Hera din Eu

Se zice că după ce s-a născut Herakles (Hercule), Zeus și-a dorit să-i ofere fiului lui muritor puteri de olimpian. Pe furiș l-a pus la sânul Herei să sugă. Când s-a trezit, zeița l-a împins pe Alcide (numele de naștere al lui Herakles) de la sân. Dâra de lapte care s-a împrăștiat pe firmament a format Calea Lactee. Gala Galaction. De unde și numele galaxie. Ironic, să spui ”galaxia Calea Lactee” e teribil, teribil de redundant. Dar asta e altă poveste.

Sunt 300 de miliarde de stele în Calea Lactee. Să numeri până la un miliard, potrivit unor calcule simple de aritmetică, îți ia peste 31 de ani. Să numeri 300 de miliarde ți-ar lua aproape un mileniu. Asta dacă îl ai la dispoziție.

Creierul uman are 100 de miliarde de neuroni. Plus minus câțiva. Fiecare neuron stabilește cu celălalt, în medie,   între 10 și 20 mii de sinapse, legături prin care celula nervoasă ”vorbește” cu vecini mai apropiați sau mai îndepărtați. În consecință, creierul uman are de 30 până la 60 de mii de ori mai multe sinapse decât sunt stele în Gala Galaction. Unele sunt acolo de când te naști și până mori. Altele sunt mai tinere, vlăstare ale neurogenezei în zone ale nevraxului care sunt mai predispuse la uzură (lobul temporal, spre exemplu, unde sunt procesate emoțional informații în timp real). Legăturile dintre ele au devenit, nu de mult, ținta unui proiect cu adevărat fantasmagoric.

Ce-ar fi dacă, s-au întrebat niște oameni complet lunatici, am obține o hartă a legăturilor dintre celulele nervoase? Cum ar arăta? Păi ar arăta cam așa:

I se spune conectom. Conectomul e suma tuturor conexiunilor din creierul unui om la fel cum genomul e suma tuturor genelor din codul genetic al unui indivd. Muzica minții noastre stă pe un portativ. Portativul e conectomul. Într-un editorial din 2012, sir Francis Collins, același nebun care a coordonat și The Human Genome Project (HGP) scrie despre HCP (The Human Connectome Project):

” Te-ai întrebat vreodată ce te face pe tine să fii tu? Funcție de persoana pe care o întrebi, poti fi mai multe răspunsuri, dar probabil că în zilele noastre specialiștii de top în neuroștiințe îți vor răspunde – ești conectomul tău”.

Editorialul e numit (ce frumoasă trimitere la Muzica Ainurilor a lui Tolkien): Simfonia din Creierul Tău.

Departe de a fi un ghem de mațe, creierul uman conține veritabile magistrale de comunicare între diferite arii care suportă un grid, o matrice de perpendicularitate în care fibrele conexante între celule sunt de cele mai multe ori perpendiculare, într-un contact intim sprijinit pe o infrastructură de celule gliale. Rolul lor abia începe să fie dezvăluit în ceea ce a ajuns să se numească ”teoria sinapsei tripartite”. În varianta tradițională calea de comunicare dintre două celule nervoase era desenată ca a) buton presinaptic, b) fantă sinaptică și c) buton post-sinaptic. O cale duală, cu A, neuronul emițător și B, neuronul receptor. În sinapsa tripartită apare și C) matricea glială în care are loc legătura și care influențează, modulează, nuanțează mesajul electro-chimic propagat în direcția receptorului.

Uluirea cercetătorului care privește de la distanță structura creierului uman este următoarea: deși, tehnic, fiecare creier uman e genom, neurom, sinaptom, conectom în cele din urmă nu ai să ai vreodată două conectoame identice. Șansa a două conectoame identice, foarte rudimentar calculată, e de 1 din 1.000.000.000.000.000. Asta dacă e să iei numărul de sinapse din creierul uman ca etalon în sinapsă bipartită. Dacă e să iei creierul în model de sinapsă tripartită șansa mai scade cu un ordin de mărime de trei. Adică de ridicol de puțin.

Dar e suficient să spui, precum Francis Collins, că omul, în identitatea lui, este de fapt conectomul lui? Francis Collins, printre altele, este și un adept al design-ului inteligent, unul dintre oponenții educați, intelectuali ai evoluționismului în ce privește conștiința umană. Din punctul lui de vedere dacă vom înțelege cablajul creierului uman vom ajunge la degetul lui Dumnezeu, acel loc din mintea umană unde ar avea loc ”scânteia” unificatoare a tuturor lucrurilor, dovada palpabilă că Eu-ul din individ, reflexia Sinelui atât înlăuntru, cât și înafară, e mai mult decât o emergentă a unui organ. Organul, pentru Collins, e suportul hardware pentru soft-ul divin, sufletul omului simbiont la hardware de care se apropie, cu care se confundă dar care nu e niciodată una cu același. Oricât de pragmatic pare titlul lui din editorialul de pe site-ul Institutului Național de Sănătate american (NIH), el trebuie citit în cheie adecvată: de-ar fi un conectom ca al lui Beethoven, ar fi totuși nevoie de Beethoven să scrie simfonia a V-a. De unde argumentul de Dumnezeu derivat din cercetare empirică.

