dravet, sau cel puțin așa spun statisticile. Incidența e cam de 1:20.000 de cazuri. Majoritatea, netratați, nu vor apuca niciodată să meargă la școală. Fac crize convulsive. Uneori și de zeci de ori pe zi. Trăiesc între două lumi. Și părinții își împart timpul între doctori și spitale. Între minți mai mult sau mai puțin luminate. Între doctori entuziaști și doctori plictisiți. Între oameni care știu ce e aia Dravet și oameni care n-au auzit vreodată de boala asta. Între oameni cărora le pasă, și ceilalți, mult mai mulți, care sunt nesimțiți. N-au fost făcuți nesimțiți. La început erau ignoranți. Ignoranța, după o vârstă, nu mai e o scuză. Dar pentru că Dravet e o problemă rară, atât de rară încât e ușor să spui că mult mai mulți copii mor de – să zicem – cancere sau boli infecțioase – epilepsia pică mereu la coada clasamentului.

Acum 3 ani de zile Adele n-a mai răbdat și a pornit, împreună cu alte două mămici de copii cu Dravet, o asociație. Sunt trei femei. Adele, Teo și Ioana. Website-ul lor este http://www.dravet.ro. Țin, de la înființarea, legătura cu părinți de copii ca și Davis. În țară, deocamdată, sunt cam 60 de astfel de copii. Dar mai sunt și alții. Prichindei care au forme rare de epilepsie, fie că vorbim de sindrom Rett sau alte forme de epilepsie farmaco-rezistentă. Pentru ei, Statul român se preface că face. Și de fapt nu face mai nimic. Diagnosticul de Dravet se pune genetic. Trebuie făcute teste costisitoare. Câteva mii de Euro. România n-are bani de Dravet. Are bani de șpăgi, de fum, de mii de baionete. Așa că mămicile de la Asociație au găsit o soluție. Niște oameni din Spania fac studii pe Dravet. Și dau gratuit teste genetice. Astfel că probele se trimit acolo. Costurile de recoltare și transport sunt suportate tot din buzunarul părinților. Cam 170 de Euro (700 de lei). Tratamentul complet al unui copil cu Dravet e scump. În fiecare lună, dacă e să respecți toate regulile pentru puiul tău încât să nu facă SUDEP/ status și să moară, ai să scoți cam 2000 de lei. Există cercetări care arată, spre exemplu, că dieta ketogenică prelungește viața și scade numărul de crize la un astfel de copil. Pe de altă parte, dacă neurologul află că îți ții copilul în cetoză, ar putea să refuze să ți-l trateze. Ar putea să refuze să-l interneze dacă îi este rău, sau ar putea să-l scoată din cetoză.

Standardul de practică în epilepsie e că trebuie să dai niște medicamente anticonvulsivante. Medicamentele respective, din toamna anului trecut, au început să dispară din farmacii. La vremea respectivă Adele și cei de la Asociația Dravet au făcut tărăboi. Au scos comunicate publice. Au mers la ANM (Agenția Națională a Medicamentului) unde s-au întâlnit cu semințele mâncătorilor. În ianuarie s-au întâlnit cu domnii Savu de la ANM, Bănicioiu de la MS și Ionel de la UNIFARM. Li s-au promis soluții. Suntem în luna iunie. Unde sunt soluțiile care li s-au propus?

În fiecare zi un copil cu Dravet, dacă nu-și ia medicamentele, riscă să moară. Să moară de o moarte inutilă, oribilă, dureroasă. Pentru că medicamentele nu se găsesc în farmacii. De dimineață mi-am sunat o prietenă diriginte de farmacie. M-am interesat de o anumită moleculă. Se cheamă topiramat. Numele brand-ului original e Topamax. Nu se mai găsește formula pediatrică de 25 de miligrame. Se găsește de 50 de miligrame. Două depozite, în total, au vreo 20 de cutii. În rest? În rest produse generice, de substituție, făcute în condiții mai mult sau mai puțin oneste. Există studii care arată că dacă treci de pe brand pe generic efectul nu e același. Statul român nu vede studii. Vede doar balanța contabilă. Vede că trebuie să iasă la virgulă și dacă poate cumpăra ieftin va cumpăra ieftin.

