Nu există scuză

Uite ce i-aș fi zis eu doamnei, îi răspund mămicii care tocmai m-a sunat să-mi spună că iar i-a fost bătut copilul la școală. M-aș fi uitat cu calm în ochii învățătoarei, mi-aș fi măsurat atent vorbele, după care i-aș fi spus, clar și apăsat, că dacă îmi mai jignește copilul, dacă îl mai lovește, dacă îl mai umilește, dacă îl mai atacă sub orice fel, dacă mai trece vreodată peste acea linie în nisip pe care tocmai am trasat-o am s-o iau pe capota mașinii și-am să-i rup picioarele, am s-o bag în spital și-am să-mi asum consecințele. Suferința ei mi-e inegală suferinței copilului meu la mâna ei. Îmi pasă de el, dacă ea dă în el nu-mi mai pasă de ea. Dacă nu se poate cu lege, n-are să se poată cu tocmeală. De la oprobiul public, la distrugerea carierei mele, la dosarul penal pentru vătămare din culpă, la tot ce derivă din asumarea unei fapte antisociale, mi-aș asuma un astfel de gest, când toate celălalte pârghii au eșuat. De ce-aș face asta, ai să mă întrebi. Simplu. Pentru că atunci când un copil e abuzat și, în România, îți cauți dreptatea, și până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, nu-ți mai rămâne decât apelul la instinctul de conservare al individului. Astfel că-i dai o opțiune. Ori încetează să-ți bată pruncul, ori suportă consecințele. Dacă te duci la directoare și te trezești că directoarea îți pune regulamentul în față, și regulamentul nu-ți apără copilul, ci apără ”dascălul” bătăuș, deși în scriptă pedeapsa fizică a școlarului, abuzul lui fizic, emoțional, de orice altă natură e dezavuat, opțiunile tale devin progresiv limitate. Iar dacă te duci la Inspectorat, și Inspectoratul dă extemporal la impotență și-ți demonstrează că face tot ce poate, adică mai nimic, tu rămâi cu nimicul și copilul tău cu trauma. Dacă protestezi, dacă te duci în presă, și te întâlnești cu oameni blazați care s-au săturat să audă de profesori ciomăgari, dar mai ales de părinți abrutizați care nu văd vreo problemă în asta cât timp nu-i vorba de copilul lor, înseamnă că ai abdicat de la buna rațiune. Iar oamenii, semenii tăi, sunt tâmpi. O fi făcut copilul ceva. O fi înjurat, o fi scuipat, o fi jignit. Până la urmă pedeapsa e ruptă din Rai. Deci scuzabilă.

Iar dacă depui plângere penală îți dai seama ce se întâmplă, nu? Evaluarea psihologică. Probe. Martori. Procurorul care poate-i solidar, poate nu. Polițistul care se uită compătimitor la tine în timp ce opinează haideți doamnă, atâta tamtam pentru o palmă, acolo? Devii slugă tributară unei indiferențe colective și tot ce speri e că dacă începe urmărirea penală, pe perioada anchetei profesorul sau învățătorul bătăuș vor fi suspendați din funcție. După care pe chichițele din contractul de muncă fie își va lua concediu medical, fie se va retrage temporar doar ca să fie apoi reîncadrat în muncă în altă parte, la loc luminat, loc cu căldură, unde să-și continue munca de dedicație. Adică trosnitul la oase.

Nu, dragii mei, nu există scuză. Nu există circumstanță atenuantă. Nu există context în care abuzul sub aura autorității devine normal. Și cât timp societatea civilă va accepta astfel de practici, fie acasă fie în școli, suntem damnați să creștem generații peste generații de oameni a căror educație rămâne sub stigma pumnului, a furtunului și-a vânei de bou.

