Roman? Obosit.

Mai sunt doua zile inainte sa revenim la patria muma. Bineinteles ca asta a provocat o serie de discutii in ultimul an, de la traditionalul “nu sunteti normali” pana la mai putin obisnuitul “sigur, abia va asteptam, in Romania daca esti destept se pot face o gramada de bani”. Spranceana stanga la prima fraza, spranceana dreapta la fraza a doua. Dar in acelasi timp am fost nevoit sa rumeg o idee despre “ce-am avut, si ce-am pierdut” in perioada in care, binecuvantata fie distanta mare dar mai ales existenta oceanului Atlantic, am fost eminamente (si cat se poate de vizibil) absent din viata Mioritei.

Trebuie sa incep prin a spune ca in rarele mele ocazii pe acasa am observat ca nu s-a schimbat nimic. Bine, ce’nseamna un an in viata unei natii? Mizilic. Si totusi, cu exceptia calitatii bordurilor in Bucuresti de exemplu, sau a faptului ca la Mama se punea problema sa bage gaz si canalizare, lucrurile s-au perpetuat asa cum sade bine boemului. S-au schimbat fetele, pe alocuri s-au schimbat semnele de circulatie, dar in cele din urma oamenii au ramas neschimbati. Iar asta ar parea, la prima vedere, ceva cu adevarat senzational. Pentru ca te gandesti ca daca lucrurile ar merge ingrozitor, si daca Romania ar fi un fel de Talpa Iadului sau Gaura de Sarpe, locuitorii ei precum sobolanii s-ar sui unul pe capul celuilalt si-ar incerca, pe rupte, sa “iasa” la suprafata, la “o” suprafata. Nu, te inseli, mi-au spus cunoscutii, in Romania se pleaca pe capete. Pe capete? Probabil, in retrospectiva, si eu as fi unul dintre ele. Am trait, carevasazica, sa o simt si pe asta, desi nu-mi aduc aminte niciodata senzatia fraudulentei de a fi plecat, daca-mi aduc aminte era o intr-o buna dimineata si aveam si pasaport, si viza. Sigur ramane acolo, au zis. Da, bineinteles, desi eu (a trebuit sa zic asta de cateva ori) sunt mai interesat de ce ma duce acolo, si nu ce ma tine aici sau aiurea. Drumul e intotdeauna cea mai frumoasa perioada a vietii unui om. Daca nu ma crezi, incearca sa-ti aduci aminte de cea mai frumoasa parcare, sau benzinarie, unde te-ai oprit vreodata. Or Romania pentru mine n-a fost niciodata altceva decat o parcare sau benzinarie. Iar asta deja presupune un imens respect si pentru amplasamentul ei, si pentru resursele care se vehiculeaza, dar si pentru vanzatorul de la ghereta (pentru care parcarea, din pacate, nu e deloc parcare).

