astazi si miine

Foarte rar am ragaz, sau imi dau ragazul de a sta eu asa usurel pe fund, cu mina pe tastatura si cu gindurile intr-o anume ordine, ca sa scriu fara sa mai gindesc sa sterg dupa.
Am pierdut, si n-o zic neaparat cu regret, fiindca orice se pierde se compenseaza cu altele, exercitiul nevoii de a scrie. Acum vorbesc, poate mai mult decit de obicei, pentru ca am oameni in jur cu care pot vorbi. Sa scrii pentru 10 e mai greu decit sa vorbesti cu 5. Subiecte sunt cu sutele, in continuare mi se intimpla lucruri zilbnic, mai ales ca, in calitate de biciclist aproape profesionist (in sensul ca face parte din munca de birou sa merg cu bicicleta) in Bucuresti nu ai cum sa scapi de asa ceva. Oamenii in jurul meu patesc lucruri, eu patesc lucruri, vorbim despre, ne lamentam, bem o bere sau un vin si trecem peste. O data, de doua ori, de noua ori, de cite ori e nevoie. Pina cind ni se intimpla altceva si toate intimplarile devin amintire, se scot la nevoie cind conversatia treneaza sau cind cineva trebuie musai scos din ale lui.
As vrea sa cunosc oameni carora nu li se intimpla nimic. Sunt convinsa ca exista oameni care nu se lovesc atunci cind intra in cada pentru un dus, nu injura cind aluneca pe sapun, nu fac spume cind isi varsa cafeaua pe piept stind comod la televizor dimineata, nu le cad lucruri din mina cind chiauni de cap se trezesc dimineata si teleghidati pasesc spre ibricul de cafea. Sunt cinvinsa ca sunt oameni care nu gresesc, care nu injura si nu se enerveaza. Lumea zen trebuie sa existe, fiindca altfel nu s-ar mai scrie despre ea/ Eu as vrea s-o cunosc, dar ma gindesc si ce pana mea ar putea sa fie asa de interesant in a fi calm si zen tot timpul?
Cum ar fi sa vii acasa, sa gasesti vasele pe masa si nu in chiuveta cum ai zis, cu firimituri pe dulap, exact cum ai zis ca nu trebuie, cu pepenele lasat afara invers de cum ai recomandat si sa nu ii spui nimic. Ca si cum ar fi facut totul cum trebuie, Si sa te apuci harnicuta precum destul de neapreciatele furnici si sa cureti, speli si amenajezi cu zimbetul pe buze? Poate pt. astfel de dame s-au inventat detergentii care protejeaza miinile cind speli vase; ceea ce inseamna ca daca nu speli vase pula protectie. Dar sa revenim la zen. Deci ar fi interesant sa pot privi cu ochi buni dezordinea din casa, dar ar fi cu adevarat si placut? Si daca n-as mai racni si n-as mai vocifera si nu ar mai sari scintei din cind in cind, nu s-ar stinge el focul pasiunii? Care cind totul e roz si zen nu cumva chiere el precum au cherit si pescarii de pe titanic? Ca vorba aia, toti erau sanatosi acolea, si cu nervii si cu pluta, si tot au baut atita pina s-au dat la fund?
Ritmul in care se intimpla lucruri, insa, e altul de la an la an. Nu-mi aduc aminte sa fi trait in asemenea alerta in liceu sau in facultate. Dimpotriva, in facultate timpul era dilatat destul, aveam timp de de toate, de citit, de baut, de cnversat, de certat si de mincat, fumat, dormit si altele. Acum nici sa vreau nu mai pot face de toate. Trag de mine sa citesc macar 20 de pagini pe zi, cumpar Catavenii si Dilema si miercurea seara ma caznesc sa termin numarul vechi ca sa pot sa citesc din ala nou, dar oricit as vrea mai mult de serviciu, discutiile de la prinz, un film sau o discutie seara acasa si eventual o bere cu prietenii, nu mai e vreme de altceva. Vremurile in care distantele erau mai mici, prietenii mai tineri si noi mai plini de viata nu prea mai sunt, decit poate in amintire.
Singurul timp in care lucrurile stau in loc este timpul vacantei. Grecia e sinonima cu timpul care sta si te asteapta. Iar eu acum, in timp ce ma grabesc sa scriu despre asteptare asteptind un telefon care sa ma duca intr-o alta sala cu alti oameni care se grabesc sa termine programul pe azi, eu ma grabesc asteptind vacanta. Care insa mai are pina vine, mai dureaza cel putin o luna de discutii, concerte, lume, nervi, telefoane, bugete, aprobari, contracte, prinzuri, beri, ciudatenii, certuri, impacari, placeri, neplaceri, jocuri, incintari, canicule si coduri colorate, dormit prost, pasiuni si tot ce mai face un om vreme de peste o luna.
Si apoi o sa urmeze o luna in care o sa fie ca in filmele in care el sare de pe o piatra si in cind e in aer timpul se dilata si dureaza cel putin 3 minute pina cade pe pamint, timp in care vede clar tot ce se intimpla, de sus, si cind atunge din nou pamintul e alt om.
Asta astept eu de la vacanta. Iar de nu va fi asa va fi cu siguranta altfel 🙂
Dar va fi bine, vorba lui Nuni “tatae po’o. Mmnu po’o”.

