Popo, ce poala mea!

Scriu pentru cel care nu e la fel cu mine. Pentru cel diferit. Pentru cel pe care Statul român îl consideră vrednic de vot, vrednic de taxă, dar nevrednic de drept. Celui care s-a văzut, din nou, scuipat și dat la o parte de o adunătură de fameni, mai degrabă preocupați să-și impartă prescura și sinecura, decât să scrie legi despre toți cetățenii, fără diferență de rasă, clasă și orientare sexuală. Pentru homosexual. Pentru bisexual. Pentru femeia lesbiană. Pentru transgender. Căci asta s-a întâmplat, de curând, în Comisia Juridică a Camerei Deputaților, după ce niște tiriplici la costum s-au pronunțat că e inutil să reglementeze parteneriatul civil între oameni, indiferent de preferința lor, pe motiv că ar fi o supra-reglementare, că aduce amenințări familiei (????), și că, oricum, ce mai bună variantă ”medicală” pentru un copil e să crească într-o familie heterosexuală.

Cu zâmbetul bărbosnic, Biserica și-a făcut temeneaua aferită, pentru moment monopolul e asigurat, iar iluzia ipocrită a sanctității familiei e prezervată. Nu pentru că am rezolvat problema majorității, acolo unde ai afurisenie, violență domestică, jeg și potroacă umană. Superbissim, polobocul divin în persoana unui tânăr zelot băcăuan a reglat părerea – și-așa mizeră – despre monolitul androgin prin aruncarea minorității LGBT înapoi unde i-ar fi locul, în penumbra istoriei.

Pentru că, nu-i așa, dacă toți oameni ar avea drepturi egale ar scădea dramatic natalitatea. Cuplurile heterosexuale n-ar mai prăsi odrasle la fel de homofobe dacă homofobia ar fi adresată, corect, complet și etic prin legi care să fie incluzive, nu exclusive. Oamenii nu s-ar mai duce la spovedit dacă și ultimul ”gheiuț” ar avea libertatea să-și legalizeze relația cu partenerul lui de viață. Cum zicea un cinstit liberal, câțiva ani în urmă? Nu există dom’ne homosexuali. Există doar bărbați care n-au cunoscut o femeie adevărată. Nu poți să nu te întrebi, totuși, dacă ți-ai mai păstrat un dram de logică și luciditate, ce-i mână în luptă pe acești cormorani ai dreptății? Ce-au ei de câștigat, înafară de medalii de merit din partea Preafericitului? Și cu ce e încurajată relația sobornică dintre un bărbat și femeie dacă interzici asocierea administrativă dintre oricare alte variante (bărbat/ bărbat, respectiv femeie/ femeie)? Îmi pare un fel bate șaua să priceapă oaia, nu cumva să înceapă să se gândească la opțiuni.

E o dovadă impecabilă a gândirii profund medievale a unora care prin consens, consorțiu și șansă s-au văzut ajunși la maneta deciziei, personalități firave, pulsionale, obsesiv legate de nevoia de curățenie, puritate și, mai ales, ortodoxie. În manifestul bilios al unei astfel de filosofii, omul nu este evoluat, este creat, e după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și Dumnezeu n-ar putea fi vreodată homosexual, n-ar fi putut vreodată gândi că împreunarea dintre altceva decât Adam și Eva e canonică. Bine, aparent Dumnezeul biblic n-a auzit niciodată de animale hermafrodite, de homosexualitate în lumea animală, de gena homosexualității, de diversitate în flora și fauna planetei. Pentru cititorul Cărțiii lumea e făcută din stamină și pistil, din penis și vulvă care, laolaltă cu numele Creatorului n-au voie să fie vreodată menționate pentru că e rușinos, e obscen de-a dreptul, e secretul murdar al perpetuării speciei. Copiii nu se nasc din coit, copiii se nasc din dragoste, și singurii capabili de dragoste sunt credincioșii care au patalama de sus că dragostea lor e sfântă, imuabilă și inamovibilă. Dar asta nu înseamnă că nu suferă amenințare. În același timp există ispită. Există tentație. Există drac. Dracul și-a băgat coada, din punctul de vedere al acestor pitecantropi cu sutană, și din precedenta pricină au apărut toate scârnăviile pe planetă. Care scârnăvii, ca veritabile buruieni din Grădina istoriei, musai să fie – dacă nu făcute săpun – măcar negate cu violență.

Popo, îmi rezerv dreptul să acuz. Îmi rezerv dreptul să arăt cu deget. Îmi rezerv dreptul să-ți demasc ipocrizia. Popo, n-ai loc la masa discuției lucide cât timp vii și propui astfel de enormități. Nici tu nici liota de sicofanți care nu-și satisfac nevasta prin batic decât după ce-au pocnit, vrăjmaș, vecinul minoritar. Oameni care sunt speriați, până la psihoză, de o posibilă epidemie de homosexualitate doar pentru că nu mai e interzisă. Vă doare la coccis, cucernici enoriași, de semenii voștri. Cu mic, cu mare, care mai alfabetizat, care mai agramatic, dați cu piatra că piatra-i gratis, ce folos că v-ați construit mintea pe-un munte de contradicții, cât timp nu e vorba de voi, ci de ”altul”, altul n-are chip, n-are nume, n-are față, și voi nu vi-l asumați.

