Ghiță și inventatorii

Citesc un articol din Evenimentul Zilei scris de Adrian Pătrușcă despre – aparent – conspirația mondială a industriei farmaceutice prin care oamenii ”sănătoși” sunt ”transformați” în consumatori de ”medicamente”. Toți termenii sunt în ghilimele, cu rigoarea obișnuită asupra proprietății termenilor. Printre rânduri, de fapt, textul e un atac sub centură la adresa psihiatriei. Nu e nici primul, nu va fi nici ultimul. Se acreditează ideea, plecând de la opinia unor ”experți” (ghilimele continuă), că medicii, în plenitudinea lor, propun (noi) formulări diagnostice fantasmagorice de fapt, ca să traducă în jargon profesional probleme de fapt uzuale, compatibile cu sănătatea omului. Carevasăzică diversitatea e transformată, patologic, de  niște oculți, și ca într-un circ al lui Barnum există ”ceva” pentru ”fiecare”. Sunt nominalizate aici, în particular, a) anxietatea socială – care-ar fi de fapt banala timiditate, b) deficitul de atenție, c) tulburarea disforică premenstruală (genericul PMS). Se face trimitere la prescrierea generoasă de antidepresive, de multe ori fără o bază clinică riguroasă. Dar nu numai. Se vorbește și de alte probleme de sănătate (vezi dislipidemia, sau nivelul crescut de grăsimi în sânge, sau probleme asociate menopauzei).

Care e corolarul gordian al afirmației? Suntem mai sănătoși decât credem, doar că avem o frică incrementală de moarte, și de fapt pastilele ”tratează” spaima de moarte, de bătrânețe, de fragilitatea firii. Îți stă, pe moment, mintea în loc, mai ales dacă ești un om de rând care cochetează cu angoase existențiale. O atare propoziție alimentează copios retorica tuturor celor care a) cheamă înapoi la spiritualitate, b) sugerează că naturopatia e cheia, sau în orice caz ”medicina alternativă” (o veritabilă gemă culturală), sau – cel mai frecvent – propun soluții de sănătate bazate pe nutriție, mișcare, stil de viață etc. Las la o parte dezbaterea din ce în ce mai agresivă pe marginea eficacității vaccinurilor, deși – pe undeva – și ea se înscrie (tot) aici.

Ar fi multe chei de abordat într-o atare dezbatere. Am să o aleg pe cea mai simplă și, probabil, cea mai ușor de înțeles într-o discuție care de obicei pică în tehnicalități indigeste. Sunt puse sub semnul întrebării două chestiuni, de fapt. Prima este realitatea diagnosticului de boală. Iar a doua este sancțiunea terapeutică a bolii. Altfel spus, are Ghiță boala lui Ghiță sau e doar o impresie? Și merită să ia aspirină pentru asta, or ba?

Să încep cu realitatea unui diagnostic de boală. Realitatea diagnosticului de boală începe pentru mine, clinician fiind, cu momentul în care Ghiță intră în cabinet. Ghiță e un cetățean oarecare care a experimentat, pentru o perioadă, o stare de ”rău”. Respectiva stare de ”rău” nu e o clasificare de manual, e răul lui Ghiță, și Ghiță îl trăiește. Indiferent ce vor spune detractorii medicinei alopate și-a modului ei de-a clasifica problemele, Ghiță n-ar veni la doctor dacă lui Ghiță i-ar fi bine. Pentru pacientul meu, suferința subiectivă e pe cât se poate de reală, și el o trăiește în conștiința lui, subiectiv, ca o anomalie. De ce vine Ghiță la medic? Pentru că există o întrebare, și poate medicul va reuși să-i răspundă. Ce-am băi nene? (sau doctore, meștere etc). Nu știu alții cum sunt, dar în meseria mea mi se întâmplă cotidian să mă scarpin între sprâncene pentru că, fapt este, în psihiatrie, nu e exotic să te uiți la Ghiță și să-i spui măi Ghiță, am să fiu sincer cu tine, habar n-am. Ce-mi descrii tu e într-un fel care nu se regăsește în Catastiful meu de Adevăruri. Evident asta nu e regula. Ghiță o să-mi spună povestea lui. O poveste medicală are, obligatoriu, o perioadă ”dinainte” când Ghiță era bine cu el, o perioadă de ”prodrom” în care a început să observe diverse lucruri cum se schimbă, ”criza” când stimabilul și-a dat seama că nu e bine, nu e bine deloc, și ”decizia” de-a se consulta cu un profesionist despre asta. Ghiță din paleolitic, de exemplu, când era deprimat nu-i zicea depresie, îi zicea într-alt fel. Sau dacă avea schizofrenie poate că Ghiță era ales profetul comunității. Felul în care strămoșii noștri au ajuns la un model ”medical”, empiric asupra realității bolii a început de la o gândire alegorică, simbolică a suferinței, apoi trecând prin șamanism, sacerdotism către tulburarea umorilor și a ”energiilor” organismului, și în cele din urmă spre fenomenologie, empiricism și strategia analitică de-a clasifica boala. Aș putea să-i dau un răspuns în oricare dintre ”limbi” lui Ghiță. Aș putea să-i zic că furnicăturile lui sunt spirite care-i populează falangele. Sau să-i apăs pe butonul din vârful halucelui și să-i spun că acolo e un centru energetic pe care Ghiță și l-a tulburat pentru că a purtat sandale fără talonetă. Sau aș putea să-i spun, pe limba mea, într-un fel, folosind un instrument oarecare. Categoric se pune, totuși, întrebarea dacă am să rămân liber să-i răspund pacientului meu și cumva că ”n-are nimic” (o propunere scandaloasă, stai bre nenea doctor că pe mine tot mă supără”) sau că ce-are el nu e o boală (bine, bine, dar atunci ce e, măre?) sau că ce-are el cu siguranță că-l doare, dar nu pentru că e bolnav ci pentru că e prost, sau – și mai rău – răuvoitor. Ghiță are o problemă, fără doar și poate. O să surprindă cititorul dar folosirea ”clasficării bolilor” nu despre relația profesională, medic-pacient, între mine și Ghiță. Clasificarea sistematică a bolilor e despre altele. Despre epidemiologie. Despre confratele meu care poate o să-l vadă vreodată pe Ghiță și care-o să citească ce-am scris eu în raportul meu medical etc. Le spun, invariabil, pacienților mei, că ei au ”boala” lor, care întâmplător poartă și-un nume. Se cheamă ”medicină contextualizată”, bazată pe pacient în egală măsură cu baza mai largă, de ”evidențe”.