Cu ani în urmă am dus o campanie de presă împotriva învățătoarei Bereandă, care își maltrata copiii la ore. Am reclamat, mai apoi, practicile silfidice ale doamnei Blându (nume predestinat) care nu vedea o problemă în mulsul clasei pentru folosul propriu. Am invitat Ministerul Educației la dialog, mai întâi cu Kathy Andronescu și-apoi cinstitul Pricopie făcătorul de pelerinaje la moaște. Nu poți fi în toate locurile în același timp. Anul trecut onor Ministerul a anunțat, cu pompă și ghivent, că a modificat Regulamentul încât să descurajeze violența școlară perpetuată de cadrele didactice. Rezultatul? Zero barat. În Adevărul de ieri Ioana Nicolescu face o recenzie morbidă a celor mai recente evenimente petrecute în școlile din țară în care copiii sunt victime ale relelor tratamente, aplicate de profesori/ învățători. Și, coincidența face, că molima a lovit de data asta un pic prea aproape de mine ca să nu-mi pese, sau ca să invoc toptanul de alte obligații pe care le am.

Așa că fac ce știu. Scriu. Și cred că scriu sub semnul bunului simț, chiar dacă aș putea fi acuzat de incitare la violență. Până la urmă să fii psihiatru presupune  empatie, conciliere, calea filosofică a disidenței pașnice, de inspirație gandhiană. Ai zice că în ziua în care copilul tău devine victimă a violenței tot ce-ai de făcut e să-l scoți de-acolo, să-l muți la altă clasă, și apoi să laisse glisser ou laisse tomber. Adică s-o lași baltă, în jargon popular. Dar uite că eu nu gândesc așa. Nu gândesc că în fața mâniei unui profesor tulburat, și care și-a abandonat codul etic, ar trebui să faci pasul înapoi. Ar trebui să faci pasul înainte. La fel cum în cazul unui medic care își pătează practica n-ar trebui să clipești. La fel cum în cazul unui preot răspopit n-ar trebui să pleci capul. Or pasul înainte înseamnă disobediență. Măsurată, cu calm, dar fermă.

Vreau ca Statul să-și vadă de lege, încât bătăușul copilului meu, sau al tău, să nu ajungă la legea mea.

Pentru că violența școlară se întâmplă sub umbrela Instituției. Eu îmi trimit copilul acolo pentru că vreau să-i dau o viață bună, vreau să deprindă unelte care să-i ajute în viață, vreau ca Statul să-și onoreze promisiunea socială față de mine, prin Constituție, că pune preț pe viața de copil, și pe bunăstarea lui mintală. Nu-l trimit acolo să trăiască un lagăr de concentrare. Nu-l trimit acolo să fie făcut bou, cretin, idiot, imbecil. Nu-l trimit acolo să fie ținut cu mâinile sus în fața clasei până când, prin intermediul unei forme de tortură, pică din picioare sau îi seacă lacrimile pe obraz. Nu-l trimit acolo să fie maltratat, dezonorat, numele lui să fie făcut de ocară, și cu siguranță nu-l trimit acolo să fie cobaiul unui sistem educațional care joacă destine la barbut. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l trimit acolo ca cineva să-l lovească, să-i facă rău fizic.

Siderată, mămica îmi spunea, prin telefon, că în răspunsul primit de la Consiliul de Administrație al Școlii unde băiatul ei e înscris se certifică abuzul, dar e calificat drept ”izolat”. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea des. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea rău. Cu alte cuvinte ce-atâta zarvă, ce-atâta cancan, ce-atâta zaiafet. N-a fost decât o palmă. N-a fost decât un verb. N-a fost decât o dată. Pentru mine e ca și cum ai spune că, atâta timp cât s-a produs ”izolat”, un viol e acceptabil. Pentru că integritatea fizică, psihică, emoțională a unui copil e inviolabilă, pentru mine acea zi în care o persoană dă în fiul meu e ultima zi din viața lui când a făcut asta. Nu mă văd intolerant. Mă văd intolerant la intoleranță, la brutism, la nemernicie, la micime morală. 

Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt semenii mei. Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt părinții celorlalți copii din aceeași clasă care aud măcar o dată că așa ceva s-a întâmplat. E rău să fii victima unui abuz, e egal rău să asiști – copil sau adult – la perpetuarea unui abuz sub ochii tăi. Unii suferă fizic, ceilalți vor suferi psihic. Vor duce acasă cu ei amintirea colegului lor care-a plâns și care, neputiincios, a fost crăpat în axul ființei lui de-o figură de autoritate. Care figură de autoritate profită de inegalitatea de vârstă, gabarit și resurse ca să dea, să zdrobească o ființă lipsită, aparent, de apărare.