Dar Francis Collins se înșeală. Simfonia a V-a a lui Beethoven nu e relevantă pentru Beethoven ca unul care a scris-o. Simfonia a V-a a lui Beethoven e relevantă pentru suma tuturor conectoamelor care au poziționat-o unde e, în Everestul umanității. E posibil, la un moment dat, ca și cu orice altă secvență informațională, că un fragment de produs al creativității omului va întâlni o convergență în atât de multe minți încât va reflecta acel domeniu partajat din conștiința colectivă a tuturor minților active la un moment dat, atemporal, încât să rămână, să îndure, să își ocupe, egoist, locul în tot ce înseamnă efortul, complet orb, al genei să se reproducă în memă și al memei să se reproducă în cult. Collins și cei ca el trebuie să răspundă realității că, dacă vorbim de conectom uman, trebuie că un astfel de conectom, în atemporalitatea lui, a fost la fel și în vremuri biblice și va rămâne, dacă e să nu facă pe undeva un salt calitativ către un altceva, un super-conectom, la fel în interiorul speciației prin echilibru punctuat așa cum o descrie Stephen Jay GOuld. Tot ce a făcut Beethoven a fost să condensese un sumum de minte care îi precede și care îi va urma. Ceea ce ridică o posibilitate insidioasă, că există un Beethoven în fiecare conectom. Și totuși realitatea nu confirmă asta, majoritatea minților umane nu ating vreodată Everestul. Majoritatea rămân veșnic la bază, la rudiment, la cazma și rudiță. Blueprint-ul genetic al indivizilor conține în sine degenerare și fragilitate. Oamenii nu se nasc egali. Design-ul, din punctul ăsta de vedere, nu e deloc inteligent. E pur hazard, dansul cromozomilor și forțe fizico-chimice care atrag histonă de histonă, bază azotată de bază azotată, grupare metil de grupare metil. Felul în care un embrion se dezvoltă în uterul mamei e, mai departe, impactat de atât de mulți factori hazardici încât nașterea, dincolo de-a fi, macroscopic, ”creația” unei vieți noi nu e altceva decât produsul strict evoluționar al unei competiții pe resurse și adaptare prin selecție naturală. Înainte de-a fi un conectom, omul e genom și sinaptom, inclusiv un – studii recente au demonstrat – un ”traumatom”, marca genetică și epigenetică a memoriei traumatice a generațiilor anterioare. Trăind, vorba lui Leibniz, în cea mai bună dintre lumi, de fapt unica în care ne-am născut, fiecare dintre noi e acela, din inumerat alții, care s-a născut acolo unde-ar fi putut muri. Nimeni nu va ști câți Beethoven au murit, avortați antural, pentru că în ziua aia a avut loc, haphazardic, o explozie solară sau o treaptă a fost alunecoasă și mama s-a împiedicat pe scări. Nimeni nu va ști în cel fel lipsa acidului folic în sarcină sau infecția cu virus rujeolos contribuie la saltul, sau decăderea, unui produs de concepție. Minunea incipientă a vieții e remarcabil de evidentă la gemeni monovitelini, spre exemplu, unde aceștia împărtășesc, la origine, genom, sinaptom și traumatom dar vor dezvolta conectoame diferite. Și nu pentru că vor avea experiențe inițiale diferite ci pentru că unul e Joe și celălalt Jerry. Și chiar dacă ar fi amândoi Joe sau Jerry, așa cum au demonstrat-o pe rând Chalmers, Dennett și alții, pentru că nu sunt zombies filosofici ar fi conștienți că nu sunt una și aceeași persoană pentru că, pentru fiecare, Eu-l, Sine-le, e conținut înăuntru și nu înafară și oricât de similă ar fi omonimia dintre experiențele lor vine un moment când lumina soarelui pică diferit pe Joe 1, versus Joe2, și Joe2 își dă seama că nu se uită la el într-o oglindă invizibilă. Creierul are celule speciale pentru recunoașterea imaginii de sine dezvoltate cu dificultate de-a lungul evurilor și care nu sunt specifice omului, deși – în mod hazardic – la om au cuplat cel mai bine cu hardware-ul. Există informații că și delfinii posedă o recunoaștere de sine (în mod complet avantgardist Remus Cernea, în memorie recentă, a propus să fie recunoscuți de umanitate ca ”cetățeni”, o sugestie pentru unii hazlie dar deloc lipsită de fundament). Teorie a minții au și stăncuțele, și elefanții, funcție de școala de biologie comparativă din care faci parte și câinii șamd. Omul nu e conectom. Omul e saltul calitativ născut din conectom și produsul informațional al fiecărui conectom e unic și irepetabil nu pentru că e Beethoven sau Ghazali, băiat somalez născut în Mogadisciu, ci pentru că deîndată ce e separat de Eu-l alter-ului, al Părintelui, devine autonom și se auto-construiește. Abilitatea conștiinței de-a se auto-construi presupune că viruși informaționali agață de ”cer” conștiința omului și-o ridică prin tras de proprii carâmbi ai cizmelor mintale. Eul e o desăvârșire a propunerii Eu-lui de-a se auto-desăvârși, Joe1 poate ajunge conștient de Joe și umanitatea lui în timp ce Joe2, același conectom, același genom, rămâne în marasmul primitivismului. Există o parte din Eu care e înregistrat din toate contactele sinaptice culturale. Există, ca și în creier, o sinapsă tripartită comunitară care spune că un nou Adam conectomic, acel al trilioanelea miliardulea care se întâmplă că va avea aceeași amprentă genetică și sinaptică a primului ipotetic, nu va putea fi altceva decât un altfel de Adam pentru că va avea alt traumatom. Astfel că, în modul cel mai rezonabil cu putiință, poți propune că doar al doilea om a fost om, în timp ce primul a avut doar o conștiință limitată de lumea în care funcționează cu conectomul lui ”de nouă generație”.

