Popo, ce poala mea!

Scriu pentru cel care nu e la fel cu mine. Pentru cel diferit. Pentru cel pe care Statul român îl consideră vrednic de vot, vrednic de taxă, dar nevrednic de drept. Celui care s-a văzut, din nou, scuipat și dat la o parte de o adunătură de fameni, mai degrabă preocupați să-și impartă prescura și sinecura, decât să scrie legi despre toți cetățenii, fără diferență de rasă, clasă și orientare sexuală. Pentru homosexual. Pentru bisexual. Pentru femeia lesbiană. Pentru transgender. Căci asta s-a întâmplat, de curând, în Comisia Juridică a Camerei Deputaților, după ce niște tiriplici la costum s-au pronunțat că e inutil să reglementeze parteneriatul civil între oameni, indiferent de preferința lor, pe motiv că ar fi o supra-reglementare, că aduce amenințări familiei (????), și că, oricum, ce mai bună variantă ”medicală” pentru un copil e să crească într-o familie heterosexuală.

Cu zâmbetul bărbosnic, Biserica și-a făcut temeneaua aferită, pentru moment monopolul e asigurat, iar iluzia ipocrită a sanctității familiei e prezervată. Nu pentru că am rezolvat problema majorității, acolo unde ai afurisenie, violență domestică, jeg și potroacă umană. Superbissim, polobocul divin în persoana unui tânăr zelot băcăuan a reglat părerea – și-așa mizeră – despre monolitul androgin prin aruncarea minorității LGBT înapoi unde i-ar fi locul, în penumbra istoriei.

Pentru că, nu-i așa, dacă toți oameni ar avea drepturi egale ar scădea dramatic natalitatea. Cuplurile heterosexuale n-ar mai prăsi odrasle la fel de homofobe dacă homofobia ar fi adresată, corect, complet și etic prin legi care să fie incluzive, nu exclusive. Oamenii nu s-ar mai duce la spovedit dacă și ultimul ”gheiuț” ar avea libertatea să-și legalizeze relația cu partenerul lui de viață. Cum zicea un cinstit liberal, câțiva ani în urmă? Nu există dom’ne homosexuali. Există doar bărbați care n-au cunoscut o femeie adevărată. Nu poți să nu te întrebi, totuși, dacă ți-ai mai păstrat un dram de logică și luciditate, ce-i mână în luptă pe acești cormorani ai dreptății? Ce-au ei de câștigat, înafară de medalii de merit din partea Preafericitului? Și cu ce e încurajată relația sobornică dintre un bărbat și femeie dacă interzici asocierea administrativă dintre oricare alte variante (bărbat/ bărbat, respectiv femeie/ femeie)? Îmi pare un fel bate șaua să priceapă oaia, nu cumva să înceapă să se gândească la opțiuni.

E o dovadă impecabilă a gândirii profund medievale a unora care prin consens, consorțiu și șansă s-au văzut ajunși la maneta deciziei, personalități firave, pulsionale, obsesiv legate de nevoia de curățenie, puritate și, mai ales, ortodoxie. În manifestul bilios al unei astfel de filosofii, omul nu este evoluat, este creat, e după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și Dumnezeu n-ar putea fi vreodată homosexual, n-ar fi putut vreodată gândi că împreunarea dintre altceva decât Adam și Eva e canonică. Bine, aparent Dumnezeul biblic n-a auzit niciodată de animale hermafrodite, de homosexualitate în lumea animală, de gena homosexualității, de diversitate în flora și fauna planetei. Pentru cititorul Cărțiii lumea e făcută din stamină și pistil, din penis și vulvă care, laolaltă cu numele Creatorului n-au voie să fie vreodată menționate pentru că e rușinos, e obscen de-a dreptul, e secretul murdar al perpetuării speciei. Copiii nu se nasc din coit, copiii se nasc din dragoste, și singurii capabili de dragoste sunt credincioșii care au patalama de sus că dragostea lor e sfântă, imuabilă și inamovibilă. Dar asta nu înseamnă că nu suferă amenințare. În același timp există ispită. Există tentație. Există drac. Dracul și-a băgat coada, din punctul de vedere al acestor pitecantropi cu sutană, și din precedenta pricină au apărut toate scârnăviile pe planetă. Care scârnăvii, ca veritabile buruieni din Grădina istoriei, musai să fie – dacă nu făcute săpun – măcar negate cu violență.

Popo, îmi rezerv dreptul să acuz. Îmi rezerv dreptul să arăt cu deget. Îmi rezerv dreptul să-ți demasc ipocrizia. Popo, n-ai loc la masa discuției lucide cât timp vii și propui astfel de enormități. Nici tu nici liota de sicofanți care nu-și satisfac nevasta prin batic decât după ce-au pocnit, vrăjmaș, vecinul minoritar. Oameni care sunt speriați, până la psihoză, de o posibilă epidemie de homosexualitate doar pentru că nu mai e interzisă. Vă doare la coccis, cucernici enoriași, de semenii voștri. Cu mic, cu mare, care mai alfabetizat, care mai agramatic, dați cu piatra că piatra-i gratis, ce folos că v-ați construit mintea pe-un munte de contradicții, cât timp nu e vorba de voi, ci de ”altul”, altul n-are chip, n-are nume, n-are față, și voi nu vi-l asumați.

Prezența voastră e o amenințare, de drept, la adresa sănătății, a medicinei și-a prezentului așa cum se petrece, el, de fapt. Ați devenit exact persecutorii pe care-i reclamați cu un sfert de secol în urmă. Lasă că v-ați recuperat cu vârf, și îndesat, privilegiile pierdute. Lasă că primiți bani de la Stat mai abitir decât orice altă organizație, fie ea guvernamentală ori ba. Lasă că ați acoperit țara cu puzderii de chilii, mănăstiri, troițe. Lasă că se face turism ecumenic prin școli în timp ce Darwin e scos manuale. Lasă că folosiți două seturi de registre, cu mâna stângă sunteți progresiști în timp ce cu dreapta frecați cădelnița protocronismului. În cele din urmă satisfacția Păstorului de oameni e că s-a descotorisit de capre, în sus se ridică minaretul, mâine poimâine o să apară și sutanele cu bici care să mâne oamenii la slujbă. Face Ministerul Sănătății consulturile obligatorii anual? O să vină și BOR cu obligativitatea spovedaniei periodice, eventual controlul virginității înainte de căsătorie.

Și totul în numele fricii. Totul în numele monopolului vieții veșnice care-i este interzisă, prin Carte, aceluia care nu face parte din cenzura majorității. Nu contează să crezi. Contează să te supui. Contează să consimți. Contează să fii creștin, alături de frații tăi creștini, și împreună să purificați creștinătatea de păcat, de sodoma libertății. Căci ce-i aia libertate? Ce-i acela umanism? Ce-i aceea gândire construită pe dovezi? Nu există dovezi. Există doar revelații, cea dintâi și cea din urmă.