Ori eu cred că atâta timp cât un copil are părinți nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât trăiește într-o țară liberă, cu legi, cu canoane, cu reguli și regulamente, nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât aceste legi sunt sprijinite de societatea civilă, nu e lipsit de apărare. El devine – temporar –  lipsit de apărare doar în momentul când, în diada agresor-victimă, agresorul decide că legile n-au valoare. Că părinții n-au valoare. Că bunul simț nu are valoare. Și treaba noastră, a tuturor celorlalți, e să ne ridicăm vocea și să-i aducem aminte că ce face el nu doar că e dezagreabil, e de nepermis. 

Există în România un miriad de organizații care luptă pentru drepturile copilului și pentru protecția lui din momentul când iese pe ușă. Mult prea des în ultimii ani ONG-urile au ajuns aservite aparatului de Stat cu care împărtășesc fonduri și interese, astfel că realitatea de rahat capătă parfum trandafiriu în timp ce părinții își rod unghiile și, invariabil, la diverse întâlniri, se declară stupefiați de cât de obscur, sucit și grobian a devenit mediul educațional. Iar pisica e aruncată mereu înfara Educației în timp ce diverși și diverse prin felurite cotloane ale Aparatului promit reforme, aruncă manuale stupide pe piață, deplâng atriția de personal și, una peste alta, se-asigură unii pe alții că o să fie bine, și la vară cald. N-o să fie bine, și nici la vară cald. Nu atâta timp cât un copil e pălmuit la clasă. Nu atâta timp cât i se spune că doar elevii răi sunt bătuți, doar elevii răi sunt umiliți, doar elevii răi sunt ”dați ca exemplu”. Dauna psihologică e imposibil de cuantificat, dar inevitabil acolo. Dar de ce să-mi trimit copilul la psiholog pentru că o învățătoare cu tulburări de comportament continuă să profeseze, sub acoperirea de pâslă a Administrației? Cât de murdară, cât de strâmbă a devenit lumea în care trăiesc dacă încă hoțul rămâne cu un păcat, păgubitul cu o mie?

Deci nu, stimată educatoare. Deci nu, stimate profesor. Deci nu, onorat Inspectorat. Deci nu, domnule ministru, domnilor parlamentari, excelențelor voastre vă ridic, în obidă, un deget pentru că v-ați forfetat, în grup, mandatul. O fi greșeala-n grup, pedeapsa e individuală. Ce pedeapsă merită un profesor bătăuș? Zece la sută la salariu? Atât credeți că valorează o palmă dată unui școlar? Atât a ajuns Statul să decreteze că ar trebui să primească un abuzator? Mergând pe-aceeași linie de argumentație, ochi pentru ochi dintre pentru dinte, accept să-mi iau palma înapoi și-apoi să plătesc și eu 10% din salariul meu, măcar am să mă pot uita în ochii copilului meu care-așteaptă să-i recapete cineva cinstea înapoi când nimeni nu i-a fost alături.

G

Vae victimae

Pentru omul de rând confuzia dintre victimă, victimizare, a te victimiza sau a fi victimizat e pe cât de frecventă, pe atît de dureroasă. Cutărică, se zice, a fost victima unui accident. Doamna X, spun voci prietenoase de la etajul unu, pozează în victimă. Știm, dar ignorăm cu desăvârșire colateralele termenului. A deveni victimă, în România, presupune nu doar să fi suferit un abuz din partea unei alte ființe umane dar și, cumva, să faci ”valuri”. Să atragi atenția asupra ta. Victimologia, in psihologia moldo-valahă, rămâne un domeniu al fantasticului în timp ce nivelul violenței, al agresiunii psihologie asupra individului de către om crește, an după an.

Carta Drepturilor Omului stipulează clar că libertatea față de opresie reprezintă nu doar o valoare fundamentală a umanității, dar și un bun de pierdut. Prin discriminare, fie ea pozitivă or negativă, prin marginalizare, prin vilificarea unei categorii de oameni apare preambulul, de fapt, pentru abuz.