frina in secolul vitezei

Vi s-a intimplat sa ajungeti in statia de autobuz fugind sa mai prindeti usile deschise si ala sa inchida exact cind erai la 10 cm de bara si sa si porneasca instantaneu fara sa-ti acorde cea mai mica sansa (poate intentionat)?
Ai ajuns vreodata in fata blocului, fara sa ai cheile la indemina, si vecinul care tocmai a intrat inaintea ta sa fi tras usa exact cu 5 cm inainte sa pui tu mina pe clanta, prefacindu-se ca nu te-a observat? De regula chestia asta se intimpla cind ai multe sacose si genti si papornite si sa sapi dupa manunchiul de chei e o aventura deopotriva frunstranta si dureroasa?
Ti s-a chemat liftul fix cind erai gata sa apesi pe buton? A urcat pina la ultimul etaj? Era pe cind te grabeai tu sa ajungi acasa din diverse motive, de regual fiziologice? Cind gasesti liftul blocat ca niste unii au uitat usa deschisa nu e cabina oprita de la etajele 4 in sus, ca sa urci tu pe scari?

Frate, de ce ne grabim asa? Aseara m-am trezit ca alerg sa prind liftul la parter: mergeam acasa, eram la parter, mi s-a furat liftul. Si m-am ofticat. Si cum ma ofticam eu asa m-am intrebat si io ca GigiBe: ma da de ce ma enervez io asa? Ca doar nu ma grebea nimeni nicaieri. Si atunci m-a lovit revelatia: frate, fiindca asa m-am obisnuit de ceva vreme, sa fiu pe muchie, sa alerg dupa ficare clipa, sa nu respir, sa sar de la una la alta, sa ma grabesc, sa nu zac, sa nu aia sau nu aialalta. Si azi am coborit pe scari. Si acuma cind ajung acasa o sa vreau sa fie liftu la 9 ca sa vad ce-mi vine in cap cind il astept sa coboare. Am deja citeva variante de ginduri pregatite.
Dupa luni de zile in care nu m-am mai gindit, uite ca acuma mi-a revenit pofta. Da, trebuie sa am ceva vreme si pt. mine, vreme in care sa pun frina la toate alelalte si sa nu ma mai intereseze. Pe vremuri puteam, cind ieseam din birou, sa las acolo toae supararile si nervii si sa nu ma mai intereseze. Acum nu reusesc decit sa nu raspund la telefoane dupa ce plec din birou, dar sa ma intreb juma de ora ce dracu voia x sau y de m-a sunat asa tirziu.
E clar, sa fii batrin si schiop cind cei din jur merg cu longboard-urile care fac vij-vinj pe linga gleznele tale e o chestie ciudata pe care nu te prinzi dintr-una cum sa o gestionezi.