Ceva s-a schimbat insa in ultimul an, mai ales. Dintr-o data, vocea fiecarui om de la celalalt capat al firului a inceput sa emane ceva necunoscut pana acum. Oboseala. De ce sunt romanii obositi? Muncesc mai mult? Nu. Sufera mai tare? Poate. Se consuma poate pana dincolo de puterile lor individuale? Nu e exclus. Lucrurile care scot amaratul din apatie trebuie sa fie din ce in ce mai fudroiante, in rest usor, pe tacute, asa cum se aseaza cenusa vulcanica dupa o eruptie, Romania s-a acoperit in nesimtire. Nu, nu vreau sa vorbesc din corcodus, nu spun ca romanul e nesimtit. Exista deja un cor de experti in domeniu (a observat vreodata cineva ironia de a fi expert in nesimtire? Ce faci ca sa fii expert? Doctorat in imbecilitate, idiotenie si cum-sa-injuri-mai-colorat-fara-sa-te-amendeze-CNA-ul?) Ma refer la nesimtire ca somnul simturilor. Poate vei fi mai multumit daca iti voi spune ca e o anestezie emotionala. Ca la dentist. Falca pica bland pe-o parte. Daca vei fi avut putin noroc, ai un mic furtunas in gura ca sa nu-ti cada saliva in piept. La intinderea mainii, paharul cu apa. Undeva, bine ascuns in spatele campului vizual, omul cu freza vine, nici prea devreme nici prea tarziu, sa-ti scoata ultimul molar de intelepciune. Vestea buna e ca societatea chiar nu are nevoie de oameni destepti ca sa functioneze. A mers la fel de bine si inainte sa existe televiziune prin cablu. Sau radio. Carti. Alfabet. Un loc special in comunitate unde sa-ti faci nevoile. Societate, daca-l intrebi pe V.S. Ramachandran (un “roman” destul de neaos cel putin genetic, pentru ca domnia sa e indian get-beget iar prin asta impartaseste cu noi cam 50% din piscina primordiala din care ne-am nascut), societate, zice Rama, presupune sa-ti fi evoluat o structura din creier numita gir supramarginal si care, unica precum e la om, e tot ce se poate centrul “empatiei”. Unde e girul supramarginal? Undeva prin preajma tamplei, acolo unde loveste cel mai adesea (metaforic vorbind, bineinteles) balada buzucai. Societate inseamna sa-ti rezoneze neuronii la unison cu ai celuilalt, un “monkey-see monkey-do” (vezi maimuta fa ca maimuta) si nimic mai mult. De ce ne-am plange, pana la urma, ca “societatea romaneasca este corupta si-asa si pe dincolo si e ingrozitor, nu mai suport, imi iau catrafusele si plec”? Daca il vezi pe A ca se scobeste in nas pe strada, si B se ia dupa el, tu – C – n-ai sa fi foarte inhibat sa faci acelasi lucru, si-asa e si normal sa fie. Asa a luat nastere cultura, asa se nasc valorile, asa mor valorile. Pana la urma exista in permanenta o competitie a ideilor, si-a obiceiurilor, din care raman in picioare cele mai bine adaptate. Or in Romania exact asta se intampla, e un darwinism florid, exuberant, suntem precum un camp de anemone printre care se scalda pestisorii zilei de maine. Ce poate fi mai adecvat dupa ani, si zeci de ani, de aplicare fortata a unui directionalism cultural? Acum, culmea liberalismului, stirea cea mai citita e cea “senzationala” SI “necenzurata” in acelasi timp.

Or tu ce cauti aici, daca asta te excita in momentele tale intime? Crezi tu oare ca randurile acestea sunt, in vreun fel, senzationale dar – mai ales – necenzurate? Cat timp crezi tu ca dureaza sa transpui in gand pe hartia virtuala a editorului de text, si cate fraze vor fi murit nearticulate inainte ca tu sa beneficiezi de munca gandurilor mele? Eu, cel mult, lupt sa fiu un expert in tacere, imi pare ca pe masura ce inaintez in varsta imi ia mai multa energie sa judec cand NU e cazul sa deschid gura. Pot, asadar, sa inteleg toti senatorii care, in lunga lor cariera in Parlament, n-au luat vreodata cuvantul. E posibil ca dansii sa fie, de fapt, acei politicieni cinstiti pe care inca ni-i dorim. Dar divaghez.

Multi oameni mi-au dat impresia ca, la intoarcerea in Romania, voi gasi o natiune obosita. Ce mai faci?  – intreb invariabil. Ei, ce sa facem, obositi, stresati, tracasati, am facut asta, am facut ailalta. Ma uit in stanga. Ma uit in dreapta. Viata mea e la fel ca a voastra. Hey, daca stau bine sa ma gandesc si eu sunt la fel de obosit. Ce ma fac? Daca se ia? Oare o sa ma imbolnavesc si eu de aceasta maladie bizara a lamentantismului? E posibil, ce-i drept, ca intr-un mediu al neajunsurilor multiple si mai ales incurajati de o proasta intelegere a dreptului la cuvant oamenii sa se puna inaintea oamenilor si sa spuna: “nu mi-e bine, face-mi si drege-mi”. La care raspunsul meu a fost, si va ramane cu zambetul pe buze: “nu ti-e bine, face-ti si drege-ti”. Cand am raspectat omul mai putin i-am facut temele, i-am scris compunerile, i-am aratat foaia de examen. Si-acum ma-ntorc la patria muma. Un roman (ne)obosit. E posibil ca anii departe sa-mi fi crescut acest corn in frunte, acest “ne” invariabil pe care il pun acum in fata tuturor idiosincraziilor care mi se servesc atunci cand incep vreo conversatie, pe orice subiect ar fi ea. Te consideri roman, si destept pe deasupra? Si-mi spui mie asta? Esti hilar, cel mult. Ma uitam aseara la Jim Watson, cu obisnuitul sau umor caustic observa: “incearca sa nu fii niciodata cea mai desteapta persoana din incapere‘. La dracu, mi-am zis in timp ce se crea un gol in stomac. Eu asta eram. De-aia nu-mi mergea mie foarte bine. Si toti oamenii aia, saracii, care mi-au spus (pe buna dreptate uneori?) ca mai, incearca sa nu mai pari atat de arogant, asculta ce-are si celalalt de zis inainte. Si n-am ascultat. Si bine am facut. Tot Jim Watson zice: “nu cere sfaturi pe care nu esti pregatit sa le urmezi“. Si uite asa pana si cel mai destept om al planetei la un moment dat, descoperitorul structurii dublu-helix catenare a acidului desoxiribonucleic (ADN) pica intr-un non-sequitur logic. Dar nu despre logica lui Watson (in mod voluntar cacofonica, de-aia i se zice “simt al umorului” pana la urma, nu-i asa?) era vorba, ci despre ce-ar ameliora inteligenta sociala, si culturala, a romanului obosit.