Pentru că, în cele din urmă, mintea unui om e inconturnabil dependentă de mintea altui om pentru a se auto-susține. Iar în absență va disocia, fiecare Robinson va avea nevoie de un Vineri, fiecare Smeagol va avea un Gollum. Eu nu există fără Tu, Ei, Ele. Și veritabilul prag de cunoaștere a umanității nu va fi vreodată despre cum sunt legate firele într-un creier ci cum creiere diferite, în calote craniene diferite, la o distanță uneori de veacuri, evuri, milenii se pot stimula unele pe altele. Piramide, obeliscuri, cărți, manuscrise, religii (da, religii), literatura universală, suma tuturor lucrurilor păstrate de umanitate de când umanitatea a centralizat o informație despre Sine, toate plăsmuiesc azi conectoame care, fără acea sumă a Eu-rilor care-au câștigat permanență, n-ar fi ceea ce sunt și nu vor fi devenit ce devin. Fractalic, suntem toți elemente informaționale ale unui Mega-conectom.

Pretenția că acest Mega-conectom e Dumnezeu e falsă. Pentru că în cele din urmă Dumnezeu e un produs cartezian. Dumnezeu prin reprezentarea lui propune că există un mecanic de locomotivă în interiorul locomotivei. Or nici unul dintre neuronii mei nu are amprenta unic irepetabilă, ștampila ”neuron marca GD”. Nici unul dintre neuronii mei nu e copilul meu. Nici unul dintre neuronii mei nu renaște și nu învie alți neuroni morți, să le zicem neuroni Lazăr. In urbi et orbi presupune că Mega-conectomul ar fi trebuit să se protejeze, cumva, de gâtuitura Toba, de arderea Romei, de Inchiziție, de distrugerea bibliotecii din Alexandria, din prigoana nazistă a tot ce-a însemnat cultură interbelică. Stupid și gângav umanitatea în totalitatea ei a funcționat, și va funcționa darwinian pentru că, deși facem parte din același mega-agregat cultural, mintea fiecăruia dintre noi e blestemată să fie, momentan, doar un Eu care se leagă prin fire nevăzute la un Tu, un El, o Ea și escaladează dealul improbabil al conștiinței de sine în măsura gradelor de libertate. Unde grade de libertate sunt numite ”liber arbitru” doar pentru considerente sociale. Unicul loc al libertății e mintea omului unde, de fapt, cogniție superioară înseamnă cenzură și selecție structurată a gândurilor. Unde libertate ar însemna psihoză și dezintegrare.

Propunerea că psihoza e o tulburare a conectomului e corectă, trebuie spus finalmente dar oricât de corect ar fi un astfel de adevăr el nu poate fi decât în conjuncție cu contextul în care va fi funcționat conectomul respectiv. Izolat de ceilalți, orice conectom sucombă în psihoză și dezintegrare. Ce crează un om sunt toți oamenii dimprejur care-l sculptează, braț pe braț, îmbrățișare pe îmbrățișare. Schizofrenia unuia nu e rana pe conectom a celuilalt.

Astfel că tot ce avem suntem unii pe alții. Hera din Eu e laptele cosmic primit de la părinții mei, de la oameni cu care m-am întâlnit și ieri, cu care mă întâlnesc și azi și mă voi întâlni și mâine. Alții trăiesc prin mine, voi trăi prin alții mult după ce nu mai sunt. Asta e viața mea de după moarte și nu-mi trebuie un Ordin care să-mi spună asta. În mine e tot. În mine e nimicul.

G

 

Eu si crizele existentiale. Un moment cand mastile cad.

http://www.romanialibera.ro/multimedia-video/psihologul-gabriel-diaconu-despre-crizele-existentiale-239291.html

Sunetul muzicii

Vad constiinta ca pe-o simfonie. La inceput e doar un tipat.Un sunet, putin modulat. Toate instrumentele sunt acolo dar canta putine armonice, e putin loc de improvizatie, e zgomot, vuiet, foame, e somn, e durere. Apoi frica. Apoi bucurie. Apoi furie. Culorile sunetelor se amesteca intr-o suita din ce in ce mai impresionanta, una care reverbereaza intr-o lume ale carei colturi, ale carei ziduri reflecta muzica sufletului unui om si intoarce ecoul catre Sine, Eu, Sum. Suntem, la inceput, legiune, tornade care stau simbiotic legate de muzica altora, o variatiune la tema universala si-apoi, incet, cantam muzica noastra, devenim un Eu.