Luna trecuta, la o cină a Comitetului International pentru Reabilitarea Victimelor Torturii, din partea ONU, stăteam, în companie selectă, lângă oameni care și-au făcut din viață un mandat pentru protejarea semenilor lor. Munca e fascinantă, de la tabere de terapie in Argentina cu copii care inhalează Poxypol la intervenții focalizate în Palestina, la munca noastră, a celor de la Universitatea din Vienna cu copii repatriați în Kosovo, eram un grup ciudat, fistichiu de oameni care vorbeau aceeași limbă a fundamentelor libertății. A devenit evident, 10 de minute după începerea conversației, că suferim, universal, în relația noastră cu el. Omul de rând. Stigma nu e doar cea pe care o iscă agresorul. Nu, stigma e ce trăiește supraviețuitorul unei agresiuni cu violență când se intoarce la el în comunitate.

Pacientul Y, o un barbat tanar cu trăsături fine, bizantine, a fost violat și bătută periodic în copilărie de fratele lui mai mare. A reprimat amintirile timp de 20 de ani, a plecat de acasă, și-a făcut o viață aiurea, în Vest. Întoarcerea acasă, pierderea unui copil au adus însă, din abis, momente grele din copilărie. Tratamentul a progresat greu, cu multe momente dramatice. Simpla conjurare a acelor sentimente declanșa crize masive de angoasă, de disociere. Una dintre problemele care a apărut în munca de echipă pentru Y era că familia, părinții, nu au știut nimic de asta. Nici el nu a vorbit, lucru pentru care se pedepsea, dar nici oamenii n-au văzut. Jumătate de an mai târziu Y s-a hotărît, în imprejurări dure, să vorbească. Te-ai fi așteptat că oamenii vor reacționa empatic, te-ai fi așteptat că vor înțelege calvarul pe care l-a trăit în tot acel răstimp. Când a venit vremea, însă, stupoare. Tatal lui Y, o persoana extrem de religioasă și cu o convingere aproape delirantă că Dumnezeu e sus și vede, a ascultat, a înghițit de două ori în sec și apoi a spus, ”ei, probabil exagerezi tu, erați copii amîndoi, poate că fratele tău a vrut sa încerce ce vedea în revistele ălea, mai știi că l-am prins cu ele, de ce vrei tu să dezgropi morții acum?”…

La prima venire la cabinet Z. tocmai își ratase, prin epuizare, cariera altfel strălucită. Nu știa exact de ce a venit, poate era depresia, poate era furia, poate că pur și simpu îi ajunsese. Z. e minionă, vorbește suav ca și cum ar ține o predică unui copil mic. Cinci minute înainte de final un comentariu întâmplător, dar țintit din partea psihiatrului despre femeile care se victimizează Z. izbucnește și, 25 de ani după întâmplările cu pricina, descrie scene absurde de abuz sexual din partea fratelui mai mare. Mărturisește (spre deoesebire de Y), că ea chiar a ajuns atunci să îi spună mamei, cât se poate de clar, că R. o atinge acolo, că a pupat-o acolo, că încearcă să îi bage degetul acolo și pe ea o doare, și vrea să se termine. Plângea. Mama a asigurat-o că va discuta cu R., dar că între timp mai bine e să nu vorbească despre asta cu alți copii, cu doamna educatoare, mai bine să rămână un secret. Nu știm dacă mama a vorbit, sau nu, cert e că zile mai târziu R. a intrat din nou în cameră, și abuzurile au continuat timp de 8 ani. Z. nu s-a mai dus vreodată spre maică-sa.

Și toate pentru că, în România, e interzis să te plângi, e interzis să vorbești deschis, așa cum n-ai voie să fluieri în biserică la fel și cuvântul sex iscă rumoare în familie, între prieteni, în comunitate. Există o realitate dezinhibată, exaltată a marilor orașe unde viziunea pornografică asupra sexualității a corupt mult din psihologia atașamentului și noțiunea de intimitate, dar mai există și alta, a satului, acolo unde se întâmplă veritabile orori, fizic și sexual se amestecă în supa primordială a violenței, tăceri de batic ale unor femei care nu vor spune vreodată asta preotului iar dacă spun, sunt sfătuite să se roage că vor fi iertate. Mărturii merg în mormânt cu diversi duhovnici, iar deasupra stă un Dumnezeu al hazardului, și recoltelor.