Se cauta moderator

Se cauta moderator pentru o dezbatere care va avea loc pe website la domnia noastra. Moderatorul are sarcina de a se asigura ca discutia dintre mine si domnul deputat PDL Sorin Paveliu pe marginea initiativei legislative a dansului (privind remunerarea fondurilor investite de pacient in medicamente pe perioada internarii in spital) nu va degenera in lupte libere. In masura in care moderatorul are experienta sistemului Oxford de dezbatere, e cu atat mai bine; daca nu, va fi introdus cu aceasta ocazie. Moderatorul ar trebui sa aiba un ascendent moral asupra ambilor participanti la dezbatere, sa fie apolitic si n-ar strica sa aiba o formatie adecvata astfel incat sa inteleaga argumentele care vor fi aduse publicului.

Intregul demers ar urma sa se desfasoare pe parcursul a approx. 8 saptamani cap-coada; pentru aceasta, interfata va fi o pagina nou-creata pe Andreanum catre care Moderatorul va primi un user/ pass temporar. Bineinteles, vom folosi si platforma blogului lui Sorin Paveliu pentru diseminare (probabil RSS).

O astfel de dezbatere este o premiera nu doar pentru “blogosfera” romaneasca, dar pentru Romania in general. Departe de a fi un bungee-jumping politic pentru Sorin sau o lupta darza pentru faima pentru mine, dorim sa discutam serios chestiunea propusa de dansul fata de care eu mi-am exprimat serios scepticismul. Exercitiul merita atentia.

Deci.

Tara tara vrem moderator!

G.

A Divine Image (William Blake)

Cruelty has a human heart,
And Jealousy a human face;
Terror the human form divine,
And secrecy the human dress.

The human dress is forged iron,
The human form a fiery forge,
The human face a furnace seal’d,
The human heart its hungry gorge.

azi n-am comis evenimente rutiere

Impresii si senzatii din prima mea zi de sofat.

Scriu pentru posteritate. Si, desigur, pentru viitoarea mea aducere aminte, cit am inca proaspete in minte poruncile instructorului.

La ora 8 dimineata, nici mai devreme nici mai tirziu, m-am coborit in strada unde ma astepta matizul cu dubla comanda (m-a stresat nitel faptul ca e confectionata artizanal, dar am ridicat urale mute catre Ilau cind au salvat viata unui tinar in opel vectra care mi-a taiat fata). S-o luam cu binosrul. Mi-am depus fizicul pe trotuar si am constatat cu surprindere, pt prima oara in viata, ca locul Meu era ocupat. Mi s-a transmis sec: la sofer, la sofer. Am inteles instantaneu ca azi nu era doar zi de teorie, ci si de interpretare la pianina cu 3 clape de picior. Am zimbit pentru autoinstapinire de sine si m-am asezat unde mi s-a zis.

Am retinut ca primele 3 lucruri pe care le faci cind te urci pe locul Ala e sa iti aranjezi scaunul cit sa ajungi la pedale si volan dintr-o pozitie relaxata, sa iti aranjezi oglinzile astfel incit primele doua degete dinspre interiorul oglinzii sa-ti arate propria masina, aranjatul retrovizoarei centrale cit sa vezi cit mai bine in spate si prinderea centurii. Mi-a zis ma, tracto, si cum e cu punctul mort, acuma stiu sa-l combat si pe serioaselea, nu doar ca sa ne hlizim blogosferic.

Dupa ce trece astea 10 minute de bla bla-uri (foarte folositoare, vedeti ca le-am si retinut), imi arata omul cum e cu vitezele, ce e cu pedalele si ce face fiecare, cum se apasa pe ele si cind. Evident, mi-ar fi ajutat sa notez ce imi zicea, dar am inteles ca scoala de soferi e alt fel de scoala, cu care eu nu sunt deprinsa. Imi zice el pe gura: apesi ambreiajul, bagi intr-a-ntiia, apesi acceleratia in timp ce eliberezi ambreiajul, cind ai ajuns la o turatie mai mare apesi adinc ambreiajul si bagi intr-a doua, iei piciorul de pe ambreiaj u-s-o-r si accelerezi. Azi n-am verificat daca functioneaza si alte viteze.

