Iubiți și câinii vagabonzi?

Domnule ministru Bănicioiu,

O spun, și nu e prima oară când o spun, că mi-ați depășit așteptările când ați fost propus, și-ați preluat, Ministerul Sănătății. E foarte posibil că așteptările mele erau mici, n-am să zic nule, după piruetele predecesorilor dumneavoastră. Fie speranța cât de mică, tot palpită în inima unui tâmpit idealist. Care refuză scârba în timp ce, quasi-săptămânal, un confrate – în cazul meu fie de breaslă fie de presă – îi mărturisește că nu mai poate în, și cu, România. Că i s-a luat. Că trăiește la două secunde de luatul câmpilor. Într-o zi bună e Kafka. Într-o zi proastă e Kafka și mizerie.

Mizeria nu e dată de sărăcie, deși ai zice că din sărăcie se naște. Mizeria e dată de sărăcia cu duhul. Și dacă spui asta încă n-ai spus tot. Sărăcia cu duhul promite veșnicia sufletului prin unele chilii. Mizeria, domnule ministru Bănicioiu, e garantă 100% în România de sărăcia cu reavoință. Veți fi fost unul dintre acei politicieni care a invocat, că doar nu-i greu să remarci, că există Sărăcie cu literă mare, în Sănătatea românească. Tot cu literă mare.

Am aflat de povestea copiilor de la Băbeni de curând, de la o colegă jurnalist. Cu câteva zile înainte o colegă de-a mea, un pedo-psihiatru încăpățânat și probabil la fel de tâmpit/ idealist ca și mine îmi trimisese să mă uit peste noile norme de îngrijire în sănătate mintală, publicate pe website-ul Ministerului Sănătății sub semnătura doamnei doctor Botezat – Antonescu. Mă iertați, doamnă doctor Botezat. Mă ierți, dragă prietenă. Mă iertați, domnule ministru Bănicioiu. Cred că suntem toți, până la ultimul, niște tâmpiți de idealuri. Eu, cel puțin, mă auto-declar. Pentru că cel puțin așa pot să continui să zâmbesc, să lucrez, să sper. Mi-am făcut deja obiceiul să răspund la întrebarea unor ziariști ”ce părere aveți despre…” cu banalul ”păi ce părere să am doamnă/ domnule, mă râd că m-am săturat să mă plâng”. Și sună bine, are o anumită muzicalitate, veți admite poate, mai ales că închide discuția. Când nu mai poți de-atâta plâns, singura opțiune care-ți rămâne e umorul.

Dar, vedeți dumneavoastră domnule Bănicioiu, când am aflat de ancheta de la Băbeni săptămâna trecută nici măcar asta nu mi-a mai rămas. Ce îi mai rămâne unui tâmpit idealist când nici măcar să se râdă nu poate? Soluția mea, în ultimii 20 de ani, a fost să scriu. Să scriu pentru alți tâmpiți ca și mine, și poate pentru alți câțiva neatinși de morbul îndobitocirii. Spre exemplu, dumneavoastră. Am constatat că epistolatul prinde bine la populație, sper că rândurile mele vă găsesc în clipe de liniște și fericire.

Pentru că la Băbeni nu există liniște.

Nu există fericire.

Există mulți copii. Mulți dintre ei primesc tratament psihiatric pentru diverse probleme. Care un retard mintal. Care niște tulburări de comportament. Care efuzivul ”ADHD”. Ați zice că primesc tot felul de medicamente? V-ați înșela. Pentru puzderia de diagnostice, la Băbeni, se recomandă două feluri de medicamente. Unul e un neuroleptic – risperidona. Celălalt e un medicament antidepresiv care stimulează – atomoxetina (Strattera). Risperidona generică e destul de ieftină, nu chiar ca braga dar pe acolo. Atomoxetina, în schimb, e scumpă de bubuie. E o tichie de mărgăritar.

Domnule ministru, știu că e complicat. E complicat să balansezi bugete, să emiți acte normative, să redresezi droașca nebunilor. Și cu vorbe nu se face nimeni bine. Faptele, în mod notabil în România lipsesc. Nu toate. Găsești fapte de corupție. Fapte de criminalitate. Fapte de furt. Bani care dispar în borduri, autostrăzi și semne de circulație. În mod spectaculos, dar mai ales spre surprindere mea, nici un ban nu dispare la Băbeni. Nu vei găsi nici o conspirație a hoților care să schimbe stilul de viață al unui purcoi de copii aflați în grija, ce ironic, a Statului. Care Stat se declară de acord, prin DSP-ul Județean Vâlcea, ca niște minori, domnule ministru, să fie tratați prin Dumnezeu-știe-ce consimțământ informat, (și mai ales semnat de către cine?) de către un medic psihiatru care merge acolo doar când e chemat.

Asta când nu sunt contenționați.

Asta când nu sunt legați de pat.

Asta când nu sunt bătuți.

Asta când nu sunt folosite cearșafuri pentru imobilizarea lor.