Avem nevoie să facem mai mult. Vorbitul e bun, dar nu destul. Experiența mea e că invariabil ating sufletele oamenilor când le istorisesc povești în care cineva, victima, suferă la mâna abuzatorului ei. În faza respectivă auditoriul pare că înțelege, se raliază moral și emoțional ”taberei drepților” dar apoi, cînd iese din preajma unor oameni la fel de motivați ca și el, înapoi în comunitatea de urlete, țipete, bătaie ruptă din Rai și promiscuitate mascată nevoia de a dispărea, de a fi camuflat social prevalează, și bunele intenții sunt acoperite cu o mâzgă morală, cea a argumentului că ”oricum, ce poate face o simplă persoană”. E treaba orișcui, și de fapt nimănui. Prin asta, lipsa oricărui samariteanism, ne supunem, docil, unui viitor în care victimizarea rămâne o sursă de segregare socială, în care pasivitatea justifică violența, în care tăcerea normalizează abuzul și de la un punct încolo îl transformă în normă.

Deci citește și dă mai departe. Victima este o persoană asupra căruia ceva, sau cineva, comite un abuz. Victimizarea e procesul paralel prin care ea, victima, este marginalizată iar abuzatorul caută să își normalizeze comportamentul, de fapt victima e de vină și nu el. A te victimiza, în revanșă, e proprietatea unui abuzator de a externaliza vina asupra propriului comportament, de fapt el nu e un violent, de fapt a avut o copilărie nefericită. Victima suferă (și) prin victimizare. Auto-victimizarea e un mod de-a obfusca această realitate, că prin violență abuzatorul comite o crimă.

G

Mi(ni)sterul Adevarului

Ministerul Adevarului. Intestine. Canalicule biliare. Cloaca. Plamani si prapor. Sa intri in burta leviathanului presupune cel putin o buna cunoastere a anatomiei lui. E curios formulat, acest adevar, abia cand te apuci sa-l cercetezi realizezi netezimile detentei, si ale platosei, du-te-vino-ul birocratic, plimbatul hartiilor si inghetatul drepturilor. Din multii chemati, si mai multii ramasi.

Mostra de naivitate.

“Ajunsa in fata scolii am fost intampiniata de o echipa Bgs care m- a intrebat” unde merg” am simtit ca intram intr- o inchisoare de maxima siguranta si ca  eu eram criminalul care t[re]b[uie] sa dea declaratii. Hei? Cine este inculpatul? . Am gasit in parte cealalta ostilitate atat din partea parintilor ,prin insulte si amenintari cu datul in judecata ,cat si a celor care au deranjat- o pe doamna.
Am avut parte de un adevarat asalt din partea profesorilor din comisie la adresa mea. De ce nu am facut din prima zi ceva . Le- am raspuns ca eu le- am conferit incredere dascalilor de la inceput. As fi putut pune in dubii institutia ? Pun in dubiu domnilor aspectul violent a tot ce s- a intamplat in clasa d- nei Bereanda fata de copii de 6-7 ani. Suntem aici
Sa facem o ancheta despre mine sau analizam comportamentul dansei la ore ? Sunteti acuzatori sau cei care consemneaza o situatie de indisciplina a unui dascal din scoala dvs?”

Ministerul Adevarului nu educa oameni in spiritul libertatii, sau adevarului. Libertatea e sclavie. Adevarurile sunt minciuni. Si, ca si in romanul lui Orwell, copiii din ziua de astazi au ajuns atat de nestapaniti incat ajung mici bestiole, brute care cu greu mai pot fi guvernabili.

Mostra de naivitate.

