Se poate? Mulțumesc.

Am încercat, zău. Promit că am încercat. Eu nu m-am trezit creștin ortodox. M-au făcut alții din opțiune personală. Spre stupiditatea argumentului, și eu mi-am botezat copilul. Bine, la fel de bine i-am făcut și vaccinuri și l-am culcat la ore pe cât posibil fixe. E un fel de ”bine” irațional care poate sau nu să fie populabil cu argumente. Argumentele provin din diverse zone. Studii, statistică, vocea autorității, sfaturile prietenilor, uneori chiar intuiție personală și-acel ”sună” bine după care te iei fără să știi foarte bine dacă te duce undeva sau nu. Mai mult, în locul creșterii mele timpurii, în Ardeal, am făcut exercițiul de credință de la cap la coadă. Aveam înger-îngerașul meu, aveam icoanele sfinților Gheorghe și Nicolae, unul un moș cu barbă albă care semăna vag cu o rudă de la o mănăstire și celălalt un tip foarte șmecher, un fel de cavaler de la curtea Regelui Arthur care călca pe un dragon în timp ce-i înfigea sulița în gât. E o icoană veche de vreo 200 de ani dacă nu mai bine. Sângele dracului curgea în picături din vârful suliței lui Gheorghe. Era eroul meu. Pe tata îl chema Gheorghe. Pe mine mă cheamă și George. E foarte fain să ai un sfânt patron care omoară dragoni. Chiar inspirațional.

Mergeam la biserică săptămână de săptămână. Mă impresiona Iisus pe cruce. Părea că suferă atât de mult, cuiele ălea bătute în mâini și picioare mă dureau, la propriu. Am încercat o dată, mi-aduc aminte, să îmi împing un cui în palmă și m-am oprit. Săracul, cât suferise. Am aflat asta o o vară mai târziu când am sărit, fără să vreau, și mi s-a înfipt un piron în talpă. A trecut prin talpa baschetului de Drăgășani și-a intrat vreo 4 centimetri în călcâi. Am umblat o vară în cârje, noroc cu plasturii cu slănină și rivanol că altfel nu știam ce mă fac. A venit doamna Brăduleț să îmi vadă buba și-a dat din cap, le-a zis la ăi bătrâni rugați-vă să nu facă infecție. Ce să facă săraca mama, s-a rugat. Dar tot m-a dat cu rivanol. Eu și azi cred că de fapt de la slănină m-am făcut bine. A ”tras” ce era de tras de-acolo. Slănina are proprietăți miraculoase, o să vă spună oricine. Or slănina or sarea aia de omoară tot. În fine.

Mergeam la slujbă, ajungeai de te bâțâiai de-atâta stat în picioare și când venea vremea cititului din Evanghelie mi-aduc aminte că-mi făceam cruce și îi mulțumeam Cerului că pot sta în genunchi. Era frumos. Povești, aventuri, firul epic era obligatoriu cu final fericit și-o umbră de amenințare, eu nu puteam sta în doi genunchi ca babele și nici să mă lățesc în patru labe nu-mi venea a face așa că îmi schimbam genunchii, podinele erau dure și covorul pus la acoperire un simplu pled, nu prea muia sarcina deasupra-i. Cam după o oră și ceva întrezăream lumina, știam semnalul că mai e un pic și vine predica, apoi mirul, pâinica și-am scăpat. Nu mai știu care era semnalul, sunt mulți ani de-atunci, cânta cantorul un cântecel anume. Predica era momentul meu favorit. Preotul nu se uita la oameni. Se uita undeva într-un punct fix, am încercat ,cu riscul să se uite tata foarte încruntat la mine, să mă uit și eu în punctul ăla (presupunea să întorc capul, sper că e evident că e urât să întorci capul când toți se uită, spășiți, în podea spre altar). N-am găsit niciodată nimic interesant la punctul de-l fixa părintele când predica. Îmi plăcea crucea lui, era lucrată fin. Cruce de lemn, un Iisus mic răstignit pe ea. Îmi plăceau hainele lui. Mama zicea că sunt cu fir de aur. Eu, copil naiv, îmi imaginam că sunt foarte grele. Să porți metal pe tine era de negândit pentru mintea mea care, încă de pe-atunci, avea prostul obicei să cutreiere. nu mă puteam concentra foarte bine, uneori și părintele – îmi pare rău dar e adevărul – bătea câmpii. Și mai și trișa. Numai bine credeai că ai scăpat și rap-jap coadă la anafură că dintr-o dată anunța unul – două parastase și iar o luai de la capăt cu cădelnița, cu făcutul de cruci, cu îngenunchează/ desgenunchează. Și pierdeam serialul, Arabella sau ce-o fi fost. Nemaivorbind că mă pufnea un căscat incontrolabil pe care-l controlam cu greu de-mi dădeau lacrimile. Babele suspectau că-s îndrăcit. Moșii admirau că plâng. E duios să vezi un copil în lacrimi în biserică. Mie mi se înnodau lacrimile că e greu, zău, să caști cu gura închisă. Te doare cerul gurii și gâtul și ți se dilată nările de zici că pleznesc. Unde mai pui că mi se făcea foame. Aveam obsesii hulpave despre pâinica aia, două bucăți aveai voie nu mai mult. Se uita popa sever când băgai mâna lacom și luai trei. Ei și dacă nu luam trei, pentru că nu luam trei, măcar le ocheam pe ălea mai mari. Preferabil și cu coajă. Să am ce ronțăi în drum spre casă.

Mă durea fix în gaura minții dacă Dumnezeu e adevărat. Dumnezeu era adevărat. Punct. Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru și Noe și Moise și Iona și Iisus erau adevărați. Erau pictați, aveau fețe pe icoane, îi cunoșteam. Mi se părea mie că nu prea seamănă sfântul Gheorghe din casă cu cel din biserică, parcă aducea un pic cu Dumitru și nici Ilie nu era foarte deosebit de Noe, toți semănau un pic cu Dumnezeu pictat fix sus, sus pe tavanul Bisericii. Toată lumea avea barbă, toată lumea era îmbrăcată frumos. Pe primul om l-a chemat Adam și el trăia cu Eva într-o grădină numită Eden. Și noi aveam grădini. Erau și animale, râuri și păduri, munți și văi. Aveam și noi munți și văi. Pe Eva a păcălit-o șarpele și i-a zis să mănânce mere. Aveam și noi mere. Aveam și noi șerpi. Odată era să mă muște o viperă la Părăul Rugii. Altă dată am văzut un șarpe de apă la scaldă. Șerpii sunt răi. Avea sens. Nu întâlnisem niciodată un șarpe vorbitor dar nu puteam exclude posibilitatea. De ce era rău să mănânci mere nu știam da știam că nu e bine să mănânci mere dacă nu sunt din grădina ta. Unde mai pui că furam mere, pere, și corcodușe mari ca prunele, galbene, unii chiar așa le ziceau, corcodușe, zarzănele erau altceva. Astfel că totul era pus frumos, neted, laolaltă, nu-mi venea greu să cred în tot ce mi se spunea, era perfect fezabil, oamenii mor și sufletul se duce în Rai, dacă ești rău te duci în Iad, la mănăstire la Sâmbăta e o frescă mare, imensă, cu Purgatoriul unde oamenii răi sunt chinuiți de draci care le taie limba, le despică mațele, îi ard în cazane, îi fierb, îi chinuie. Foarte bine, așa le trebuie dacă au fost răi. Nu e nevoie să le faci tu vreun rău pe lumea asta, se ocupă dracii de el pe lumea cealaltă. Nu era foarte evident dacă dracii sunt tot făpturile lui Dumnezeu și de ce nu-i place lui Dumnezeu de draci, dacă dispar dracii cine-i mai pedepsește pe golanii ăia cu care mă băteam și care mă cotonogeau la fotbal.

