Lup și pradă

Nu-ți imagina că există nici cel mai mic interes pentru ei. E care pe care. Nu încerc să te descurajez. Dimpotrivă.

…

Proverb. Cine are carte are parte. Semnul întrebării. Cine are carte are parte? Răspuns. Dar cine n-are carte? Cine n-are carte are două părți.

…

Mintea mea nu funcționează așa. Mie nu-mi pasă de interesul altora, eu îl am, eu am să îl dau mai departe. Provocarea e să găsesc o cale. Și cuvintele potrivite.

….

Masă cu puțină bere și multe sticle. Pentru ce-a făcut eu l-aș fi condamnat la moarte. Se uita și, în timp ce povestea cum îi dădea cu bâta să danseze mai tare, zâmbea. Îți pare rău pentru ce-ai făcut? Normal că îmi pare rău. Și zâmbea. Zâmbești?

Zâmbesc. Aveam un drum de zece minute către școală. Școala e într-un parc. Formă de U. Zăbrele la parter. În față  – parc. Pe o laterală – loc de colectare a deșeurilor. Maculatură și castane. Înspre alee – o groapă de nisip unde Jenel și-a sucit piciorul și-a trebuit să stea niște luni de zile cu el în ghips. Și un teren de fotbal unde mi-am rupt mâna la încheietură. Gât de lebădă, ne-au învățat mai târziu la ortopedie. Atunci am văzut stele verzi. Ale mele erau galbene. Un gard cu plasă de sârmă cu o gaură în el prin care te puteai strecura. Scurtătură. Din scurtătură, pe lângă copaci cu mierea ursului, stăteau la pândă câinii de la autobază. O stradă de traversat, o corcitură turbată care lătra la mine și numai la mine. O biserică, la vremea aia fără leduri și beculețe. Și flămânda, hudița. Un maidan. O baltă care nu seca niciodată. Dimineața, în timp ce mă îmbrăcam, verificam temperatura cheii pe piept. Pe ușă, numele gravat cu dalta. Și toate căile ocolitoare. Ia-o pe la tramvai, ocolește prima barieră de câini. Fă-o la stânga după poștă, ferește-te de a doua barieră de câini. Aleea din parc era făcută din pătrate printre care creșteau buruieni. Nu te abate din cărare. Ia-o pe sub copaci. Nimerește gaura din gard, nu înainte să verifici dacă e cineva la fotbal. Vezi să nu-ți agăți ghiozdanul de sârmele din gard. Sau uniforma. Sau pantalonii. Șosetele. Pantofii. Vezi să nu-ți agăți sufletul de gard. N-o lua la fugă. Câinii de la autobază simt mișcarea. Ține mâinile în buzunar. Câinii de la autobază miros frica din transpirația palmelor. Și nu te uita în stânga. Nu te uita în dreapta. Nu deschide gura. Tu nu vorbești ca ei. N-ai știut până atunci că oamenii pot vorbi în mai multe feluri. N-ai știut că muzica ta e altfel decât muzica lor. N-ai știut că aici nu e loc de dat bună ziua trecătorilor. N-ai știut că servus e o vorbă din alt tărâm. Că foraibăr se scrie de fapt voreiber. Că oamenii sunt răi. Mai răi decât câinii. După gard, prin scurtătură, începeau lupii.

Akela era șef de haită. Încerc să-mi aduc aminte cum arăta. E curios cum l-a pictat mintea mea de-a lungul timpului. În unele amintiri e doar o pereche de ochi. O pereche de ochi albaștri, cu iriși albaștri, cu scleră albastră, cu pupile în punct, cu pleoape în virgulă, cu gene în semn de întrebare și sprâncene exclamând. Ce-avem noi aici? Prietene, vino încoace, nu fugi, nu-ți facem nimic. Alteori Akela e o gură cu mulți dinți, Incisivi albi. Canini sănătoși. Buze cărnoase, carmin, ușor violacee. Comisură fixă, zâmbet fermecător. De jur împrejur alți prieteni de-ai lui Akela, uniformă și clarobscur în timp ce micul tiran se apropie de mine. Din cauza ta nu puteam să-mi pun ceas la mână, mi-era frică să nu mi-l furi. Din cauza ta nu puteam să port cadoul mamei la gât, mi-era frică să nu mi-l iei. Din cauza ta îmi pulsau tâmplele și-mi sărea inima din piept, pieptul din loc, cheia de la gât mă ardea și mi-era frică să nu mi-o rupi, dacă mi-o luai rămâneam pe străzi, cum puteam să mă mai întorc acasă? Voiam să mă întorc acasă. Acasă la mine, la munte. Acasă la mine în țara mea, departe de mizerie, de mirosul de tomberoane și baligă de om, acasă unde puteam să cutreier munți și să beau apă din râuri. Acasă unde cheia se punea pe poartă. Acasă unde cheia nu se purta la gât. Akela se apropia până-i puteam mirosi respirația, parizerul pe care-l mâncase de dimineață, hormonul care-i creștea în glandă în timp ce-al meu se ascundea în rinichi. Aici e locul nostru. Vezi că dacă te prind pe stradă te omor. Țăranule. Ești un pui de țăran, ai ceva de mâncare la tine? Bani ai? Nu mai știu, Akela. Nu mai știu dacă aveam vreodată bani la mine, la ce mi-ar fi trebuit bani? Știu că aveam cărți, caiete, creioane, stilou. Știu că aveam un penar care se împrăștia pe asfalt. Știu că javrele tale râdeau în timp ce îți țineau isonul. Știu că-mi luam șpițuri în cur. Șpiț e varful piciorului. Din germană, vârf. E și-o rasă de câine. Un pomeranian. Unul mă ținea, ceilalți îmi serveau șpițurile. Fugi acum. Și fugeam. Și mă alergau șpițurile. Până la intrarea în școală. Și a doua zi o luam de la capăt. Hudiță. Bariere de câini. Găuri prin gard. Jungla lui Akela.