Ma uit in stinga, ma uit in dreapta: bara la bara fratiorii si surioarele mele, o situatie pe care in mod normal as fi ocolit-o printre blocuri, pe alei. Dar astea sunt vise, deci irealizabile. Apas cu tupeu pe ambreiaju ala, trag de schimbatorul ala de ziceai ca e bita de baseball, apas si pe acceleratie si aud ca incepe sa urle biata masinuta. Ala imi zicea sa ma uit si in oglinzi, io eram ocupata sa ma inclestez pe pedale si volan. A fost o lupta a nervilor pe care am pierdut-o, pt ca la un moment dat m-am calmat si am gindit problema, ca doar nu suntem animale, si am reusit ca, pt o imensa portiune de jumatate de km, sa merg ca la carte. Am probleme cu ridicatul piciorului de pe ambreiaj, am tendinta sa-l ridic brusc si sa scap; la pornirea de pe loc urla masina aia de zici c-o siluiesc citeva tiruri (dar in ultimul sfert de ora am reusit sa nu mi se mai opreasca motorul). Am evitat sa mi se taie fata de vreo doua ori, dar a treia oara mi-am furat-o, desi idiotul care a facut asta merita macar o injuratura de mama la adresa mamei. Sa va zic cum a fost.

Ghencea, spre capatul lui 41, noi ieseam de pe Vladulescu Cristea (se cheama altfel acum, dar nu stiu cum) si trebuia sa facem stinga. Ala mi-a zis stinga, dar eu am semnalizat dreapta, ca o doamna ce ma gasesc (care am zis eu ca asta cu inversatu stingii cu dreapta o sa-mi faca probleme si nu m-a crezut nimeni) si pina la urma am reusit sa ne incadram spre stinga, evident pe contrasens. Intrind pe Ghencea, eram tot pe contrasens, dimpreuna cu alti musterii, care toti mergeau spre 13 septembrie. E, de pe contransens trebuia sa ajung sa ma parchez pe dreapta, deci aveam de trecut peste doua benzi, 4 autobuze, 5 gipuri si nu stiu cite masinute care mai de care mai sprintene. E, si aci mi-a taiat fata un nea cu opel. M-a vazut ca sunt mica si proasta si a zis ca sa ma sperie. Si a reusit. Io eram cu picioarele pe ambreiaj si acceleratie si cind l-am vazut pe ala ca se infige inspre pulpa mea stinga, am apasat, logic, acceleratia. Care norocul meu, reiterez, ca masina avea dubla comanda, ca ii faceam muci luciul de deasupra vopselei, pentru ca aveam 14 km/h! Puteam sa-l omor, puteam sa-l ranesc si ar fi fost exclusiv vina lui. Nu mi s-a parut corect.

Important e ca lumea e in regula, nu a murit nimeni, e drept ca nici n-am inviat pe nimeni. As minti daca as spune ca mi-a placut, dar sincer va zic ca trei sfeturi din timp m-am stresat si cred ca am avut aceeasi pozitie ca fomeile alea proaste de care rindeam pina acuma: uite-o si pe aia, mai are putin si ia volanu cu ea in casa, asa de tare il stringe-n brate.

Dupa care m-am urcat in 41, in care eram zmeu stapin pe propriile aripi si am ajuns in 16 minute la Casa Scinteii. Am ajuns muuult mai repede, dar fleasca la picioare. Incep sa intrevad avantaje 😀

think pink

Minunea asta de mai jos domiciliaza in Bucuresti, Gradina Botanica. N-am vazut ceva mai frumos decit pe stampele japoneze. Se numeste cires japonez (lat. Prunus serrulata).

Mai meritam si cite o gura de oxigen, din cind in cind.

intilnire cu anton

“Cum care Anton? Care-ti toarna-n cur beton” era o vorba idioata, dar la mare moda acum vreo 20 de ani. Sa va povestesc io cum ne-am certat cu Anton azi.