Prezența voastră e o amenințare, de drept, la adresa sănătății, a medicinei și-a prezentului așa cum se petrece, el, de fapt. Ați devenit exact persecutorii pe care-i reclamați cu un sfert de secol în urmă. Lasă că v-ați recuperat cu vârf, și îndesat, privilegiile pierdute. Lasă că primiți bani de la Stat mai abitir decât orice altă organizație, fie ea guvernamentală ori ba. Lasă că ați acoperit țara cu puzderii de chilii, mănăstiri, troițe. Lasă că se face turism ecumenic prin școli în timp ce Darwin e scos manuale. Lasă că folosiți două seturi de registre, cu mâna stângă sunteți progresiști în timp ce cu dreapta frecați cădelnița protocronismului. În cele din urmă satisfacția Păstorului de oameni e că s-a descotorisit de capre, în sus se ridică minaretul, mâine poimâine o să apară și sutanele cu bici care să mâne oamenii la slujbă. Face Ministerul Sănătății consulturile obligatorii anual? O să vină și BOR cu obligativitatea spovedaniei periodice, eventual controlul virginității înainte de căsătorie.

Și totul în numele fricii. Totul în numele monopolului vieții veșnice care-i este interzisă, prin Carte, aceluia care nu face parte din cenzura majorității. Nu contează să crezi. Contează să te supui. Contează să consimți. Contează să fii creștin, alături de frații tăi creștini, și împreună să purificați creștinătatea de păcat, de sodoma libertății. Căci ce-i aia libertate? Ce-i acela umanism? Ce-i aceea gândire construită pe dovezi? Nu există dovezi. Există doar revelații, cea dintâi și cea din urmă.

Supoziția psihologică e că adversarii cei mai abitir ai parteneriatului civil între homosexuali au ei înșiși porniri reprimate, fantezii onctuos dosite, nevoi profund (sic!) absconse, experiențe puerperale inedite și curios diverse pe care astăzi și le reglează prin crearea unor legi orwelliene care să-i facă pe cei drepți mai egali decât alții. O reclam, clar și răspicat, ca pe o monstruozitate modernă, în flagrantă contradicție cu realitatea secolului în care întâmplător m-am născut, un compromis politic făcut cu aliatul de oportunitate al politrucului politic, care dintotdeauna a fost preotul. Preot care predică iubirea, în timp ce afurisește variantele ei. Preot care predică iertarea, în timp ce aruncă anatema focului Gheenei pe cel de neiertat. Preot care cheamă la reconciliere, în timp ce dezbină. Preot care plutește ca gâsca-n lac pe balta gândirii circulare în care e adevărat pentru că este bine, și ce bine e că e adevărat, mai ales dacă ai și-o Carte care-ți zice care e adevărul. Preot care, în Chilia fetidă a minții lui, se sperie ca un copil de umbra pe pereți a sexualității umane. N-o pricepe nici acum, n-a priceput-o niciodată. Sexualitatea, pentru preot, e de fapt frunza pusă pe organ.

Și, aparent, legea care scoate înafara normei conviețuirea între oameni. Pentru că așa o doresc unii. Pentru că trăiesc ură. Spaimă. Frică. Silă. Fobie. Pentru că pe homosexualitate acești flaimuci pe obrazul umanității nu pot pune frunza. Le ridică vălul. Zici gay – se gândesc doar la sex, un alt fel de sex, un sex ”contra naturii”. Nu va conta pentru deputatul din comisie că decide soarta unor oameni, care au povești, destine, narațiuni, aspirații, speranțe, dureri, păreri, regrete, viitor, oportunități. Nu va conta atâta timp cât va fi felicitat de purtătorul de patrafir. Care acum poate lua decizia și, întors în parohie, să tune și să fulgere împotriva degenerării moderne. Care va putea acum să invoce tot, libertatea expresiei, acces la cunoaștere, la informație, la educație, la literatură, ca fiind corupte de prezența deviantului, a aberantului, a celuilalt, ”cel care nu e ca noi”.

Cinstite fețe, retorica voastră-mi urcă vomă în gât. Și nu în numele meu. În numele tuturor pe care i-am cunoscut și care, din cauza voastră, și numai a voastră, duc vieți în suferință. Persecutați de vecinii lor. Înjurați cu fiece ocazie. Născuții păcătoși. Vinovați de păcatul minții înainte de păcatul trupului. Oameni care trăiesc, din cauza voastră, în secret, departe de familiile lor, departe de comunitate. Oameni care-și clivează identitatea, existența însăși, din teroarea de-a fi discriminați. Asta în timp ce voi vă plimbați rotundul fesei prin piele capitonată, sfințiți apă și împrăștiați fum din tămâie capetelor boante și descoperite, în poziție umilă. Ce putere trebuie că simți, ce siguranță trebuie că ai în momentul în care poți decide destinul a sute de mii de oameni dintr-o singură apreciere, în altar.

Dar ei sunt prietenii mei. Ei sunt pacienții mei. Sunt la fel de buni, uneori răi, ca oricare altul. Sunt la fel de oameni. La fel de complicați, întortocheați. La fel de în stare de egoism feroce dar și de altruism, de generozitate, de omenie.

Liniștea mea e că în cele din urmă, sub povara intoleranței de sub umbra crucii, masa celor rămași sensibil interziși de intoleranța voastră va crăpa, sub propria-i greutate. Și din ce în ce mai multe voci se vor ridica împotriva gândirii ortodoxe, talibane, segregaționiste, oribil coafată în crez, și-n religie. Și otrava propriei voastre obscenități se va spăla, și vom învăța să trăim unii cu alții mai bine, și vom citi și alte cărți, vom admite și alte variante de normalitate. Vom crește. Om după om. Copil după copil. Și vocea crăpată a pustnicului care anunță apocalipsa sodomiților va ajunge o diaporamă de muzeu, la care se vor uita, curioși, oameni scăpați de sub dictatura autocrată a Clerului.