Supoziția psihologică e că adversarii cei mai abitir ai parteneriatului civil între homosexuali au ei înșiși porniri reprimate, fantezii onctuos dosite, nevoi profund (sic!) absconse, experiențe puerperale inedite și curios diverse pe care astăzi și le reglează prin crearea unor legi orwelliene care să-i facă pe cei drepți mai egali decât alții. O reclam, clar și răspicat, ca pe o monstruozitate modernă, în flagrantă contradicție cu realitatea secolului în care întâmplător m-am născut, un compromis politic făcut cu aliatul de oportunitate al politrucului politic, care dintotdeauna a fost preotul. Preot care predică iubirea, în timp ce afurisește variantele ei. Preot care predică iertarea, în timp ce aruncă anatema focului Gheenei pe cel de neiertat. Preot care cheamă la reconciliere, în timp ce dezbină. Preot care plutește ca gâsca-n lac pe balta gândirii circulare în care e adevărat pentru că este bine, și ce bine e că e adevărat, mai ales dacă ai și-o Carte care-ți zice care e adevărul. Preot care, în Chilia fetidă a minții lui, se sperie ca un copil de umbra pe pereți a sexualității umane. N-o pricepe nici acum, n-a priceput-o niciodată. Sexualitatea, pentru preot, e de fapt frunza pusă pe organ.

Și, aparent, legea care scoate înafara normei conviețuirea între oameni. Pentru că așa o doresc unii. Pentru că trăiesc ură. Spaimă. Frică. Silă. Fobie. Pentru că pe homosexualitate acești flaimuci pe obrazul umanității nu pot pune frunza. Le ridică vălul. Zici gay – se gândesc doar la sex, un alt fel de sex, un sex ”contra naturii”. Nu va conta pentru deputatul din comisie că decide soarta unor oameni, care au povești, destine, narațiuni, aspirații, speranțe, dureri, păreri, regrete, viitor, oportunități. Nu va conta atâta timp cât va fi felicitat de purtătorul de patrafir. Care acum poate lua decizia și, întors în parohie, să tune și să fulgere împotriva degenerării moderne. Care va putea acum să invoce tot, libertatea expresiei, acces la cunoaștere, la informație, la educație, la literatură, ca fiind corupte de prezența deviantului, a aberantului, a celuilalt, ”cel care nu e ca noi”.

Cinstite fețe, retorica voastră-mi urcă vomă în gât. Și nu în numele meu. În numele tuturor pe care i-am cunoscut și care, din cauza voastră, și numai a voastră, duc vieți în suferință. Persecutați de vecinii lor. Înjurați cu fiece ocazie. Născuții păcătoși. Vinovați de păcatul minții înainte de păcatul trupului. Oameni care trăiesc, din cauza voastră, în secret, departe de familiile lor, departe de comunitate. Oameni care-și clivează identitatea, existența însăși, din teroarea de-a fi discriminați. Asta în timp ce voi vă plimbați rotundul fesei prin piele capitonată, sfințiți apă și împrăștiați fum din tămâie capetelor boante și descoperite, în poziție umilă. Ce putere trebuie că simți, ce siguranță trebuie că ai în momentul în care poți decide destinul a sute de mii de oameni dintr-o singură apreciere, în altar.

Dar ei sunt prietenii mei. Ei sunt pacienții mei. Sunt la fel de buni, uneori răi, ca oricare altul. Sunt la fel de oameni. La fel de complicați, întortocheați. La fel de în stare de egoism feroce dar și de altruism, de generozitate, de omenie.

Liniștea mea e că în cele din urmă, sub povara intoleranței de sub umbra crucii, masa celor rămași sensibil interziși de intoleranța voastră va crăpa, sub propria-i greutate. Și din ce în ce mai multe voci se vor ridica împotriva gândirii ortodoxe, talibane, segregaționiste, oribil coafată în crez, și-n religie. Și otrava propriei voastre obscenități se va spăla, și vom învăța să trăim unii cu alții mai bine, și vom citi și alte cărți, vom admite și alte variante de normalitate. Vom crește. Om după om. Copil după copil. Și vocea crăpată a pustnicului care anunță apocalipsa sodomiților va ajunge o diaporamă de muzeu, la care se vor uita, curioși, oameni scăpați de sub dictatura autocrată a Clerului.

G

Martir al creștinătății

Cuvintele curg, galben pe fundalul negru. ”Școala noastră dorește să ofere copiilor un mediu neviciat de imoralitatea în creștere a societății noastre, dînd (sic!) posibilitatea încolțirii și rodirii virtuților creștine și implicit a unei vieți morale armonioase”.

Apoi, în imagine, apar copii. Îngenuncheați. În cămăși albe. ”Primește sufletul meu! Ți-l încredințez, stăpâne, preaiubite, Dumnezeu!” – spune primul băiat. Apoi se apleacă, o secure, simbolic, îi taie capul. ”Eu, Constantin, mă lepăd de tot ce e lumesc, prin moarte lângă Domnul în ceruri am să trăiesc!” – continuă cel de lângă. Și securea cade din nou. În imagine apare Călăul, îmbrăcat în negru, mascat, cu o cagulă, care se duce în spatele celui de-al treilea copil. ”Primește, Doamne, ruga, eu Ștefan mă închin, te rog să-mi dai putere, la tine vreau să vin!”. Și securea cade din nou. ”Frații mei eu, Rareș, alături de-al meu tată, te rog Doamne Iisuse, de ți-am greșit ne iartă!”. Și securea cade din nou. ”Eu sunt mic și îngrozit de ce văd” – recită cel din urmă copil, în timp ce colegii lui sunt rămași, pe tăietorul simbolic, în poziție îngenuncheată, cu capul răstignit la dreapta. ”Urgia crește, moartea aripa-și întinde. Simt, o simt, mă urmărește! […] Vreau să mor creștin, lovește!” Și securea cade din nou.

Sceneta e preluată din serbarea de sfârșit de an de la Școala brâncovenească, un așezământ de educație privat. Ieri, a făcut înconjurul României. Deși practica pedagogică e controversată, Inspectoratul Județean Constanța a declarat că nu prea au ce să facă devreme ce școala e sub patrimoniul Fundației, nu al MECTS. O să trimită totuși o echipă de control. Psihologii au tras din nou talanga avertismentului. Postacii religiei majoritare în România s-au grăbit să preîntâmpine critica, anume că e deja parte a mașinațiunii infernale pe care o desfășoară seculariștii lui Toma Pătrașcu, de la ASUR, obișnuitul reprezentant al Satanei în lupta titanică dintre Bine și Rău. În care, bineînțeles, binele va triumfa, și micuții arhangheli ai lui Christos vor moșteni viața veșnică. Intră în scenă Marcel Bouroș

Marcel Bouroș e un personaj interesant. Are propria lui pagină de Wikipedia. Din sursa respectivă reiese că domnul Bouroș și-a construit averea din meșteșuguri lumești. Asta după ce-a navigat, precum personajul lui Melville, mările lumii ca inginer Navrom, până la Revoluție. După Revoluție s-a potolit, și-a luat nevastă și-a clădit o familie frumoasă. Mai important, însă, Marcel Bouroș l-a descoperit pe Dumnezeu, undeva pe drumul Damascului. Și a înființat Fundația Martirilor Brâncoveni. Cine are curiozitatea să caute îl va regăsi, în mass-media, pe domnul Bouroș în urmă cu 6 ani, în 2008, când pe blogul lui Claudiu Târziu apare o știre despre constituirea Forului Ortodox Român, cu prilejul Conferinței Asociațiilor Laicatului Ortodox Român (CALOR). La întâlniri, merită menționat, au participat și doi reprezentanți ai Patriarhiei Române (Acad. Emilian Popescu și Pr. Nicolae Dascălu). Evenimentul a fost organizat de AZEC, Fundația Sf. Martiri Brâncoveni, Asociația Pro-Vita și asociația ROST. Prezenți au fost, printre alții, și Iulian Capsali care a cititi un mesaj din partea lui Radu Preda, dar și Pavel Chirilă și Dan Puric. Pavel Chirilă este director al Fundației Sfânta Irina, care acordă asistență avansată în ”recuperarea” bolnavilor oncologici. Participanții au consimțit, atunci, la constituirea FOR, o organizație fără personalitate juridică, al cărei vector de imagine public era promovarea dialogului pe teme de relevanță monahică, dar și de ”acțiune a clerului”.