Exista o singura cale inainte, mi-e teama. Am incercat in minte toate alternativele care nu ar trebui sa presupuna a) educatie si b) sanatate. Nu se poate fara ele. Regret. As vrea sa va fi putut da o veste buna, ca ziua de maine va fi mai frageda pentru voi chiar daca sunteti bolnavi si imbecili pe deasupra. Nu se poate. Ca sa iesiti din cacatul in care va scaldati de-atatia ani, trebuie sa incepeti sa aveti grija de cele doua, indiferent de varsta la care va aflati. Educatie nu inseamna sa ai o curicula si sa dai mereu lucrari de control. Sanatate nu inseamna sa-ti faci periodic colonoscopie. Amandoua presupun sa inveti, si apoi sa pui in practica ce-ai invatat. Sunt yin-ul si yang-ul evolutiei umane de la inceputuri si pana in prezent. Or momentan singura “evolutie prin selectie naturala” in Romania are loc doctrinar. In fapt, daca e sa fim o masa de dobitoace suntem unele care nu si-au gasit mecanismul de supravietuire inafara de iritabilitate si violenta. Nu te supara, asta poate sa faca si o bacterie, si n-are nevoie de un creier de 2 kilograme ca sa traiasca pentru ziua de maine. E posibil ca poti sa faci mai mult, si mai bine.

Zilele mele care-au trecut inseamna totul, pentru ca lor si numai lor le datorez pe cea de maine. Prin asta, am un trecut. Prezentul meu e tot ce poate sa ma sperie, si se schimba atat de des ca m-am obisnuit si nu ma mai deranjeaza. Iar viitorul, zicea o doamna la librarie, nu are cum sa influenteze ceva ca doar inca nu s-a intamplat.

G.

Sa ma explic, stimabili

Este mai mult sau mai putin evident ca in ultima vreme am ocolit, cu delicatete, zona socio-politicului din scrierile mele (cu exceptia mai putin-voalatei trambulinade zisa si brambureala secolului cu candidatura lui dom’ profesor). Sa ma explic, stimabili. Mi-era sila. Si nu ca mi-era sila dar mi-era o mare sila. O sila de dimensiuni gigantesti, o sila care daca s-ar fi intrupat ar fi bagat toata casa Poporului (zisa si Parlamentului din motive pe care am sa le explic imediat) in ceata.

Si carevasazica m-am refugiat in proza, fictiune, cate’un vers pe ici pe colo. Toate sunt ocupatii care pentru tine cititorule, carele ne citesti probabil pe fuga intre doua tramvaie si trei metrouri, nu se vor fi dovedit indestulatoare pentru apetitul de scandal. Iar noi n-am mai facut scandal de mult. Ce-am pierdut, ce-am castigat? O fi trecut iepurasul pascal peste noi si cand ne-a vazut atat de pasnici ne-o fi oferit o garoafa de la sufletelul lui? Nu. Iepurasul pascal a trecut, a aruncat cu oua si dus a fost.

Vrand nevrand, ma intreb cui ii foloseste? Oamenii scriu (editoriale de exemplu), isi exprima o opinie (informata sau pur speculativa, un fel de “datul cu parerea in alb negru”) si apoi ziarul se vinde unor cititori cu un intelect normal, dar mai mult sau mai putin rafinat.