Și vine-acel moment dificil în care, după ce-am clarificat cu Ghiță că are-o problemă ”diagnosticabilă”. Încă nu mi-am câștigat pita cea de toate zilele. Ghiță n-a venit la mine ca să-și îmbogățească vocabularul cu un termen greu de pronunțat (tricotilomanie vine repede în memorie). Săracul a căutat – atenție! – ajutor pentru problema lui. Și-atunci mă încrunt, mă frământ, mă gândesc la tot ce-am învățat în anii de facultate și mai apoi, și îi propun lui Ghiță diverse soluții.

Aici intervine a doua problemă.

Problema realității uneltelor terapeutice. În articolul confratelui Pătrușcă se trage cu obuzierul în constelația ”medicamentului”. Nu e prima oară. Gordon Parker, unul dintre măiaștrii teoriei în psihiatrie, vorbește despre paradoxul ”garbage in – garbage out” (sau, vorba bunicii mele, ”nu poți face din coadă de câine sită de mătase”). Indiferent ce tratament prescrii, dacă diagnosticul e de căcat tratamentul ar fi, obligatoriu, de căcat. Silogismul nu stă, totuși, în picioare. Logic poți avea diagnostice bune, consistente pentru boli care n-au tratamente eficace. Sau, chiar dacă ai dat-o cu mucii în fasole diagnostic, din varii motive soluția terapeutică pe care i-o dai lui Ghiță va funcționa. Pentru Ghiță. Care Ghiță va zâmbi fericit și se va duce în calea lui, și apoi le va spune tuturor prietenilor că ești un doctor bun, și-și trimite apoi o mini-liotă de tovarăși la tine la cabinet pentru că ”l-ai ghicit” din prima.