Și prima acțiune a venit, un an mai târziu. FOR a criticat public decizia Sinodului BOR de a accepta introducerea pașapoartelor biometrice. Anume că amenință interesul național. Dezbaterea a creat, la vremea respectivă, multă vâlvă, îndeosebi pe cârca unor declarații precum cea a reprezentantului Pro-Vita în Constanța, părintele Carabuz care ar fi afirmat că trăim vremuri apocaliptice și el nu se va supune unui punct de vedere doar pentru că e venit ”de sus”. O altă controversă, de data asta legată de Pro-Vita, ar fi afinitatea ei pentru mișcarea legionară. Despre Pro-Vita s-a mai scris, și de bine și de rău, îndeosebi legat de așezămintele de la Valea Plopului, anul trecut în Gândul, în reportajul despre ”satul cu 29 de biserici” al lui Marian Sultănoiu. Mai puțin s-a scris despre apropierea dintre părintele Nicolae Tănase, ctitorul așezământului, și garda legionară, condusă după 1990 de Alexandru Suru, pe-al cărei portal vei găsi următorul citat:

„ În perioada respectivă s-au organizat numeroase conferinţe de presă, dar şi tabere legionare, în fiecare vară, multe dintre ele desfăşurându-se la Valea Plopului, în judeţul Prahova, unde legionarii au dat o mână de ajutor părintelui Nicolae Tănase, care prin intermediul ONG-urilor pe care le prezidează, Pro Vita Sfântul Brâncoveanu şi Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi derulează numeroase proiecte de asistenţă socială, mai cu seamă în beneficiul minorilor[71].

Scopul acestor tabere, pe lângă educaţia legionară, era acela de a răspândi „adevărul despre Mişcarea Legionară”, aşa cum declară actualul şef al Legiunii[72]. Totodată se încerca convingerea populaţiei, dar şi a administraţiei statului că Mişcarea Legionară nu reprezenta un pericol la adresa stabilităţii statului şi a societăţii româneşti. Până la taberele ce au avut loc la Valea Plopului menţionate anterior, legionarii au mai organizat şi altele, la Eforie Sud (în 1996 şi 1997), lângă Sibiu, sau în zona Făgăraşului, ultima fiind o tabără de propagandă.”

Dar să ne întoarcem la domnul Bouroș. În perioada de stare a flamei cu CIP-ul biometric domnia sa publică, pe blogul ”Lupta pentru ortodoxie” un mesaj intitulat, simbolic ”Noi, gadarenii și CIP-ul”. Neinițiatul n-o să știe cine sunt gadarenii, deci merită să facem un scurt detur în Evanghelia lui Luca.  Povestea face referire la felul în care Iisus Hristos, în Gadara, scoate dracii dintr-un gadarean. Parabola, în Evanghelie, sună așa:

””În vremea aceea, venit-a Iisus cu corabia în latura Gadarenilor, care este de cealaltă parte a Galileii. Şi, ieşind El la uscat, L-a întâmpinat un om oarecare din cetate, care avea draci; şi de multă vreme în haină nu se îmbrăca şi în casă nu petrecea, ci în morminte. Iar văzând pe Iisus şi strigând, a căzut înaintea Lui şi, cu glas mare, a zis: „Ce este mie şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt? Rogu-Te, nu mă munci pe mine!” Că poruncea duhului celui necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl târa pe dânsul după el şi-l legau cu lanţuri de fier şi cu obezi, păzindu-se, dar, sfărâmând legăturile, se gonea de dracul prin pustii. Şi l-a întrebat pe el Iisus, grăind: „Cum îţi este numele?” Iar el a zis: „Legheon”, că draci mulţi intraseră într-însul. Şi Îl rugau pe El ca să nu poruncească lor să meargă întru adânc. Şi era acolo o turmă de porci mulţi, ce păşteau în munte; şi-L rugau demonii pe El să le dea voie să intre într-înşii. Şi le-a dat voie. Şi, ieşind dracii din om, au intrat în porci şi s-a pornit turma de pe ţărmuri în iezer şi s-a înecat (Luca 8, 26-37)”

Scrie domnul Bouroș, în debutul mesajului său, făcând trimitere la un discurs al Căpitanului (Corneliu Zelea Codreanu):

”În 1923 Căpitanul spunea: „Dacă vor intra trupele bolşevice la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza. Consecinţele? Inutil să le mai discutăm”. Şi, într-adevăr, ne-au demonizat. Puţinii nedemonizaţi, asemeni unor fire de iarbă ieşite prin asfalt, sunt cei care potenţial au acceptat moartea!”

Doi ani mai târziu, într-un efort independent lipsit de succes, onorabilul om de afaceri constănțean candidează la primăria județului.  În emisiunea pe care o face pentru o divizie teritorială a Prima TV apare smerit, cucernic. Nimic nu anunță tendințele naționaliste din discursul al domnului Bouroș mai puțin credința că, la momentul de față, există un ”dușman” în România, care e de sorginte xenopată. E ”străinul” care vine să subjuge ”autohtonul”. Între timp fundația Martirilor Brâncoveni a crescut. Are o școală. Are o librărie. Are un cerc de ”misionariat”. Are un program de ”conferințe” în școli și licee pe teme ”pro-vita”. Conferințele sunt anti-avort, pro-abstinență ș.a.m.d., aparent cu acordul tacit al Ministerului Educației. Și-apoi, în februarie 2013, are loc incidentul de la Muzeul Țăranului Român, unde urma să aibă loc proiecția filmului ”The Kids are Allright”. Undeva la 50 de persoane au intrat în sala de proiecție a filmului, au întrerupt proiecția peliculei, au intonat imnul național și cântece bisericești. Academicianul Sorin Dumitrescu declara, la vremea respectivă, ”schimbat-au buldozerele cu gay”. Pe cuvantul-ortodox.ro mesajul sună după cum urmează:

”Şi atunci, de ce a ţinut morţiş acest grup de băştinaşi şi băştinaşe gay să vină tocmai aici, într-un loc incompatibil cu orientarea lor, să violeze arhetipul ancestral al unui întreg popor, propagând mediatic o derivă ontologică care ne-a costat Potopul! De ce tac şi de ce apără acest viol fără precedent, noile organe ale statului, ale USL-ului, pentru a căror biruinţă am înfruntat gerul zile în şir?! De ce nu stopează urgent sacrilegiul?!”