Mie-mi plăcea de Samson. Și de David. Și de fratele lui Moise, de Aaron. Nu înțelegeam cum un profet poate fi peltic și bâlbâit și are nevoie de unul să-i spună textele în fața Faraonului. Halal profet. Dar Aaron era bine articulat, eu care aveam trac și eram și eu un pic bâlbâit și foarte anxios de fel voiam să ajung ca el. Și când Aaron s-a hotărât să facă idoli/ vezi un vițel de aur la care să se închine evreii în deșertul Sinai/ și s-a întors Moise și-a spart tablele legii și-apoi au fost trecuți prin sabie toți necăjiții ăia care greșiseră mi-am zis e clar, femeile și copiii pică primii. Nu cumva să ieși din convenție că cine știe ce se întâmplă.

Dar nu mă puteam abține. Săraca mama ne lăsa în pace când băteam toba pe niște oale de tablă. Săraca de ea ne-a lăsat în pace și când am crescut mai mari și ne-am lăsat părul lung, ne-am pus cercel în ureche și ascultam heavy-metal la un casetofon double-decker în timp ce desfăceam porumb. Doar că n-aveam voie să mergem la biserică despletiți (sic!) și cu cercel în ureche. Sau cu blugii rupți. Sau cu tricouri cu blestemățiile ălea pe ele. Sau cu veste cu ținte. Sau lanțuri. Sau bocanci militari. Sau curele de tip centură de soldat. Nu se potriveau lucrurile. Ce se potrivea era să ai mâinile spălate și unghiile tăiate, cămașa băgată în pantaloni și freza dată pe spate și să te rogi înainte să mănânci și să nu înjuri.

O vreme a funcționat. Tot nu-mi păsa mie cine ce a făcut și de ce-au apărut lucrurile, ce înseamnă să fii om și dacă animalele au suflet, dacă sufletul are masă sau dacă există pe lumea asta și lucruri care nu ființează/ vezi imateriale, sau dacă oamenii își pot pierde sufletul sau dacă există stafii sau dacă morții pot învia și umbla, dacă te mai vezi cu oamenii dragi în cazul nefericit în care ei au ajuns în Rai și tu în altă parte, dacă există și un rai pentru cățelușa Pim sau dacă e un păcat mortal să prinzi broaște, să le bagi un pai în cur și să sufli și-apoi să râzi spasmodic în timp ce le dai drumul pe apă și săracele plutesc la suprafață. De ce cresc de fapt cozile de gușter la loc și de ce-a curs din coasta lui Iisus apă când l-a înjunghiat centurionul.

M-a lovit neputiința prima oară, prin clasa a VII-a cred, când am prins în biblioteca lui taică-meu o carte fără coperți în care cineva își bătea joc de Dumnezeu. De fapt nu-și bătea joc de Dumnezeu dar era atât de hazliu. Citeam și râdeam. Râdeam și-mi dădeau lacrimile. Îmi dădeau lacrimile și mi le ștergeam. Exact așa se și numea. Biblia hazlie. Pentru prima oară în întreaga mea existență descoperisem ceva palpitant la poveștile pe care le auzisem, zile la rând abia așteptam să vin acasă și să mai citesc despre cum îl înghițise pe Iona balena sau câți ani avea Irimia când au sunat trompetele Ierihonului, cum au supraviețuit peștii Potopului sau cum și-a încurcat Absalom părul în salcâmi/ sau smochini nu-mi aduc exact aminte/ când fugea de furia lui taică-su care, ajus la bătrânețe, avea nevoie de țiitoare care să-l încălzească noaptea în pat. Nu pricepeam eu, chiar și la vârsta aia, cum e cu încălzitul la țiitoare dar îmi doream și eu, cândva, să am așa ceva. Intuiam că sunt și alte lucruri decât simpla termoreglare la mijloc.

Dar n-am încetat să cred. Poate că Biblia era hazlie dar Dumnezeu n-avea nimic hazliu. Dumnezeu devenise mai serios. Mai inteligibil. E în regulă poate că sfinții erau doar niște bătrânei cu barbă albă, poate că multe dintre miracole nu erau miracole deloc, mai venea și Mark Twain cu yankeul lui la curtea regelui Arthur care mai că-și pusese pielea pe băț anticipând o eclipsă totală de soare care până la urmă îi salvează, providențial, viața, mai venea și Lewis Carrol și Alice în țara minunilor și cumva cărțile pe care le citeam mă duceau, seducător, mai departe, și mai departe, din ce în ce mai departe de noțiunea aia elementară, până la urmă de ce ai nevoie să spargi ulciorul ca să probezi proverbul? De ce să ai nevoie de dovezi pentru existența inexistentului? Există o cale, un drum, tu ești pe el, mergi în direcția potrivită, fă-ți cruce când treci prin dreptul troiței pusă fix în mijlocul câmpului chiar dacă nu e nimeni să te vadă, Dumnezeu e sus și te vede. Până târziu, în timp ce se usca fânul, mă uitam atent spre cer să străpung albastrul, doar doar văd dincolo.

Și noaptea vedeam. Atâtea stele, Dumnezeule. Atâtea puncte luminoase. Mă uitam și mă făceam mic, un puls mic pe-o planetă mare în timp ce, de jur împrejur, mai că te lua claustrofobia știind că mai sunt miliarde de catralioane de planete, stele, gaze, praf, mișcare, acțiune, Univers. Univers! Universul meu în care eram mare pentru că de fapt el era mic devenise imens și eu mă pierdeam, mic mormoloc într-o baltă plină de mătasea broaștei.

Mai bine nu citeam. Mă gândesc uneori și azi. Mie nu-mi pare bine că nu mai cred. Bine, nu-mi pare nici rău, nu umblu plângând pe străzi încercând să-mi resetez conștiința. Eu nu vreau nici să cred, nici să nu cred. Eu nu mai pot să cred. Mă lovesc de un nemernic de ”da…dar”. Mă izbesc de un fel de ”dar…totuși”. La oamenii care cred probabil că funcționează fix pe dos. La ei e nevoie de-un deget, de-un prim mișcător, de-un făcător al tuturor celor văzutelor și nevăzutelor. Pentru ei e foarte fain că tot ce presupune Creația e perfect, totul la locul lui, până și lucrurile atât de greșite, atât de împuțite pe care le trăiești tu, sau cineva aiurea, faptul că moare o planetă sau se formează o gaură neagră nu-i motiv de angoasă. Pentru că există o logică supra-umană, dincolo de putiința minții de-a penetra, știe Dumnezeu ce face. Și dacă Marele Șofer știe unde ne duce e okay, n-avem de ce să ne mai uităm. Putem închide ochii și să ne rugăm. Or eu nu mai pot închide ochii. Deja de nu mai știu câți ani mă roade gândul că până și o ființă, entitate, ce-o fi ea impenetrabilă tot poate s-o zbârcească odată și-o dată. Dumenzeu a făcut totul în șapte zile și i-a ieșit perfect. L-a făcut pe om și i-a ieșit perfect. L-a făcut și pe dracul și l-a făcut șarpe și i-a ieșit perfect. De ce nu e ”și-au trăit fericiți până la adânci tinereți?”. Na că până la urmă nu era perfect. Pe mine Potopul mă speria, mai ales că văzusem și câteva viituri dintre care una, la Bulba, aruncase copaci groși cât trunchiul de om la vreo 7 metri înălțime pe coama peșterii. Cum să îneci tu atâta amar de oameni? Cum vine asta cu fără-greșitul? Cum vine asta cu Avraam și Iacov și cu sacrificatul pe munte? Cum să iei un copil și să-l pui pe altar să-l sacrifici? Cum vine cu Cain și Abel și apetitul carnivor al lui Dumnezeu? Nu, nu, stai că nu e bine, nu se potrivește. Cum vine cu pedepsele, cum vine cu autoritatea, cum vine cu gelozia, cu toanele, cu istericalele, cu oamenii ăia care-au murit doar că au atins chivotul sfânt din greșeală în timp ce-l cărau. Ce fel de Creator perfect e ăsta?