Există și alte soluții în Dravet care n-au intrat încă în România. Există clobazam. Clobazamul e prea ieftin să fie interesant până și pentru Statul român. Există stiripentol. Adela și cei de la Dravet s-au luptat să-l aducă în România. L-au adus, au reuști să-l pună pe lista de medicamente compensate. La liber tratamentul pe lună costă cam 800 de lei. Alți bani, altă distracție.

Și-apoi există marijuana.

Marijuana e o poveste în sine, o poveste despre niște bolșevici bătrâni, niște milițieni de la antidrog care nu fac diferența între THC și CBD. Luna aceasta reputata revistă National Geographic publică un raport extensiv despre proprietățile medicinale ale marijuanei, în special ale canabindiolului (CBD), care în Drave și alte forme de epilepsie poate salva viața. În Statele Unite din ce în ce mai multe state au legalizat folosirea medicinală a CBD dar și altor produși derivați din marijuana pentru tratamentul unor boli  grave: cancer, epilepsie, boli metabolice. În Uniunea Europeană sunt 9 țări unde practica medicală include, mai nou, Epidiolex (CBD), în scop de cercetare. În mod curios, România nu e (încă) pe harta medicinei de secol XXI. Când Adela s-a dus la ANM să ceară legalizarea consumului medical de marijuana bătrânii sistemului s-au uitat cruciș. Ce să le explice fata asta blondă, cu ochi albaștri, dârză și mică în fața unor costume la patru ace? Că n-are de gând să fumeze ganja? Că Davis n-o să devină un junkie? Să le spună că ea a ales să lupte pentru viața copilului ei până moare cu ei, și cu incompetența și ignoranța lumii, de gât? Presa a făcut vâlvă. S-au cerut păreri contrare de la experți. Experții, inclusiv subsemnatul, au observat că e nevoie de parsimonie în felul în care tratezi problema marijuanei. Pentru că nu e totuna marinolul sau epidiolex-ul cu iarba de pe piață, care e folosită/ traficată în scop recreațional. ANM s-a încurcat în sofisme. Inițial au zis că da. După care au zis că nu. După care – prin aquis comunitar/ pe cercetare – Epidiolex-ul (canabindiol) a devenit legal. Doar că nu e nimeni să-l aducă. Nu e nimeni să deschidă ochii la asta.

Lucrez de 6 ani, ca psihiatru, cu oameni care au epilepsie și cu familii care au copii cu epilepsie. Fac asta după ce tatăl meu, la 24 de ore după o intervenție pe creier, a făcut o criză convulsivă. Una singură. Eu nu eram acolo. Mama mea era acolo. Mama mea s-a speriat atât de tare când l-a văzut cum se învinețește, horcăie și apoi începe să se zguduie încât a crezut că moare. M-a sunat, urlând în telefon, că tata moare. Încă-i mai aud vocea, uneori, și sunt 7 ani de-atunci. Tatăl meu n-a mai repetat, de-atunci, nici o criză. A luat, preventiv, doi ani fenitoină. În perioada de spitalizare era o criză de fenitoină injectabilă în farmacii. Am apelat la toți prietenii ca nu cumva să rămânem fără. Prieteni ATI-iști de la diverse spitale din București ne alimentau cu medicamente de care tatăl meu avea nevoie. Eu eram medic, și aveam prieteni medici. Ce fac oamenii care nu sunt medici sau care nu știu medici? Care nu știu pe nimeni? Care trăiesc într-un orășel de provincie și, în fiecare zi, nu o singură dată, își văd copilul cum se zgâlțâie în brațele morții, în dansul sacadat al cloniilor musculare?

Adele: Și ANM vine și-mi aruncă în ochi, că atunci când mă internez cu copilul cu convulsii, că de ce nu completez pe site la ANM reclamații. Reclamații? Păi dacă nu am acces internet, sau telefon smart, și eu sunt în spital cu fiul meu în crize, eu am timp să stau să scriu la ANM pe site? 

Adele, trebuie să te întreb ceva urât. Și vreau să-mi răspunzi cât poți tu de corect. De când ai început asociația, câți copii cu Dravet/ epilepsii rare au murit? De care știți voi.

Niciunul. Dar avem cazuri foarte grave, în care când mă sună mamele îmi îngheață inima. Și îmi e frică să răspund. Mă crezi? 