Arhiepiscopia Tomisului s-a dezis, de-a lungul timpului de fundația Martirilor Brâncoveni. În singura referință pe care am găsit-o despre legăturile dintre cele două IPS Teodosie prelatul a negat orice legătură cu ONG-ul domnului Bouroș, deși hramul mănăstirii Casian s-a făcut din banii fundației. Mai mult, de-a lungul timpului, IPS Teodosie a ”binecuvântat” mai multe acțiuni ale Fundației, cum ar fi memoriul din 2008 adresat instituțiilor școlare cu privire la sărbătoarea de Halloween, sau concursul ”Cărticica mea de suflet”, tot în 2008, dar și viceversa, vezi a doua ediție a ”Congresului Internațional de Rezistență prin Religie”, sub ”înaltul patronaj” al IPS Teodosie, și a lansat un volum de scrieri și Fundația Martirilor Brâncoveni a domnului Bouroș. Marginile sunt gri, legăturile inevitabile.

Până la ce punct, se pune întrebarea deci, Biserica Ortodoxă Română a permis, pe alocuri oblăduit, expansiunea extremei drepte în România în ultimii 25 de ani? E timpul ca Patriarhul României și sinodul BOR să se delimiteze de organizații non-guvernamentale de inspirație/ influență fundamentalistă, fascistoidă, care sunt dezavuate într-un stat de drept, consfințit constituțional. BOR a predicat, de-a lungul timpului, un gen de ”smerenie” atotinclusivă cu o mână, în timp ce, cu cealaltă, a lăsat, tacit, să expansioneze falanga creștinismului de luptă, de capă și spadă, în care copiii sunt crescuți ca ”soldați ai lui Christos” într-un cult al urii, și disprețului, pentru oricine sau orice nu împărtășește valorile ecumenice. Triumful recent privitor la ”ora de religie”, ca și discursurile duplicitare ale exegeților opiniei publice, ascund un adevăr sumbru. Anume că la umbra relaxării generice a românului față de creștinism nu ca opțiune, cât mai degrabă practică, în ultimii ani a crescut, din nou, germenul intoleranței și-al patriotismului naționalist. Unde sunt autoritățile statului? Unde e reacția Ministerului Educației? Aș fi înțeles, vezi explicat, apatia guvernamentală dacă ar fi fost vorba de Remus Pricopie, un apologet al ecumenismului care a încuviințat excursii religioase pentru copii în timp ce arunca anatema asupra expoziției de anatomie de la Muzeul Antipa (un alt moment relevant în istoria recentă unde apare, mirabila mirabilis, asociația Pro Vita). Rămâne pentru Sorin Câmpeanu și oamenii din subordine să rezolve dilema cazanului cu smoală aprins de filmarea de la școala Brâncovenească patronată de Fundația domnului Bouroș. Cât despre restul, rămâne la latitudinea fiecăruia să judece povestea de aici. Anticipez că vor fi voci împotrivă. De fiecare dată când am scris despre Biserică, și practicile ei, furia postacilor a fost pe măsură. Că am fost afurisit nu e mare lucru. Că am fost discreditat, cu atât mai puțin. E practica de propagandă obișnuită a fiecărui cult care-și vede amenințată iluzia de impunitate. Dar nu o au. Nu există impunitate pentru practicanții unui fascism de inspirație religioasă. Aici, acum, în România, se întâmplă lucruri lângă noi la care am face bine să deschidem ochii, și chiar dacă nu-i închidem să nu ne închidem mintea. Așa se explică, nu exclusiv cât mai degrabă inclusiv, xenofobia, homofobia, ura românului pentru aproape, pentru minoritar, pentru cel altfel decât el, pentru cel plecat, pentru cel rămas, pentru cel care nu se supune, nu pleacă fața în fața securii amenințătoare a Călăului.

G

Sexual(ă) în gamă minoră

În așteptarea unei dezbateri cu părintele Tănăsescu pe tema morții, sufletului și-a creierului de om (deocamdată cu mănuși aruncate și ridicate, sper să nu așteptăm o eternitate – serios, nu e de glumit cu eternitatea) m-am gândit să ofer un punct de vedere despre smotocelul de joacă al BOR când nu sunt ocupați cu colectarea de fonduri pentru Catindrala Neamului. Anume sexualitatea individului.

Aici lucrurile par simple și otova. De-o parte e normalitatea majorității pe care-o găsești în orice manual de biologie: bărbații au sex masculin. Femeile au sex feminin. Bărbații de sex masculin se iubesc cu femeile de sex feminin. Așa e prevăzut în manualul Creației (cu care vine orice omuleț Furbee când se naște). Indiferent cine, cum, când sau în ce scop iese din șablon prin însăși definiția păcatului, va păcătui (pe care o dă și părintele Tănăsescu pe undeva când vorbește de Dumnezeu și Satana, de fapt păcatul nu e neapărat o prezență cât mai degrabă o absență, fascinant cum ar părea). Nu e nimic personal, vorba lui Scarface. Unii non-heterosexuali pot fi chiar simpatici luați așa, om cu om. Dar precum în Ferma Animalelor 4 picioare e okay, 2 picioare nu e okay. Șansa deviantului, pentru Biserică, e pocăința și acceptarea ”normei”, revenirea la turmă și înregimentarea în oceanul fervent de orto-practicanți. Se oferă aici spre exemplu diverse sodome, gomore, împietrirea în sare a Sarei (sic!) și diverse argumente pseudo-științifice despre logica unor găuri, apendice sau deschizături din corpul omului. Pentru început. Se continuă totuși treptat cu o retorică din ce în ce mai adversă la adresa sexului în sine, fie la propriu fie la figurat, se voltează cu privire la cumpătare în comparație cu hulpăvia poftelor și-a satisfacerii cărnii (moderația, aparent, e rezervată acelorași drept-credincioși) și se conchide, sistematic, ce noroc pe capul nostru că avem și dreptate și-avem și Dreptatea de partea noastră. Ar fi chiar de rahat să ne înșelăm or noi, or El.

LGBT e un acronim despre L(esbiene), G(ay)/ homosexual, B(isexual) și T(transexual). Lesbienele, pentru cine e în dubiu, sunt femei de sex feminin care se iubesc cu femei de sex feminin. Gay-ii sunt bărbați de sex masculin care se iubesc cu bărbați de sex masculin. Bisexualii sunt bărbați (sex masculin) și femei (sex feminin) care se iubesc cu toată lumea. Glumesc. Nu, ei se iubesc cu parteneri care pot fi bărbați sau femei (de sex masculin respectiv feminim). De ce tot insist cu bărbatul de sex masculin și femeia de sex feminin? Pentru că există o populație, greu de apreciat, imposibil deocamdată de numărat, de bărbați și femei pentru care genul nu se suprapune cu sexul. Ei sunt trans-sexuali. În ultimii ani, din dorința de-a schimba acceptul de pe sex pe gen, comunitatea trans a devenit ”trans-gender” (termen mai vag, din unele motive care nu-și au locul aici în discuție). Unii sunt bărbați de sex feminin sau femei de sex masculin, mulți dintre ei sunt heterosexuali (deși la nivel de sex sunt homo-sexuali, e suficient de confuz pentru voi?) și să mă bați trei zile și habar n-am, n-am întâlnit niciodată un trans-sexual homosexual pur (cunosc câțiva bi și mai mulți hetero). Un trans-sexual homosexual pur ar fi, spre exemplu, un bărbat cu fenotip feminin (e femeie) dar genotip masculin (are dezvoltare genitală și hormonală de bărbat) și care e atras de femei. Un trans-sexual homosexual, mai mult sau mai puțin glumind despre, se apropie tangențial de ideea bisericii de pocăință dacă e să faci drumul de la București la Cluj prin Ulan Bator.