Și-apoi, într-o noapte, m-a lovit un gând despre cine l-a făcut pe Dumnezeu. Îți întoarce mintea în loc, până la urmă, că din abisul nimicului apare ceva încă de la început sublim, superbissim, definitiv și inalterabil, înafara timpului și spațiului, în ceva indefinibil și impenetrabil. Creatorul. Dar lasă că m-am gândit la asta, m-am gândit că dacă suntem singurii, dacă nu mai există viață inteligentă în Univers, lasă că sunem mulți (7 miliarde și ceva după ultima numărătoare), dacă moare și ultimul om, dacă Soarele va deveni o pitică roșie și va imploda cândva, peste miliarde de ani (un strănut în viața lui Dumnezeu până la urmă) și până și ultima dovadă scriptică despre Dumnezeu și creație va dispărea, și va dispărea și ultima minte cât de cât robustă încât să mai spună povestea, Dumnezeu va muri. Sau nu va muri dar va fi eminamente singur, fără vreo dovadă a propriei lui existențe. Deci va muri oricum. Sau oricum își va modifica existența într-un fel care o transformă în non-existență. Și ca o dovadă a propriei lui existențe va trebui cumva să re-creeze întreg caruselul, din nou și din nou, ca să fie sigur (sigur?) că există. Moment la care mi-am dat seama, n-are cum să fie altfel, de fapt Dumnezeu nu există, de fapt eu, noi, voi, ei, de-a lungul timpului l-am inventat. Există pe undeva prin abisul amintirilor un cimitir pentru toți zeii abandonați de credincioși, cei vii astăzi alunecă ușor ușor în uitare și alții se nasc, speciază, se adaptează minții umane până când, ultimamente, mintea umană îi va abandona și pe ei.

Și mi s-a făcut un fel de milă. Un fel de milă pentru Dumnezeu. Un fel de milă pentru copilul care se ruga la îngerul lui și care se uita la o poză veche din bucătărie în care doi copii trec, de mână, pe-o punte îngustă și-un înger veghează. Am trecut atâtea punți, așteptam la coada ochiului să apară o aripă și, mirarea mirărilor, n-a apărut. Am hulit. Am luat numele Domnului în deșert și l-am mai luat și peste Atlantic. Am așteptat ani la rând să cadă un fulger, ceva. Recunosc, în mica mea spovedanie de azi, că a trebuit să fac eforturi să nu asemuiesc nenorociri pe care le-am trăit unui Dumnezeu care joacă feste, acel Dumnezeu pervers care nu suportă critica sau dezafilierea și care-ți tot pune piedică, șmecherește, ca să-ți aducă aminte să nu-l uiți. Nu cumva să uiți. Nu cumva să îndrăznești vreodată să fii propriul tău mișcător. Propriul tău creator. Nu-ți aparții. Dacă ai suflet (problemă insondabilă), nu cumva să-ți aparțină. Nu cumva să mori, să pieri. Nu cumva să pleci. Nu cumva să stai, liber în furtună, conștient că fiecare gest pe care-l faci pe conștiința ta se va descărca dar nu mai departe.

Și o vreme am trăit, așa, în secretul propriei mele necredințe. N-am îndrăznit să-i spun ateism. Că naziștii. Că bolșevicii. Că darwinismul social. Că incosistența dovezilor. Că ești mai mic la suflet dacă nu crezi. Că o să se uite urât la tine toți cei pe care, fără să fi dorit vreun moment asta, îi jignești în evlavia lor că te uiți la ei și-ți vine să râzi dar te abții, e proastă creștere să arăți cu degetul, e lipsit de respect. Și deci te abții. Și din abținere o tot ții așa că până la urmă așa cum nu e treaba nimănui mai puțin a mea pe ce parte-mi pun penisul când mă culc așa nu e nici treaba mea în ce crede lumea și de ce crede în asta, sau dacă eu nu cred de ce nu cred. Uite că nu cred. Nu mă simt ciung, strâmb sau handicapat că nu cred. Nu sunt ipocrit, sunt perfect împăcat cu mine însumi și limitele inteligenței mele peste limită. Și aici ar fi putut fi un final fericit dacă n-aș fi început, deîndată ce mi s-au aliniat mie planetele minții, să mă izbesc de diverși oameni care, în fața lucidității mele transparente n-ar fi îndrăznit (da, e o îndrăzneală) să-mi ofere tot felul de trăznăi, care mai de care mai eliptice și întortocheate, pentru motivul pentru care mă înșel. Care c-o blândă mustrare. Care c-o duioasă amenințare. Care cu întrebări grele, de capă și spadă, privind ce se întâmplă după ce mori. Sau cu familia ta. Sau cu copilul tău. Sau cu natura binelului pe care deîndată ce te-ai rupt de la rețeaua centrală de canalizare a binelui cumva încetezi să-l mai posezi. Cumva binele meu, ăla de-l fac eu cu mâna și mintea și cugetul meu dacă nu e o moască recunoscută de Patriarhie carevasăzică e ilegitm. Or eu nu-l simt ilegitim. Admit dreptul și opțiunea personală a oricărei persoane să se angajeze în orice act de credință, fie el cât de bizar și extraterestru pentru mine, atâta timp cât în manualul de instrucțiuni e menționat și respectul pentru dizident, pentru necredincios, pentru afiliat.

Nu mă deranjează spusele Bibliei sau proponența Bisericii despre nimic. Am auzit povești, de când sunt psihiatru, mult mai frumoase decât ar putea ei vreodată să inventeze. Am tratat Iisuși, am tratat Beelzebuți. Sunt simpatici și unii și ceilalți. Nu pretenția că ei știu despre ce se întâmplă cu credincioșii mă deranjează. Mă deranjează pretenția că ei știu despre ce se întâmplă cu mine. Și-mi promit lucruri. Și-mi fac oferte. Și în cele din urmă, bosumflați cu privire la privirea mea pe fond incredulă, mă amenință.

Mă amenință că nu există o bună dezvoltare morală fără religie. Serios?

Mă amenință că în absența unui stabiliment care orânduiește eternitatea am să mi-o pierd pe-a mea. Ca și cum mi-aș fi dorit-o.

Mă amenință că fără harul divin sunt obligatoriu prada diavolului, seren imbecili la realitatea că pentru mine și diavolul e la fel de adevărat precum și Dumnezeu. Adică deloc. Adică în vâna lui Pascal dacă e să pui pariu că există Dumnezeu de ce n-ai pune pariu că există și Dracul. Și să te ia dracul dacă ai ceva de pierdut. Mintea mea nu suferă de materialismul ei și o privesc ca pe o frescă frumoasă, vie, efemeră ca un strănut de liliac, și cât de mult aș suferi de mine și cât de frumos și de deștept sunt eu mă preocupă mult prea puțin asta în raport cu trăitul. Pentru care nu simt nevoia să cer voie cuiva. Nu simt nevoia să mă scuz în fața cuiva sau să răscumpăr păcatele vreunui sapiens care s-a pișat în direcția nepotrivită și în ziua interzisă acum 7000 de ani. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Nu simt nevoia să-mi cer iertare mai puțin atunci când chiar am sfeclit-o și dacă am sfeclit-o am să zic pardon, scuzați, ce pot face să repar. Și unde n-am să pot să repar asta e, koneț filma, nu mă simt tras de nicovală la vale și nici nu caut să mă arunc într-un limbo al purgației ca să ating paradisul.

Pentru că paradisul meu e aici. Lumea mea e o săvârșire a sieși și când am să plec, cum am să plec, dacă am să plec va fi o contiguitate a oamenilor. Probabil că va fi o înmormântare. Probabil că un preot va oficia o slujbă. Am primit dreptul ăsta și mi-l rezerv, în numele celorlalți enoriași, să-mi cânte cantorul la mormânt. Măcar la asta să folosească, o consființire a memoriei în mintea tuturor celor care vor plânge la un moment dat că nu mai sunt. Cât vor plânge. Până vor uita. Pe noaptea cerului meu sunt suficiente stele fără să mai sufăr și eu că n-am să devin una. Sunt om. Și-mi place ideea de om. Am doi părinți. Mi-s deajuns și fără al treilea celest. Am bunici, unchi, mătuși, copil, sunt o verigă din lanțul poveștii ăsteia absolut extraordinare care e umanitate, o întâmplare atât de hazlie pe harta celestă a vieții, și-atât de scurtă în petrecutul ei. Mă simt onorat că sunt om. M-aș simți onorat și dacă aș fi broască, sperând pe undeva, în antropomorfismul meu, că nu se va găsi un copil celest, pus pe șotii, să vină să-mi umfle curul cu un pai și-apoi să se amuze că nu pot să nu plutesc când eu vreau să mă dau la fund.