Libera de slujba, ca sunt intre fosta si viitoarea, am zis ca sa ies cu un prieten (el fiind propriul patron si-a loat o zi de concediu), preten bun, ne stim de citeva zeci de ani, pre numele sau Vali.

Mai intii am zis sa mergem la ceainaria Rendez vous de pe Quinet, sa ne incalzim. Dar surpriza, cu ocazia de viitorul sommet nu se putea circula pe Quinet. Asa ca am facut rondul la Universitate si am zis ca ii pacalim si intram pe Academiei si gasim noi la Arhitectura parcare. O lae, la Arhitectura era arhiplin si oricum faceau figuri politistii ca nu aveam masina de 100.000 de euro, iar pe Academiei nu se parca. Deloc.

Ei lasa, ne-am gindit noi, om gasi alta ceainarie. Sau hai la o cafenea. Hai la Cremcaffe la Universitate. Ce idee minunata mai ales ca aia au si parcare. In general au, azi nu mai aveau, era inghesuita rau si mult mai mica decit de obicei. Si lume mai nervoasa, inclusiv chivutele si colegii lor care nu mai pridideau cu tirnurile si farasele, desi cred ca treceau pentru a 15-a oara pe acolo azi: nu mai aveau ce matura, as fi putut jura ca in ritmul asta femeile astea sunt in stare sa strice asfaltul, tot riciindu-l cu maturile alea, zau asa. Bine dracu ca nu e summit in fiecare zi ca nu mai eram noi insine.

Ne-am infipt cu tupeu in parcarea de linga BNR, chiar pe penultimul loc inainte de fundatura numita Lipscani. Am intrat la Gregory`s sa halim cite o cafea cu amaretto si eu un rulou cu spanac. Dupa 20 de minute voiam sa mergem in vizita la niste oameni buni pe care nu-i mai vazusem de mult, asa ca ne-am dus sa luam masina. Ei, ce sa vezi, fix in dreptul masinii, in mijlocul parcarii, se gasea o betoniera, la care era atasata o trompa prin care se turna la etajul 2 al BNR.

Am incercat sa iesim cumva de acolo, dar masina aia era parcata al dracului exact cu doi centimetri mai aproape decit ar fi fost neesar celui mai experimentat sofer ca sa iasa. Vazind ca injuram si ne luam de soferul elefantului sa mute juma de metru mai in fata magaoaia, a venit dom injiner, responsabilul cu betonarea de la ora aia. Ca ce, de ce am parcat acolo? Ca el ce sa ne faca acuma? De ce nu intelegem ca el are treaba si asa se face treaba, cu sacrificii? La care noi i-am zis ca noi am venit cu jumatate de ora in urma, nu am gasit nici un afis in care sa spuna ca in juma de ora incep lucrarile de betonare si masinile vor fi blocate, nu a venit nici un nea sa ne spuna macar “bai, fraierilor, nu parcati ca va luati teapa”. Cum, zice nea responsabilu, da aici se lucreaza de doi ani! La care l-am intrebat daca umplu camerele 100% cu beton de dureaza de atita amar de vreme. La care omul, impertinentat de tonul nostru ironic, ne-a parasit spunindu-ne sa ne intoarcem in jumatate de ora si vom putea iesi.

Ploua maruntel si gri, pe jos era noroi, aerul era rece si jilav, noi eram imbracati in pantofi de piele intoarsa (eu) si de pinza (el), eu cu o bluzita subtire cu decolteu, el cu un tricou cu mineca scurta, eu cu o jachetica de piele subtire, el cu una de pinza si mai subtire. Si am dat, in aceste conditii, o tura de Lipscani (zona, nu strada), am pasit in molozul de pe 3 strazi, am admirat pietrele cubice dezordonate, am ascultat o juma de manea la circiuma aia de cind lumea, unde se fac mici la gratar in strada si se bea bere din halbe ciobite (probabil de la muscaturile furioase ale selectei clientele). Ia sa fi avut o urgenta, sa ne fi ajuns copii la urgenta, sa fi atit parintii ceva, ce cacat faceam noi cu imbecilii astia? Bine ca nu e cazul…

Dupa care ne-a venit stralucita idee de a merge la muzeu. La Palatul Sutu? La Palatul Sutu, zis si Muzeul Bucuresti. Nu mai fusesem de 5 ani. Plus ca nevoia de cultura era depasita de nevoia unui calorifer functional.