Subiectul LGBT e imens cât Sahara și nici măcar NGO-urile care le promovează drepturile nu sunt foarte kosher, de sus până jos. Psihiatria a făcut progrese remarcabile (nici noi nu suntem vreun neam de sfinți) și-a scos LGBT-ul din biblia noastră, adică nu mai e boală să fii LGBT. Rămâne însă problema a) identității de gen, a b) practicilor sexuale parafiliace din interiorul oricărui gen și c) confortul cu oricare dintre a) sau b) numit generic de aici încolo ”disforie de gen” (anterior numită GID – gender identity disorder). Și noi, și Biserica (să nu uităm că totuși scriu despre ei, nu despre noi) avem o curiozitate remarcabilă de-a ne uita cam mult în chiloții oamenilor). Biserica zice că e preocupată de veșnicia sufletelor păcătoase ale acestor indivizi. Pe noi cică ne preocupă sănătatea lor mintală. Să sperăm că suntem sinceri și unii, și ceilalți. Pe mine momentan, deși scriu din interiorul psihiatriei, nu mă interesează fix deloc versantul psihiatric al discuției LGBT (în acest text oricum), n-am să traforez foarte mult pe ceea ce e un pseudokynegeticos oricum ai da-o. Totul e foarte alunecos. Variantele de sexualitate, vezi LGBT plus alte minorități conlocuitoare parafiliace (pedofilia, necrofilia, zoofilia, gerontofilia, sapiofilia etc) sunt despărțite de un gard al normalității (opusă bolii) de coordonate sociale sau intra-individuale. Sunt homosexuali care au disforie de gen (adică nu le place cum e orientarea lor sexuală vs. organizarea lor sexuală intelectuală, să zicem), sunt pedofili care nu vor abuza vreun copil vreodată (Asociația Americană de Psihiatrie și-a luat o papară teribilă când a ieșit DSM-V pentru că afirma un lucru altfel corect, științific, cum că pedofilul nu e un criminal și pedofilia e o ”preferință sexuală”. Ei, când au zis asta s-au inflamat toate organizațiile religioase dar și laice cum că e imposibil tu, APA, să scrii ”preferință sexuală”.). Treaba ta ca psihiatru, și-am să revin un pic mai încolo și la treaba ta ca preot, e mai puțin să judeci sexualitatea individului cât relația lui emoțională cu aceasta, impactul asupra vieții lui și a celorlalți/ în măsura în care sexualitatea e totuși o funcție psihică de cele mai multe ori supra-numerară. Uneori daunele sunt medicale. Alteori sunt crime asupra sexualității individului. Abuzul sexual, ca și crima (care nu are rasă), nu e restrâns doar la minorități sexuale.  Violul, violența sexuală sunt comportamente deviante care se întâmplă cu diversă preponderență prin minorități sexuale dar nu datorită aspectului minoritar însuși cât mai degrabă personalității psihopate a individului.

Or ca să tragi linia dintre normal și patologic în sexualitate cere testicule. Coaie. Cojones. Biluțe. Și-un pic de nesimțire. Pentru că umanitatea, pe glob, suferă de o diversitate culturală remarcabilă în privința speciilor sexuale culturale. Există, ce-i drept, majoritatea zdrobitoare a oamenilor ca mine, ca tine, ca el ca ei, care sunt neinteresanți/ bărbați de sex masculin care se iubesc cu femei de sex feminin/ Dar ajunge să mergi un pic mai la stanga graniței României, în fosta Yugoslavie, și vei întâlni trans-vestitism cultural, femei care își asumă toată viața un rol social masculin – muskobanja sau tobelija (la sârbi), virgjineshtë / burrneshë (la albanezi). Admisibil, e o practică extrem de rară. Dacă mergi înspre Pacific/ vezi povestea mea neterminată despre revolta de pe Bounty și soarta urmașilor lui John Adams de pe insula Pitcairn) găsești poligamie, promiscuitate și fenomenul de ”breaking in” – dezvirginarea rituală a fetelor la 12 ani. În Yemen (dar și în România până nu demult) fetițele erau date înspre căsătorie la vârste fragede și ajungeau să aibe copii la 12 – 13 ani de asemenea. Când vorbești pedofilie, spre exemplu, te izbești de aceste variante culturale. Când vorbești de transvestitism vs. trans-sexualitate, te izbești de alte variante culturale. Cine ești tu, occidental spilcuit de la Harvard, să te pronunți că realitatea ta e normală și realitatea celuilalt e boală? E o întindere mizerabilă, până la urmă, a conceptului de maladie la dezordine (disorder), și de la ”dezordine” (disorder) să începi să propui mijloace prin care să restabilești ”ordinea”. E manipulativ. Ca și cum poți trata homosexualitatea sau variantele LGBT. Ca și cum – știu că nu convine dar e fapt – poți trata pedofilia.

Nu le poți trata pentru că nu respectă paradigma conservatoare de boală cu excepția acelor situații în care oricare dintre spațiile LGBT – Par (incluzând parafilii) trăiesc, eclozează și speciază, în interiorul altei boli psihice care de fapt le motivează și le modulează. Se poate? Se poate. Poți avea o persoană care a fost foarte traumatizată în viața timpurie sau e obligată prin granițe geografice și soociale să trăiască un timp relații homosexuale deși e heterosexuală (Hitchens de exemplu, în memoriile lui, menționează că în zona educațională catolică britanică a anilor 60 era obligatoriu cultural că băieții din internate, până la majorat, vor întreține relații homosexuale unii cu ceilalți deși foarte puțini, dacă vreunul, rămâneau la orientare homosexuală/ exclusivă cel puțin/ după aia. Și nimeni nu trăia cu impresia unei pandemii psihiatrice). Poți avea o persoană care are probleme neurologice particulare care dictează un comportament fie la risc sexual, fie aberant sexual. Nu e aproape nimic imposibil când te uiți cu atenție la sex (sic!). Dar orientarea însăși, preferința sexuală, foarte rar – dacă vreodată și doar prin filtru individual – poate fi considerată aberantă. Aberația e nu funcție de preferința maselor, aberația e funcție de cât de ego-sintonică e la individ. Lui John îi place să facă cineva pipi pe el, asta îl excită, e okay, John nu se crede o persoană deviantă doar că Mary, cea cu care are o relație sexuală fetiș, e o femeie care se droghează și care a fost vândută în sclavie când era mică și care când îi face asta lui John (adică se pișă pe el, senso-stricto) trăiește o anxietate profundă și are de multe ori amintiri traumatice din adolescență. Nimic, niciodată, nu e simplu. John preferă. Mary are o preferință dictată de trauma ei care o ”cheamă” la re-punere în scenă.