Intreb diversi oameni despre marimea constiintei lor. Putini inteleg de fapt intrebarea. Pentru unii constiinta e de fapt axa morala. “A avea constiinta” inseamna pentru ei sa ai compasiune, sa fii bland, sa nu faci rau altuia. “I-a dictat constiinta”, sau “n-a putut trece peste constiinta”. Dar s-ar insela, constiinta nu sta in separarea binelui de rau sau mai bine zis nu “doar” acolo. Altii ar spune ca isi simt constiinta pentru ca sunt “liberi” sa faca ce vor. Dar sunt ei cu adevarat liberi? Si-ar mai fi posibila o constiinta intr-o lume veritabil libera? Caci libertatea e neindoielnic frumoasa ca ideal, dar daca-o duci la limita ei de absolutie constati ca tot castelul de carti se distruge. Legile fizicii constrang; legile fizicii obliga, corpul nostru e o aglomerare de inchisori elegant concepute, spatii finite arhitectonice, unitati de elita care vibreaza la unison, milioane si milioane de milioane de clone care fac munci despre care nu vor spune vreodata ca s-au saturat, ca au obosit, ca e sclavie, ca pleaca in vacanta. Nu exista vacanta pentru buricele degetelor mele fara sa existe Eu, fara sa exista muzica unui Eu.

Ce inseamna boala intr-o paradigma muzicala a constiintei? Evident exista boli care lasa constiinta intacta, si cu atat mai rau pentru ea caci ea insasi devine reflexiva de sine; exista altele care ataca insasi fibra ei intima, informationala; si-apoi exista boli care duc la saracirea constiintei prin distrugerea platformei materiale pe care sta sprijinita. Din ce o fi facuta? Si cum de ramane aparent indemna, ba se mai si dezvolta in contextul unei morti lente, dar controlate a creierului? Alegoria “un neuron = o unitate de constiinta” e falsa, pe de alta parte daca pierzi anumite populatii specifice de neuroni constiinta resimte asta. Stim ca exista locusuri relativ specifice, o harta cerebrala pentru functii pe care noi le definim, parte a Eu-ului. Inclusiv Eu-l, asa cum e el, pare a fi infipt intr-un circuit relativ stabil, nu e “pretutindeni si nicaieri”. Nu exista dirijor, exista un Ouroboros, o mana care deseneaza o mana care deseneaza. Escher. Problemele ridicate de psihiatrie in chestiunea constiintei sunt imense. Self-ul fragmentat al schizofrenicului e doar unul sau mai multi? Halucinatiile, vocile care converseaza intre ele si pe care pacientul nu le mai recunoaste ca fiind ale “lui”, si care origineaza clar in sistemul meso-cortico-limbic, sunt ele marca unui “Eu” stricat? Dar Phineas Gage si-a sa schimbare durabila de personalitate dupa ce-o bara de metal i-a trecut prin lobii frontali? De ce nu i s-a mutat Eu-l, asa cum era el, in alta parte? Pe de alta parte, pacienta mea C., care a ramas fara lobi frontali intr-un teribil accident de circulatie, de ce-a ramas “tot” C? Ar fi trebuit sa fie si ea tot un Phineas, si nu e.

Incercand sa-i inteleg pe Hofstadter si pe Dennett, oameni care probabil raman in istorie ca asasinii reci, lucizi ai teatrului cartezian, ma lovesc intuitiv insa de-o problema de model. De-o parte se afla DID, sau Dissociative Identity Disorder, sau Tulburare de Identitate de tip Disociativ. De cealalta se afla doua sindroame surori numite si paramnezii de reduplicare. Capgras si Fregoli. Si undeva deasupra lor o iluzie nihilsta denumita dupa marele alienist Cotard.  Le-am intalnit pe cele din urma, n-am avut inca placerea sa tratez un DID.

Deci, admitand ca nu exista un locus specific unde sta, lafaind, E-ul, si admitand ca notiunea este un “somethingness” iluzoriu care apare dintr-un “nothingness”, adica din nimic rasari Eu-l, si mai apoi luand in considerare realitatea lui Phineas cel cu ranga in craniu, dar si al pacientei mele C care are o constiinta intacta fara lobi frontali, ma lovesc de Capgras. In Capgras pacientul are convingerea deliranta, dar pe-un camp lucid de constiinta (carele este intacta) ca persoanele cunoscute sunt de fapt sosiile “adevaratelor” constiinte. Ceva in muzica nu se pune “cap la cap”, cel mai simplu mi-e sa explic asta prin playback. Muzica e acolo, se “aude” (sic!) in boxe dar nu e live. Metafora nu e intamplatoare caci in Capgras aceeasi persoana, cu aceeasi voce, cu aceeasi mimica daca e ascunsa dupa un ecran si vorbeste la telefon, de exemplu, cu pacientul ideea deliranta dispare. Deci iaca-ta ca figura, fizionomia umana joaca un rol quasi-cartezian! Dennett, pe undeva, vorbeste de exemplul Dorian Grey dar aici nu am loc sa elaborez pe tema asta. Continuand, in iluzia Fregoli persoane straine, pe care individul nu le-a mai vazut niciodata, sunt asemuite unor cunostinte cu care de obicei pacientul este ruda sau foarte bun prieten. Aceasta “falsa recunoastere” nu e doar o aproximatie, este cat se poate de adevarata si, din nou, raspunde la testul ecranului mat.