Copiii ăia merită să trăiască Adele.

Toți merită să trăiască. Și nimeni nu e Dumnezeu să le ia acest drept. 

Moartea unui copil prin neglijență organizată e sinistră, Adele.

Uite de aia nu dorm eu nopțile. Și urlu la lună.

Nu la lună trebuie să urlăm, Adele. La ei trebuie să urlăm. Și nu doar tu, eu, câțiva, puținii rămași lucizi în discuția asta. Nu doar noi. Și voi. Și ei. Și ele. Și cei care au copii sănătoși. Mai ales cei care au copii sănătoși. Cei care n-o să știe niciodată cum e să-ți fie refuzat accesul la grădiniță pe motiv că ai un copil handicapat. Cei care n-o să știe niciodată cum e să-ți zică ambulanțiera că ai copilul posedat și mai bine te duci la preot sau la un paroh de cimitir care deschide cartea. Cei care n-o să știe cum e să te plimbi prin parc și să-ți facă piciul criză în timp ce oamenii trec, indiferenți, și poate câțiva o să întoarcă privirea, înspăimântați, dezgustați, sau pur și simplu curioși de bâlciul peste care se întâmplă că au dat.

O să murim cu ei de gât, Adele. Fiecare mâncător de semințe instituțional. Fiecare impiegat la Căile Mortuare Române. Fiecare vatman al unui tren în care majoritatea merg cu nașul, și fiecare-i pentru sine. Și nu pentru majoritatea. Ci pentru minoritatea dintre noi. Acea minoritate care are aceleași drepturi. Aceleași speranțe. Același drept de-a trăit.

Le doresc celor care învârt roțile lumii să doarmă cum dormim noi. Le doresc să se trezească în aceleași gânduri pe care le avem noi. Le doresc să își frământe mâinile aidoma. Să-și chinuie mintea la fel. Și să deschidă ochii, într-o zi, la ce înseamnă curat, și bine, și drept în lumea asta. Iar dacă încă n-au învățat îi vom învăța. Cu vorba. Cu fapta. Și cu biciul dacă e nevoie. Pentru că slănina lor nu valorează doi bani în fața unui copil care geme. În fața unui copil care moare.

G

Neam și canibali

N-ai voie. N-ai voie să vorbești de doctorul Rusu ca de-un ”șpăgar”, Sorin Ghica. Înțeleg că ai o meserie. Înțeleg că ai un ziar de vândut. Înțeleg cred la fel de bine ca orice confrate de breaslă (jurnalistică) presiunea de-a ”face trafic” e suverană. Doar că tu, Sorin Ghica, ești un gnom pe lângă doctorul Rusu. Cât îl privește pe profesorul Enescu, nu există loc de comparație. Pe scală filogenetică, ești la aceeași distanță de el cum e o euglenă pe lângă un homo sapiens.

Și-am să-ți explic de ce. Și cei care ți-au citit articolul vor face bine să-și aducă aminte de câteva lucruri.

Am să-ți spun povești pe care le știu direct de la sursă. Dan Enescu n-o să se supere pe mine că devoalez conținutul unora dintre discuțiile noastre lungi, din perioada imediat după tragedia de la Giulești, dar și în cele 9 luni care au urmat în care-am făcut voluntariat la spitalul Grigore Alexandrescu. Îi cer iertare, încă dinainte. El e un om mult, imens de mult de modest și cu aidoma bun simț. Nu se coboară în mocirlă. Eu în schimb trăiesc în ea.