Deci se poate? Mulțumesc.

G

Ateii raspunde

Imi propusesem inca de la aparitia textului lui Radu Preda (unul dintre cel putin doi Radu Preda din Romania de care am auzit) o forma de raspuns. Pe cat de stupid era titlul lui, pe atat de cel putin la fel mi-am propus si eu sa fie al meu. De cateva zile inteleg un lucru, in Romania nu ai sa faci educatie cu frumosul, mai ales cand linia comuna demagogica e ca unde n-ai argumente ataci caracterul; in cazul de fata “ateii”.

Iata, asadar, ca ateii raspunde. Adica eu, in masura in care Biserica intreaba, adica domnul Radu Preda.

Si raspunsul trebuie sa faca referire la cine face referire domnul Preda.

Nu e un raspuns punct cu punct. E un raspuns punct cu virgula, preferabil in locurile lor adecvate. Unde am sa am scapari imi cer iertare anticipat. Celor compulsivi ai gramaticii romane cel putin.

Ateii nu reprezinta un grup, ci o diversitate de oameni care se intampla sa aiba in comun un drept constitutional de-a-si exprima un punct de vedere vis-a-vis de diverse forme de credinta, religie sau cult. Unii sunt atei pentru 99 de religii dintr-o 100, altii sunt suta-la-suta atei. Argumentul e fals, apropos, dar suna bine. Dawkins e totusi un activist, nu un logician. Oricat ai incerca sa-i incadrezi intr-o clasa omoloaga armenilor, tiganilor, analfabetilor, profesorilor de traforaj etc. exista ceva inedit la ei (la…noi?) anume ca nu sunt reuniti de-o linie comuna, sindica de breasla. Nu avem un drapel ca secuii, nu avem un crez ca pocaitii de ziua a saptea, nu avem un imn ca suporterii Steaua. In fapt, probabil cel mai greu de inteles pentru privitorul dinafara e ca sa fii ateu nu e o calitate, in masura in care nu e un defect si cu siguranta, parol domnule Preda, nu e unmusikalisch. Pentru un ateu sa fie ateu e o chestiune de bun simt si testare a realitatii, la sfarsitul zilei nicidecum o preferinta sau un favor, o compulsie sau adeziune de partid(a). Pur si simplu o continuare a unei sume de adevaruri care, ramase in teritoriul natural, vorba lui Dennett, obliga ganditorul cu minime resurse logice sa admita un fault, si rectificarea acelui fault.

Am un suflet? Eu? Sa plecam de la o astfel de intrebare axiala care precede – ar trebui sa o spun a priori – afirmatia aroganta cum ca rezulta din afirmatia ca as avea un suflet cum ca el e creat sau apartine Cuiva. Ca sa pot raspunde la asta e obligatoriu sa stiu ce e aia suflet, ce e aia Eu, si daca intre cele doua are loc o relatie de posesie. Douglas Hofstadter il citeaza pe John Hunecker si raspunde problemei de fata foarte elegant, anume ca daca am un suflet inseaman ca sufletul e “ceva” finit, cu o oarescare salienta de la om la persoana, si ca daca oamenii sunt inegali nu avem de ce sa respingem realitatea ca oamenii au suflete inegale. Si daca sufletele sunt inegale inseamna ca exista o unitate – virtuala ce-i drept – de masura a sufletului careia DG ii spune ” un hunecker” in onoarea domnului cu acelasi nume. Iacata deci ca sunt oameni care au un suflet de 100 de huneckeri, sa zicem, si oameni care au suflete de un hunecker. Si daca exista oameni cu un suflet de UN hunecker inseamna ca obligatoriu exista si oameni cu zero huneckeri de suflet. Adica oameni fara suflet. Unii dintre acestia – ar putea foarte bine sa rezulte intr-un algoritm rezonabil de gandire – sunt cei care sunt areligiosi sau mai vulgar spus atei (alta inexactitate). Copilul cand se naste are suflet si nu are Eu, persoana cu diverse forme de dementa sau psihopatie putem sa spunem ca are Eu (sau nu) dar n-are suflet. Si uneori, cum e in tulburarile disociative sau boala borderline sau schizofrenie Eu-ul si sufletul sunt “scindate”. Putem sa ne imaginam tot felul de instante in care “sufletul” sau “eu” sufera sau isi manifesta prezenta, de la momentele carteziene de tip cogito-ergo-sum la acele framantari qualice rezumate de unii filosofi ai constiintei sub  sintagama “wil” sau “what it’s like” (cum e sa fie) sau “you had to be there” (ar fi trebuit sa fii acolo). Apusurile sangerii de soare, privitul apei care cade hipnotic in cascada Niagara, multimea interminabila de candele in piata San Pietro de Paste, Santamaria la hramul manastirilor cu acelasi nume, maratonul pentru baterea recordului la masturbare adulti (aparent cel mai rezilient e un domn care a “rezistat” sapte ore si jumatate…ce spune asta despre sufletul lui? sau despre el), momentul cand i-ai spus pentru prima oara “te iubesc”, marile orgasme samd. Toate sunt reprezentari. Si sa nu uitam chestiile si mai grele.

Morala.

Binele si raul.

Viata si moartea. De cele mai multe ori a celor dragi sau familiari.

Viata de DUPA moarte.

Pacat si iertare.

Notiunea de popor ales, de blestem si pocainta.

Cine suntem noi? De unde venim, unde ne ducem? La ce e buna viata?

Dar moartea, la ce e buna moartea?

Nu avem motive sa credem ca cel putin toti dintre noi (sic!) nu au avut astfel de pauze existentiale. Ca unii s-au gandit mai mult sau mai putin la asta, ca unii au indraznit sa-si raspunda siesi, ca unii au dumnezeul lor de partea lor care le atarna arhimedic adevarul, ca altii au dubii privitor la adevar deopotriva, ca in scepticism se ascunde uneori o forma dubioasa si perversa de ambivalenta care tot la wil (what it’s like) se reduce, e fapt ca subiectiv orice muritor isi va lega identitatea, sufletul lui (preferabil nemuritor) si Eu-ul de o contingenta cat de cat coerenta. Binele e bine pentru ca e bun, nu se poate ca viata sa se termine aici, daca iti SUPERI Creatorul creatorul se supara si pedepseste si nu e nimic bun in moarte mai putin partea in care ajungi “dupa”, unde daca ai fost bun te vezi cu altii ca tine iar daca nu, la naiba, trebuia sa stii dinainte.

Oricare dintre excursiile acestea in imaginar merita profitul ei de fictiune. Asa cum nu exista – zice folclorul – atei in gaura de sarpe asa nu exista nici credinciosi multi prin laboratoarele de fizica nucleara sau bibliotecile academice (mai putin aceia care tocmai asta studiaza). Unii fac acel hocus-pocus paulin si zic cred, Doamne, ajuta necredintei mele (oarecum masochist, violator, uite nu te cred CONVINGE-MA!), altii cred fix cat le ia sa-si faca o cruce sau o rugaciune sau sa zica un bogdaproste si-apoi mai cred cand le e greu, si plang, si li se pare ca lumea a fost rea cu ei si dau acatiste de sanatate, de razbunarea dusmanilor, de “vindecarea sufletului”.

Vindecare de ce?

Nu mira pe nimeni ca daca sufletul e imaterial n-ar trebui sa fie vorba nici macar un moment vorba de vindecare si daca sufletul nu e imaterial, ci material si daca sufletul e coruptibil, imbolnavibil inseamna ca exista o terapie a sufletului care ar merita sa functioneze standardizat, ordonat cel putin intr-un LOT oarecare de bolnavi de suflet? Ts. Om cu om. Actul de credinta, acel auto da fe, impinge milioane de oameni intr-o forma de exercitiu  – macar acela standardizat – care presupunem ca ar trebui sa faca ceva. Nu face. In faimoasa cohorta Framingham oamenii chiar s-au intrebat asta, daca ajuta sa te rogi “de-adevaratelea” ca sa te vindeci de inima (unde inima chiar e inima, nu sufletul nemuritor). Fis. Nu ajuta. Ma uit stupefiat cum multi dintre chirurgii pe care ii cunosc, maini cu adevarat providentiale fug pe insula falsei modestii si zic ca de fapt Dumnezeu a lucrat prin ei cand s-a intamplat sa faca ceva cu adevarat extraordinar, din pacate irepetabil. Oare de ce? De unde atata irational?