Locusul morfologic responsabil pentru cele descrise de mine mai sus se gaseste intre lobul temporal si lobul frontal, intre girus cinguli si girus supra-marginal, intr-o arie specifica omului pentru ca este singura care ne separa de cimpanzei, de exemplu, rudele noastre cele mai apropiate cu care impartasim mai la nord de 95% material genetic. Eu-l nu e ubicuu, morfologic vorbind, “Eu” e acolo si nu in alta parte. Daca creierul e o orchestra aria supra-marginala e dirijorul si probabil cel mai aproape de notiunea de “creier din locomotiva” de care scriam mai demult se gaseste aici. Un accident, o ciudatenie pana la urma, motivul pentru care, admitand ca omul este auto-reflexiv, in gandirea lui Hofstadter, suntem singuri in Univers, un Univers gol de inteligenta superioara. De ce?

Singurul mod prin care teoria asupra dezvoltarii Constiintei din “masini informationale” sta in picioare este daca oricare dintre aceste masini, luate separat, sunt irationale sau lipsite de constiinta. Un gir supramarginal nu e 1/2 constiinta (omul avand doi). Un neuron nu e o trilionime de constiinta. Un neuron egal zero constiinta. Si-atunci, daca omul egal 7 miliarde de constiinte, si nu exista granite, si nu exista motiv sa credem ca nu suntem agregati la un circuit mult mai vast al vietii (fara constiinta, deci zero constiinta), simpla noastra existenta, logic, contrazice existenta unei constiinte superioare. Dat fiind omul Creatorul nu poate fi decat un non-sens, o imposibilitate. Creatorul exista doar in momentul in care noi, ca specie, disparem din model, din ecuatia unei Constiinte superioare care sa includa soareci, si iepuri, si gaste migratoare.

Universul are muzica lui. Apele, aidoma. Siruri peste siruri de oranduiri matematice sonore populeaza spatii pe care aranjarea mea ciudata de simboluri decriptabile de mintea ta, cel ce citeste, nu o poate subsuma cu precizie. E o intindere pentru care, stim sigur, exista un numar suficient de mare care-i da nume, la infinit. Mintea mea spera in granite acolo unde stie ca nu exista asa cum imi vad pielea si-mi imaginez ca intre ea, si aer, exista o bariera (si de fapt nu e). Granita Universului e in Heisenberg, si in principiul sau al incertitudinii, probabil, si chiar si-acolo fizicienii se vor grabi sa spuna ca mai e ceva de scormonit, si de povestit. Precum in cer, asa si pe pamant.

Si mai e ceva. “Eu” exista pentru ca existi tu. Celulele respective, neuronii oglinda dintre lobii frontal si temporal vibreaza la unison cu lumea vie. Vezi maimuta, fa ca maimuta, si maimutele au neuroni similari dar nu isi pot “imagina” o maimuta care sa-si imagineze o maimuta. Or eu, computational, pot sa-mi imaginez intreg Universul pana intr-acolo incat sa-l reinventez demiurgic, si sa povestesc despre el si sa-i spun “El”, si sa-l cheme intr-un fel si sa-l modelez, antropomorfic dupa fiinta mea. Si viata, si moartea, sunt ale mele si suferinta, si iertarea, si ura si impacarea si razboiul si pacea, toate conceptele nobile care circumscriu un Eu, o nota perfecta muzicala, aceeasi pentru toti, irepetabila totusi.

G

Supa zilei

Ma aflu, zilele acestea, sub influenta puternica a lui Doug Hofstadter si-a sa “I am a strange loop” de care vorbeam in urma cu cateva luni. The Hof propune, extrem de convingator, un model explicativ de aparitie a constiintei superioare, una capabila sa devina auto-critica, adica reflexiva, constienta de sine (in engleza “sentient”) dar si salienta in timp. Lucrurile n-ar fi foarte tulburatoare daca Doug n-ar ridica urmatoarea problema care, recunosc, a reusit sa-mi infiga un ic in propriu-mi sistem de gandire. In poate cel mai greu capitol al cartii domnia sa povesteste de moartea timpurie a sotiei. Sunt incluse mail-uri schimbate cu Dan Dennett in care Hofstadter isi pune problema calitatii unei constiinte de-a fi o entitate informationala care ar putea sa supravietuiasca, sa “ramana” pe formatul hardware al unei alte persoane.

Subiectul a fost explorat in literatura de n ori, de la doppelganger-ul lui Dostoievski la Frankenstein-ul lui Marry Shelley, la Metamorfoza lui Kafka si-asa mai departe. O monstruozitate, s-ar parea, si totusi ce posibilitate uluitoare. E-ul (I’ness-ul, ca sa folosim termenul propus de Hofstadter) e un virion replicativ cu o proprietate, exista in formatul sau originar doar in corpul gazda. Eu e “eu” doar in creierul “meu”. In creierul tau “eu” e “cineva”, un nume; rareori noi cand vorbim de noi zicem numele noastre. Poate doar la telefon sa ne referim la noi la persoana  a 3-a, alo X aici, in rest “eu” e eu si se subantelege ca eu subsumeaza toate subcomponentele de la nucleotide la celule la tesuturi la organe la sisteme la functii integrative nenumite cum ar fi POSA. O clasa intreaga de concepte fuzzy cum ar fi dorinte, aspiratii, idealuri, placeri, preferinte politice, afinitati muzicale, reguli morale sunt totusi “eu” si in acelasi timp non-eu. Nemo sum, eterna contradictie a existentei imposibile care-l innebuneste pe Polifem.