În mintea mea, noaptea, mă întrebam de ce? De ce nu dau înapoi? Nu e ca și cum nu mă mai bătusem niciodată. Mă bătusem. Cu bețe. Cu bâte. Cu alți băieți. Dar acolo, dincolo, eram noi contra ei. Acolo, dincolo, nu eram singur. Aici eram singur. Singur printre lupi. Singur cu proverbul că dacă sunt printre lupi nu e musai să urlu ca lupii. Poartă-te frumos. Nu-ți supăra părinții. Aici eram zdrobit de frică. De lașitate. Lașitatea e prima mea amantă. Noapte de noapte s-a culcat cu mine. Zi de zi m-a urmărit pe străzi. Atunci, ca și acum, la ce mi-ar fi folosit cuvintele? Unde mai pui că nu erau șlefuite. Unde mai pui că nu le puteam rosti. Unde mai pui că ochii lui Akela mă țintuiau de nu mi-i mai vedeam pe-ai mei, pe dinăuntru. Doar pe ai lui. Acasă mă uitam, minute în șir, în oglindă. Și-ai mei erau albaștri. Sau poate că erau verzi. Nu, erau verzi. Albaștri erau doar când plângeam. Și-ai mei aveau comisuri cu pleoape în virgulă, cu gene în semn de întrebare și sprâncene exclamând. Dar aveam pupile mari, două găuri negre pe care mi le înfigeam în bec să se facă mici. Cât mai mici. Mă frecam pe mâini să nu-mi mai transpire, îmi răneam ochii să nu mai citească nimeni nimic în ei. Nu mai creșteam o dată. Cărți. Atâtea cărți. Cărți în care m-am pierdut în anii ăia ca să uit de ochi, și de guri, și de dinți. E atât de cuminte – aflau neamurile. Nu, nu s-a înhăitat cu nimeni, e un băiat cuminte, nu umblă pe străzi, ia note bune, noi nu mai știm nimic de el, ia note bune la școală, e un tip responsabil.

De ce m-am făcut medic? De ce m-am făcut psihiatru? Știu oameni care o să-ți dea un răspuns ferm și sincer la întrebarea asta. Ei știu de ce s-au făcut chirurgi, ginecologi, cardiologi, urgentiști. Au, cum se zice, vocație. Eu n-am vocație. Și n-am vrut să mă fac doctor. Am vrut să mă fac jurnalist. Mi-am dorit să scriu din ziua în care m-am pierdut pentru prima oară într-o carte. Doctor m-am făcut pentru că scrisul nu e o meserie, mi s-a spus. Doctor era o meserie mai demnă de inteligența mea. Nu, n-am vrut să salvez vieți. Și nu, nu mi-a păsat niciodată foarte mult de confratele meu om. Mie oamenii, în marele oraș, mi-au făcut numai rău. Pentru mine oamenii au fost mai toți din specia lui Akela. Șpițuri pentru că vorbești altfel. Șpițuri pentru că înveți altfel. Șpițuri pentru că poți. Șpițuri pentru că știi. Șpițuri pentru că ești altfel. Dar doctor m-am făcut. Și în cele din urmă asta m-a salvat. Eu n-am descoperit psihiatria. Psihiatria m-a descoperit pe mine. La început m-a descoperit ca pacient. Un domn în vârstă mi-a spus, într-un cabinet pe strada Paris, că nu sunt nebun. Era un început promițător. O doamnă mi-a spus că sunt un copil frumos. Era pe lângă mănăstirea Cașin, la o mansardă. Într-un apartament, pe lângă fostul restaurant Cina, fumam liber cu Bogdan și îmi aduceam aminte de barba tatălui meu. Cu John am lucrat, odată, despre frica mea de câini. N-am lucrat niciodată cu el despre frica mea de lupi. Cu Peter am lucrat despre frica mea de bătaie. Și din nou câini. Mereu câini. Am avut doi câini. Am primit un câine după un congres. Era un câine lup. Ce ironie. N-ai să știi niciodată ironia, mi-am spus când l-am primit. A fugit pe dealurile Cislăului după ce nu l-am mai putut ține. Al doilea câine a fost Romina. N-ai să știi niciodată ironia, mi-am spus când l-am primit. Un câine pe care-l alintam Romina Power. Un câine cu urechi clăpăuge, crăcănat. Un câine botezat Putere.