Asta când nu sunt abrutizați de tot, toate și toți.

Domnule ministru, iubiți și câinii vagabonzi?

Dar copiii, domnule ministru? Pe copii, pe copii îi iubiți?

Eu da. Am un copil acasă. E un copil frumos, se joacă seara cu trenulețele lui Thomas, le știe pe de rost numele, proprietățile, numărul de pistoane, povestea, prietenii și dușmanii, cântecele și poeziile. Lumea copilului meu, mă gândesc de multe ori, e populată de prieteni și trenulețe. Câți copii de la Băbeni au jucării? Câți copii de la Băbeni au prieteni? Și are, vreunul dintre prietenii lor, voce? O voce care să strige până hăt, la depărtare, la București despre nedreptatea pe care-o trăiesc? Despre pușcăria existenței lor, despre nenorocirea căreia i-au fost predați sclavi fără să fi fost, de fapt, opțiunea lor, și de multe ori nici măcar a părinților lor?

Vreau să vă aduc în fața ochilor normele propuse de doamna doctor Botezat și colegii, privind îngrijirea pacienților minori, care necesită contenționare (articolul 15)

Art. 15. – În cazul copiilor internaţi într-un spital/ structură de psihiatrie, contenţia va fi aplicată în caz de potenţial de autoagresivitate/heteroagresivitate, astfel:

a) pentru copiii cu greutate sub 25 kg: se va folosi cearceaful – se înfaşă copilul şi se imobilizează de pat;

b) pentru copiii cu greutate sub 50 kg: se vor folosi manşete ajustabile din piele pentru mâini şi picioare în cazul în care copilul se loveşte cu genunchii;

c) pentru copiii cu greutate mai mare de 50 kg: se vor folosi manşete ajustabile din piele pentru mâini şi picioare în cazul în care copilul se loveşte cu genunchii şi curele late pentru torace şi genunchi.

N-au auzit asistentele de la Băbeni de minunile ăstea. La Băbeni copiii sunt legați de pat pentru tot felul de motive, sub pretextul că ”există o lege” care permite asta. Ce să faci cu oamenii ăia? Să-i dai afară? Credeți că se grăbește cineva să le ia locul pe banii de mizerie pe care-i primesc? Bani de mizerie, condiții de mizerie, oameni mizerabil care vor face lucruri mizerabile.

Se fac doi ani de când m-am gândit, după o polemică particulară cu o doamnă manager de spital care-mi explica ea cum sunt hrăniți pacienții arondați spitalului dânsei, să o invit la masă la cantina spitalului. Ea și cu mine.

Domnule ministru Bănicioiu, nu vreți să ne luăm o scurtă vacanță? Să mergem să dormim un week-end la Băbeni? Dumneavoastră și cu mine. Un medic psihiatru și un ministru. Ce știre-am face. Nu știu dumneavoatră, dar de multe ori eu resimt nevoia unei scurte vacanțe. Am auzit că Râmnicu Vâlcea e o zonă respectabilă. Aer curat. Pădure. Oameni liniștiți. Putem vorbi cu cei de la Centrul de Plasament de-acolo. Sigur ne vor găsi unul-două paturi. Poate sunt mai mici, așa ca de copii, dar sigur o să fie loc și de noi. Hai să dormim și noi acolo, domnule Bănicioiu. Hai să mâncăm și noi la masa lor, domnule ministru. Hai să luăm și noi, măcar o dată, de curiozitate, niște Rispen și niște Strattera. Șansele sunt că avem la fel de multă nevoie de ele ca mulți dintre copiii de la Băbeni.

Nu ne mai facem bine odată. Dar nici n-o să ne facem bine atâta timp cât stăm cu nasul în hârtii, în birocrație, în patetismele politicului. Când omul la costum se pogoară printre vagabonzii lumii, instinctiv pune o mână la gură. Nu la ochi. Pune mâna la gură ca să-și stăpânească reacția de vomă. Dar și de șoc. De spaimă. De incredulitate. Pentru că mintea-i spune că așa ceva nu se poate. Ba se poate, domnule Bănicioiu. Se poate, și se poate în timp ce, fortuit or ba, dumneavoastră ați ajuns să cârmiți velierul Sănătății. Nu vă invidiez. E o sarcină grea. Dar și o sarcină nobilă. Nu e vorba de cât de puțini bani sunt. Pentru că doar par puțini. Devin puțini când cumperi Strattera de 400 de mii de lei pe lună ca să faci fișa de vânzări unei companii farmaceutice, când nimeni nu găsește ceva greșit în asta, când oamenii varsă lacrimi la câini vagabonzi în timp ce droghează copii.

Deci, ce ziceți?

Programul meu e flexibil.