Profesorul Enescu a fost elevul lui Agrippa – Ionescu, unul dintre titanii chirurgiei românești. Din motive care nu-și au rostul în poveste, în timpul comunismului a intrat într-un bucluc cu autoritățile. A făcut – ceea ce se numește și astăzi la fel – o ”aroganță” față de aparatchnikii de atunci. Astfel că avea viitorul forfetat. Doar că la un moment dat fiul unui mare potentat al vremii a pățit un accident la mână, o chestie complicată. Și a fost adus la Agrippa-Ionescu. Și profesorul a zis că el nu se bagă să-l opereze, dar că știe singurul om care-ar putea să facă asta. Persoana respectivă era doctorul Dan Enescu. Bunul meu prieten (îndrăznesc să-l numesc așa după toți anii de când ne știm și-am rămas aproape) a refuzat orice formă de recompensă bănoasă. Și când l-a întrebat demnitarul ce-și dorește, a zis că vrea să se meargă să opereze la Grigore Alexandrescu, și să opereze arsuri la copii. Toți s-au uitat la el ca la un nebun, pentru că la vremea respectivă, în România, mortalitatea copiilor arși era de 90% dacă nu și mai bine. Sorin Ghica, își jur că pe când Dan îmi povestea de asta, de cum opera zi și noapte, de cum umba razna pe străzi după ce-i mai murea un copil pe masă și nu venea acasă decât după ce-și dădea seama unde-ar fi putut face mai bine intervenția, eu stăteam mut, picnit, în scaun. Vedeam, cu ochii minții, lumea aia nemernică, îmbâcsită, și pe omul ăsta ușor adus de spate, emanând energia asta bună, plângând în hohote. Și așa l-am cunoscut și eu când am lucrat cu el după tragedia de la Giulești. Dan și Mihaela Enescu, soția lui, au făcut istorie în România, Sorin Ghica. Au făcut, cu mâinile lor, cu geniul minților lor, cu răbdarea, cu dedicare, cu sacrificiu, o nouă ramură medicală pentru necăjiți ca mine, și ca tine de altfel. Au scăzut mortalitatea prin arsuri la copii către 0%. Pricepi, onorabil confrate? Pricepi că în fiecare an, în România, mureau cam 1000 de copii arși? Că la Grigore Alexandrescu, pe clinica de arsuri, înainte de Dan Enescu era un fel de gulag, de Auschwitz, în care asistentele și medicii se uitau, neajutorați, și doar un Dumnezeu de sus (în spusele lui, nu ale mele) decidea cine trăiește, și cine moare? Doar un scrib imberb, care n-are vreo greață să dea cu barda, poate scrie despre Dan Enescu la modul ăsta și-apoi să mai și pretindă că a făcut societății un bine. Pentru că profită de faptul că oamenii n-au răbdare, nici timp, nici cunoaștere să discearnă. Rușinea ta e că habar n-ai despre cine scrii, ce-au făcut ei, cine sunt ei de fapt printre noi. Pentru că dacă te iau odată să vezi clinica aia, să vezi cine e Dan Enescu, ai să plângi tu. De rușine. Și rușine trebuie să-ți fie măcar pentru un moment că te-ai apropiat de omul ăsta cu mai mult decât un fulg.

Omul ăsta n-a dormit tot timpul cât a tratat bebelușii care-au ars la Giulești, înțelegi? Stăteam în fiecare zi cu el, ore întregi, în care ne sprijineam unul capul în palmele celuilalt, metaforic vorbind. Știa că greul lumii e doar pe umerii lui, că face ceva ce nu s-a mai scris vreodată în vreun manual de medicină. Îl sunaseră americanii. Îl sunaseră israelienii. Toți l-au întrebat ce-are nevoie. Dan Enescu n-avea nevoie de nimic. Avea tot ce-i trebuie împrejur. Și împrejur l-a avut pe doctorul Rusu, printre alții. Mă scot pe mine din ecuație, deși a fost șansa vieților noastre să ne cunoaștem atunci.

Când l-am cunoscut și pe doctorul Rusu.

Despre doctorul Rusu n-ai voie să arunci imprecația că ar fi ”medic șpăgar”. Am să-ți spun de doctorul Rusu. După ce toți bebelușii de la Giulești care-au supraviețuit au fost externați cu bine și voi, presa, v-ați văzut în continuare de lăturile și bănănăismele voastre, Dan m-a rugat într-o dimineață să vorbesc cu colegul lui. În perioada aia toți medicii din Grigore Alexandrescu erau, mai mult sau mai puțin, hăituiți. Erau scuipați în camera de gardă, se urla la ei la coadă la Pediatrie, pe secțiile de chirurgie se uitau cu ură oameni la ei și li se aruncau, fără să ceară, plicuri cu sume modice în față. Nu-mi spune că ăstea sunt șpăgi. Nu au fost niciodată șpăgi. Zi-le cum sunt. Zi-le plăți informale. Hai să vorbim odată de asta, și-am să te lămuresc. Doctorul Rusu e unul dintre cei mai blânzi oameni pe care-i știu. El, soția lui, oamenii de pe ATI de la Grigore Alexandrescu sunt titani, Sorin Ghica. Sunt oameni în fața cărora mie mi se umezesc de fiecare dată ochii pentru că-i văd că sunt crăpați pe dinăuntru de copiii care le-au trăit, dar mai ales de copiii care le-au murit.