Saptamana trecuta am avut 60 de minute intre patru pereti cu o persoana care venise sa ma omoare. Avea un cutit in jambiera. Timp de 60 de minute am discutat lucid, argumentat daca se va arunca asupra mea sau daca-si va taia gatul. Sau venele. Sau daca-si va invinge minunea aia in piept. Purtam – ironia face – un tricou de la acea persoana cu un cal inspirat din regatul lui Rohan, al lui Tolkien. Medic si pacient eram pasionati de JRR. Si da, o spun raspicat, ironia face si nicidecum interventia divina, angeologica a “cuiva” sau “cineva” care stia dinainte ca va trebui sa-mi negociez serios viata in relatie cu o persoana psihotica. Psihotica, adaug, nu posedata, nu indracita, nu rea. Solutia dupa ce-a ajuns acasa nu a fost exorcizarea ca la manastirea Tanacu, adica – pentru cunoscatori – terapia-soc-Corogeanu, ci internarea intr-un spital de psihiatrie.

Se zice ca daca vorbesti cu Dumnezeu esti credincios, dar daca Dumnezeu vorbeste cu tine esti psihotic. Ayaan Hirsi Ali, in cartea ei auto-biografica despre copilaria in Somalia povesteste ca drumul ei prin Islam a presupus un etern efort cu Dialog cu Allah, Dumnezeul “lor” (care, trebuie spus, nu este dumnezeul Nostru, pe-al nostru il cheama altfel). A fost sfasietor sa iasa din pozitia submisiva in primul rand pentru ca parea o imensa transgresiune, fulgere urmau sa o trazneasca, Allah urma sa o nenoroceasca teribil pentru ca indraznea sa intrebe. Nimic mai mult. Sa intrebe. Din fericire nici un traznet nu i-a curmat viata dar lui Theo van Gogh, un regizor incomod olandez, un credincios remarcabil prin devotamentu lui i-a impuscat corpul, i-a crestat torso-ul si i-a transmis lui Ali ca ea urmeaza.

Iacata deci ca sa fii ateu nu se rezuma doar la o bucata de adevar revelat, ci la insasi notiunea ca exista adevar prin revelatie. Opozitia NU este la institutie, asa cum pisicher insista domnul Preda cum ca oamenii au ceva cu Biserica Ortodoxa Romana, nu este nici macar la sacralitatea asezamintelor de cult (pe care personal le recomand ca monumente de arhitectura si veritabili stalpi ai societatilor de pe glob), cat la acel adevar privind natura umana, originea omului, cum de omul are constiinta-de-sine (self awareness) si ce este acela suflet. Atat. Nu noi, ateii, avem nevoie sa raspundem la ceva anume cat mai degraba invers, diversele culte cultisoare organizatii biserici bisericute clici adunari congregatii slehte soboare conclave sunt obligate sa isi argumenteze cat de cat plauzibil motivul pentru care, in prezenta unei serii de evidente, o tin langa cu sanctitatea unei fictiuni mai mult sau mai putin plauzibile.

Acelora care iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se adreseaza intrebarea.

Acelora care nu iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se face rugamintea sa se scuze din discutie. Nu poti sa ceri sa fii luat in serios daca tu insuti/ insati nu te iei, sau lucrurile in care crezi.

Christopher Hitchens in cartea sa despre Maica Tereza reveleaza adevarul socant, ca dupa toate aparentele reverenta maica era atee pentru ca oricat vorbise cu Dumnezeu Dumnezeu nu vorbise inapoi. Sfanta din Calcutta are o intreaga corespondenta pe tema asta, dar putini o stiu sau au citit. Din interiorul clerului romanesc nimeni nu a cerut vreodata ca fiece practicant sa aibe o proba onesta asupra credintei lui, chiar daca practica asta. Mie, ca psihiatru, mi se cer exercitii zilnice de credinta, domnule doctor CREDETI ca tratamentul meu o sa functioneze si eu raspund, rezonabil cred, ca nu CRED asta cat sper asta si uite care sunt sansele ca asta sa functioneze, or ba. Sansele se refera la o suma de dovezi empirice, vezi studii analize meta-analize samd. Mai mult, cand ministrul Adm. si Internelor Radu Stroe a trait penibila realitate ca in randul Politiei si Jandarmeriei se practica o maxima curvasaraie si trafic de persoane in scop sexual samd a avut inspiratia sa faca o “ancheta” in care una dupa alta 7000 si ceva de femei au aparut in fata unei comisii de ancheta si-au fost intrebate, sub juramant presupun, daca au fost hartuite sexual or ba. Niciuna nu fusese hartuita. Oamenii s-au felicitat pentru profesionalism.

Cand oamenii s-au dus cu recensamantul in Romania n-au intrebat om cu persoana daca e un adevar pentru ei cum ca “cred” ce cred si nimeni nu i-a intrebat de ce cred lucrurile despre care cred. I-au intrebat de religie, 9 din 10 erau ortodocsi la revedere drum bun. Ce sarac cu mintea, caci de duhuri nu sunt sigur ca exista, spune ca asta e o majoritate? Cum poti sa te asiguri ca o buna parte din credintele oamenilor nu e o simpla consecinta a ignorantei lor, a ne-educatiei lor, a mocirlei medievale in care traiesc rural, limitrof paleoliticului? Cati dintre oamenii aia stiu cine e Charles Darwin, cum se reproduc oamenii, ce e ala gamet, sau ADN, sau ARN, ce e aia o mutatie sau malformatie genetica? Bacterii? Virusuri? Prioni? Cine e vaca nebuna si de ce-i zicem asa? Ce-o fi aia dopamina si cum au loc halucinatiile cu continut mistic-religios? Pot fi ele reproduse in conditii de laborator mai bine zis daca facem o fiertura particulara putem sa il vedem pe Dumnezeu cat suntem high?

Din nou, nu sunt raspunsuri la care majoritatea credinciosilor sau prelatilor, sau apologetilor teologiei deopotriva sa raspunda. Nisipuri miscatoare si racneli teleologice.

In suma tuturor celor de mai sus, de fapt, se ridica minimul protest umanist de data asta anume ca e quasi-imposibil ca, vreodata, intr-o biserica cineva sa citeasca Evolutia Speciilor sau sa afle despre Crick si Watson, sau despre Bohr sau despre Eisenberg sau despre Schrodinger sau despre Einstein, despre Leibniz sau despre Laplace, despre George Emil Palade sau despre Okazaki. De ce merg toti banii aia acolo, intreba pe buna dreptate umanistii cand scolile Romaniei s-au imputinat, cand calitatea intelectului populatiei a scazut si oamenii nu se mai pot gestiona pe ei insisi prinsi in mara ireverentioasa a facutului compulsiv de cruci, troite si cavouri marmorate prin cimitire private.

E atat de simplu. Intr-un afis privit alandala de mine pe Facebook despre cum se rationaliza zaharul in timpul celui de-al doilea razboi mondial scrie negru pe alb cum “crestinii vor primii 500 de grame, evreii 100 de grame si tiganii 200 de grame”. Era 1943. Sunt 70 de ani de atunci, domnule Preda, nu e razboi ci pace, nu e dictatura cat democratie si eu, ateii, ne simtim jicniti (ca sa ma puteti urmari) de simpla sugestie ca vorba noastra n-ar trebui auzita. Nu ma deranjeaza sa vad zambind superior un cucernic la poarta Raiului cand cineva, suflet cald si luminos ii va spune Ioane, tu la dreapta ca ai fost cuminte Gabi, tu la stanga ca ai hulit atata timp cat azi, aici si acum, pe planeta asta unde suntem aidoma egali sa imi exprim atat, un punct de vedere si sa cer o echitate in balanta lucrurilor pentru care merita luptat. Sunt un filo-gnostic. Sunt un ahtiat al lucrurilor de stiut. Nu sunt un orfan in cautare de Tata. Stiu de unde vin, stiu cum m-am nascut si stiu si cum am sa mor, si stiu si cum am sa traiesc dupa ce mor si nu, vorba lui Laplace, n-am nevoie de o ipoteza Dumnezeu pentru asta. Nu privesc de sus practicantii unei religii oarecare, nu consider ca lucrurile sunt clarificate de-a pururi si o lume fara biserici, si fara Dumnezeu e de dorit, sau de urmarit. Din motive pur naturale Dumnezeu va naste, din nou si din nou, in mintea omului susceptibil atata timp cat omul va fi om. Pentru unii dintre noi nu e nevoie de un atare proces. Pe insula noastra de evolutie religia nu a fost ceva care sa ne creasca sansele de supravietuire. Sunt pasari care zboara, sunt unele care merg pe pamant, sunt unele care inoata. Sunt ursi carnivori, sunt ursi fructivori. Sunt teofili, sunt teofobi. Totuna.