Ce înseamnă unealtă terapeutică? Păi unealta terapeutică are câteva scopuri declarate. Primul, și cel mai important, e ”vindecarea”. Vindecarea, în medicină, are un nobil ideal pe care străbunii noștri cu pasiuni de latiniști l-au numit ”restitutio ad integrum”. Restituție în integral. Dacă Ghiță nu mai putea mânca, Ghiță mâncâncă bine din nou ”ca înainte”: Dacă Ghiță nu mai putea dormi, Ghiță doarme. Și-așa mai departe. De multe ori, în medicină, asta se poate. Chirurgii au, din pricina asta, faima bine-meritată pentru că în chirurgie vezi restituția în regalitatea ei. Pentru noi, ceilalți, e un pic mai complicat. E motivul, de altfel, pentru care de multe ori le mărturisesc pacienților mei regretul că boala psihică nu e eruptivă. Căci dacă ar fi așa, ca o spuzeală, ca o urticarie, ”restituția” ar fi vizibilă cu ochiul liber. Necazul e că nu e. Și-atunci ajungi la a doua valență a ”terapiei”. Care e ”ameliorarea simptomatică”. Sună foarte pretențios, dar uite adevărul. Adevărul e că dacă-i zici lui Ghiță, măi Ghiță ia zi tu, ca la școală, cam cât de rău îți e, pe o scală de la 1 la 10, unde 10 e foarte, foarte rău și 1 e foarte, foarte bine? Și-o să-ți zică săracul, în chinuri, măi e rău de 8/10!!! Și apoi, hocus pocus preparatus, și la o lună-l întrebi din nou, cetățene, cum e? Și zice măi domnul doctor e mai bine, se vede o diferență, acum răul e doar 4 din 10, sau 2 din 10, sau chiar 1 din 10!!! Minunat. Se cheamă ”ameliorare”, carevasăzică. Ușurare. Multe medicamente în prezent pe piață nu vindecă, doar ameliorează. Aici e durerea de fapt pe care-o reclamă adversarii strategiilor alopate, că – vezi Doamne – am ajuns să ”ameliorăm” câte în lună și în stele. Și că tot inventăm chestii pe care să le ameliorăm. Posibil, nu zic nu, dar asta nu elimină realitatea că pastila pe bază de șpilofenazonă pe care i-o dau lui Ghiță îi face bine lui Ghiță. Umflați până la jugulară, ironic, detractorii încep și o vântură cu efect placebo, cu vindecare închipuită blah blah blah. Doar că medicina e un pic mai complicată decât un articol de ziar, nu ne uităm niciodată la nota pe care și-o dă Ghiță, vezi ”subiectivismul” din poveste. Toate medicamentele de pe piață trec printr-un proces riguros de selecție în care, în studii foarte întortocheate, sunt puse față în față cu renumitul efect ”placebo”. Dacă nu se descurcă mai bine semnificativ decât ”placebo” n-ajung niciodată pe piață, pe raft. Aici trebuie făcut amendamentul, într-adevăr, că unele dintre ele au o marjă mică de răspuns terapeutic față de placebo. Nu e un proces perfect. Din fericire pentru toată lumea tocmai doctorii prescriptori, în cele din urmă, ajung să propună, sau nu, un medicament dacă le dă bine la blazonul profesional. Pentru că dacă nu-ți faci bine meseria și Ghiță nu se simte bine după ce l-ai tratat Ghiță nu mai vine la tine. Ori se duce la altul, ori nu se duce nicăieri și devine un forumist vehement împotriva medicinii. Observația e că dacă Ghiții ar fi majoritari, vocea lor ar ajunge (și chiar a ajuns de câteva ori) să fie auzită într-atât de mult încât Puterile care sunt au decis să schimbe diverse canoane profesionale pentru că, scuze și regrete, am greșit.

Are voie medicina să greșească? Evident. Are voie medicina să greșească și cu reavoință și întervenția Împăratului Rău care e industria Pharma? Nu prea. De-asta există congrese, de-asta există conferințe, de-asta comunitatea profesională rămâne cu ochii deschiși prin furtună. An de an se întâlnește populația purtătoare de halat a planetei să discute tocmai asta. De-asta există dezbateri cu asociațiile de pacienți. De-asta scrie domnul Pătrușcă la ziar, până la urmă, și bine face că scrie. Pentru că lumea științei nu e o Catedrală, și adevărul nostru nu e relevat, e veșnic controversat. Din controversă se naște progres, că altfel ne-am închina toți la Zeul Rostopască și-am trata bubele cu prișnițe și-acum.

De dezavuat rămâne concluzia, totuși, că ”inventăm” boli ca să vindem produse care altfel n-ar face doi lei pentru că n-ar fi acreditate de corpul medical. Să îmi fie cu pardon, ascult de ani de zile litania comersanților de pastile și zâmbesc, și întreb, dar după aia mă duc și îmi fac și eu temele, citesc, discut cu pacienții, le zic de grijile mele, totul e cu cărțile pe masă. E valabil și pentru diagnostic și e valabil și pentru tratament. Nu mă deranjează când un articol îmi pune breasla sub lupă. Foarte bine. Sunt puțin inoportunat în numele lui Ghiță căruia un articol ca al domnului Pătrușcă îi spune că de fapt, chiar dacă pe el îl doare, e doar o invenție și chiar dacă se simte bine cu tratamentul lui, e doar o scamatorie ca firma Șvaițer să facă bani pe urma lui. În urmă cu niște ani de zile Răzvan Mihai Vintilescu a scris ceva asemănător, gen ”sute de mii de români triști au luat Prozac degeaba”. Am reacționat și-atunci, îmi pare adecvat să reacționez și-acum. Pentru că, spre deosebire de domnii jurnaliști, înțeleg diferența dintre două concepte care seamănă, dar nu răsar împreună: ”eminence based medicine” (medicina bazată pe opinie de experți) și ”evidence based medicine” (medicină bazată pe dovezi). Eu nu mă duc în cucuruzul patriei medicale unde nu există dovezi decât dacă sunt obligat de suferința lui Ghiță pentru care încă nu s-au scris tratate de medicină, pentru că e foarte posibil că Ghiță e acel pacient dintr-un milion. Mi s-a întâmplat de câteva ori. Știți cum e, domnule Pătrușcă, să te uiți la un om cu simptome extraterestre și să fie nevoie să faci ceva? E greu. Greu pentru el. Foarte greu. Și greu și pentru tine. Și-atunci te faci frate cu dracul și treci puntea, te uiți la legi să te asiguri că nu comiți vreo infracțiune, te informezi, îl informezi și pe el, consulți colegi, suni la somități, deschizi Internetul, proptești tavanul noaptea pe întuneric, și te tot duci, ca doctor, la drum cu pacientul tău către un orizont de așteptare.