Dezbaterea întortocheată a normalității e triată gordian de Biserică în general și preoți în particular. Se taie. Se dă cu spirt. În primul rând că sexul e un păcat (mesaj fals dar pentru cel cu disforie de gen e reconfortant, acum cel puțin toată lumea e dereglată). În al doilea rând e o tentație a diavolului (în loc să fie ceva din interior de acceptat devine o influență xenopată, de fapt altcineva e la butoane) căreia trebuie să îi reziști. Și uite așa transformi un homosexual ușor disforic într-un homosexual abstinent, asexuat în varianta cea mai bună. Sau uite-așa transformi un pedofil care-ar fi venit să vorbească despre asta înainte de vreun viol în cineva care odată și-o dată va scăpa caii în lucernă. În al treilea rând – și e regula, nimeni și nimic nu mă poate convinge că e orice altceva decât o intimidare huliganică din partea bisericii – ameninți blând cu viața veșnică. Iadul. Arsul în flăcări care mai și doare pe deasupra. Hetereosexualii blânzi care fac sex pe întuneric doar în scop creativ, niciodată recreativ se vor veseli pe lumea cealaltă (aparent la fel de asexuat), devianții sexuali vor arde în iadul lor personal. Dar, să ne înțelegem, există liber arbitru. Ai de ales.

Nu, sfinți părinți. Nu prea ai de ales. Alegerea e doar acolo unde oameni vor merge spre unde-i cheamă sufletul. Și dacă admit / și-aș face o notă distinctă pentru altă dată / că pedofilia, zoofilia, necrofilia sunt cazuri care cu greu și-ar putea face loc în discuția naturală, organică despre minoritate sexuală aidoma e corect că LGBT-urile nu sunt devianțe, sunt variante normale. Oameni buni și oameni răi deopotrivă dar nu bolnavi de ceva în mod particular. Credincioși și atei, oameni care își trăiesc vieți private și simt nevoia să le monitorizeze cineva opțiunile sau preferințele. Oameni care merită drepturi egale pentru că le au deja, sunt oameni, nu e nevoie să vină nimeni să li le ia. Asta include dreptul de a avea copii și a-i crește. Dreptul de a avea statut social și comuniune civilă (nu știu dacă neapărat religioasă, e altă discuție). Dreptul de a avea proprietate și succesiune testamentară în cadrul familiei. Dreptul la vieți private și la oportunități, șanse, integrare. Drepturi pe care prin dialog meschin, prin predică medievală, prin minciună sistematică referitor la sursa sufletului și-a sexualității individului, prin instigare la ură și la violență Biserica le fură acestor oameni. Biserică până la urmă finanțată, pari passu, și de fondurile lor (fără ca ei să poată face ceva să redirecționeze acei bani). Biserică până la urmă practicantă a obrazului întors, dragostei de aproape, ce ție nu-ți place altuia nu-i face șamd. O liotă de iertători întru Iisus care în momentul doi te amenință cu eternitatea lor pe care și-o înșusesc ca pe-o jucărie, până la urmă bigoți, homofobi, xenofobi, oameni la nivel de fulgi și catran, furci și topoare până în ziua când vreunul dintre ei se trezește că nici el nu e tocmai hetero, sau copilul lui nu e tocmai drept, sau cumva problema asta devine a lor, nu a ”altora”.

Crima nu a a homosexualului. Nu e trans-sexualului.

Nu.

Crima e a ta, celui care-l persecuți în numele unui bine despre care te pricepi doar să vorbești, nicidecum să-l faci să se întâmple. Pui păcătosul la masă dacă subsemnează la contractul tău dar pe el îl afurisești și-l trimiți unde tu crezi că îi e locul. Mulți dintre oamenii cu care eu am lucrat, și lucrez, nu sunt într-atât tulburați de sexualitatea lor cât de răul pe care li-l fac oamenii dimprejur. Răul pe care îl pățesc în comunitate. Răul pe care îl evită prin camuflaj. Prin rușine. Prin disimulare. Sau – mai rar – prin luptă. Răul pe care unii dintre ei ajung să-l internalizeze și la rându-le să devină apostați, la rându-le homofobi, la rându-le înverșunați pe unul, sau altul.

Biserca poate fi o voce a diviziunii sau poate chema la reconciliere. Biserica poate co-exista cu știința, biserica poate participa la viața comunității și la sănătatea ei. Biserica poate educa. Poate face cultură. Biserica poate păstra o identitate de grup. Câte dintre acestea mai rămân obiective pentru Biserica Ortodoxă Română? Revin la întrebarea mea, cum rămâne cu ultimii 200 de ani? În ce cult al trasului în țeapă se așteaptă să trăim în timp ce micii ortodocși își caută parteneri pe rețele de socializare binecuvântate de BOR? În ce lume religia ajunge prin manuale de geografie și preoția se pronunță cu privire la transmisia sinaptică? Și în ce lume sexul meu și locurile prin care mi-l bag e preocuparea preotului din parohia mea atâta timp cât pentru mine e viață privată?

LGBT nu e despre organe genitale și coit. LGBT e despre dragoste. Dragoste de oameni. Și normalitatea celui care nu caută neapărat să își satisfacă mădularul (sau despicătura, după caz) cât locul lipsă din suflet. Nevoia de-a iubi și de-a fi iubit. De-a găsi o oglindă și-un loc mai fără de singurătate. Și prin asta nu se deosebește cu absolut nimic de heterosexualitate, ”normalitatea” pe care-o trăim. De partea cealaltă, pentru gay sau lesbian sau trans-sexuali, e la fel de ciudat de multe ori să ne vadă, mințile lor nu funcționează pe același calapod. Și totuși noi suntem homofobii, nu ei (de cele mai multe ori). Și totuși agresivitatea e la noi. Mai degrabă de aici aș începe. De la agresivitatea noastră, nu de la sexualitatea lor. LGBT nu e problema lor, e proiecția noastră și propria noastră emoționalitate. Și când Biserica e atât de vocală, și când afurisește cu atâta pasiune te face să te întrebi de ce? De ce e asta o problemă pentru ei?

G

Copii, sub sapte ani

A fost ceva complet lipsit de premeditare. Ada a intrebat daca poate sa o duca pe Irina la Antipa la expozitia despre corpul uman (The Human Body Expo). Cunoasteti controversa. Am vorbit intrucatva despre ea cand am fost invitat saptamanile trecute la Ora de Stiri. Acolo am luat pozitia avocatului diavolului anume – contrar convingerilor mele – am advocat punctul advers, cum ca jupuit de sacralitate riscam sa aruncam omul si goliciunea lui in deriziu. Anume ca la sfarsitul zilei pofta pentru profan a omului de rand ar putea sa ii incurajeze meschinaria sociala; in fapt, printre ultimele mele comentarii azi, dupa ce i-am intrebat pe copiii cu care am fost ce le-a placut cel mai mult nu m-am putut abtine sa nu observ ca lipseste poate ce-i mai important de acolo. Un loc pentru suflet. Un loc pentru constiinta. Un loc pentru sacru, altul decat osul omonim.

Primul zambet a venit fix in timp ce ne pregateam sa intram. O doamna invatatoare, severa, ne-a rugat sa-i facem loc in timp ce invita afara un card galagios de elevi de clasa a II – a, maxim a III-a (dupa aratare). Pe trepte stateau niste adolescenti; cativa parinti sobri care isi lasasera mugurii acasa se pregateau, la randu-le, fastaciti sa intre printre prichindei. Da, cei mai curiosi erau copiii. Ada m-a rugat daca se poate sa nu le spun copiilor ca e vorba de cadavre. Sa-i mint? – m-am gandit.