G

Ascendentul din Uranus

Acest text este o continuare directa a unei dezbateri inceputa recent intre cativa dintre noi pe marginea rift-ului intre ateism si creationism, intre adeptii unui sistem de credinta bazat pe Creator si rolul acestuia in lume si viata omului (fie el pasiv or activ) si ramificatiile unei astfel de axe asupra unor teme grele, redundante, cum ar fi sufletul, spiritualitatea, transcendenta omului si, pana la urma, scopul acestuia in viata.

E o tema imensa, gargantuana, pentru a fi altfel decat miniaturizata intr-un text ca acesta. Secularismul este o miscare care si-a castigat adeptii ei, si precum in campionatele de fotbal exista suporteri si suporteri, la fel cum anumite schimburi dintre apologeti pot sa devina, in momentele lor arbitrare, intens personalizate. Dimensiunea individualista asupra subiectului, insa, face ca si unii si ceilalti, sper, sa inteleaga ca impactul religiei (sau absentei acesteia) din viata unui individ e dimensionata strict de ochiul sau, si de nevoile sale personale. La fel cum respect prerogativul omului de-a crede in ce vrea el, dar nu in altceva, la fel consider ca e normal sa avem parte de respect mutual, si lipsa de condescendenta, din partea credinciosului de orice rit. Nu ma consider vinovat ca nu cred in Brahmaputra, pur si simplu nu e pe gustul meu.

Am urmarit, de-a lungul anilor, n dezbateri pe tema Creatiei. Fie ca era McGrath, fie ca era Ravi Boleach, fie Arhiepiscopul de Canterbury, toti pana la ultimul s-au folosit in discursul lor de un univers vocal adanc inradacinat intr-o Dogma a credintei, una care sa justifice nu doar Creatia dar si cosmogonia acesteia, una invariabil antropomorfica. Indiferent cum ai da-o, omul – umil sau nu in religia lui – ajunge in varful dealului, produsul de ultim rafinament in lista de evidente pentru suflet, si nemurirea acestuia. Evident acest lucru e dovada suplimentara de modestie.

Mai mult, gradul de pervazivitate al religiei in social, si cultural, face ca Dumnezeu in mod invariabil sa fie imposibil de scos din vietile noastre. Si nu cred ca exista ateu militant pe lumea asta care sa doreasca o astfel de finalitate. Poate de aici si confuzia care insoteste taberele, mai ales angrenate intr-o dezbatere de idei; pe de o parte creationistul care proiecteaza un Zeu pragmatic, deist, implicat in viata lui proprie si personala; pe de alta parte ateul care nu poate sa inlature anatema ca, prin vorba lui, cauta sa explodeze toate bisericile sau simbolurile religioase de pe Planeta.

Dovezile pe care le avem, evocate de Dennett in “Breaking the Spell” de exemplu, converg catre aceea ca omul, si religia ca fenomen natural, sunt fenomene inseparabile. Religia este viermele nostru mental, unul care ne ridica gradul de empatie comunitara si ne coaguleaza interesele vitale, de supravietuire si de gestionare a angoasei de extinctie. Asa cum toxoplasma invadeaza creierul furnicii care urca spre varful firului de iarba ca sa fie mancata de oaie, si-astfel sa-si perpetueze ciclul, la fel si sistemul religios poate fi conceptualizat ca un organism independent care se afla, informational, intr-un turnir intens pentru supravietuire.

Apocalipsa, una in care “ramane o singura religie” unitara pe planeta e figurata in aproximativ toate conclavele. Diversitate, si contrastele, sunt intens sondate de cleric, si in acceptiunile fanatice tocmai din aceste contraste se naste nevoia de retaliere, si pasaj la act; discriminare rasiala, si epurare etnica, toate sunt ancorate in trauma aleasa, gloria eterna, megali-ideea comunitatii respective care, brusc, devine “mesagera unui crez divin”. Evident, in timpul genocidului victimele nefericite, si oroarea care coexista cu acestea, sunt rationalizate in context epistemologic sau calate, procrustean, spre periferia discursului dogmatic. Pur si simplu nu le vom rezolva, raman sub pres.

Nu cred ca omul se naste o fiinta morala. Nu am evidente pentru care religia ii confera acestuia un caracter moral, rezilient, pervaziv, unul care sa fie superior altor invataturi. Ce-ar fi sa ne asiguram ca in fix aceleasi locuri unde se preda scriptura sa ajunga si matematica, literatura, stiintele naturale? Ce-ar fi ca solutia noastra “umanista” la problemele lumii sa nu fie una care sa includa beatificarea, si afurisenia, ca unelte pragmatice de dezvoltare?

Citeam deunazi ca nu-stiu-ce asociatie doreste sa-l canonizeze pe Mihai Eminescu. La fel, stim ca Stefan cel Mare a devenit “si Sfant” cu ocazia unei conventii recente. E vreo asemanare intre cei doi? Greu de spus. Stim despre Eminescu in mod cert insa ca pe cat a fost de poet national, pe atat de mult a provenit dintr-o familie vulnerabila la boala psihica. Astfel, el e mai aproape de Vincent Van Gogh decat de Sfantul Petru; acesta din urma se zice ca bea strasnic sa-si trateze episoadele de manie. Si unul, si celalalt, au lasat lumii mosteniri fudroiante, si practic iremplasabile. Din nefericire insa olandezii, in protestantismul lor, nu au atat de bine inradacinata canonica, manualul micului incepator.

Nu cred in transubstantiere, in transmutatie si oricat de mult ma doare, si uneori traiesc un pustiu incredul al ratiunii, nu cred in viata dupa moarte. Cred in memoria impartasita a indivizilor, cred in calitatea oamenilor, dar si a furnicilor si-a elefantilor, si-a balenelor si-a belugilor, de a pastra caractere implicite mnemice in grup, a caror valoare evolutionara e indubitabila. Iubirea nu o vad ca pe ceva supra-natural, intangibil, ci e acolo, palpabila, naturala, convergenta la ideea de om. Derapajele ei mistice, tendintele ei bizare, fetisiste, parafiliace pe alocuri, incarcate de sanguinolenta si martiriu imi sunt straine personal, desi le vad replicate in psihopatologia regulara a omului, fie el de-o religie sau alta. Cultura religioasa, si cultul religios, fac insa ca toate acestea sa se adune intr-o naratiune coerenta, mitologica, astrala, pseudo-cosmogonica, una in care impartasim o fantezie, si stim ca-i fantezie, dar e a noastra si-a celor care ne survin.

E Dumnezeu o fiinta omniscienta sexuata or ba? Intra sub incidenta umanitatii sa judeci sexualitatea de orice cauza, variantele ei anatomice sau anomaliile ei de stare? Cum ramane cu hermafrdoitii, androginii pamantului, sau cu toti cei aceia care sufera de GID? Nu sunt pregatit sa las de exemplu aceste subiecte, dar si altele conexe meseriei mele, in mana judecatii divine, constient fiind ca am fi la un pas distanta spre defenestrarea rituala de pe faleza precum in vechea Sparta.