Pentru că în cele din urmă Medicina e despre munca, de zi cu zi, om la om, șold la șold, în demersul de-a obține acel ”mai bine” care face parte din conceptul de sănătate. ”Mai bine” uneori e un rău relativ mai mic, alteori e o schimbare dramatică în calitatea vieții unui om. Da, viteza cu care omul se duce în farmacie e îngrijorătoare. Da, și mai îngrijorător e că oamenii-și cumpără hapuri de capul lor, sau de capul farmacistului care poate că e doar un comersant care-și face targetul de vânzări. Și da, poate că uneori e și-un doctor mai pungaș băgat prin schemă, om care nu face cinste profesiei de doctor, de fapt un samsar de buline. Dar aici vorbim de șarlatanie, nu de Sănătate. E o sedilă care separă cuvintele. Când medicina e făcută cu cap, include câteva lucruri. Obligatoriu doctor, pacient, relația, alianța terapeutică dintre ei. Obligatoriu știință. Obligatoriu un canon, un standard de practică, o excelență și-o sobrietate în adresarea problemei cu care a venit Ghiță în cabinet. Și-am să desfid pe oricine, dincolo de troaca mediatică în care se scaldă medicina contemporană pe la noi prin Carpați, să-mi arate că, la origine, medicina nu e o profesie cu standard de practică. Standardul respectiv nu e o scamatorie, nu e circ, și cardiologul care dă statina aia ca să scadă colesterolul n-o face pentru că îi arde lui de asta, ci pentru că știe din studii că există o asociere între colesterol ridicat, ateromatoză, stenoză și accident vascular or infarct. Doctorul care dă antidepresiv nu-l dă pentru altceva decât rigoarea profesională de tratament al depresiei. Eu nu prescriu medicamente de dragul de-a-mi pune parafa pe-o hârtie, ci pentru că Ghiță suferă, și eu am unelte prin care-l ajut în suferința lui. Uneori nu merge, Ghiță vine înapoi, nu mai ia pastila X, eventual discutăm de pastila Y, sau de altele și altele. Pentru că suntem cumva agățați unul de altul pe drum, și drumul e către ”bine”. Pe mine mă interesează sănătatea doar ca un corolar al binelui, nu ca un concept rigid care, mai nou, include un fel de poporanism mistic în care individul cu adevărat ”sănătos” n-are nevoie de doctor pentru că și-a mâncat grișulețul după norma unui guru de pe Internet sau facebook. Da, oamenii sunt liberi să nu apeleze la doctor. Și da, de multe ori vor regreta asta. Mi-aș dori să decidă informați de ce înseamnă problema lor, ce se poate face, cu ce orizont de așteptare – realist vorbind – și cu ce riscuri. Riscuri, domnule Pătrușcă. Aparent nu există riscuri să scrii un articol despre cum sunt ”transformați” oamenii în găini mâncătoare de boane. Și totuși. Ce-ar fi să scriem de eforturile pe care le face lumea medicală să găsească soluții la probleme de care nu se vorbea acum 50 de ani pentru că poate nu le aveam? Între timp am devenit 7 miliarde de suflete, între timp unele premise climatice s-au schimbat, între timp da, nutriția a devenit alta șamd. Eu nu sunt vreun Mesia al poveștii. Eu sunt cel la care vine Ghiță. Ghiță care poate că a citit articole din ziar care desființează integritatea profesională a medicului. E doar o prelungire a manelei în care vei găsi binomul ”medic – șpăgar” sau ”medic – măcelar” sau ”medic – moarte”. Toate bazate pe exemple anectodice la fel de reale, poate, dar care nu reprezintă o majoritate statistică, o ”bază” de evidențe. Baza de evidențe e puricată mult mai atent decât gramatica și prozodia unui articol și, în fiecare zi, în fiecare cabinet oamenii nu se întâlnesc doar cu doctorul lor, ci cu toți doctorii de pe planetă care, atât cât s-au priceput, au dus medicina unde e acum.

G

În tăcere

Înapoi acasă, după o aparentă eternitate petrecută pe alte planete, încerc să îmi găsesc ritmul. Probabil se vede și în ordonarea stângace, greoaie a cuvintelor. În tăcere, precum într-un fel de sanctum al minții, gramatica își pierde regulile relative. Specii ciudate, aranjamente cacofonice, fraze interminabile și puncte de suspensie își găsesc un rost pentru că înăuntru, departe de urechea străină, vorbitul cu Sine admite o oarecare eleganță. Și de n-ai fi poet și tot ai putea să-ți găsești un vibrato, un ceva care ție, pentru tine, îți mișcă incertitudinea. Aici e pericolul de fapt când scrii, pentru un moment ridici draperiile peste mecanism și lași un ”celălalt” să stea, să judece și să își iște sieși o analogie pentru a spune, mai târziu, da mă regăsesc în altul sau nu, nu pricep nimic din ce-a vrut să zică.