Acum două săptămâni mi-a înțepenit spatele într-un scaun, într-un bistro în Cotroceni. Acum două săptămâni am băut mult ceai de iasomie. Acum două săptămâni am fumat mai mult decât de obicei. Acum două săptămâni cineva a început să-mi spună o poveste pe care, în timp, am să o dau mai departe. Nu-ți imagina că există nici cel mai mic interes pentru ei. E care pe care. Nu încerc să te descurajez. Dimpotrivă. E ce mi-a scris de dimineață în timp ce mă pregăteam de povestea pe care, acum, încep să o închei, pentru moment. Trebuie să o închei așa, impromptu, fără ca tu să înțelegi încă despre ce a fost, de fapt. Crezi că ai înțeles? N-ai înțeles nimic. Cine n-are carte? Cine n-are carte are două părți. Akela a dispărut, undeva prin clasa a VII-a. Ai să afli într-o zi de ce. Nu foarte departe. Vezi tu, în cele din urmă mi-am dat seama. Mi-am dat seama de ce m-am făcut psihiatru. De ce m-am făcut medic. Pentru că așa am făcut eu, toată viața, cu barierele pe care le-am întâlnit. Mai întâi le-am ocolit. Apoi le-am dormit în pat cu amanta mea, lașitatea. Apoi le-am transformat în dorință. Meseria mea a fost dorință transformată în scop. Scop transformat în armă. Armă transformată în gând. Nu. Nu aveam să rămân pacient de psihiatrie. Oricât mi-ar fi fost mai ușor să fiu așa, nebun, speriat, zdrobit, nu așa trebuia să se termine. Și nu așa s-a terminat. Așa a început. Nu era începutul sfârșitului, era sfârșitul începutului. Așa mi-am zis când am început să urc înapoi dealul normalității. Și primul eșec, cu un pacient alcoolic, bipolar, sociopat l-am ținut minte și mi-am ascuțit arma pentru toți cei care au urmat după el. După ce-am văzut oameni care s-au sinucis am petrecut ani să învăț cum să lucrez cu oameni care se sinucid. Se forma un model. După ce-am trăit șocul morții iminente a tatălui meu, criza lui de epilepsie, am învățat despre epilepsie și despre cât doare să vezi pe cineva făcând convulsii. Am văzut sute de oameni, de-atunci, care au boala asta. Și multe altele. Dimineața, când mă uit în oglindă, văd doi ochi verzi. Nu sunt albaștri decât atunci când plâng. Încă îmi transpiră palmele. Încă fac pupilele mari cât două lacuri negre mai des decât aș vrea. Încă mi-e frică. Dar nu-mi mai e frică de asta. Îmi doresc asta. Pe mine frica, după 27 de ani, mă face să fiu alert. Să fiu atent. Uite, a mișcat mâna așa. Uite, a zâmbit așa. Uite, în cap anumite cuvinte se coloreză în anumite culori pe care în timp am învățat să le descifrez cum trebuie.

Îmi spun, înainte să lucrez cu oameni a căror percepție e alterată, a căror viață e a lor, nu a mea: Mintea mea nu funcționează așa. Mie nu-mi pasă de interesul altora, eu îl am, eu am să îl dau mai departe. Provocarea e să găsesc o cale. Și cuvintele potrivite. 

Am știut, cumva, în tot timpul care a trecut, că într-o zi am să mă întorc la Akela. Am să mă întorc atunci. Am să îl caut, și am să-l găsesc. Dar nu pe el, pe Akela copilăriei mele. Am să-l găsesc pe cel care e în toți ceilalți. Și, da, e posibil că și acum voi fi singur. Dar nu însingurat. Nu neajutorat. Eu n-am să am cu mine un clarobscur de uniforme și șpițuri. Eu n-am să mai am o cheie de gât. Pentru că știu. Știu unde mi-e casa. Și știu cum să mă întorc la ea. Anii mi-au așezat calea. Și pe calea asta merg. E un drum. Care obligatoriu mă duce acolo. Acolo unde pot cutreiera munții. Unde pot să beau apă din râu. Apă din rău. Apă din răul din om.

Așa începe cea mai lungă poveste pe care am spus-o vreodată.

G