Azi, de exemplu, am ajuns in fata unei comisii formata din profesori si invatatori (nu stiu de ce tot timpul m-am intrebat daca si ei sunt parinti/). O Comisie pe care am asteptat-o cooperanta si pasnica, dar am gasit-o partinitoare si artagoasa. Am spus ca nu am nimic de declarat in afara de cele ce le-am scris in declaratia pregatita. Si totusi insistau. Insistau sa inventeze, surprinda, consemneze formulari care nu imi apartineau. ”Ne luptam?” imi statea pe buze sa intreb.

N-am mai trecut niciodata prin asta. Nu am mai fost niciodata nevoita sa fac eforturi sa explic ceva ce este evident. Ceva ce s-a intamplat. Cand?? De cate ori??? Cu cine? Cu cati??? Din ce cauza? De unde stiu? Hello? Despre ce vorbim? S-a intamplat timp de o luna, in anul 2012, in Bucuresti, cu copilul meu, la scoala. Si nu sunt de acord. Am voie sa nu fiu de acord? Imi dati voie sa nu fiu de acord? Trebuie sa cer voie sa nu fiu de acord? Am o declaratie, o sustin si o semnez. De ce ma intrebati de inregistrare? De ce imi spuneti ca ea este trucata, falsa, ilegala? Nu e treaba mea. De ce ma intrebati de ce am asteptat atat? De ce ma acuzati ca nu am facut nimic pana acum? FAC ACUM. Am plecat de acolo cu senzatia ca ”am vorbit impreuna si ne-am inteles separat”.

In urma cu trei zile am facut o rugaminte publica care nu a fost respectata. Azi am repetat-o televiziunilor si o spun, aici, raspicat, oricine intelege din efortul nostru de proteja drepturile copiilor din clasa d-nei VB o forma de persecutie a acesteia aleg, prin atitudinea dansilor, sa devina tinte ale protestului meu public.  Veronici. Doamna profesor Stavila Cristina. Domnul profesor Enache Adrian Dan. Domnul profesor Nicolae Cosmin. Doamna Invatatoare Primar Brebenel Otilia. Iordache Ilona Marilena.

Stimatii mei domni, onorabile doamne. Am suficienta compasiune pentru profesia dumneavoastra incat sa va atrag atentia ca sunteti in ochi public, gesturile dumneavoastra sunt susceptibile unei marturii publice, hartuiala dumneavoastra ajunge, instantaneu, nu la zeci ci la zeci de mii de oameni. Atitudinea dvs. nu face decat sa alimenteze furia, spiritul inca medieval, arogant, in dispret la adresa omului si contribuabilului ne motiveaza retorta. Nu sunt un romantic, eu nu lupt pentru drepturile parintelui roman de pretutindeni. Parintele roman de pretutindeni e las, a dat spaga sa isi dea copilul la o scoala de renume, a prestat plic la Inspectorate, si-a dorit din suflet invatatoarea aia buna; parintele roman de pretutindeni nu vrea elemente dificile in clasa, si face presiuni daca exista un copil dificil sa fie “mutat” de la clasa. Parintele roman de pretutindeni e la fel de bun precum Ministerul Adevarului care l-a educat/ propagat/ invatat.

Dar nu acesti parinti.

Nu eu.

La clasa doamnei Bereanda din 26 de copii intre 12, si 14, au cerut deja transferul la alta clasa. Domnilor profesori, pentru mine adevarurile sunt deja spuse, astept cu drag vizita comisiei de ancheta de la Protectia Copilului inapoi la dumneavoastra, sper sa dati cu subsemnatul, orice veti fi spus dumneavoastra la intalnirea de azi, si de maine poate fi folosit impotriva dumneavoastra intr-o curte de judecata, la fel cum esecul Directiunii Scolii dumneavoastra de-a se auto-sesiza, potrivit legii 272/2004, constituie un esec nu doar administrativ cat penal.

Vorbesc cu tot felul de oameni, nici nu mai stiu cine ce vrea sau daca vrea ceva: jurnalisti, avocati, specialisti, doctori… Imi spun povestea. Nu am pus pe nimeni la zid. Un invatator mi-a abuzat copilul: fizic si psihic. Intr-un spatiu public. Despre asta este vorba. Doar despre asta. Cred ca puterea de a asculta sau accepta opinia altcuiva demonstreaza cat de sigur esti de propriile opinii si cat de pregatit sa le sustii. 