E ca și cum într-un restaurant imens, o cantină a umanității de fapt un anumit fel de mâncare ajunge să sațieze o majoritate a celor ce consumă. La un moment dat. Gusturile se schimbă, la fel și nevoia de nutrienți – fie ei și intelectuali. Azi savurezi o gulie mâine parcă ai mânca o ridiche neagră. Non disputandum. Dar unele mâncăruri, și aidoma unele gânduri au calitatea de-a evita, dibace, sațietatea individului. De unele gânduri, de unele cuvinte nu te saturi niciodată.

Acum ar fi o discuție de dus dacă doar lucrurile plăcute și perene merită introduse într-o asemenea gastronomie literară. Egalmente îmi par curioase și asocierile grotești, esențele lemnoase de limbă și propozițiile care știi cumva că n-au originat în mintea cuiva cât în mintea coclită a tuturor și nimănui în același timp. Sunt un fel de îngeri decăzuți ai minții toate acele afirmații despre sine, alții, lume care – golite de conținut până la urmă – ajung simple carcase ale căror rost nu altul decât să producă un vid de data asta chiar absolut. Corupția unor astfel de idei e totală, din fericire deloc veșnică. Sloganuri. Bufee demagogice. Titlurile în literă mare și groasă ca gâtul de bulgar (un mic exemplu estival de platitudine), afrodisiac pentru creierul tembelit în amuzamentul absurdului. Al ridicolului. Al deloc-înțelesului. Astfel de ersatz intelectual ajunge în cele din urmă să reducă agora, spațiul ideilor, la un cantec strident, odinioară melodios, de țigle mintale zvârlite de pe-o casă pe alta, și din ce în ce mai puțini își păstrează țiglele pe casă.

Ai să spui că e nevoie de o formă de originalitate și frondism, o opoziție contrită la tot ce riscă să amenințe limpezimea gândurilor. Ai să spui că suntem toți condamnați, la sfârșitul zilei, la un formalism mai mult sau mai puțin centrat de breaslă. Medicii vorbesc doctorește, inginerii tehnicește, și preoții…ei bine ar fi greu de zis că preoții vorbesc dumnezeiește. Critica, acidul al cărui test garantează veridicul unei anumite stanțe intenționale, e un altoi ciudat. Critica presupune abilitatea unei minți de-a susține două idei complet contradictorii în același timp, de-a valida o realitate în exact timpul în care de fapt o invalidezi, de-a separa planurile, cel imediat – empiric – și cel reprezentat – metacognitiv, într-un cocktail în care pe de-o parte știi ce-ți spun simțurile și pe de alta (vorba vrăjitorului), știi ce-ți spune ”sufletul”.

De parcă sufletul ar spune vreodată ceva, de fapt. Ne tot lăudăm că ajungem spre maturitate să luăm decizii mai bine, să internalizăm proverbe (nu neapărat să le testăm gradul de adevăr), să trăim mai în pace cu bestia domestică, vezi ”sufletul”. Organul buclucului. Și asta pentru că, în tăcere, parlamentul minții chiar practică o democrație absolută în care sufragiul e universal, rareori trișat de altceva decât premisele inseși. Altfel de ce-am mai greși? Altfel, de fapt, de ce-am greși atât de des în viața reală, una care nu suferă aceiași orânduire ierarhică precum activități limitate ale minții, vezi obiceiuri igienice sau profesionale. Cum de execut aceiași rutină a pusului șosetelor corect în picioare quasi fără de pată ani la rând dar, în același timp, interpretez diferit gustul unei roșii de fiecare dată? Da, filosofii se vor ridica în picioare și vor vorbi de qualia, de wil-s (what it’s like – s), ca și cum un mic cetățean în baierile cugetului meu, un fel de copil râzgăiat și inconsistent, s-ar hotărî la moment care înghețată e mai bună folosind niște criterii complet anapoda, vezi arbitrare.

Și cât ne mai lovim de arbitru în varii momente. Îi spunem ”liber” într-o rară dovadă de imbecilitate universală a omului de-a spune că doar pentru că ”poate” opta pentru una sau alta pesemne că este ”liber” să facă asta. Pe undeva intuiești nevoia celui care susține existența unui arbitru liber (sau viceversa) pentru un arbitru ocupat (fără viceversa) sau, dacă se poate, pentru un Gardian blând, la fel de capricios și tiranic, care îți separă vrutele de nevrute, văzutele de nevăzute.