G

Șopârlele părinților

E cunoscut că mi-e drag, a se citi simpatic, părintele Tănăsescu. Preot, jurnalist, blogger. E cam la fel ca mine, o struțocămilă. Deci empatizez. Își apără echipa favorită cu aceeași fervoare cu care un rapidist cântă Forța forever, doar că Forța părintelui Tănăsescu e mai veche decât echipa din Giulești (și aparent mai relevantă pentru istoria omenirii). Și, spre deosebire de clubul de fotbal Rapid unde o vreme am făcut judo (pe când încă mai speram că voi fi sportiv și – speranțe spulberate – musculos ca Jean Claude van Damme), Biserica Ortodoxă Română din care face parte părintele Tănăsescu revine, anno domini 2014, puternic în Educație. Săracul Rapid se tot luptă să iasă din B. Trebuie că a fost greu. Nu glumesc. Trebuie că a fost greu, vreme de jumătate de secol, să fi fost prigoniți în halul în care au fost. Să ți se demoleze biserici. Să fii umilit și scuipat de oameni care clădeau ”omul nou” pe ”baze științifice”. Trebuie că a fost greu să-ți vezi cristoșii doar în înjurături și blasfemie și tot ce ți-e drag, și sfânt, să fie de râsul unor politruci suferinzi de paradontoză morală (cu tot cu halena potrivită). Și trebuie că ziua când creștinismul a revenit în vederea foveală a maselor a fost de mare praznic și slavă pentru cum Savaotul, nici prea devreme nici prea târzium, le-a arătat comuniștilor ateiști (sic!) cum nimic clădit de om nu durează, dar Biserica triumfă, din nou și din nou, și renaște din propria-i cenușă și moloz. Ecumenismul de capă și spadă al mult-prea-fericitului Teoctist a adus un Papă polonez pe pământ românesc, a dus cuvântul în recensământ fix acolo unde fusese alfabetizarea (pe la 90%), ironic în timp ce alfabetizarea aia ”laică” a scăzut vertiginos. Ce folos să știi să scrii și să citești dacă nu pricepi Cuvântul. Hai mai bine invers. Și-a văzut Dumnezeu că este bine. Evident nu i se pot imputa Bisericii eforturile gângave ale Ministerului Educației (acest Minister al Adevărului orwellian) de-a reforma, din nou și din nou, programa școlară până la storsul tescovinei. Nu. Bisericii i se pot imputa doar șopârlele. O dojeneală blândă aici, o amenințare vagă acolo, o promisiune mieroasă azi, o afurisenie acidă mâine. O organizare feudală, ermetică, la fel de coruptă în pământenismul ei precum orice Consiliu Județean sau Prefectură, o instituție în care modestia e o practică doar în duh, căci cu fapta e mai greu. Iisus înmulțea pește, pâine și vin, epigonii înmulțesc așezăminte, oseminte, veștminte, și toate – fir-ar să fie – cuprind cuvântul ”minte” în ele și-ai zice că e substantiv dacă n-ar fi verb. Minciuni. Minciuni spuse cu zâmbetul pe buze și cu încrederea șarlatanului care știe el ce zice. De unde știe el ce zice? Simplu. A citit el într-o carte. Și cartea respectivă, spre deosebire de orice altă carte, e mai șmecheră. Mai cu moț. Mai cu pedigriu.

Încă n-ar fi o problemă, până la urmă fiecare cu cartea lui. Unii îl citesc pe Kafka până perspirează Metamorfoza, alții perspirează metamorfoza până citesc Biblia. Și ironia e că nu sunt departe una de cealaltă, Procesul și Geneza. Separația simplă între unii, și ceilalți, e că un kafkian nu va răspândi ad nauseam cuvântul și nici nu-ți va cere, brobonel cu brobonel, să crezi în cartea lui. Kafkianul va înțelege alegoria, va pricepe că autorul din spatele romanelor proprii va fi fost un pic nevrozat și claustru dacă le scris pe toate din apartamente în aceeași piațetă din Praga, și-l va vedea pe Kafka drept ceea ce e: un romancier genial, un demiurg în sens literar și da, Creator al propriei cărți. Nu al tuturor cărților, nu al Cuvântului în sine. Care îi precede și îi și postcede.

E greu să îi spui asta părintelui Tănăsescu fără să zâmbească gingaș în barbă. E de rău. E cu ideologia evoluționistă. E cu subterfugii și cu degete arătate spre noi/ ei/ ele care nu pricepem, care nu vedem, care să nu uităm că tot omul va răspunde la Judecata de Apoi pentru faptele sale. Stop cadru. Blândă dojană.