Vorbesc zilnic cu multi parinti. Vorbim intre noi, ore in sir. Ne intrebam, ne povestim, ne sustinem, ne ajutam. Cum putem. Ei sunt singurii care ma ajuta sa mai ascund intrebarea ”cum am ajuns eu in povestea asta”. Mai vorbesc cu niste oameni care apar ca niste zane si ne ajuta. Ne suna si ne ajuta. Cu tot ce pot ei. Si eu ma tot intreb de unde vin ei. Si continui sa vorbesc cu ei cum continui sa vorbesc cu oricine.

Am ajuns insa sa vorbesc si cu parinti care ma ataca. […]Sau cu altii pe care ii vad neputinciosi sa isi scoata propriul copil din calvar. Pentru ca in clasa aceea e un calvar. Imi vine sa le urlu in fata: TREZITI-VA! AJUTATI-VA COPILUL!

Doamna a inceput sa nu le mai ceara sa faca nimic in clasa, pur si simplu ii umple de FB-uri. Si ii trateaza cu fistic. ”Cumparat din banii ei”. Cum? Pe ei, ticalosii, mizerabilii, prostii foarte prosti, cei mai rai de pana acum, toti de insuficient? Poate daca mananci fistic, uiti.

Intre timp, insa, copila mea deseneaza ”elefanti septogonali negri care ii apasa creierul”. Si plange. Si imi spune ca a lovit-o peste maini si a durut. Si ma intreba daca chiar pot sa nu o mai duc niciodata acolo. Cat fistic sa mai mananc, stimate AUTORITATI???

G

Sectorul 1, fii pe faza!

Io va zic doar atit: Toate persoanele care primesc anul asta decizii de impunere de la Administratia Finantelor Publice Sector 1 sunt vizibile cu adresa pe site-ul acestei institutii, anume fix aici: http://www.impozitelocale1.ro/deciziii_2008/decizii_2008.pdf

Asta in conditiile in care aici gasim asta:

“COMUNICAT DE PRESA – 01 octombrie 2007

Referitor la eliberarea datelor cu caracter personal înregistrate în registrul comertului

Oficiul National al Registrului Comertului va informeaza ca, urmare a modificarii Legii nr. 26/1990 privind registrul comertului prin O.U.G. nr. 82/2007, nu mai furnizeaza datele personale ce privesc codul numeric personal si domiciliul persoanelor fizice care au calitatea de asociat, actionar, reprezentant legal, cenzor si auditor ai operatorilor economici, în cuprinsul certificatelor constatatoare, al rapoartelor de furnizare de informatii si pe sistemul Recom Online.

Se elibereaza un minim de date necesar si suficient pentru identificarea persoanelor fizice care detin aceste calitati, respectiv numele, prenumele, data si locul nasterii, participarea la capital, precum si calitatea detinuta, date care sunt adecvate, pertinente si neexcesive prin raportarea la scopul în care au fost colectate si ulterior prelucrate. Prin urmare, se elibereaza aceleasi informatii ca pâna în prezent, mai putin domiciliul si codul numeric personal al persoanelor fizice.

Modificarea legislativa a fost determinata de obligatia României de a aplica si respecta art. 8 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata prin Legea nr. 30/1994 si a Directivei Consiliului European nr. 1995/46/EC, care impune asigurarea protejarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei si, în special, a dreptului la viata privata în ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal.

Precizam ca domiciliul persoanei fizice si codul numeric personal al acesteia nu sunt informatii comerciale pentru care exista obligatia de publicitate legala, dezvaluirea lor fiind permisa, potrivit actelor normative mai sus citate, numai pentru motive ce tin de „securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.”

Cu alte cuvinte: daca nu-l gasesc pe dusmanul meu la Registru, pot sa ma adresez cu incredere finantelor, la fel de publice, ba poate si mai si.

Merci, Lili.

Iarta-ma, te-am confundat cu un bursuc!