In fata mortalitatii sale individul traieste o criza a identitatii. Unii ar zice ca de-aici vine nevoia de religie, de arborizatie creativa pe-un plan simbolic, godelian, a pamantului de-aici unde individul sa apara, recreat dar cumva idealizat, mai bun, si de data asta vesnic. Dar raiul ca si toate fatetele sale de expresie, toate cele 4300 feluri de descriere a Divinului, exista ca parazit etern al unui creier uman. Nu cred, vreodata, ca prin vreun accident un om ar putea sa ajunga in raiul cainilor, sau viceversa. Exista un rai al plantelor? Merita sa te intrebi. Si cand se intalnesc in raiul lor, vorbesc plantele de felul in care au murit? Pe mine m-a fiert, pe mine m-a taiat bucati, pe mine m-a copt.

Cat din stra-stra-stra-bunicul meu rezida, la nivel de constiinta, in mine? Cat dau mai departe in copilul meu? Cumva Hofstadter intuieste, in IASL, ca astfel de intrebari nu se pot rezolva in multimea numerelor intregi desi probabil ca exista astfel de numere “interesante” care sa codifice raspunsuri la intrebari imposibile. Ereditatea mendeliana, de exemplu, comporta matematica simpla a genelor dominante. Am jumi-juma gene de la parinti, sfert-sfert ori doi de la bunici, si-asa mai departe. Gandul buclucas face ca, daca am suficiente generatii, cantitatea unica, indivizibila, atomica, la limita qualica de constiinta pastrata de la individ tinde la zero si dincolo de ea ajungem din nou la Godel, adica exista un punct de la care eu nu mai contin nimic din stra-stra-stra…..-stra-bunicul meu.

Ma gandesc ca o astfel de teama antica impinge pe masa intreaga noastra munca de furnica de consemnare a istoriei, fie ea si stramba; de mitologizare a diverselor leagane de geneza sociala si culturala; de observare a ritualului de moarte, si inviere, si nu neaparat in trup cat in spirit. Spiritul, sa sustinem, e continut in constiinta care este mai mare sau egala decat dansul. Constiinta are la randu-i o componenta unica, irepetabila, ireplicabila oricat de mare ar fi la un moment dat masa constiintelor, deci oricat de mult timp ar trece consider ca sansele sunt quasi nule, chiar de’s diferite de zero, sa mai apara un Eu care, mai mult, sa scrie despre Supa Zilei.

In cele din urma suntem condamnati la singuratatea propriului nostru vortex. Creiere atat de similare, povesti de viata uneori atat de apropiate, destine atat de ingemanate incat Hofstadter sa propuna ca parti din noi subzista, la o granulatie mai aspra, ce-i drept, in altcineva, si totusi singuri. Mintile mari gandesc la fel, spune proverbul, dar proverbul minte. Si tu, si eu, stim binele si raul, si il diferentiem uneori folosind acelasi algoritm de gandire, dar asta nu inseamna ca avem aceeasi minte. Ne purtam, poate, ca figmenti ai unei mega-constiinte planetare, cine stie, dar totusi nu devreme ce noi insine, bucati, suntem reflexivi la propria-ne fiinta. Nu suntem zombies cum sunt nucleii nostri bazali, sau neuronii nostri, sau mitocondriile noastre sau ribozomii nostri. Nu. Suntem noi. Acest “noi” este incodat semantic si simbolic in felul de-a ne purta printr-un mediu pe care-l influentam, cuantic, si-l umplem de “I-ness”, de Eu uneori cu aceeasi agresivitate cu care cineva ar scrie, cum am vazut acum in Korfu, pe tabla unui sertar: “Sofia a fost aici in 2003. A fost super”.

G

Intelepciune, destelepciune

N-am inteles niciodata ce inseamna sa fii intelept. In majoritatea culturilor atributul este preorgativul obisnuit varstnicului, a omului “trecut prin viata” si care inca nu s-a dementializat prea mult incat sa bata campii. Mai rar intelepciunea este sinonima, dar nu pe de-a intregul, cu eruditia, anume daca ti-ai tocit intens coatele prin diverse biblioteci, daca ai aspirat o cantitate critica de praf de acarieni, si mai ales daca folosesti informatia acumulata intr-un fel adecvat situatiilor care ti se prezinta, iar asta rezulta cumva intr-un lysis al impasului, atunci la trasul liniei ai actionat intelept. Un intelept, nota bene, nu e obligatoriu sa actioneze cu intelepciune, la fel cum si cei mai dezaferentati indivizi au momente de mare insight. Acest cuvant, “insight”, e un adaus relativ recent la concept, anume ca intelepciune presupune si ca ai patruns cumva “miezul” real al problemei, ca vezi dincolo de premise sau forma si ai ajuns la mecanism, la motivul repetitiv poate, si ca prin asta esti in posesiunea, poate, a acelui distilat, acelui elixir care ar putea sa explice si alte situatii diverse construite insa pe aceeasi platforma.

Luna aceasta, nu mica mi-a fost mirarea, Archives of General Psychiatry, jurnalul cu cel mai mare factor de impact in psihiatrie pe continentul american, publica un articol despre neurobiologia intelepciunii. Nu-l discut aici decat poate cel mult ca leit-motiv, sincer am ramas putin dezamagit in sinea-mi de platitudinile vehiculate si mai ales solutia stearpa aleasa de modelare a intelepciunii pe criterii functional imagistice aceleasi ca in multe alte domenii de cercetare. Folosesc insa la randu-mi oportunitatea de a “fura” un pic din initiativa lor ca sa brodez o scurta dizertatie despre patologia intelepciunii. Da, cred ca exista o patologie a intelepciunii si, ca un corolar, nu rareori intelepciunea poate fi patologica sau indicativa a unei patologii insuficient explorate.