Măgăria pe care cineva o poate face, intelectual, e să opună teoriei evoluției prin selecție naturală creaționismul. Sau design-ul inteligent. Prima e o formulare sobră, o ipoteză verificată din nou și din nou, probabil singurul ”mare adevăr” al ultimelor două secole care, astăzi, e indisputabil. Tot ce înseamnă viață e înrudit și are un strămoș comun. Viața înseamnă acid deoxiribonucleic (ADN), acid ribonucleic (ARN) și proteină. Care e făcută din aminoacizi. Pământul are câteva miliarde de ani vechime și e o planetă în Sistemul Solar centrat pe o stea relativ tânără, pe o muche de cuțit (nici prea departe nici prea aproape) încăt să poată susține viață fabricată pe un schelet de carbon. Pământul nu e unic. Se estimează că mai sunt câteva miliarde de planete similare. Există mărturii care probează faptul că de la stromatolit încoace viața a trecut prin diverse cicluri de dezvoltare și evoluție prin selecție naturală, de la cele mai primitive organisme mono-celulare la dinozaurieni, și-apoi mamifere, primate, om și așa mai departe. Majoritatea acestor forme de viață sunt imperfecte și sunt veșnic sculptate de interacțiunea cu macro-organismul viu care e Pământul, un tot indivizibil. Agnosticul va ridica problema că nu putem ști dacă în spatele ideii de viață se află, sau nu, un Creator, un Deget celest care-a pornit totul. Primul Mișcător, acel ”cel mai mare” mai mare decât nu se poate deci trebuie că e Dumnezeu. Impenetrabilul. Ateul va spune că nu e nevoie, folosind logica elementară, de acest argument suplimentar. Hazardul e suficient încât, fără o entitate coerentă (fie ea și impenetrabil de inteligentă), în câteva miliarde de ani să ajungi la un astfel de rezultat. Inclusiv la marea revoluție culturală (sic!) reprezentată de adventul conștiinței de sine. Ecce homo. Al cărei mare defect (halal design!) a fost și rămâne că e supusă compulsiei de-a interpreta în cheie supra-naturală acele fenomene naturale căreia nu-i poate oferi răspuns.

Biserica nu va fi răspuns niciodată realității că există mii de religii pe glob, una mai adevărată decât cealaltă. Biserica nu va fi răspuns faptului că, la fel ca orice alt sistem ideatic, a suferit la rândul ei, de-a lungul mileniilor, transformări și evoluții care, astăzi, ar face-o de ne-recunoscut pentru Primii Părinți. Decizii luate politic, hotărâri de dragul congregației, martiriu și propovăduință, ocazii istorice (vezi Constantin și Elena, Iustinian, Cruciade, molime naturale pe care Biserica le-a exploatat copios căci nu știam atunci de Yersinia pestis), toate au construit o ideologie prin care dovada de Dumnezeu nu e dată de altceva decât monopolul Prelatului asupra vieții, dar mai degrabă morții individului. Prin asta ideologia creștină și-a însușit, cu limbă de miere și cătușe de fier, posesia asupra sufletului veșnic al individului din interiorul căreia nu e scăpare. Căci, dacă ar fi să-i crezi, scăparea e doar în Jos, în iad. Care e un loc frumos, fierbinte, plin de cazne, flamă și smoală. Suficient cu liberul arbitru, deci.

Să propui că ”evoluționismul” e o ideologie nu face decât să acomodeze, în mintea slabului de intelect, că pe mâinile noastre, ale tuturor celor care nu recunoaștem or validăm propunerea că Viața e creată, stă sângele martirilor. Degetul e arătat spre noi, nu invers. Eu n-am o problemă, ca ateu, dacă mă înșel. Sunt sigur că acel Dumnezeu inexistent va înțelege și va ierta (nu asta spune, până la urmă, Biserica însăși?). Reciproca nu e valabilă. E de neiertat, aparent, pentru membrii Clerului că există disidență și critică a Vorbei și-a spiritului în care ea vine. E de neiertat că cineva își va pune problema dacă e posibilă concepția imaculată sau nașterea (naturală) cu păstrarea intactă a himenului. E de neiertat că cineva își pune problema dacă Potopului i-or fi supraviețuit pinguinii și focile și toate târâtoarele faunei oceanice care n-au vizitat vreodată arca. E de neiertat dacă cineva ridică problema sănătății psihice a cuiva care se luptă toată noaptea cu Îngerul Domnului doar pentru a fi învins, mișelește, spre dimineață (deci Îngerul Domnului trișează, aparent) sau a celui care își pune copilul pe-un rug pentru că Dumnezeu îl încearcă. Și-atunci, acum niște mii de ani când un Kafka al vremurilor și-a scris Metamorfozele, existau psihoză, depresie, schizofrenie, delir, epilepsie. În absența antibioticelor poți propune că existau parazitoze cerebrale ale căror manifestări pot fi, uneori, spectaculoase în complexitatea lor. Existau și-atunci substanțe psihotrope (ayahuasca fiind larg răspândită prin deșertul Sinaiului pe unde-a văzut Moise tufișul în flăcări). Rafinamentul de-a șlefui o minciună până când devine un adevăr filosofic nu vorbește deloc despre finalitatea faptului că, indubitabil, dacă cineva face asta e pentru că vrea neapărat să demonstreze ceea ce era de demonstrat.