Teapa si la muzeu, ca programul e de miercuri doar, lunea si martea lucreaza doar personalul, mi-a zis badigardul care statea in fata panoului cu programul si fuma. Asta cind am iesit, fiindca apucasem sa dam cu nasul de caldura din interior, dar nu am vazut tipenie care sa ne indrume, asa ca am iesit sa-l intrebm pe nea asta cu fata de oficial al muzeului.

Ne-am intors in parcarea cu pricina fix cu 2 minute inanite sa iasa ala cu betoniera. Ei si ce credeti: cum iesea betoniera pe care o s-o numim simplu alfa, cum in capatul aleii astepta betoniera beta, gata plina de maglavais de betonat BNR-ul. Doua minute ne-au despartit de inca trei sferturi de ora de batut pasi marunti pe linga masina, congelati si muciosi.

Doi ani, frate, de doi ani ne-a zis dom inginer ca se lucra la etajul ala. Prima data m-amsocat, dupa care mi-am adus aminte in ce tara traiesc. Este tara in care s-a scos husa de la arcul de triumf, desi nu se efctua nici o lucrare la el, era doar in perioada de stringere de semnaturi si comisioane pentru renovare. Este tara in care s-au plantat copaci in floare pe Ana Ipatescu. Tara in care s-a plantat gazon pe hectare de rigole si panselute pe zeci de metri de trotuare. Tara in care gunoierii si ADP-ul aveau sector de udat si udau cu tulumba, desi afara ploua. Tara in care se asfalteaza si refac 50 de strazi din aceeasi zona odata si sunt lasate doar 2 stradute ca sa preia tot traficul din cele 50. Tara in care pe semnaturi si vicii de procedura se plimba parcuri prin diverse patrimonii publice si private, iar pina la urma pe ele se fac cladiri de birouri. Tara in care presedinte e un basesc si prim ministru un taricean, un lolek si-un bolek, un marinar si-un motociclist care au baut in tinerete o bere impreuna si acuma se alearga cu halbele prin mahala.

Halal mahalal…

LE: UItam ceva important. Romania este tara in care nu ai voie sa nu iti placa NATO, nici daca esti roman, nici daca esti de alt neam. Pe “anarhistii germani” i-au intors de la Calafat fiindca avea in genti “materiale propagandistice” anti NATO. Fratica, bine ca nu suntem in America, ca nici Woodstock nu pupa globul. Apropo, domnii politisti slim, sa stiti ca materialele propagandistice, desi cuvintele e grele, nu inseamna bombe, tancuri, avioane, anti radare si nici macar grenade, ci hirtii. Boilor!

Uitandu-ma precum coconul pe plantatie

Stau si ma gandesc, iaca domeniul, ca un bots de argila, contine tot ce am scris noi aici in ultimul an si totusi …ii lipseste ceva! Dar sunt entuziasmat. Sunt atatea posibilitati pe care le putem exploata de acum inainte, si nu ma refer doar la scris. Scrisul e cireasa pe tort, scrisul e oportunitatea ca noi si gandurile noastre sa ajunga la voi intr-o forma usor replicabila…e tot restul care ofera atatea posibilitati!

Pai sa incepem cu inceputul. Nu degeaba ne-am metamorfozat usor in Andreanum.org. Cred ca usor usor acest mic grup impromptu format de Andreea, Tracto (Marea Poarta), Opy (Nemtia si alte locuri de o mare transhumanta), Karioka (momentan prinsa cu reorganizari?) si subsemnatul (canadez de origine temporara si cu destine nebanuite asternandu-i-se in fata) vom continua sa facem, usor usor, niste lucruri foarte interesante…sa luam de exemplu

Shazaam!