In primul rand trebuie sa observam, din start, ca nu exista intelepciune fara abilitatea de a reflecta reprezentari secundare ale lumii in care traim. Nu ma refer doar la capacitatea de a mima mediul inconjurator, sau de a interactiona de-o maniera heuristica, oportunista, cu habitatul modificat ca sa favorizeze supravietuirea, ma refer la o teorie despre mecanism, despre pozitia ta ca individ in acest mecanism si abilitatea de a-l transcende. In linii mari s-a vorbit despre aceasta teorie ca fiind o “teorie a mintii” sau – in termeni filosofici lasati cadou de la Descartes incoace – un “teatru cartezian” in care se petrece, in animatie a constiintei, trecerea universului. Prin asta, vai noua, plasam intelepciunea eminamente in sfera umanista si o separam ireversibil de competenta, pe care poate o au toate organismele vii. E o observatie interesanta, si putem sa o facem fara un preambul, ca intelepciune atemporala e un non-sens, in termeni naturali sau supra-naturali, tocmai pentru ca se stabileste pe criterii de prezenta, si scientsa, finite. Nu e un “dat”, ci un “castigat”, un produs de metabolism.

Meeks si Jeste rezuma trei mari atribute “corticale” ale intelepciunii: reglare emotionala, abilitatea de a lua decizii si de a relativiza valori. In fapt e o aceeasi marie cu alta palarie lansata acum multi ani de Dan Goleman, si – cum scriam acum ceva ani in urma – Becker si Posner, anume ca inteleptul este un bun fabricant de viitor. Cauza si efect. Nu trebuie sa spargi ulciorul ca sa verifici proverbul. Cand in Roma, poarta-te ca romanii…si-asa mai departe. Ce-i drept e drept, multe specii care impartasesc omului abilitatea de a grega social, si de a avea comportamente indreptate spre comunitate si, mai mult decat orice, de a dovedi altruism social, vor da dovada de aceste trei ingrediente mai putin poate “relativizarea valorilor”. Suricatele, de exemplu, sau delfinii, sau in mai putina masura sepiile. Natura cu siguranta nu a pus intelepciunea in bratele lui Adam, ca pe tavanul Capelei Sixtine, si descurca-te, Ioane! Iata cum putem postula, fara prea mare risc, cum ca intelepciunea este un fenomen dimensional, altfel spus relativ la un “ceva”. Intelepciunea, carevasazica, nu e un varf, ci o panta desi, trebuie observat, nu o panta lina si nu obligatoriu raportata la o linie de orizont catre o “culme”. Vorbim adeseori de “culmea intelepciunii”. Ea nu exista si din acest al doilea argument (primul fiind cel temporal, si de finitudine a prezentei, si stiintei) deriva si aceea ca intelepciunea comporta o oarecare plasticitate. Neuroplasticitate. Psihoplasticitate. Mai simplu spus, intelepciunea se comporta in anumite momente ca un simbiont care cauta sa se organizeze si sa se reprezinte pe canoane care urmaresc acelasi criteriu al parsimoniei pe care il regasim in toata arhitectura universului. Una la mana ca se conserva tot, nimic nu se risipeste. Doi la mana ca procesul este unul care tinde la economie de energie si cheltuieli minime de mentenanta.

Darwinistul clasic va privi intelepciunea ca un bun “trick” pe care specia si l-a insusit pentru maxim de sanse de supravietuire in dauna “neinteleptilor”, “desteleptilor”. Aici, putem sa comentam ca macaraua evolutionara pe care o reprezinta intelepciunea nu este decat, maximum maximorum, suma cunostintelor deja acumulate. Asadar, un bun intelept nu poate fi, in natura, decat acela care poseda, manevreaza, si modeleaza intr-un cadru de referinta existent cunostinte pre-existente. Vizionarizmul, imaginatia creativa si acea “nebunie” frumoasa a inventatorului n-au nimic a face cu intelepciunea. Degeaba a spus Edison ca progresul e 10% inspiratie si 90% transpiratie, degeaba a sugerat apoi Lenin ca “invatati, invatati si iar invatati” pe baza dictonului latin odios repetitio mater studiorum est, nicaieri ascensiunea de specie nu depinde in vreun fel de intelepciune, un ingredient important dar nicidecum suficient decat poate cel mult pentru extinctie si intarzierea ei. Ascensiunea este cel mult un accident norocos prin care se rezolva un impas, un dezechilibru intre hrana, si hranitor, intre continut si continator.

Cum sa imaginam, asadar, abaterea de la normal a intelepciunii sau poate mai intai ar trebui sa ne intrebam daca asa ceva e posibil, sau cu adevarat realizabil? Cata vreme intelepciunea e un proces finit, cu cap si coada, cata vreme reprezinta o suma a cunostintelor colective asumata, si accesata, oportunist, cata vreme realizeaza o redundanta si apoi cliveaza parsimonios “marginile” pana n-a mai ramas decat mecanismul, cum poate deveni intelepciunea patologica?