Înseamnă că cineva nu acceptă posibiltiatea că s-a înșelat. Pentru el nu e o explorare autentică, e o respingere pe fond a unui capăt al ipotezei care, d’emblee, devine ”ispită”. Spune-i asta cercetătorului care face o minimă incursiune statistică și va râde cu poftă. Nouă, părinte Tănăsescu, ne place să ne înșelăm. Trăim din surpriza pe care ți-o oferă ajungerea la un rezultat contrar așteptărilor, ”revelațiilor” tale. Cunosc oameni care se ocupă de fizică teoretică și care, când experimentalul le demonstrează ipotezele, sunt aproape triști că n-a fost altfel. Niels Bohr, spre exemplu, după ce-a luat premiul Nobel pentru modelul atomic pe care l-a propus a spus nu, este fals, și și-a dedicat tot restul vieții demontării propriilor lui teze. Or asta nu dintr-o ”ideologie” evoluționistă cât dintr-o organizare a minții care permite escaladarea adevărului aristotelic, anume că A e A și A nu e B, tertium non datur. Umanitatea n-a ieșit din întunericul supunerii Divinului pentru că a adoptat Adevărul așa cum fusese revelat, ci pentru că a luat focul lui Prometeu și l-a dus mai departe. Biserica însăși a supraviețuit, și trăiește bine-mersi pe spinarea enoriașilor, pentru că în sate și orașe există electricitate și cineva, acolo, a asanat bălțile și-a stârpit dăunătorii. Nu pentru că am ținut post și n-am mâncat carne din copită despicată, ci pentru că am aflat de Trichinella și-alte gângănii, creaturi ale Domnului și ele aparent. Există viață și în flăcările iadului din vulcanii de pe fundul oceanului, extremofilele trăiesc bine și la 400 de grade celsius, există viață și când o scoți în cosmos, în frig și lipsă de oxigen. Există viață și în peștera de la Movile unde 24 de mii de specii și-au format propriul ecosistem, departe de Sfântul Duh, pe bază de sulf nu pe bază de oxigen. Viața se reinventează nu pentru că cineva supraveghează procesul tehnologic. Dinozaurii au pierit nu pentru că Dumnezeu, ci pentru că asteroidul. Speciile trec prin exctincție pentru că mediul, nu pentru că păcatul. Și așa cum speciile mor, așa mor și limbile, civilizațiile, culturile, religiile lumii. Așa cum mor ferigile mor și Dumnezeii și adevărurile spuse vreodată despre ei, propunerile despre cum Lumea s-a născut din ou sau dintr-o lacrimă de bou. E doar un moment în timp când, cultural, creștinismul sau iudeo-creștinismul și vărul mai peltic, islamul, vor fi acoperit lumea. Miliarde de minți în întuneric nu fac cât una luminată. Cine le ține în întuneric? Cine propune că bunele și relele se trag dintr-un tată celest? Cine propune că religia noastră e mai bună decât religia lor? Și cine cu o mână dă iertare și cu cealaltă împarte blesteme? Ce design frumos, părinte, ce creștino-fascism până la urmă, să pictezi în culori pastel copilul creștin cu unghiile tăiate în timp ce-i arzi în flăcări pe copiii din părinți pestriți, homosexuali, țigani (pe care Biserica i-a ținut, dezinvolt, 500 de ani în sclavie fără să-și fi cerut nici până azi scuze), dar și din alte religii, fie ei evrei, protestanți, wiccani sau pur și simplu atei. Copii atei din părinți atei. Nu e o nenorocire. Să nu confundăm ateismul cu ignoranța și nesimțirea. Statisticile arată un pic altfel, părinte. Și chiar dacă pumnul în gură e înfipt cu blândețe și cu pretenția că ”aveți puțintică răbdare, va sfârși prin a vă face plăcere” tot abuz rămâne.

Și Biserica abuzează. Să nu confundăm, așa cum în trecut ați propus, BOR cu liber-schimbiștii și liberalii zglobii ai dogmei. Și seraficul dicton cum că orice pădure are uscăturile ei nu face decât să vă transforme în complice la abuz. Uscăturile, de obicei, se taxează, se taie și se dispensează sub o formă sau alta. Uscăturile sunt gunoaie. Și gunoaiele, indiferent în ce ambalaj sunt prezentate, tot put. Și mi-a cam ajuns mirosul, părinte. Mi-a cam ajuns să citesc de protocoale între onorabilul Pricopie și BOR în aceeași țară în care copiii sunt bătuți de îngrijitoare în grădinițe. Mi-a cam ajuns să văd unde e afilierea acestui Ministru al Educației. Din nou, nu e responsabilitatea BOR ci a ME-ului. Nu e ca și cum BOR nu și-ar freca, bucuroasă, mânuțele, că-și consolidează prezența în programa școlară și e liberă, de-acum înainte, să vorbească mielușeilor despre viață, moarte, păcat, masturbare, adulter, elitismul Raiului și omniprezența Iadului unor minți deja dornice de-astfel de filosofie ca și cum asta îi va scoate din marasm educațional. O să avem propriile noastre Madrassas, soldățeii lui Hristos repede pregătiți să aducă înapoi femeia în propriul ei loc, în plasa dracului și sub călcâiul bărbatului, la fel de săraci ca și ieri, la fel de săraci ca și mâine dar înregimentați în Oastea Domnului.

Nu, părinte, asta nu e ideologie evoluționistă. Asta e perversitate și diavolism (dacă e să folosim cuvinte din același catalog lexical). Adevărul e că vă doare în – pardon, Doamne iartă-mă – cur de viața veșnică a enoriașului câtă vreme s-a vândut cota de lumânări lunară. Vă doare în – pardon, Doamne iartă-mă – cur de spiritul comunitar atâta timp cât v-ați recuperat pădurile, v-ați consolidat averile și v-ați cumetrit cumetriile. După ce s-ar rupe uscăturile, părinte, tare mi-e teamă că din BOR n-ar rămâne decât varga falică a subțirimii nu doar de fond, dar și de formă. Și pretenția că BOR ar trebui să aibă informații despre religia copiilor din școală e o infamie. Nu vreți să știți și dacă ținem post? Sau dacă ascultăm muzică despre Satana? Dacă mai luăm numele lui Dumnezeu în deșert? Nu cumva începe să semene Patriarhul cu Ayatollah-ul?