Dar nu e o minciuna. La expo despre corpul uman nu sunt cadavre, senso stricto, ci niste ciudatenii siliconate. Stateam sa ma gandesc daca la British Museum, in sectiunea de egiptologie, e cineva scandalizat ca sunt expuse mumii; sau daca efortul taxidermilor de-a prezerva toate minunile de la acelasi numit Antipa au fost candva intampinate cu stupoare, vezi oroare, de detractorii de azi; procedeul e cumva asemanator (prin anumite locuri). Exista o cenzura fina in umbra ochelarului de cal care nu se reduce doar la pete oarbe pe retina constiintei; e sugestia ca ar trebui sa te uiti doar la ceva, ca doar peisajul din fovee conteaza. Esenta. Nu neaparat substanta din care provine.

De mai multe ori m-am trezit ca tin multe manutse mici in acelasi timp in mana mea. In fata scheletului corpului uman am inceput prin a le spune un prim mare secret; ca oamenii sunt facuti nu doar din parti, si din organe. Oamenii sunt, vorba lui Carl Sagan, facuti din praf de stele. Suntem importanti, sunt oasele primele care ne dau o statura si ne ajuta sa nu picam ca niste mamaligi. Si muschii? Ce sunt chestiile alea rosii? Acolo sunt muschii; muschii ne ajuta sa ne miscam, sa jucam fotbal si sa alergam si sa ne tinem capul sus si sa ne suflam nasul. A vazut cineva Pinocchio? Stie cineva scena din Pinocchio in care Pinocchio canta “eu nu am sfori”? Daaa, au raspuns copiii. Ei bine, oamenii au sfori, un fel de sfori care se numesc tendoane si care misca oasele intr-un fel incat si noi sa ne putem misca. Fiecare copil si-a atins tendoanele de la maini, erau foarte intrigati ca si ei au “sfori”. Nu le-au placut membrele ca aveau unghii ciudate, li s-a parut normal ca sunt muschi care ajuta sa tragi de maini si muschi care te ajuta sa te ridici in picioare de pe vine. Senzatia a fost facuta insa – si e si una dintre favoritele mele – cand le-am spus ca fiecare om are un copac in suflet. Si chiar asa se cheama, arbore. Arborele bronsic. S-au uitat uluiti cum arata un astfel de copacel care permite aerului sa intre in plamani, arata foarte frumos defrunzit, crengutele goale pe dinauntru si din ce in ce mai mici; mai tarziu au vazut si celalalt copac geaman, arborele vascular, care lasa aerul sa treaca in sange prin niste ferestre (numite alveole, detaliu pentru parinti). S-au declarat impresionati si de sarmulitele alea, nervii, prin care creierul comanda muschilor sa se miste si daca te ciupesti stie creierul sa zica “au ma doare”. Creierul, oh creierul. Stiti copii cate stele sunt pe cer? Muuuulte, un infinit de stele. Un pusti un pic peltic a zis modest ca sunt doar patru, si doua mai mici, majoritatea erau convinsi ca sunt oricum foarte multe. Uite in creier sunt niste celule mici mici pe care le poti vedea la microscop, si sunt mai multe celule in creier decat stele pe cer. Trilioane de celule care vorbesc intre ele tot timpul. Si canta. Cum canta? Canta o melodie care e constiinta omului si care ne ajuta sa stim cine suntem si sa avem un nume, si cu un aparat special numit encefalograf putem sa auzim muzica asta si sa o scriem. Le-am aratat lobul frontal, cu care gandim, si lobul occipital cu care intelegem ce vedem, si hipocampul ala mic mic unde ne dam seama ce simtim; o parte atat de mica de creier, cu un rol atat de mare. Ii momisem deja ca in corp nu exista doar copaci, dar si o insula pe creier care chiar asa se cheama, insula, dar nu am gasit o sectiune care sa ne-o arate.

M-am declarat un pic dezumflat de inima. Ma asteptam sa fie mai multe, mai bogate, sa se vada valvele si-asa mai departe. Era doar una, pricajita. Fiecare copil si-a pus mana sa simta cum bate inima, cea mai zglobie dintre toate. Nu se opreste niciodata, le-am zis, bate cam de 70 de ori pe minut deci de milioane de ori intr-o viata de om. Si cand se opreste mori, a zis pentru a doua oara Irina. Da, am zis, sau te duci la doctor si-o porneste. Fiecare om are in inima ca un buton de pornire si cand bebelusul e in burtica mamei, cam dupa 3 saptamani, butonul ala se apasa si inima incepe sa bata. Inima ajuta sangele sa duca mancare si oxigen la toate organele pe care le-am vazut pana aici.

De-acolo lucrurile s-au indreptat, vizibil, catre iesire. S-au mai oprit insistent asupra embrionilor din borcanele, unii cu osisoare mici mici, altii un pic mai mari. Da, recunosc ca dintotdeanua si pentru mine viziunea embrionilor in borcane a reprezentat un test al marginilor; cam pana pe aici. Cam pana aici cu pasiunea de a vedea; acolo sunt copii care nu s-au nascut niciodata, nu stim de ce-au murit, nu stim de ce n-au apucat sa deschida vreodata ochii la lumea dimprejur. Din uterul carei mame au fost scosi intacti si liofilizati pentru placerea taxidermica a privitorului, candva, departe. E o inflexiune amara, directorul de la Antipa mi-a spus dupa ce am iesit din emisiunea TV ce scrie la intrarea in morga de la Berlin: “prin voi ii vom ajuta pe altii” (citat probabil inexact). Asa am invatat si eu medicina, si ceilalti cateva zeci de mii de medici din Romania de-aici sau de pe aiurea. Am ridicat capacul de pe necunoscut. Oare e mai bine ca unele lucruri sa ramana umbrite constiintei incat sa mai fie loc de putin mister pe pamant? Vor muri vreodata povestile cu barza si cu muzicalul “the birds and the bees”? Am contemplat o secunda, doar pentru mine, sfarsitul lumii in timp ce priveam oase mici, ale unui embrion de 24 de saptamani, intr-un borcan. Aceleasi ganduri le aveam si in facultate in timp ce ma plimbam pe culoarele muzeului Rainer (accesibil doar studentilor UMF). E posibil ca de-aia ma simt bine ca psihiatru, pentru mine corpul uman e doar o treapta catre constiinta lui, schelele si portantii pentru catedrala, ceea ce – intr-un alt context – Stephen Jay Gould numeste “spandrels” (termen preluat din arhitectura). Corpul e vital. Fara corp nu exista suflet, nu e prilejuita vreodata identitatea. Fara suflet, corpurile sunt simple stanci, la fel de inutile ca si pietrele si la fel de dezolante. In varianta chtonica a Potopului dupa ce lumea e uscata de ape Demeter aduna oase si le arunca in urma-i si unde pica oase rasar oameni. In varianta Biblica nu stim ce peisaj a contemplat Noe dupa ce apele s-au retras. Daca a mai pasit vreodata pe cararile vechi sa vada corpurile inecate ale necredinciosilor; daca au fost ingropati; daca au fost memorati in vreun fel.