Doctorul Rusu avea un pacient cu o problemă gravă, pe care-l ținea de aproape 6 luni pe secție, în ATI, alimentat artificial, asistat artificial, în stare vegetativă persistentă. Și-l ținea acolo pentru că, în tot răstimpul ăsta, deși explicase familiei cu lux de amănunte de ce lucrurile stăteau așa, care era limita intervenției lor, că oricât încercase nu se mai putea face nimic, familia era foarte agresivă. Ai putea spune că erau în dreptul lor, și erau, dintr-un anumit punct de vedere. Nimeni nu greșise, medical, doar că ultimul medic la capul pacientului era Rusu. Și Dan Enescu m-a trimis la el să-l ajut să comunice familiei că din motive evidente va trebui să externeze copilul, să-l relocheze în alt fel de centru, pentru că Grigore Alexandrescu e un spital de urgență, și ei nu mai pot face nimic. Am vorbit cu el. Omul era în lacrimi, domnule jurnalist. Știa că n-are vreo culpă. Știa că se dusese până la capătul științei medicale cu grija pe care i-o purtase acelui copil. Și el, și asistentele, știau copilul pe nume. Îl îngrijiseră, în toate lunile ălea, ca pe copilul lor. Doctorul Rusu, pe undeva, nu voia să se despartă de el. Emoțional era legat, fuzionat în propria-i durere și eșec cu prichindelul emaciat din salonul de TI în care era ținut. Am stat cu el la discuția respectivă. L-am consiliat înainte. Nu vrei să știi ce ne-au auzit urechile. Nu vrei să știi cum i s-a vorbit. Nu vrei să știi cât de dificil i-a fost și cum, după aceea, a plecat, cernit, la treburile lui.

Nu vrei să știi că, niște luni după aceea, m-am întâlnit cu tatăl copilului la Floreasca și mi-a mulțumit că am asistat la discuția respectivă.

Nimic pe lumea asta, chiar dacă aveți drept la cuvânt și la opinie ca jurnaliști, nu vă împuternicește să fiți niște dobitoci de tinichea pentru care subiectul face știrea, și e irelevant cum scrii știrea atât timp cât știrea se vinde. Mi-e destul că sunt înconjurat de medici atinși de lichelism. Mi-e suficient că văd putregaiul în profesia mea și fără să accept, la un moment dat, că oricine devine o țintă dacă vrei să faci senzație în Sănătate, în medicină. Tu n-ai cum să ai habar, dar eu am să-ți spun – căci am trăit asta – cum e să devii medic în România fără să fi întâlnit pe nimei la care să te uiți ca la un mentor. Cum e să pleci, ca mine, din România pentru că ești conștient că dacă mai stai sunt șanse că ai să te faci praf, și-ai să devii ciuma pe care momentan o observi. Și, ani după aia, să întâlnești oameni ca doctorul Enescu, sau ca doctorul Rusu. Astfel că resping nu doar titlul, sau conținutul, sau procesul de intenție din articolul publicat de Adevărul. Îl combat.

Și-aduc aminte oamenilor lucruri la care eu am asistat, pe care le-am trăit, din care-am făcut parte și de care sunt mândru, și nimeni nu-mi poate lua amintirile acelor luni.

În România, acum 5 ani de zile aproape, s-a făcut ceva pentru prima oară în istoria umanității. Niște oameni au salvat de la moarte bebeluși născuți prematuri care au fost expuși a) focului și b) șocului post-combustional. Două instanțe la care șansele sunt minime. Ba, mai mult, copiii respectivi – care-au trăit – și-au revenit cu restitutio ad integrum a funcțiilor, și esteticii. Anul trecut, la București, a avut loc conferința mediteraneană de chirurgie plastică și arsologie. Dan Enescu m-a invitat să vin să le povestesc colegilor lui  – elitele mondiale ale specialității – cum s-a întâmplat cu noi la Giulești, după Giulești, și ce-am făcut noi în lunile respective. N-a bâzâit nici musca în ora în care-am vorbit. Am vorbit cum scriu acum. Cu patimă. Cu pasiune. Fără pretenția altui fapt decât că am avut privilegiul să asist la ceva unic. La fapte, la evenimente, și în compania unor oameni unici.