G

Sexual(ă) în gamă minoră

În așteptarea unei dezbateri cu părintele Tănăsescu pe tema morții, sufletului și-a creierului de om (deocamdată cu mănuși aruncate și ridicate, sper să nu așteptăm o eternitate – serios, nu e de glumit cu eternitatea) m-am gândit să ofer un punct de vedere despre smotocelul de joacă al BOR când nu sunt ocupați cu colectarea de fonduri pentru Catindrala Neamului. Anume sexualitatea individului.

Aici lucrurile par simple și otova. De-o parte e normalitatea majorității pe care-o găsești în orice manual de biologie: bărbații au sex masculin. Femeile au sex feminin. Bărbații de sex masculin se iubesc cu femeile de sex feminin. Așa e prevăzut în manualul Creației (cu care vine orice omuleț Furbee când se naște). Indiferent cine, cum, când sau în ce scop iese din șablon prin însăși definiția păcatului, va păcătui (pe care o dă și părintele Tănăsescu pe undeva când vorbește de Dumnezeu și Satana, de fapt păcatul nu e neapărat o prezență cât mai degrabă o absență, fascinant cum ar părea). Nu e nimic personal, vorba lui Scarface. Unii non-heterosexuali pot fi chiar simpatici luați așa, om cu om. Dar precum în Ferma Animalelor 4 picioare e okay, 2 picioare nu e okay. Șansa deviantului, pentru Biserică, e pocăința și acceptarea ”normei”, revenirea la turmă și înregimentarea în oceanul fervent de orto-practicanți. Se oferă aici spre exemplu diverse sodome, gomore, împietrirea în sare a Sarei (sic!) și diverse argumente pseudo-științifice despre logica unor găuri, apendice sau deschizături din corpul omului. Pentru început. Se continuă totuși treptat cu o retorică din ce în ce mai adversă la adresa sexului în sine, fie la propriu fie la figurat, se voltează cu privire la cumpătare în comparație cu hulpăvia poftelor și-a satisfacerii cărnii (moderația, aparent, e rezervată acelorași drept-credincioși) și se conchide, sistematic, ce noroc pe capul nostru că avem și dreptate și-avem și Dreptatea de partea noastră. Ar fi chiar de rahat să ne înșelăm or noi, or El.

LGBT e un acronim despre L(esbiene), G(ay)/ homosexual, B(isexual) și T(transexual). Lesbienele, pentru cine e în dubiu, sunt femei de sex feminin care se iubesc cu femei de sex feminin. Gay-ii sunt bărbați de sex masculin care se iubesc cu bărbați de sex masculin. Bisexualii sunt bărbați (sex masculin) și femei (sex feminin) care se iubesc cu toată lumea. Glumesc. Nu, ei se iubesc cu parteneri care pot fi bărbați sau femei (de sex masculin respectiv feminim). De ce tot insist cu bărbatul de sex masculin și femeia de sex feminin? Pentru că există o populație, greu de apreciat, imposibil deocamdată de numărat, de bărbați și femei pentru care genul nu se suprapune cu sexul. Ei sunt trans-sexuali. În ultimii ani, din dorința de-a schimba acceptul de pe sex pe gen, comunitatea trans a devenit ”trans-gender” (termen mai vag, din unele motive care nu-și au locul aici în discuție). Unii sunt bărbați de sex feminin sau femei de sex masculin, mulți dintre ei sunt heterosexuali (deși la nivel de sex sunt homo-sexuali, e suficient de confuz pentru voi?) și să mă bați trei zile și habar n-am, n-am întâlnit niciodată un trans-sexual homosexual pur (cunosc câțiva bi și mai mulți hetero). Un trans-sexual homosexual pur ar fi, spre exemplu, un bărbat cu fenotip feminin (e femeie) dar genotip masculin (are dezvoltare genitală și hormonală de bărbat) și care e atras de femei. Un trans-sexual homosexual, mai mult sau mai puțin glumind despre, se apropie tangențial de ideea bisericii de pocăință dacă e să faci drumul de la București la Cluj prin Ulan Bator.

Subiectul LGBT e imens cât Sahara și nici măcar NGO-urile care le promovează drepturile nu sunt foarte kosher, de sus până jos. Psihiatria a făcut progrese remarcabile (nici noi nu suntem vreun neam de sfinți) și-a scos LGBT-ul din biblia noastră, adică nu mai e boală să fii LGBT. Rămâne însă problema a) identității de gen, a b) practicilor sexuale parafiliace din interiorul oricărui gen și c) confortul cu oricare dintre a) sau b) numit generic de aici încolo ”disforie de gen” (anterior numită GID – gender identity disorder). Și noi, și Biserica (să nu uităm că totuși scriu despre ei, nu despre noi) avem o curiozitate remarcabilă de-a ne uita cam mult în chiloții oamenilor). Biserica zice că e preocupată de veșnicia sufletelor păcătoase ale acestor indivizi. Pe noi cică ne preocupă sănătatea lor mintală. Să sperăm că suntem sinceri și unii, și ceilalți. Pe mine momentan, deși scriu din interiorul psihiatriei, nu mă interesează fix deloc versantul psihiatric al discuției LGBT (în acest text oricum), n-am să traforez foarte mult pe ceea ce e un pseudokynegeticos oricum ai da-o. Totul e foarte alunecos. Variantele de sexualitate, vezi LGBT plus alte minorități conlocuitoare parafiliace (pedofilia, necrofilia, zoofilia, gerontofilia, sapiofilia etc) sunt despărțite de un gard al normalității (opusă bolii) de coordonate sociale sau intra-individuale. Sunt homosexuali care au disforie de gen (adică nu le place cum e orientarea lor sexuală vs. organizarea lor sexuală intelectuală, să zicem), sunt pedofili care nu vor abuza vreun copil vreodată (Asociația Americană de Psihiatrie și-a luat o papară teribilă când a ieșit DSM-V pentru că afirma un lucru altfel corect, științific, cum că pedofilul nu e un criminal și pedofilia e o ”preferință sexuală”. Ei, când au zis asta s-au inflamat toate organizațiile religioase dar și laice cum că e imposibil tu, APA, să scrii ”preferință sexuală”.). Treaba ta ca psihiatru, și-am să revin un pic mai încolo și la treaba ta ca preot, e mai puțin să judeci sexualitatea individului cât relația lui emoțională cu aceasta, impactul asupra vieții lui și a celorlalți/ în măsura în care sexualitatea e totuși o funcție psihică de cele mai multe ori supra-numerară. Uneori daunele sunt medicale. Alteori sunt crime asupra sexualității individului. Abuzul sexual, ca și crima (care nu are rasă), nu e restrâns doar la minorități sexuale.  Violul, violența sexuală sunt comportamente deviante care se întâmplă cu diversă preponderență prin minorități sexuale dar nu datorită aspectului minoritar însuși cât mai degrabă personalității psihopate a individului.