Revin la primul sine-qua-non, adica prezenta intelepciunii intr-o lume a reprezentarilor secundare. Autistul, de exemplu, este de multe ori un teribil intelept. Este un teribil intelept care nu are nici reglare emotionala, nici o foarte buna relativizare a valorilor. Dimpotriva, autistul contine motorul de intelepciune fara sa existe un continator. Simon Baron Cohen, de exemplu, dar si altii sustin ca autistii au un defect major de mentalizare, de “teorie a mintii”. Consider aici ca aceasta apreciere preteaza la multe confuzii si ma intorc aici la articolul lui Meeks & Jeste din Archives de luna aceasta. Toata literatura privind neurobiologia constiintei este ciumata de dihotomia intre “minte” si “creier”. O lume a reprezentarilor secundare capata proportii metafizice si, atentie, m-am ferit sa folosesc termenul dincolo de perniciosul “insight” pentru ca in discutia referitoare la intelepciune nu (mai) putem sa pacatuim, si in 2009, prin cartezianism. Mintea este creier, intelepciunea este creier. Asadar orice patologie de creier impacteaza, de-o maniera sau alta, intelepciunea. Paradoxul hiperfunctiei din Phenomenon, de exemplu, precum si toate diatribele referitoare la “cat din creier ne folosim oare, sau oare cat si-a folosit Einstein, sau cat isi foloseste Bill Gates” nu rezolva prima premisa, aceea a felului in care functioneaza masinaria si mai ales de ce functioneaza masinaria. Dennett discuta pe larg implicatiile intentionalitatii si raportului la axa verticala (nevoia de simetrie) ca primi miscatori ai intelepciunii, si prin asta raspunde partial la intrebare in Consciousness Explained si – partial – in Darwin’s Dangerous Idea. El invoca de asemenea postulatul Leibniz despre “cea mai buna dintre lumi”, anume ca in cele din urma intelepciunea, ca particularizare a constiintei, sunt invingatorii unui turnir din care nu vom cunoaste vreodata invinsii. E un echilibru extrem de fragil, si in timp ce scriu asta mi-aduc aminte de cugetarile lui Ramachandran privind pacientii lui sinestetici, ale caror conexiuni particulare cerebrale in zona girului fusiform facilitateaza asimilarea mai multor simturi intr-unul, de exemplu gust si culoare, miros si sunet si-asa mai departe. Intelepciunea este, putem sa recunoastem, o sinestezie. Durerea dureros de dulce a lui Eminescu e doar un exemplu de sinestetic, si o proba de intelepciune. Sa auzi asta insa de la un copil cu sindrom Williams e – pe de alta parte – un teribil soc mai ales cand acestia au un IQ mult sub medie.

O patologie a intelepciunii poate fi inteleasa doar in contextul conectivitatii sociale si intr-o teorie a sistemelor. Pentru individ simpla posesie de cunostinte, si chiar de mecanism, nu e utila si oricare aplicabilitate a ei nu va putea sa fie recunoscuta drept patologica. Insemneaza, notez pe margine in timp ce remarcam aceste lucruri, ca Robinson Crusoe n-a avut nevoie sa fie intelept ca sa supravietuiasca pe insula, ci a avut nevoie de Vineri. Ca dimensiune, patologia intelepciunii poate fi recunoscuta drept supra-regulata, sau sub-regulata. In anumite sindroame de lob frontal (cu un caz specific al tumorilor maligne de lob frontal) dizinhibitia cognitiva, comportamentala, dar si bizareriile de gandire care uneori frapeaza prin locvacitatea lor fac atingere la ceea ce Meeks si Jeste numesc “reglare emotionala”. Pe de alta parte, incapsularea delirului anumitor schizofreni urmareste o traiectorie impenetrabila de plauzibilitate si natura centripeta a ratiunii care tinde catre argument.  Afectul si reglarea limbica a afectului, aici, nu sunt decat culorile sinestetice care incurajeaza, faciliteaza anumite “victorii” in turnirul ideilor astfel incat principiul hedonic, biologic vorbind, va coupa demersul cognitiv.

Nu in ultimul rand, in cazul veritabilului psihopat, patologia de intelepciune acestuia este una de natura calitativa. Psihopatul intelege lumea pe care si-o asuma, si si-o aliniaza. E foarte posibil ca un exces de intelepciune transforma individul intr-un psihopatoid, prin aceea ca-l rupe de imperfectiunea semenilor sai si – ma gandesc aici la Socrate – il va transforma ulterior intr-un bautor de cucuta. Imersiunea in proces, si e un avertisment de model, nu va putea duce decat la nebunie si la intreruperea unei buni functionari si asta pentru ca functionam, si existam ca sistem oarecum in pofida bunului nostru simt ca indivizi. Nu exista bun simt cand tata leu mananca puii mamei leu ca aceasta sa intre imediat in calduri si sa produca noi pui, dar este lucrul intelept de facut. Nu exista bun simt in dogma Malthusiana, si in darwinismul social, dar in anumite cercuri se practica intelepciunea modelului de rezolvare a dilemelor prin conflict (solutia alexandrina). Foarte posibil ca doar in pragul extinctiei vom realiza, ca specie, valoarea imediat superioara de intelepciune care sa constitue o norma inafara patologiei. Pana atunci singura intrebare vis-a-vis de intelepciune, care ramane pe masa poate partial reglata aici, si acum, este …ce este de fapt intelepciunea pentru noi, creierul?

G.