Vreau ca lumea să știe lucrurile ăstea. Pentru că dacă tot ce rămâne după ei sunt scuipații aruncați fără chibzuială de diverși suntem condamnați să rămânem o nație de tâmpiți, de canibali și de deposedați de recunoștință. Oameni care nu ne merităm vârfurile, nu ne merităm sufletele, nu ne merităm pâinea de pe masă.

G

Autostrada prafului din Parcul Natural Comana

Catre: R.N.P. ROMSILVA – Administratia Parcului Natural Comana R.A.
comanaparc@comanaparc.ro
Data: 26.05.2015

RECLAMATIE

Buna ziua,

Numele meu este Andreea-Marilena Nedelea, sunt domiciliata in Bucuresti si doresc sa va aduc la cunostinta o situatie din parcul national Comana care mi se pare incompatibila cu statutul de parc national si inacceptabila.
In ziua de 24 mai 2015, am facut o vizita in parc, cu intentia de a ne relaxa si a respira aer curat. Din pacate nu am reusit sa obtinem, nici eu si nici nepotul meu in virsta de aproape 5 ani, nimic din toate acestea. Dimpotriva!

Ca niste turisti civilizati si care inteleg exact ce inseamna un “parc national” sau o “rezervatie a biosferei”, la intrarea in parc (in zona de parcare oarecum neamenajata din zona Aventura Parc), am parcat masina cu care venisem si am decis sa mergem pe jos pina la pontonul de pe lac (de care imi aminteam de la ultima vizita, cu citiva ani inainte). Adica am mers pe “strada” Gellu Naum pe directia Cabanei Fintina cu Nuc. Nu am apucat sa ajungem pina acolo, ne-am intors de la jumatatea drumului pentru ca nu mai puteam respira!

Excursia incepuse bine. Mai intii, chiar dupa Aventura parc, am fost opriti de un concurs de biciclete, si chiar am regretat ca nu am luat si noi bicicletele, pentru plimbarea noastra. Nu le luasem pentru ca al nostru copil inca mai tusea, recuperindu-se dupa o raceala puternica la plamini, motiv pentru care am decis sa venim la padure. Am decis ca mersul pe jos prin padure, in aer curat, intr-o zi senina si calda de inceput de vara nu are cum sa ii faca rau. Ne-am inselat.

Pentru ca imediat dupa ce am intrat pe drumeagul prafuit care duce spre lac, am fost depasiti de cel putin 50 de autovehicule, din toate judetele, pline de oameni care au ignorat faptul ca pe acel drumeag se deplasau si pietoni (in speta multe familii cu copii de mina) si biciclisti (parinti cu copii) si au traversat padurea ridicind nori incredibili de praf. Cred ca stiti la fel de bine ca si mine cam cit praf poate fi pe acel drum. Toti copacii si arbustii de pe margine, ba chiar si din adincimea padurii, aveau frunzele pline de un strat gros de praf! Praf pe care si noi, si ceilalti turisti, l-am inghitit si inspirat in plamin. Scopul nostru era, cum am zis mai sus, cu totul altul.
Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca am venit intr-un parc pentru a lasa copiii sa se uite la plante, sa se miste in voie, sa le aratam cum arata un arin, un frasin, un stejar, un maces, un carabus de mai, un bujor. A trebuit, insa, sa stam cu el de mina, sa ii repetam de zeci de ori ca din fata sau din spate vin masini si sa stea pe marginea drumului. Vi se pare normal ca in loc sa alerge dupa o libelula, repet, intr-un Parc National, nu pe autostrada Soarelui, sa trebuiasca sa stea de mina cu parintii, pentru ca alti turisti, cu masini, treceau in viteza pe linga noi, unii dintre ei chiar claxonindu-ne si injurindu-ne cind le faceam semn sa incetineasca?