Nu Darwin a inventat eugenia; intr-un fel sau altul caracterul comensal al religiilor a fost, si ramane unul prin care acestea sustin indivizi altfel incalificabili la reproducere, si propagare a genelor lor, pe principiul amanarii responsabilitatii spre Lumea de Dincolo. Dar totusi granitele exista, si cel putin lamarckian tendinta fiecarei religii este la epurare si xenofobie. Si ce e cel mai spectaculos este ca tocmai aceasta xenofobie e bine ascunsa in spatele unei tolerante proferate invariabil de credincios, o toleranta de pasaj si de aroganta. Caci alternativa unei tolerante intrinseci ar insemna de-purizarea piscinei sale religioase, si extinctia conceptului, renasterea lui intr-un “altceva” nenumit, dar renumibil.

N-am plecat de la o mie de zei ca sa ramanem cu unul singur, cel mai plauzibil. Omenirea a stat, succesiv, pe elemente punctuate, monoteiste pentru ca in realitatea noastra exista un singur Soare (dar si o singura Luna, si o dihotomie intre absenta/ prezenta luminii acestora data de eclipse, si o ciclicitate predictibila a anotimpurilor) dar niciodata definitiv unitare. Si invariabil, cand populatia de adulatori a atins o cifra critica, religia s-a stins, si – mai adanc decat a intentionat vreodata Nietzche – acel Dumnezeu a murit. Undeva, intr-un cimitir nenumit, se afla toate catafalcele zeilor care-au primit vreodata ofrande, si-au existat vreodata cat se poate de veridic in creierele supusilor lor. La fel cum genele noastre poarta azi alelele tuturor stramosilor care, fie ca esti sau nu de acord cu Leibniz, au facut din “astazi” cea mai buna realitate dintre toate lumile posibile, cea in care existi. In fapt, minunea ca existi sta in picioare pe aceea ca era suficient ca macar unul dintre “ai tai” de-ar fi murit mai devreme de reproducere, tu n-ai fi existat. Da, e minunat sa realizezi ca tu esti expresia vie a 500000 de generatii, poate si mai bine, de evolutie, dar Dumnezeul tau nu.

G.

Ateism sau anti-religie

Aceasta este o discutie care ar fi trebuit probabil sa aiba loc mai demult. Din varii motive, s-ar putea sa fie nevoie sa mai aiba loc de un numar de ori pentru ca subiectul cu care avem de-a face este unul care (din fericire poate pentru noi?) pe cat de mult ii va antrena pe majoritatea, pe atat de putini ii va face sa ramana in discutie si sa n-o ia la fuga prin lucerna propriilor credinte. Iar cand spun credinte, fac diferenta intre credinte, credinta si crez. Ca sa nu existe dubii, n-am sa tin un discurs (foarte) academic pe tema asta. Si pentru ca in zilele noastre argumentul de autoritate se joaca atat de des, am sa vorbesc ca un simplu cititor in filosofie, religie, logica, si uneori de-a dreptul amator in bun simt. E posibil ca acesta din urma sa ne ofere un numar de raspunsuri la tema principala de discutie.

Sa incepem cu cateva considerente elementare. Exista o distanta lunga intre “credinta” si “adevar’, desi de cele mai multe ori cele doua sunt unul si acelasi lucru. Eu cred ca pamantul se invarte in jurul soarelui. Ba mai mult decat atat, cred ca pamantul e un geoid de rotatie, o planeta aflata intr-un “sistem” de planete in care se mai afla si altele (Mercur, Venus, Marte, Saturn etc.). Cred ca ziua are 24 de ore, iar o ora are 60 de minute. Cred ca opresiunea liberei gandiri la individ este un act de abuz.

Nu stiu daca ai observat trecerea de la realitati imediate (organizarea sistemului solar) pe care le putem cuantifica intr-un anume fel (intr-un singur fel daca asculti la unii) la un alt tip de considerente, asa zis “mediate”. De exemplu “ziua are 24 de ore” nu este un adevar, ci o credinta, pentru ca “ora” e un trick inventat de oameni ca sa masoare timpul. E, ce-i drept, sinantropic pentru noi sa consideram ca doar pentru faptul ca noi masuram timpul in ore ar trebui sa se aplice la tot universul. Exista, ce-i drept, un orologiu al universului, dar e sensibil diferit de al nostru. Privind insa ultima dintre afirmatii, unde spunem ca opresiunea e abuz, nu este doar departe de a fi un adevar dar este, in cele din urma, o chestiune de retorica. Nu doar o credinta, o opinie. Opresiunea liberei gandiri la individ este de multe ori un abuz; alteori, daca individul se gandeste (liber) sa arunce in aer o ambasada, sau sa intre intr-o scoala si sa inceapa sa traga (vezi Virginia Tech, Bowling for Columbine, vezi Kimveer Gill si drama de la Dawson College din Montreal de acum doi ani) opresiunea acelui gand (cenzura) e poate cel mai bun lucru care s-ar putea “crede” despre unii, sau ceilalti. Opresiunea liberei gandiri e ce tine un numar de membri ai acestei societati dupa gratii. Si-asa ajung la atributul principal al credintelor, spre deosebire de adevaruri. Sunt mai multe deosebiri, aceasta ne intereseaza insa indeosebi. Credintele sunt colorate moral. Nu e nici bine, nici rau ca pamantul se invarte in jurul soarelui (desi Galileo Galilei a suferit tocmai din pricina asta pentru ca e pur si muove). Nu e nici bine, nici rau ca ciclul menstrual la femela homo sapiens are 28 de zile. Abaterile de la adevarurile normative insa capata coloratie morala. “Credem” ca n-ar fi bine daca pamantul s-ar opri din miscarea lui de rotatie chiar daca nu stim toate dedesubturile. Credem ca absenta ciclului la femeie, in absenta (nota bene, un argument circumflex ca absenta unui adevar de obicei ne conduce pe o cale logica unde cautam minciuna) deci in absenta unui diagnostic de sarcina “nu e buna”. Credem ca “nu e bine” sa incurajam libertatea de gandire a unui criminal in serie.

Cine hotaraste insa ce este bine sau ce este rau? Ar fi romantic sa spunem “majoritatea”. Dar ar fi fals. Niciodata in istoria omenirii majoritatea nu a fost cea care sa coloreze moral, desi in cele din urma a oferit ceva numit “legitimitate” anumitor canoane pe care le perpetuam pana in zilele noastre intr-un veritabil ceaslov de credinte fara sa le supunem vreun moment scrutinului personal, sau public. Si ce e cu atat mai fascinant este ca acest ceaslov epigenetic (epigenetic face referire la aceea ca, oricum s-ar incerca o argumentatie ca prejudecatile si credintele sunt ereditare ele sunt, in fapt, parte a unui bazin cultural stabil, dar post-translational; daca un geaman a crescut la est de zidul Berlinului, si unul la vest de zidul Berlinului, ei vor fi epigenetic diferiti) este ca in sine, ca un veritabil obiect dotat cu intentionalitate (nu este, dar “se preface”) contine mesaje care previn alterarea lui in programul de baza. Sa ii spunem “sistemul de operare al credintelor”, un fel de Windows Vista Ultimate. Credinta este in mare masura o trasatura temperamentala impartasita de populatii vaste (mai rar limitate, de obicei “credinta” da unitate unei natii, popor) si prin asta “credinta” este un atribut evolutionar. Si uite ca am spus-o, lucru afirmat de altfel de Dan Dennett, unul dintre mentorii mei spirituali in a sa “Breaking the Spell”, credinta este un fapt biologic, natural, cu atribute evolutionare. Si ca orice alta specie culturala, credinta va suferi frictiuni si competitie pe resurse cu alte credinte (sisteme de operare Vista Ultimate sa zicem, desi pot sa fie unele mai vechi, XP sau chiar Windows ’95, si s-ar putea chiar sa piarda, nu-i asa?) iar nu rareori extinctia unei credinte este asociata, tragic, cu fenomene ablative, anomice in care declinul populatiei urmeaza. Nu e o enormitate sa afirmi (desi e curios sa insisti asta doar pe bucata ta de judecata) ca adeseori “Credinta ne mentine in viata”. Cat se poate de adevarat. Creierul nostru opereaza cu subrutine care daca sunt atat de performante este pentru ca sunt luate ca fiind copii ad literam, iar la un nivel primitiv (a se citi “incipient”) de constiinta sunt rulate alternativ cu o viteza uluitoare. Miliarde, trilioane de neuroni in creierul nostru opereaza, in fiecare secunda, cu fragmente de constiinta care sunt rulate inainte si inapoi mult inainte ca “noi” (cine suntem “noi”? pai cine vrea creierul nostru sa fim, proiectia sa cinematografica, pentru discutii fascinante poti sa citesti cartile lui Oliver Sacks) sa devenim “constienti” de ce se intampla. Iar unitatea operationala este credinta. Nu litera alfabetului; nu secunda. Credinta.