În fapt, trebuie spus, n-avem. Singurul lucru care limitează, în maximă silenție, mintea noastră e tocmai granița ei computațională. Putem să ne imaginăm orice, de la un Dumnezeu cu corp de broască și cocoașe de dromader, dar nu putem să ne imaginăm ceea ce nu putem să ne imaginăm și asta e cam tot ce știm despre asta (pentru că dacă am pătrunde inimaginabilul nu i s-ar mai spune inimaginabil, nu?). Psihiatrii fac forfotă despre ce se întâmplă în mintea unui nebun, în jargonul lui delirant, în abracadabra noutăților unei astfel de minți și pentru că, printre altele, în nebunia minții ”bolnave” se află un nou măr oprit numai bun de ronțăit. Gândul nou. Ceva ce n-am gândit niciodată (și nici nu mi-aș fi imaginat de unul singur). Cum de gândurilor unuia le spunem geniu, dar altuia le spunem țăcăneală e totuși un mister departe de-a fi ușor elucidabil prin mijloace analitice. Cum de unuia îi spunem profet iar altuia dement e o chestiune al cărei ton lexical a generat, nu o singură dată, valuri de sacrificii mai mult sau mai puțin umane de-a lungul istoriei. Alături e liber arbitru această expresie, ”sacrificiu uman”, îmi pare un al doilea moment de convergență a tâmpeniei noastre de specie. Lingvistic vorbind. Indică o pornire, până la urmă hazlie dacă n-ar fi atât de sângerioasă, de-a-împinge vita vecină în gura crocodilului gândind, momentar, că odată sațiat pe tine te va lăsa să treci apa. Vreme de eoni am gratulat burți nesătule într-un panteon al zeilor al căror singur merit, în toata veșnicia asta deocamdată petrecută, a fost că s-au oferit posesori ai unor gânduri, apariții, explicații magice pentru fenomene fără proprietar dar cu o inscripție citibilă aparent doar de om (deocamdată) cu ”găsitorului recompensă”. Știm, fără de posibilitate de recurs, că diverși Divini au trăit atât cât le-a permis masa de enoriași. Odată dispărut publicul din sală, fumegatu-s-a Zeul și-a murit, complet, fără minte de sălășluit.

Și-ajung, șontîc, la punctul întregii mele divagații despre cum, godelian, trăim și ne supunem unor antiteți. Dumnezeu a fost ucis de Occident, scria cineva, undeva, nu foarte de mult. Să ne uităm un pic la calitatea unei genere sugestii.

Păi dacă a fost ucis înseamnă că era Viu, organic chiar, și cu putiință de-a fi răpus. Un fel de Super-președinte, un fel de Super-erou al cărui fîs final e tocmai cimilitura propriei minciuni. Deci un fățarnic. Păi ne-ai promis că nu te putem ucide și na, că te-am ucis. Maximă dezamăgire, Zeu în disgrație.

Unde mai pui ”cine” l-a ucis. Mai exact geografia culturală. Curiosului de antropologie și religie comparată i se va vădi, cândva, că nu există neam pe lumea asta în ale cărui gene să nu zacă deicidul, sub o formă sau alta. Printre puținii clădiți aiurea, pe-acest Pământ, sunt iluzorii indieni al căror număr de zeități patente, una pe sub alta, pare că acoperă aproape 1/3 din populația totală (deci un zeu la 3 indieni). La capătul celălalt se află – ironic – tot niște orientali pentru care foamea nesătulă e de Unicitate (anticamera marii găuri de fapt, sau ceea ce hîtru anumiți cârcotași s-au grăbit să-i spună pre-ateism sau oricum suntem atei pentru 99% dintre zei, hai să mai facem un pas, finalmente). Dincolo de cum sforăie deci acest gazos Occident deicidar e totuși inefabil că n-ar fi putut să facă asta, nici măcar metaforic.

Și suntem deci la capătul unei minciuni. De fapt cineva spune, când spune că Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu, că trăiește o spaimă personală, individuală, că acel Occident personificat, individualizat ar putea să ucidă nu orice fel de Zeu, cât acel zeu pe care acea persoană îl crede ubicuu și egal reprezentat (de fapt o colecție searbădă a unei singure minți). Mai pe șleau, să afirmi asta (da, domnule Nietzsche, mă gândesc și la dumneata și la nauseatic-citatul despre cum muri Dumnezeu pe timpurile dumitale) e o formă de proiecție, o dorință homicidară, agresivă proiectată asupra unei metafore în care ăla mai mare și mai șmecher (în cazul de față Dumnezeu) e copleșit și omorât de-a dreptul de niște untermenschen, niște pitici nu doar pitici dar și inferiori. Narcisismul cât carul într-o astfel de propoziție de parcă ăilalți, în oglindă, n-ar putea și ei să răcnească, afabil ce-i drept, că Orientul l-a ucis pe Dumnezeu. Și uite-așa.