Povestea asta de fapt nu se vrea spusa – imi zic in barba in timp ce-mi urca’n capilare mici aburi de cafea maronii, negriciosi si ca urmare de conditie destul de mizera. Afara sta sa ploua. Ce-o sa se mai bucure toate cohortele de praf si pulbere, si materii organice si materii anorganice, jeg si spuma ultimei furtuni uscata la soare si iata acum pregatita de un nou pasaj transatlantic. Si ne vom scufunda precum Titanicul, isi spun gazele si miriapozii, lovindu-ne de primul bloc de gheata in drum spre gura de canal.

Dar stai ca uit povestea. Povestea mea e cu un arici. Ieri am aflat doua stiri care m-au tulburat tare, si pe care le tot pun in apozitie pentru ca mie-mi plac aricii si n-am vazut decat vreo doi la viata mea. Prima stire: un om din Noua Zeelanda a fost bagat la zdup dupa ce-a dat cu un arici dupa un adolescent. Si l-a lovit, pustiu s-a ales cu rani din fericire nu foarte serioase, barbatul este acuzat de “atac armat”. Iata un gand tulburator: ariciul ca arma. Ariciul ca arma a razbunarii si a ostilitatii. Imi si imaginez in Tara Romaneasca plaiesii lui Neagoe Basarab la Posada sau cum pisici li s-o fi spus de ce n-au facut o razie in fauna Predealului sa adune asa, ‘fo duzina, sa-i gadile pe burtica si sa dea cu ei in dusman? Probabil ca nimic n-ar fi mai penibil decat sa-ti scrie pe piatra funerara: “Aici zace Miclosz, mandru soldat al Imperiului Polonez si umil servitor al regelui A(da)lbert, ucis la datorie de un arici perfid veninos.”

Nu exista arici veninosi. Dar vorbeam de burtica. Ei bine, in timpul in care in Noua Zeelanda ariciul era “proba numarul 1” intr-un proces de atac cu arme albe, in Serbia alt barbat se confrunta cu spinoasa (la propriu) conditie numita “ejaculare precoce”. Acum, pour la bonne bouche,  ejacularea precoce e o problema serioasa si care nu merita sa fie luata in tarbaca aici, sau in oricare alta parte. Este ceea ce polueaza (sic!) atmosfera intima de cuplu si anumite studii arata ca pana la 25% din barbati ar putea sa aiba asta pe lista lor de tulburarii ale dinamici sexuale. Unul dintre ei traia in Serbia. Acest sarac cu duhul a incercat probabil totul. Alcool? Verificat, nu merge. Cafea? Hmmm, nu da palpitatii.. Tot felul de inele si ineluse locale care cica ar face bine? Nu. Magneti? Cel mult i-au aliniat pilozitatea dupa punctele cardinale. Nimic nu functiona, pana intr-o zi cand un vraci binevoitor, si cu siguranta scolit in Medicina Alternativa Thailandeza, i-a sugerat …un arici.

Omul s-a conformat, si a folosit ariciul. Buba e ca nu l-a folosit pe partea cu burtica, intelegeti? Ci pe partea cealalta. Si uite asa a sfarsit-o la spital cu rani foarte serioase, si parca declara ca nici nu stie ce sa-i spuna nevestei ca aia o sa creada ca ori e nebun ori e idiot. Eu nu stiu, prefer sa cred ca a fost nebun. Parerea mea.

Dar cel mai mult m-a mirat ca ariciul – se zice in stire – a scapat nevatamat.

Si uite asta ma macina de ieri. In interval de 24 de ore am aflat ca populatia aricilor din lume este intr-un real pericol. Mi se pare inimaginabila cazna prin care trec aceste blande si inofensive reprezentanta a mamiferelor care nasc mini-arici si-i hranesc cu lapte. Propun carevasazica pe aceasta cale sa initiem o campanie impotriva abuzarii ariciului, cu sprijinul si obladuirea lui Ilau si prietenului sau Cici, sau cel putin  – gandindu-ma la incidentul din Serbia – amatorilor de sex rustic sa le explicam care parte a ariciului trebuie folosita.

Multumesc.

G.