Sa luam exemplul lui Emil Hurezeanu care imprumuta cu voiosia’i specifica o tema abordata anterior de ziarul (un pic mai prestigios) the Economist ca sa faca o analiza a situatiei economice planetare, un subiect de altfel simplu si usor de acoperit intr-un articol de ziar. Dupa Emil Hurezeanu, totul se reduce la combustibil. Totul. Si Emil Hurezeanu are dreptate, dar “spin-ul” pe care el il da povestii (anume ca indienii si chinezii mananca dintr-o data mai multa carne) este atat de hilar incat a trebuit sa citesc de doua ori si inca nu sunt sigur ca am priceput. Lantul logic de aici pleaca. Dieta asiaticilor. Daca ar continua sa manance orez cu legume, ca in ultimii 300 de ani, noi ceilalti, care infulecam carnuri cu mare aplomb, am avea in continuare preturi mititele, confortabile, si – aidoma – tarile sarace n-ar deveni “si mai sarace”. Admir, pe de o parte, inteligenta lui Hurezeanu de a nu aduce vorba despre conflictele latente, patente si cat se poate de reale in zone cu o mare densitate de combustibili fosili. Admir indisponibilitatea lui de a pune la masa analizei si politica de inajutorare a Natiunilor Unite, si importanta recesiunii economiei americane (dar si obstinatia elitistica a Uniunii Europene) in declansarea unor adevarate catastrofe umanitare precum Rwanda, Sudan etc. Nu. Pentru Emil Hurezeanu lumea are prea multi chinezi si indieni carnivori.

Stimabili, imi intelegeti reticenta? M-am refugiat in cugetarile Alinei Mungiu Pippidi, care aceia care ma cititi de o buna vreme trebuie ca stiti ca este o simpatica si preferata mea in ale editorialismului. Nu tipati “Dosia” va rog. Nu aruncati cu rosii. De gustibus, stiti vorba aia. AMP scrie foarte frumos, si la obiect, in RomLib despre Pactul cu Educatia Religioasa. Va jur ca am incercat sa urmaresc filiera logica a articolului. In naratiune apar, bineinteles, personaje cu o importanta cruciala in destinele marete ale Natiunii noastre (cu P de la Denis daca va mai aduceti aminte) dar altfel dupa ce cetesti nu poti sa nu te impiedici (eu unul recunosc ca nici n-am incercat foarte tare) sa nu oftezi…asa, si? Am vazut atatia “vizionari” care reclamau starea educatiei, urcati pe o cutie de carton, intr-un parc, in timp ce cetateni transpirati la subtiori si nu numai isi faceau rondul de dimineata. Pasarelele cantau, soarele sus pe cer….Cred ca ori faci o critica realmente tintita (si AMP are pargrafe sugestive, dar la randul lor voalate), ori faci ca mine proza de fictiune.

Si-ajungem si la Marius Tuca, al carui editorial l-am abandonat urgent dintr-o inocenta dorinta flatulenta pe care, ca om adult ce-am devenit, ma stradui sa o tin in frau. Pai cum sa nu fac gaze cand citesc prima propozitie “[…] in avalansa de oua, miei si cozonac, sufletul nelinistit si egal se straduieste sa supravietuiasca publicitatii pascale, zbatîndu-se între slabiciunea omului si Învierea Domnului […]”. Mi-am adus aminte de o compunere scrisa de varu-meu care a devenit celebra in familie….ceva cu “Este toamna. Portile scolii s-au deschis sa primeasca elevii silitori”. Prin comparatie, avalansele vomice de oua, miei, cozonaci, drob, alte organe zdrobite si sufletul omului care face si drege imi par de o falsa, si crasa, licentiozitate literara si chiar daca Tuca are ceva “al lui” care-l salveaza de la ridicol, aici il acuz ca mi-a spart un vas in ochi.

Am fugit ca de Satana fix in EVz unde aflu ca palinca romaneasca (editorial, bene dicere) mai ales cea din Salaj va fi omologata european. Ma relaxez. In sfarsit si vesti bune, ton pozitiv, bineinteles ca nu se putea daca nu faceam un pic aluzie si la vecinii unguri si cum trebuie sa fim mandri ca “Fabricat in Romania” va fi un brand care va mangaia ficatii a milioane si milioane de alcoolici care mor anual de ciroza, cancer hepatic, dementa Wernicke Korsakoff, noi ne alaturam celorlalti producatori de spirtoase care sustin industria accidentelor rutiere “sub influenta” in care de obicei mor si alti oameni, de obicei nevinovati. Exit. Stage left.

Si ma opresc aici. Sincer, stimabili, mi-e sila. Ma intorc la ale mele. Daca v-au placut povestile…mai poftiti si alta data.

G.