Nu exista o diferenta calitativa intre adulti ignoranti si copii sub 7 ani. Aceeasi superstitie cuprinde o minte virgina la stiinta la orice moment; aceeasi angoasa o bantuie daca priveste un adevar ne-mediat pentru prima oara. Nota subtila pe care nu cred ca a retinut-o cineva in discursul meu la Ora de Stiri e ca “grija parentala” presupune ca un copil poate vedea orice in supravegherea unui adult informat. Dezinformati, sunt otova impreuna, parinte si copil. Am trecut cu gingasie peste detaliile unor viscere care erau neimportante in discutia despre corpul uman, sau locul in care era expus un uter, sau un penis cu testicule. E o diferenta intre un corp frumos la plaja, in bikini, si un nud realist si, pe undeva, grosolan. Bikini-reality presupune pentru mine ceva care e suficient de mic incat sa vezi esentialul dar suficient de mare incat sa acopere esentialul.

Asta a fost cadoul meu. Prin sala, in doua locuri, am vazut doi tineri in halate albe care le explicau oamenilor despre organele expuse. M-am simtit ca acasa. Asta e lumea din care vreau sa ies si in care imi doresc sa traiesc.

Mi-as dori ca aceleasi obiceiuri sa fie si in preajma bisericilor sau monumentelor de cultura. Mi-as dori ca oamenii sa citeasca un minim de anatomie si fiziologie dar si un elementar de religie si filosofie; umanitatea sta in tot si in toate, punctele de adversitate sunt putine – fie ele si axiale – mult mai putine decat restul, o celebrare a diversitatii si imensitatii vietii.

G

o clasa, o biserica

Ceea ce veti citi mai jos este un text si niste poze primite pe mail de la doamna Gabriela Romanet (o gasiti pe http://www.imagossite.ro/ ). Nu am schimbat nici o litera din text, doar am micsorat putin pozele, ca sa intre in fereastra de wordpress. Pozele au fost prezentate si-n emisiunea “Ultima ora” de pe Realitatea TV, in ziua de vineri, 21.09.2007 iar motivul pentru care postez aici textul si pozele cred ca e clar pentru toata lumea. Mentionez ca am acordul in scris al autoarei pentru a publica aici textul si pozele. Judecati si singuri.

In prima zi de scoala a acestui an scolar, am constat cu stupefactie ca Scoala nr. 19 „Tudor Arghezi” din Bucuresti, Sector 2, are un cabinet de religie si acela este clasa in care fiica mea din clasa a III – a va invata despre stiintele exacte si socio – umaniste. Polemica dusa intre prezenta unei icoane in clasele de curs si absenta ei s-a dizolvat. Pe pereti nu erau atarnate o icoana, doua sau trei sau zece. Toti peretii erau acoperiti de fresca bizantina, asa incat clasa de curs arata ca o biserica. Lipsea doar altarul.  

Prima intrebare care mi-a venit in minte a fost de cand scoala de stat din Romania a devenit o scoala cu caracter religios. Mi-am revenit din mirare cand mi-am pus concreta intrebare daca fiica mea este la o clasa speciala de calugurite, in conditiile in care mi-am facut exprimata verbal si scris solicitarea de retragere de la cursul de „religie”si inlocuirea lui cu educatie pentru sanatate. 

Asteptarea, deloc pretentioasa, de la scoala, era sa vad atarnati pe pereti harta geografica a Romaniei, portrele oamenilor de stiinta care au revolutionat omenirea, portretele scriitorilor romani pentru a se familiariza cu ei, steagul Romaniei pentru a-si dezvolta constiinta de apartenenta la tara, planse reprezentative cunoasterii mediului. Ma asteptam la un panou pe care copii sa-si expuna desenele in care „povesteau” despre vacanta lor, despre copilaria lor. Ma asteptam sa vad o clasa in care se regaseste asteptarea invatamantului de stat de la elevi. Am vazut o clasa in care sfintii privesc omnipotent din toate colturile clasei: stanga, dreapta, fata, spate, sus, o clasa in care am vazut pretentia cultului crestin – ortodox de la scoala si de la fiica mea. A se impune omnipotent. A detine monopolulul, nu doar asupra celorlalte culte, ci si asupra scolii de stat. 

Doamna directoare a scolii a ridicat din umeri, nestiind ce sa faca si aparandu-se cu ideea ca orice clasa ar aduce-o in acel spatiu, se va intampla ca un parinte, la fel ca mine, sa-si exprime dezacordul. Pare a fi fara solutie rezolvarea acestei ilegalitati si abuz al sistemului crestin – ortodox fata de sistemul de invatamant, care in Romania are un caracater stiintific.

Profesoara de religie, cu un acord de principiu din partea conducerii scolii, si-a luat libertatea de a transforma un spatiu al statului in biserica, in propria-i biserica.  Inteleg ca, din punct de vedere religios, suntem integrati intr-un stat laic, ceea ce inseamna ca fiecare are dreptul si libertatea sa creada in idolul sau simbolul care-l reprezinta pe el si grupul din care face parte. Statul laic, deasemenea, presupune pozitia care o ia fata de cultele religioase, o distanta care sa permita fiecaruia sa aiba libertatea de a alege si sa permita stiintei sa se dezvolte.  

Statutarea laicismului dizolva extremele  create de manifestarea patimasa a acordului sau dezacordului fata de un cult sau altul si ne permite noua, membrilor societatii, sa ne exprimam si sa ne respectam, indiferent  de sistemul religios pe care il alegem a ne reprezenta ideologia intima despre evolutia omenirii sau dinamica vietii inerioare. In cadrul acestui interval confortabil dezvoltarii omului si stiintei, ne putem crede liberi si ne putem reprezenta a fi liberi sa gandim, sa cream, sa performam. 

Scoala de stat din Romania a devenit un teren care permite bisericii crestin – ortodoxe sa-si creeze noi adepti printre copii si sa-si exercite monopolul. Implementarea religiei ca materie obligatorie in scoala este unul dintre abuzurile facute de stat si de biserica asupra copilului. Intelectul copilului din clasele primare nu poate opera inca cu un intreg sistem metafilozofic, neavand acces la reprezentare si operare cu simboluri filozofice.

Copilul nu diferentiaza intre mit, reprezentare si simbol deoarece capacitatea lui de gậndire opereaza cu simboluri concrete, nu cu cele abstracte.  Astfel, copilul traduce educatia religioasa impusa (pentru ca este obligatorie) de scoala in acte concrete. Mesajul transmis copiilor de catre religie si profesorul de religie este ca omul, din nastere, este pacatos (conform „Religie – cultul ortodox. Manual pentru clasa a III – a”, Editura CD PRESS, Bucuresti, 2005, pagina 6). Astfel, aceasta materie obligatorie promoveaza nepermis de mult o constiinta a autoculpabilitatii care trebuie sa-si revendice iertarea prin rugaciune, penitenta si abstinenta. Acest copil va ajunge la adolescenta si la maturitate sa refuze alimentatia, nevoile fiziologice necesare autoconservarii vietii, sa dezvolte tulburari psihice si se va retrage social, aliniindu-se cozilor la biserici pentru a obtine iertare pentru culpabilitati imaginare, fantasmate. Inteleg ca scolii nu-i pasa de acordul meu cu privire la educatia religioasa, confesionala a fiicei mele.

Inteleg ca scolii nu-i pasa nici de faptul ca alti doi copii din clasa sunt musulmani. Inteleg ca sistemului de invatamant romanesc nu-i pasa, doar trebuie sa sutina, de dragul voturilor ortodocsilor, cultul ortodox in revendicarea pozitiei de monopol asupra tuturor cultelor si liberei cugetari.