În tăcerea minții se nasc, în urlete, bazaconiile. Supuse la vot democratic, sau poate transfug prin lipsă de cvorum sau pur și simplu o banalitate a creierului leneș, unele idei ajung în spațiul extra-celular. Spune ceva despre mintea umană că unele, nu toate ce-i drept, dintre ele, vor căpătata patogenitate și virulență, vor infecta și contamina minți inumere, și dintr-o dată ai să ai o veritabilă masă gargantuană de adepți ai unei astfel de flatulențe. Atît de slabi suntem, de fapt. Și fără de arbitru. Avizi de libertatea oferită de una, sau alta, de posesia iluzorie a chiloților de demiurg, sclavim, de fapt, propriei noastre agresiuni genere. S-ar fi urnit gomoșii dacă cineva ar fi afirmat, răspicat, căci Occidentul l-a înviat pe Dumnezeu? Sau că l-a creat deopotrivă? Că l-a salvat pe Dumnezeu de la anonimat? Sau că i-a dat binețe? Biserici și catedrale, moschei și temple, minarete și turle, clopotniție și carilioane? Nu ne putem imagina decât ce ne putem imagina. Un nărod aruncă o piatră în apă, și o sută se aruncă după ea.

Bruegel are un tablou evocativ pentru structura autentică a unei minți (vezi mai sus). Orbii îi conduc pe orbi.

G

O viata sanatoasa in doar doi pasi si 3/4

Bea multa apa. Evita dulciurile cu zaharuri rafinate. In tot si’n toate, nu uita, fii moderat. Spala-te pe maini dupa ce te stergi pin diferite zone australe, si eventual pe dinti de doua ori pe zi. Poarta lenjerie curata, schimb-o des. Incearca sa nu te ridici de la masa satul. Fa un efort si tine-ti vezica goala. O clisma ocazionala n-a omorit pe nimeni, si te scapa de toxine. Cat mai multa miscare fizica. Relaxare. Pentru sanatate e nevoie de relaxare. PUFA? Acizi grasi polinesaturati, ulei de masline. Ulei de peste. Bai de soare. Talazoterapie. Aerosoli. Din belsug. Un pahar de palinca pe burta goala dimineata. Ceapa. Usturoi. Spanac. Stretching. Seleniu. Ploaia de coenzime.

…..

Nu pot sa retin toate sfaturile de sanatate pe care le-am citit/ auzit/ vazut dezbatute de-a lungul timpului. Dar mi-au tremurat urechile adesea, ceea ce face ca genul asta de “mituri urbane” sa se perpetueze ad infinitum in diferite formule care mai decare mai imbratisate de reprezentantele sexului (salbatic? frumos? saptamanal? rar dar de calitate?) feminin in cautarea unei siluete perfecte. De obicei, incepe cu dorinta de a “slabi”. Rar mi-a fost dat sa aud “spune-mi ce trebuie sa fac sa ma ingras”. Nimeni n-a observat ca, in bransa mea, n-ajunge nimeni pentru ca “i se pare ca e prea slab”, desi anumite forme de tulburare dismorfica corporala (scuze pentru cacofonie, traducerea o face inevitabila) se manifesta prin impresia ca anumite zone ale corpului sunt slabe/ hipotrofiate/ sub-dezvoltate. Nu, nu ma refer exclusiv la sani, o sa va surprinda dar cel mai adesea e vorba de buze. Dar nu despre buze vroiam sa vorbesc, ci despre “sfaturile de sanatate”. In UK/ US s-a instituit inca din perioada antebelica educarea maselor prin intermediul undelor radio cu privire la “proprietatile miraculoase” ale vitaminelor, plantelor bogate in clorofila, pestelui marin si-asa mai departe. Efectul a fost o anumita conditionare a individului vis-a-vis de un veritabil pat al lui Procust care, in 2008, e aproape imposbil de umplut. Orice-ai face, nu poti duce o viata sanatoasa.

Iar ideea e pe cat de simpla, pe-atat de dureroasa. Ca sa traiesti mult (?cat de mult?) trebuie sa faci a), b), c) d), ori altfel…Iar eu, desi medic, desi sustin cu tarie anumite idei si promovez sanatatea si incurajez o buna cunoastere a lucrurilor care previn boala, sau imbunatatesc calitatea a vietii, nu pot sa ma raliez si la un alt gen de discurs fariseic, afluent unei idei mult mai ciudate: aceea ca “sanatatea” e cumva un atribut sexual hedonic. Nu evolutionar. Ci hedonic. Citesc in dimineata aceasta in Romania Libera (la mare, la soare) cum ca daca respect douazecisinoua de reguli, nici mai mult nici mai putin, am sa devin o persoana sanatoasa. Un domn nutritionist de renume mondial le-a pus pe hartie cugetand dansul la bogata’i, si indelungata dar mai ales variata si exotica experienta cu vedete si alte persoanje importante din America. Unde altundeva, in paranteza, decat in America unde – nu-i asa – toata lumea duduie de sanatate. Dar asta e alta poveste.

Le  voi revizui aici, impreuna cu micile mele musteli in timp ce ma minunam de ele. Si apoi, la final, am sa va spun reteta mea miraculoasa pentru o viata sanatoasa in doar doi pasi si trei sferturi. Ramaneti aproape. Sa incepem dara. Atentie, pentru o mai buna condensare, anumite reguli le voi pune una langa cealalta

The secret is NUTS: Regula 1: mancati frecvent alune. Regula TREI: inmuiati-va alunele in apa!