Reflectii matinale: Alegeri si alesi

Care sunt auspiciile sub care sa scrii inteligent? Cu “miez”…cu carne pe os poate? Ce trebuie sa stii ca sa calaresti pe succes reteta intricata a cuvantului care penetreaza si nu polueaza (sic!) intelectul, devine un parazit inteligent care cauta apoi sa se replice pe cele mai netrebnice cai si totusi e sintonic, incorporat oportun in mintea cititorului.

Adevarul e ca in 15 ani de cand scriu (da-i sau ia vreo doi) si in care nu doar scriu, dar scriu si ma semnez si apoi vin doi-trei mameluci fara treaba sa ma citeasca, nu mi-am pus niciodata problema ca “ceva” in interiorul textului ar trebui sa aiba o calitate sintetica, aceea de a-mi oferi feed-back la un moment dat ca sa pot sa scriu mai bine, mai succint, mai scurt, mai clar, mai frumos, mai estetic, dar in acelasi timp sa raman onest asteptarilor mele fata de text.

Acel “ceva” de obicei a insemnat ca la o a doua citire ma luam cu mainile de tample si, ca cel mai aspru critic al meu imi ziceam: Doamne, dumnezeule, doar n-o fi mai citit cineva porcaria asta.

Doar ca deja, pana atunci, cineva citise porcaria asta. Indiferent daca esti de acord cu varianta Teatrului Cartezian al constiintei sau nu, in actul de verificare recurenta al textelor mele acel “cineva” care fusesem eu cand redactasem un draft cu siguranta nu mai era acolo, iar acest “cineva” nou care critica nu era in foarte mare acord cu primul individ.

Alegem. Cantarim. Eu am descoperit tarziu ca acest “doar n-o mai fi citit cineva porcaria asta” era la fel de relativ ca orice alta exclamatie al vreunui Cetatean al Republicii dispus sa-si spuna o parere. Ar fi interesant daca am cuantifica, interior, aspectul calitativ intrinsec al fiecarei idei rulate pe principiile majoritatii democratice. Cine voteaza pentru faptul ca articolul e o porcarie? Mainile sus! Domnu’, domnu’, doar o mana, nu votati si pentru colega!. …si apoi, cuminte, sa stabilesti daca “realitatea” a fost, sau de fapt n-a fost. Si s-o scrii.

Cum poti sa pastrezi opinii daca te lasi insa – pe aceleasi racile – la indemana regulatorului extern care e publicul cititor? Avem cititorii pe care ni-i meritam, dar nu intotdeauna ce vine de la ei e ce meritam, sau mai bine zis nu intotdeauna actul regulator functioneaza pe canoane egalitariene. Functionam in mici lanturi trofice intelectuale in care patura de mijloc va aprecia o multime de lucruri dar nici unul cu adevarat intens, iar extremele fie vor fi zeloti pentru ca ne plac, sau ne urasc cu ardoare, suficient de ardent incat sa tot revina la noi pentru ca de fapt, in sinea lor, exista acelasi act de ridicare a mainii caruia-i cadem victima la o paritate suficienta incat sa aiba loc un al doilea tur de scrutin si un al treilea…

…oamenii care urasc ‘scrieri’ sunt aceiasi oameni care au nevoie sa urasca scrieri. E si asta un atasament, dar banuiesc ca nimeni nu formeaza la scoala o viziune materialista asupra literaturii in care elevul sa fie intrebat: “ce scriitor iti place?” …”ce scriitor urasti sa citesti?”. Elevii chiar si in ciclul primar au un simt bine dezvoltat al “urii”, chiar daca in zilele noastre “ura” a devenit ceva de genul unui tabu social. Dar ura naste zeloti. Iar zelotii cumpara carti ca sa aiba ce arde la un moment dat.

Dar daca zelotii la un moment dat fac majoritatea, ai putea ajunge la concluzia ca acel 50% + 1 e de fapt marca intrinseca a scrierii tale. Cum faci dinstinctia dintre adevar si “adevar” daca pui la paritate un zelot care ti-ar rupe si doua palme “bonus de week-end”, un burghez care te citeste pentru ca da bine la serate psihanalitice, si un fan obsedat care iti retine cu sfintenie acele paragrafe care “au insemna atat de mult pentru el”? In formarea draft-urilor interne, exista tentatia ca sa scrii pentru unul dintre ei, ca raspuns al unei invitatii la comunicare, si adevarul e ca urmarind opera unui numar de “artisti” ai poporului observi un drift de la care au inceput sa corespondeze intern cu un anume “electorat” al calitatii. Poate pentru ca daca faci bani din scris trebuie sa te “vinzi” pe mai mult de 30 de arginti?