Or ca să tragi linia dintre normal și patologic în sexualitate cere testicule. Coaie. Cojones. Biluțe. Și-un pic de nesimțire. Pentru că umanitatea, pe glob, suferă de o diversitate culturală remarcabilă în privința speciilor sexuale culturale. Există, ce-i drept, majoritatea zdrobitoare a oamenilor ca mine, ca tine, ca el ca ei, care sunt neinteresanți/ bărbați de sex masculin care se iubesc cu femei de sex feminin/ Dar ajunge să mergi un pic mai la stanga graniței României, în fosta Yugoslavie, și vei întâlni trans-vestitism cultural, femei care își asumă toată viața un rol social masculin – muskobanja sau tobelija (la sârbi), virgjineshtë / burrneshë (la albanezi). Admisibil, e o practică extrem de rară. Dacă mergi înspre Pacific/ vezi povestea mea neterminată despre revolta de pe Bounty și soarta urmașilor lui John Adams de pe insula Pitcairn) găsești poligamie, promiscuitate și fenomenul de ”breaking in” – dezvirginarea rituală a fetelor la 12 ani. În Yemen (dar și în România până nu demult) fetițele erau date înspre căsătorie la vârste fragede și ajungeau să aibe copii la 12 – 13 ani de asemenea. Când vorbești pedofilie, spre exemplu, te izbești de aceste variante culturale. Când vorbești de transvestitism vs. trans-sexualitate, te izbești de alte variante culturale. Cine ești tu, occidental spilcuit de la Harvard, să te pronunți că realitatea ta e normală și realitatea celuilalt e boală? E o întindere mizerabilă, până la urmă, a conceptului de maladie la dezordine (disorder), și de la ”dezordine” (disorder) să începi să propui mijloace prin care să restabilești ”ordinea”. E manipulativ. Ca și cum poți trata homosexualitatea sau variantele LGBT. Ca și cum – știu că nu convine dar e fapt – poți trata pedofilia.

Nu le poți trata pentru că nu respectă paradigma conservatoare de boală cu excepția acelor situații în care oricare dintre spațiile LGBT – Par (incluzând parafilii) trăiesc, eclozează și speciază, în interiorul altei boli psihice care de fapt le motivează și le modulează. Se poate? Se poate. Poți avea o persoană care a fost foarte traumatizată în viața timpurie sau e obligată prin granițe geografice și soociale să trăiască un timp relații homosexuale deși e heterosexuală (Hitchens de exemplu, în memoriile lui, menționează că în zona educațională catolică britanică a anilor 60 era obligatoriu cultural că băieții din internate, până la majorat, vor întreține relații homosexuale unii cu ceilalți deși foarte puțini, dacă vreunul, rămâneau la orientare homosexuală/ exclusivă cel puțin/ după aia. Și nimeni nu trăia cu impresia unei pandemii psihiatrice). Poți avea o persoană care are probleme neurologice particulare care dictează un comportament fie la risc sexual, fie aberant sexual. Nu e aproape nimic imposibil când te uiți cu atenție la sex (sic!). Dar orientarea însăși, preferința sexuală, foarte rar – dacă vreodată și doar prin filtru individual – poate fi considerată aberantă. Aberația e nu funcție de preferința maselor, aberația e funcție de cât de ego-sintonică e la individ. Lui John îi place să facă cineva pipi pe el, asta îl excită, e okay, John nu se crede o persoană deviantă doar că Mary, cea cu care are o relație sexuală fetiș, e o femeie care se droghează și care a fost vândută în sclavie când era mică și care când îi face asta lui John (adică se pișă pe el, senso-stricto) trăiește o anxietate profundă și are de multe ori amintiri traumatice din adolescență. Nimic, niciodată, nu e simplu. John preferă. Mary are o preferință dictată de trauma ei care o ”cheamă” la re-punere în scenă.