Eu n-am nimic impotriva acestor reguli. Am crescut cu alune din alun, in padurea cu alune unde-aveau casa trei pitici, si le spargeam cu bolovanul pe privariul cel mic, proaspat scoase din cosulets. Ei bine, am aflat mai tarziu ca mai exista si-alte feluri, ca de exemplu alunele turcesti, si-apoi alunele alea zise si caju care is destul de pacatoase pentru ca te uita Blandul Ben mancand la ele si-odata te trezesti foarte intens balonat. Regula zice sa mananc frecvent. Dar – ca’n bancul cu “vai, ce grosolanie, dar de lungime nu zici nimic mamaie?” – ma intreb si eu, frecvent frecvent, dar cat de mult o data?

Mancare: Mananca fiule din belsug doua puncte: Regula 2: Seleniu; Regula 4: fibre!; Regula 9: proteine dimineata; Regula 10: fructe si legume bine spalate (preferabil ca si alunele); Regula 11: ulei in salate; Regula 21: dupa “jurnal”; Regula 22: mancati des, nu va infometati niciodata; Regula 23: nu uitati sa beti apa (dupa alune, recycle, recycle, recycle); Regula 26: alimente specifice de sezon, ca de exemplu muraturi iarna.

Sa-mi zica cineva ca dupa ce-ai revizuit lista asta nu ti s-a pus un nod la burta, si sa te vad io cum iti mai vine pofta de orice, daramite de-o masa solida. Bine, e foarte rezonabil tot ce e mai sus, desi e un fel de “inspira/ expira” in castile blondei. Din pacate, am ajuns in zilele noastre sa fim un fel de “blonde alimentare”. Ceea ce corpul nostru stie sa faca de unul singur, noi trebuie sa transformam in reguli pentru ca altfel tindem spre solutia cea mai la indemana (oriunde, numai in natura nu insa): carbohidrati, grasimi saturate. Si totusi, cu mici exceptii nu exista o cercetare definitiva care sa argumenteze ca cele de mai sus promoveaza realmente sanatatea de unele singur, sau o fac pentru ca mediaza greutatea, previn obezitatea si maladiile cardiovasculare. Am pus regulile de mai sus la un loc pentru ca nu se poate doar cu jumatate, sau un sfert, din ele. Ori le faci pe toate, ori nimic, lanturile metabolice sunt atat de intricate…dar ce spun eu. Mai am reguli de revizuit!

Pace si prietenie: Regula 6: ia-ti un caine/pisic/canar/broscoi testos. Sau un peste. Ia-ti un peste, cred ca e cel mai simplu; Regula 17: ofera dragoste si compasiune celor din jur; Regula 18: tine-ti promisiunile! Regula 19: Viseaza cu ochii deschisi (ocazional, nu prea mult ca dauneaza); Regula 7: Plimba-te seara, inainte de cina; Regula 27: gandeste pozitiv;Regula 28: evita stresul; Regula 29: persevereaza, nu te lasa Milica! Regula 12: faceti gimnastica pentru intarirea musculaturii; Regula 5: Fa pauze de respiratie! Regula 15: respecta-ti orarul de odihna; regula 16: culca-te devreme!

Nu-i asa ca are sens? E mai simplu sa-ti iei un catsel decat un partener, animalele te iubesc neconditionat, si-apoi poti sa-i oferi si dragoste si compasiune si daca-i promiti ca-l duci la parc pe’nserat sa-si faca nevoile devine cuma usor de indeplinit, si poti sa visezi la flori, fete si baieti in timp ce “baiatul” coloreaza bancile in nuante kaki, iar cand te injura pensionarii c-au calcat in kaki ai sa iti spui ca de fapt e noroc, asa cum e de altfel si cand te boteaza porumbelul si evitand dibaci bolovanul care se indreapta catre capu-tzi (sic!) gol si plin de idei frumoase rozalii vei pleca mai departe ca sa eviti stressul mecanic. Persevereaza, si dupa 200 de metri opreste-te si trage-ti sufletul. Intr-adevar, cel mai sanatos e sa fii un fel de “fugar”. Sau, pentru publicul rural, sa fii fugaci. Sa fii Cornel Fugaciu.

Deci sper ca ati avut rabdare, pentru ca iata solutia mea, derivata si mult mai usor de urmat pentru a avea o viata sanatoasa in doar doi pasi si trei sferturi:

Sfatul numarul 1: Ia-ti un caine. Un caine mare. Un caine foarte mare si foarte mancacios.

Sfatul numarul 2: Iesi cu cainele la plimbare la parc si nu uita sa ai la tine alune. Sau seminte. Pentru ca suntem in romania, seminte cred ca e mai potrivit.

Sfatul 3/4: Plimba cainele, scuipa semintsele, si cand te iau pensionarii la goana nu uita sa perseverezi!

Quot erat demonstrandum!

G.