Forumul. Tracto a lucrat de zor si continua sa lucreze la propasirea acestei extensii adreeanice unde asteptam cat de curand cat de multi utilizatori cu putiinta. Veti putea sa ne cunoasteti (cei care ahamm…n-ati facut-o deja?), veti putea sa comunicati cu noi unu-la-unu, si veti putea primi feed-back pe domenii la care ne pricepem fiecare un pic mai bine decat la beletristica diurna sau poetristica nocturna. Mai mult, cu ajutorul Marelui Ilau si prozelitilor dansului sper din tot sufletul sa antrenam multe alte suflete smerite intru civism activ si nu doar reflectii pasive. Am facut-o pentru Iarina, pentru Emma, am oferit scurte indreptari pentru varii persoane care doreau un “how-to” (in ale birocratiei, racilelor medicale etc.). Daca puteti sa fiti siguri de ceva e ca pe acest site al nostru n-o sa primiti “bullshit for advice”. Garantia unei calitati a informatiei e validitatea ei, eficacitatea ei dar si aplicatiile ei imediate.

Shazaam 2!

Asa cum ati observat, Tracto si cu mine ne-am jucat o tzira, in ultimele 6 luni mai mult, cu diferite draft-uri de schite, mici nuvele si tentative de proza/ poezie. Sper sa ne organizam suficient incat sa va oferim o experienta literara cap-coada, in masura in care scrisul “pro-activ” e mult mai costisitor (ca timp dar si ca experienta) decat cel “reactiv). Poate unora nu va pasa sa cititi literatura pe Andreanum.org, iata de ce probabil vom dezvolta sectiuni separate pentru ele.

O experienta valoroasa pentru mine cel putin a fost RoBlogFest-ul in masura in care ei au clasificat (destul de lemnos dar totusi remanent unei samante de adevar) politichia, entertainment-ul, sport-ul etc. in calupuri separate. Iata de ce escapadele noastre desantate intru ale politicului vor primi caciulite aferente. De orientare liberala (a se vedea si cacofonia noastra preferata), ramanem persoane cu opinii bazate adesea pe evidente si mai putin pe revelatii divine (mai putin Mutsunake adica eu caruia i se mai iveste din cand in cand cate-o Revelatie).

Shazaam3!

Veti putea sa interactionati cu noi si nu doar pe poll-uri de genul “va place de grupuletsul nostru”. Nu exista limita, teoretic, atata vreme cat ramanem inteligenti in intrebarile noastre, iar voi constanti in raspunsurile voastre. Rezultatele le putem discuta apoi pe forum.

Shazaam 4!

Deocamdata e o perioada de tranzitie in care cei obisnuiti cu vechiul Andreanum poate se vor simti dezorientati, dar si motorasele de cautare care ne vor gasi la vechiul Cartier General. Rugamintea e sa aveti otzarika de rabdare, persoana care face toata munca instalatorica si conceptuala (domnul Tracto) are nevoie de liniste si suport pentru concentrare, dar si feed-back-urile voastre vis-a-vis de experienta ergonomica a Andreanum.org.

Tineti-va-ti bine de centurile voastre, anul II Andreanum abia a inceput!

G.

ne-am facut bagajele

Ne mutam. Ne mutam cu blogul, casa noastra virtuala din ultimul an. Pentru ca vrem, putem si ne-am ambitionat, am decis sa nu mai stam cu chirie la wordpress.com si sa ne mutam intr-o casa proprietate personala, anume pe andreanum.org. Deocamdata nu am mutat toate cutiile, am descoperit ca pentru unele lucruri nu avem spatiu, ca pentru altele avem mai mult decit credeam: deh, stiti si voi cum e sa te muti cu toate mobilele dintr-un apartament rotund intr-unul patrat 😀

Visul mutsunakelui de astazi a fost ultimul post pe acest blog. De miine incepind va rugam sa postati comentariile acolo.

Va multumim ca sunteti cu noi

echipa andreanum&co

UPDATE: Noul nostru site poate fi accesat la una din adresele: andreanum.org, andreanum.ro sau andreanum.eu