Indubitabil, marca unei scrieri de valoare are un dublu sens, acela al reactiei criticilor, care trebuie sa fie pozitiva, dar si reactia maselor, care trebuie sa fie suficient de heterogena incat sa se vanda. Nu e vorba doar de impacat o capra si-o varza care are trei sau cinci straturi socio-demografice, ci ce-ar fi daca am pune problema “scrisului” ca act memetic dintr-o perspectiva formulaica, in care scriem “copii” pentru a implanta “idei” in mintea unor “gazde” care ar putea sa aiba acces la ele apoi de-o maniera repetitiva, ciclica, pentru ca “manuscrisul” original continua sa ramana acolo.

Realizarea asta m-a umplut, la un moment dat, de oroare. Ce-ar fi daca toate cartile mele, cartile mele iubite, romanele si catastifele de psihiatrie n-ar fi decat niste mici capuse pulsatile in care se afla, la o mare indemana, informatii replicate in mintea mea pe care daca mi le “improspatez” fara a le cerceta valoarea de adevar, nu fac altceva decat sa copiez in mintea-mi o “doza” de credinta pe care o aplic ulterior cu aceeasi orbire cu care oaia infectata cu vierme de galbeaza continua sa manance varza.

Aidoma, sa presupunem ca printr-un artificiu absurd, obscurantic si monstruos, multimea regulatoare a unui scriitor – formata din tarani, proletari si in general oameni cu origini “sanatoase” – va declara la un moment dat ca X este de o mare calitate, doar prin prisma faptului ca X, ca orice vierme de galbeaza, le justifica ingurgitarea masiva de varza, si le accelereaza metabolismul ierbivor.

Cum tratezi o populatie infestata parazitic cu coordonate obliterate ale calitatii? Pai poti sa le oferi alternative. Poti sa confrunti icalitatea, necalitatea, anticalitatea si sa le arati “calea cea dreapta”. Poti sa faci studii, sa duci cercetari a caror aritmetica simpla si incontestabila sa arate celor cu “origini sanatoase” ca nu sunt decat niste imbecili cu creiere spalate in soda caustica, si mai apoi sa le oferi un crash-course la bursa valorilor intelectuale elementare. Poti sa initiezi o discutie bazata pe logica, ratiune, ideologie si dialectica, poti sa-i bati cu propriile lor arme si apoi sa le oferi acel crampei de stea care se cheama “liber arbitru”. Sau poti sa te imbraci in sutana ultra-radicalista si sa pornesti o campanie de exterminare a elementelor zombificate din societate, care in continuare cred ca X este un “scriitor de calitate”, cand de fapt sarmanul individ e un ratat in straie infoiate.

….

Nu exista nimic care sa ne indice ca ce se intampla intrapsihic, elaborarea si rafinarea de idei, nu este o reflectie dinamica a proceselor heterofenomenologice. Inmagazinam informatii care au calitati valorice intrinsece prin relatiile cu care vin atasate, care mai apoi sunt digerate si reconstruite in aparatul intern care – nota bene – nu are o Identitate care sa fie Self, care sa fie “micul Vrajitor cu puteri decizionale infinite”. Si ca atare, alegerile si “alesii” nu vor fi niciodata cu adevarat “preferatii” nostri in masura in care “noi” suntem entitati dinamice, care azi poate ca il placem pe Michael Jackson, dar maine ne indragostim de Kurt Cobain, pentru ca 10 ani mai incolo sa ne uitam siderati si sa punem intrebarea: “unde mi-a fost mintea”?

Si daca punem intrebarea asta de ce sa nu va intreb si eu: unde va e mintea cand cititi? Aici…sau aiurea?

G.

PS: Acest articol e o retorta pe marginea cuvintelor lui Razvan Exarhu in textul sau: Alege, ca nu ai de ales (sursa: Evenimentul Zilei)

PS1: Cateva ore mai tarziu, citesc in NY Times despre demisia lui Tim Goeglein, consilier la Casa Alba, dupa acuzatii de plagiat. Goeglein ar fi “imprumutat” bucati consistente aparute acum vreo 10 ani in Dartmouth Review sub semnatura lui Rosenstock-Hussey. Alegeri…si alesi?

PS2: O aplicatie interesanta am gasit ascultand-o adineauri pe Ayaan Hirsi Ali pe tema trecerii de la Islam la apostazie din perspectiva propriei ei experiente; vezi AICI.