Este surprinzator pe de alta parte cate “upgrade-uri” de credinta suferim de-a lungul vietii. Iar factorul mediator cel mai coroziv pentru software-ul initial este educatia. Toate studiile, sondajele, review-urile de literatura constata ca “la varf”, adica printre cei cu studii superioare sau din comunitatea stiintifica,  e o atmosfera foarte rarefiata pentru credinta fundamentala asa cum o percepe de exemplu mamaia de la Gostinu. Asta nu inseamna ca e mai putin prezenta spiritualitatea (Harris), dar “credinta” s-a reasezat, a suferit o metamorofoza ireversibila intr-un materialism obligatoriu asociat nevoii de probe. Iar asta e un non sequitur, pe cata vreme insasi definitia “credintei” presupune, la un moment sau altul in simbioza cu posesorul ei, “crede si nu cerceta”. Or else…(sau o sa vezi tu…) Acest non-sequitur este crezul.

Crezul e formula magica. Crezul e versiunea de buzunar, arhetipul pe care se construieste intreaga piesa de teatru a lumii din care facem parte. Inafara crezului n-ar fi fost nevoie ca un Copernicus sa arda pe rug, Iisus istoric ar fi continuat sa inmulteasca pesti pana la varsta pensionarii iar intregul esafodaj al “Credintei” ar fi ramas cel mult la un nivel dialectic mediocru, cel mult un joc simandicos de societate care ar fi rezistat, poate, cateva evuri dar nicicum atata amar de vreme pana in zilele noastre. Crezul e secventa memetica preferentiala pe care o intalnesti, lexical, in aria lui de acoperire. Noi, de exemplu, credem in Dumnezeu Tatal. Noi romanii, din bazinul carpato-danubiano-pontic, dar si noi rusii, si noi nemtii, si noi sud-americanii. E fabulos, nu? Credem in Dumnezeu Tatal. Indiferent cum “il cheama” , noi credem in El.

Pentru multi dintre voi nu e un secret ca Dennett, Dawkins, Hitchens si Harris au devenit notorii pentru critica lor la adresa religiei (in speta cele de orientare iudeo-crestina & islam). Or asta le-a atras o faima nu intotdeauna placuta ochiului sau auzului, ca de altfel si intregii comunitati de oameni care, pe acest mic glob albastru si palpitand de evenimente, spun: “noi nu credem in Dumnezeu”. A fi ateu, nota bene si astfel ma indrept spre a treia sectiune a dizertatiei mele, nu spune nimic despre tine, credinciosul. Spune ceva despre mine, iar eu spun “nu cred”. Si-atunci de ce apare, inevitabil, sentimentul dezordonat, visceral, ca a nu fi cu “noi” e obligatoriu “impotriva” noastra? De ce a fi ateu inseamna de fapt a fi “antiteu”? Raspunsul a fost oferit de un alt sondaj in US care sugereaza ca evreii ortodocsi se inteleg mai bine cu catolici ultra-radicali (si viceversa) decat fiecare dintre comunitati cu “liber-cugetatorii”, cu “ateii”. Fiecare dintre comunitati priveste lumea prin sticla colorata a Crezului, iar elementul cardinal al fiecarui crez e ca “Eu sunt Adevarul si orice altceva e o minciuna care trebuie anihilata”. Ce e mai subversiv pentru “Crez”, sa ii provoci veridicitatea sau sa ii negi existenta de facto?

Dar uite ca aici intervine de obicei proasta intelegere a ateismului, mai ales ca atitudinea aleasa de acei putini (nu foarte putini insa, aparent in US ar fi peste 12 milioane) este fie una foarte submisiva fie una excesiv militantista. De facto si de jure se ajunge mai tot timpul la o confruntare intre doi poli, unul teist si-altul antiteist. Mai rar(i) sunt aceia care raman la ideea originala, aceea ca noi nu indraznim sa ofensam “crezul”, noi pur si simplu criticam credinta si, intr-un cadru mult mai larg credintele. Exista oameni care chiar si dupa ajustarea credintelor isi pastreaza credinta (vezi Francis Collins de exemplu, sau Alaister Mcgrath) si-si afirma crezul. Din pacate, si-aici e cu adevarat un pacat capital, nici unul dintre cei doi nu face acelasi favor tuturor imprejur. Intr-un dintre conferintele lui deja celebre, Dan Dennett sugereaza cat se poate de serios: “eu sunt pentru studierea religiei in scoli; dar sunt pentru studierea tuturor religiilor in scoli, nu doar cea in care te-ai nascut (n.n.: Dawkins este absolut furibund pe tema “copilului nascut intr-o anumita religie”, cata vreme asta pentru el este un veritabil abuz dat fiind ca nu-ti ramane decat optiunea de a “fi” un “ceva” ca si cum inainte n-ai fi fost “nimic)”. Nimeni nu spune, adaug eu, ca e rau sa ai credinte. Ar insemna sa fortez o credinta de-a mea uneia pe care tu ai inradacinat-o deja. Dar hai sa le cercetam. Pe toate. Oxigenul religiei a fost insa dintotdeauna ignoranta si vacuumul de informatie. Bineinteles Credinta nu va rezista unui scrutin cu adevarat democratic unde dintr-o data punem la aceeasi masa studiul concomitent, sa zicem, al crestinismului iudaismului si islamului (desi lista poate fi mult mai lunga). “Crede si nu cerceta”, in acest caz, presupune tocmai ca n-o sa tragi cu ochiul in gradina vecinului.

In rezumat, a fi ateu nu este sinonim cu a fi anti-religios. E un non-sens. In fapt, fiecare om religios este “anti-religios” pentru o cohorta de alte sisteme organizate de Credinta, bazate pe un Crez. Observatia deja faimoasa a lui Dawkins, anume ca “fiecare suntem atei pentru 100 de Dumnezei, eu doar merg unul mai departe” merita sa cugeti asupra ei. A fi ateu nu presupune o disolutie morala, dimpotriva. Cati atei se vor sui vreodata intr-un avion ca sa-l prabuseasca in cea mai inalta cladire disponibila in numele lipsei lor de credinta? Dan Dennett a sugerat ca miscarea pro-ateism ar trebui sa imprumute din nosologia “gay pride” (o asociere sugestiva, dar neinspirata imi pare) asa ca el doreste ca ateii sa fie numiti “brights” (“luminati”) pentru ca e intr-adevar confuz cand analizezi etimologia cuvantului “ateu” (“fara Dumnezeu”…). E totusi teoretic posibil sa existe si atei prosti, sau “neluminati”. Si lor trebuie sa le spunem “intr-un fel”. In cele din urma, a fi ateu nu presupune un mars triumfal pe morminte, o Desacralizare a ceea ce este spiritual, ritualistic in viata noastra. E greu sa reconciliezi cele doua domenii separate atat de timpuriu in evolutia noastra (Harris), dar nu imposibil. Comuniunea noastra cu mediul care ne inconjoara, cata vreme am ajuns sa reprezentam aproape 99% din biomasa terestra (asta cuprinde animalele domesticite), este una in care controlam variabilele de mediu; in acest mediu, insa, adeseori tocmai Credinta si Crezul vin in calea Sacrului si-a spirituluilui. Nimic nu ne spune ca o discutie serioasa ca cea pe care eu o inchei acum nu poate conduce catre o redescoperire a sacrului din noi. Spun asta cata vreme exista indicii foarte concluzive ca a) nu putem trai fara meme si b) nu putem sa scapam de “driver”-ele noastre comportamentale (Kahler).

Observ, la final, ca in nici un moment in textul meu nu am adus vorba de Charles Darwin sau teoria evolutiei prin selectie naturala. Despre el va fi nevoie de un “dialog” separat, pe care sper sa gasesc puterea sa-l intretin cat de curand.

G.