De ce, domnilor administratori ai parcului national, permiteti accesul auto in padure? In conditiile in care acel drum arata cum arata, acest drum nu poate fi decit pietonal sau deschis bicicletelor. Pentru care motiv alegeti sa taxati accesul auto, in loc sa taxati parcarea intr-un loc de la marginea comunei, care sa nu afecteze padurea, lacul si pe turistii care vin sa respire citeva ore si sa admire plante pe care in alta parte nu le-ar putea vedea? Cum se impaca statutul de parc national cu acela de “autostrada”? Cum este posibil sa permiteti zecilor de masini sa se parcheze pe marginea drumeagului respectiv, urcate pe iarba? Ce anume intelegeti dvs. si echipa de administrare a locului respectiv prin parc national?

Nu vreau sa va acuz de rea credinta in gestionarea parcului, dar nu pot ignora realitatea. Doresc sa stiu, pentru ca sunt un cetatean platitor de taxe si impozite caruia ii pasa, care este motivul pentru care distrugeti acest parc. Pentru ca, lasind acces auto pina in inima baltii, trebuie sa fiti constienti ca asta faceti. Neavind deloc cosuri de gunoi montate in parc (eu personal, pe cei 2km parcursi pe jos, nu am vazut nici un cos de gunoi, sau sac, sau tomberon sau orice alta forma de colectare a gunoiului menajer) nu inseamna ca nu gasim, pe drum, in padure sau pe lac, gunoaie de tot felul, de la mucuri de tigara la peturi si cuti de bere, sticle, cirpe, plastice etc. Plutesc pe lac si stau printre frunze, ca un decor grotesc, totul in atmosfera incarcata de care va pomeneam mai sus. De ce sa venim, domnilor administratori, in acest parc? Ce anume din ce avem in Bucuresti (aglomeratie, zgomot, poluare, mizerie, manele etc) nu am gasit la Comana?
In afara de portari, nici o persoana angajata a parcului nu era de gasit in toata padurea, turistii erau de capul lor, sa faca ce vor, sa rupa ce vor si sa arunce gunoaiele unde pofteau. Ca multi dintre turisti nu sunt civilizati nu ar trebui sa fie o scuza pentru dvs., datoria dvs. este sa administrati cum se cuvine un parc national pentru toti turistii, sa mentineti o oaza de aer curat si liniste intr-o lume din ce in ce mai poluata si mai zgomotoasa. Si, cel putin din ce am vazut in acest week-end, esuati lamentabil in a face exact asta!

Va rog sa imi comunicati care este pozitia dvs. fata de cele scrise mai sus.

Incercind sa vad daca numai eu am ceva de spus in privinta prestatiilor dvs. de administrator, am cautat pe internet opiniile altor turisti despre parcul Comana. Sunt convinsa ca le cunoasteti, poate nu pe toate, dar este imposibil sa nu stiti macar o parte dintre ele. Va redau mai jos citeva link-uri catre pagini scrise, inca active pe internet. In conditiile in care majoritatea folosim internetul pentu informare, faptul ca astfel de cronici exista nu numai ca nu va face cinste dvs. personal, dar parcul risca sa nu mai fie vizitat decit de cei pentru care valorile sale nu conteaza, pentru ca nimeni altcineva nu-si doreste sa gaseasca acolo lucrurile din cauza carora pleaca pentru citeva ore din orase.

http://www.travelgirls.ro/idei-de-vacanta/comana-delta-manelizata-fara-locuinte-lacustre.html
http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=18888&d=rezervatia-naturala-comana–giurgiu
http://www.turistderomania.ro/parcuri-si-rezervatii-naturale/parcul-natural-comana/ (aici va recomand sa cititi comentariile)

In cazul in care nu voi primi un raspuns oficial de la dvs. in termenul in care sunteti obligati sa raspundeti solicitarilor, sau raspunsul va fi nesatisfacator, imi rezerv dreptul de a ma adresa autoritatilor competente, in scris, pentru a semnala modul in care administrati zona padurii si a lacului Comana. Imi rezerv, de asemenea, dreptul de a face publice orice informatii despre parcul Comana, pe retelele de socializare, online, in presa si oriunde consider necesar, pentru ca aceasta situatie este inacceptabila si trebuie sa inceteze!

Cu responsabilitate,

Andreea-Marilena NEDELEA