Dezbaterea întortocheată a normalității e triată gordian de Biserică în general și preoți în particular. Se taie. Se dă cu spirt. În primul rând că sexul e un păcat (mesaj fals dar pentru cel cu disforie de gen e reconfortant, acum cel puțin toată lumea e dereglată). În al doilea rând e o tentație a diavolului (în loc să fie ceva din interior de acceptat devine o influență xenopată, de fapt altcineva e la butoane) căreia trebuie să îi reziști. Și uite așa transformi un homosexual ușor disforic într-un homosexual abstinent, asexuat în varianta cea mai bună. Sau uite-așa transformi un pedofil care-ar fi venit să vorbească despre asta înainte de vreun viol în cineva care odată și-o dată va scăpa caii în lucernă. În al treilea rând – și e regula, nimeni și nimic nu mă poate convinge că e orice altceva decât o intimidare huliganică din partea bisericii – ameninți blând cu viața veșnică. Iadul. Arsul în flăcări care mai și doare pe deasupra. Hetereosexualii blânzi care fac sex pe întuneric doar în scop creativ, niciodată recreativ se vor veseli pe lumea cealaltă (aparent la fel de asexuat), devianții sexuali vor arde în iadul lor personal. Dar, să ne înțelegem, există liber arbitru. Ai de ales.

Nu, sfinți părinți. Nu prea ai de ales. Alegerea e doar acolo unde oameni vor merge spre unde-i cheamă sufletul. Și dacă admit / și-aș face o notă distinctă pentru altă dată / că pedofilia, zoofilia, necrofilia sunt cazuri care cu greu și-ar putea face loc în discuția naturală, organică despre minoritate sexuală aidoma e corect că LGBT-urile nu sunt devianțe, sunt variante normale. Oameni buni și oameni răi deopotrivă dar nu bolnavi de ceva în mod particular. Credincioși și atei, oameni care își trăiesc vieți private și simt nevoia să le monitorizeze cineva opțiunile sau preferințele. Oameni care merită drepturi egale pentru că le au deja, sunt oameni, nu e nevoie să vină nimeni să li le ia. Asta include dreptul de a avea copii și a-i crește. Dreptul de a avea statut social și comuniune civilă (nu știu dacă neapărat religioasă, e altă discuție). Dreptul de a avea proprietate și succesiune testamentară în cadrul familiei. Dreptul la vieți private și la oportunități, șanse, integrare. Drepturi pe care prin dialog meschin, prin predică medievală, prin minciună sistematică referitor la sursa sufletului și-a sexualității individului, prin instigare la ură și la violență Biserica le fură acestor oameni. Biserică până la urmă finanțată, pari passu, și de fondurile lor (fără ca ei să poată face ceva să redirecționeze acei bani). Biserică până la urmă practicantă a obrazului întors, dragostei de aproape, ce ție nu-ți place altuia nu-i face șamd. O liotă de iertători întru Iisus care în momentul doi te amenință cu eternitatea lor pe care și-o înșusesc ca pe-o jucărie, până la urmă bigoți, homofobi, xenofobi, oameni la nivel de fulgi și catran, furci și topoare până în ziua când vreunul dintre ei se trezește că nici el nu e tocmai hetero, sau copilul lui nu e tocmai drept, sau cumva problema asta devine a lor, nu a ”altora”.

Crima nu a a homosexualului. Nu e trans-sexualului.

Nu.

Crima e a ta, celui care-l persecuți în numele unui bine despre care te pricepi doar să vorbești, nicidecum să-l faci să se întâmple. Pui păcătosul la masă dacă subsemnează la contractul tău dar pe el îl afurisești și-l trimiți unde tu crezi că îi e locul. Mulți dintre oamenii cu care eu am lucrat, și lucrez, nu sunt într-atât tulburați de sexualitatea lor cât de răul pe care li-l fac oamenii dimprejur. Răul pe care îl pățesc în comunitate. Răul pe care îl evită prin camuflaj. Prin rușine. Prin disimulare. Sau – mai rar – prin luptă. Răul pe care unii dintre ei ajung să-l internalizeze și la rându-le să devină apostați, la rându-le homofobi, la rându-le înverșunați pe unul, sau altul.

Biserca poate fi o voce a diviziunii sau poate chema la reconciliere. Biserica poate co-exista cu știința, biserica poate participa la viața comunității și la sănătatea ei. Biserica poate educa. Poate face cultură. Biserica poate păstra o identitate de grup. Câte dintre acestea mai rămân obiective pentru Biserica Ortodoxă Română? Revin la întrebarea mea, cum rămâne cu ultimii 200 de ani? În ce cult al trasului în țeapă se așteaptă să trăim în timp ce micii ortodocși își caută parteneri pe rețele de socializare binecuvântate de BOR? În ce lume religia ajunge prin manuale de geografie și preoția se pronunță cu privire la transmisia sinaptică? Și în ce lume sexul meu și locurile prin care mi-l bag e preocuparea preotului din parohia mea atâta timp cât pentru mine e viață privată?

LGBT nu e despre organe genitale și coit. LGBT e despre dragoste. Dragoste de oameni. Și normalitatea celui care nu caută neapărat să își satisfacă mădularul (sau despicătura, după caz) cât locul lipsă din suflet. Nevoia de-a iubi și de-a fi iubit. De-a găsi o oglindă și-un loc mai fără de singurătate. Și prin asta nu se deosebește cu absolut nimic de heterosexualitate, ”normalitatea” pe care-o trăim. De partea cealaltă, pentru gay sau lesbian sau trans-sexuali, e la fel de ciudat de multe ori să ne vadă, mințile lor nu funcționează pe același calapod. Și totuși noi suntem homofobii, nu ei (de cele mai multe ori). Și totuși agresivitatea e la noi. Mai degrabă de aici aș începe. De la agresivitatea noastră, nu de la sexualitatea lor. LGBT nu e problema lor, e proiecția noastră și propria noastră emoționalitate. Și când Biserica e atât de vocală, și când afurisește cu atâta pasiune te face să te întrebi de ce? De ce e asta o problemă pentru ei?

G