G

Din linie până în linie

Ca firul de păr. Așa îi spunea învățătoarea surorii mele. Era frustrant. Devenise un fel de mantră în familie. Sora mea era stângace și la propriu și la figurat. Stângace într-o lume unde copiii stângaci erau puși cu mâna stângă la spate și obligați să învețe să scrie cu mâna dreaptă pentru că nu reprezentau norma. Stângace pentru că nu-i ieșeau nenorocitele ălea de bețișoare, bastonașe și liniuțe cu mâna non-dominantă. Stângace pentru că, obsesiv, învățătoarea îi corecta copios, cu roșu, foile de caligrafie. Stângace pentru că nu-i ieșea perfect cum își dorea doamna învățătoare, un reputat pedagog de școală veche. Stângace pentru că, ei bine, așa era ea și era bine că e așa. M-am întrebat de mii de ori despre intransigența educatorilor, a părinților, oare există un rost pentru ea și de ce nu putem accepta diversitatea copiilor pentru ce e ea? De ce trebuie să tragem toți din linie până în linie, ca firul de păr?

Timp pe repede înainte la o discuție ieri. Mama și tata nu mi-au impus nimic niciodată, îmi spune. Eu n-am știut ce e aia ”trebuie”. Am știut doar ce e ”bine”. Omul care spune asta a avut succes în viață. Nu i-a plăcut foarte mult școala, nu a văzut în ea o provocare. A fost chiar un fel de bagabonțel, ai putea spune, dar din curiozitatea lui au ieșit minuni. Azi are o afacere prosperă dar s-a împiedicat de-o buturugă. A dat de o situație în care, pe la spate, oamenii s-au obligat la niște condiții inacceptabile și, implicit, l-au obligat pe el. Și mesajul a fost ”trebuie să faci asta până la data de”. Și nu se putea la data de. Și omul meu a intrat în panică. Ironia face că de mii de ori, înainte, fără trebuie înainte, a rezolvat în buza timpului crize complexe care țin de business-ul lui. Îmi spune ”înțeleg că trebuie dar nu pot să sufăr asta”. Realizezi că, pe undeva, cineva cândva a hotărât că obligația e anatema.

Ar trebui să-l scoatem pe ”trebuie” din vocabular?

Ce lume ciudată ar fi. Nu trebuie să te îmbraci, nu trebuie să mănânci, nu trebuie să respecți semnele de circulație, nu trebuie să fii la ora exactă la servici sau la școală, nu trebuie să te porți adecvat într-un grup de oameni (scârbosul ”colectiv” din vocabularul nostru…colectiv), nu trebuie să faci nimic din ce faci.

Ecou personal.

Fiul meu în drum spre grădiniță: ”eu nu am să fiu prieten cu copiii ăia!”…”și n-am să mă joc cu ei”…”am să stau cu spatele la ei și o să vină mămica să mă ia”. Eu, la volan, îi spun că dacă el așa vrea, e liber să facă asta. ”Nu vreau la grădiniță!” – protestează el vehement. ”Nu ai de ales, toți copiii de vârsta ta merg la grădiniță” (minimă minciună albă). ”De ce merg toți copiii la grădiniță?” (întrebare încuitoare). ”Pentru că așa trebuie, tati, când copiii se fac destul de mari merg la grădiniță să învețe tot felul de lucruri și că să cunoască alți copii și să se împrietenească cu ei” (minimă minciună albă). De fapt toată miza e cine obligă pe cine ce, și către ce rezultat.

De ce trebuie să cadă merele din copac? De ce trebuie să meargă soarele la culcare? De ce trebuie să faci orice trebuie să faci? Și răspunsul corect e că sunt lucruri rânduite, constante universale și în răspuns la ele noi, oamenii, am rafinat la rându-ne aranjamente sociale care să minimalizeze șansa că o să ne scoatem ochiii, o să ne omorâm pentru teritoriu, o să luăm devreme ghioaga din cuier și o să ne facem dreptate cu ghioaga. E un troc social, dăm comunității o parte din noi și delegăm comunității o parte din responsabilitatea supraviețuirii. În marea noastră termitieră ne ferim elitrele să nu ne călcăm mereu pe bătături. La fel cum arde soarele bate vântul pică ploaia, într-o relativă ordine, la fel și noi ne ordonăm. Stabilim punți, stabilim ierarhie, stabilim inegalitate socială, descoperim că unii oameni sunt buni la ceva iar alții sunt buni la altceva și, ei bine, unii oameni nu sunt buni la mare lucru. Și nici măcar pe ei nu-i scutim de lucrurile pe care trebuie să le facă fiind mediocri la asta.

În extrema rămâne totuși tirania lui ”trebuie”, unde rămâne prea puțin loc pentru liber arbitru și protest, dizidență și creativitate. Sunt pe lumea asta sisteme de gândire care, ca orice sistem de gândire, cer cunoaștere înainte de-a fi respinse. Religia e un astfel de domeniu. Spanacul e altul (pentru mine cel puțin). Nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că ”trebuie” să mănânc spanac după ce am fost obligat să îl mănânc. Nimeni și nimic, în același timp, nu o să mă oblige să tac după ce-a trebuit să tac. Prezența lui ”trebuie” e obligatorie dar nu suverană. Ca să-l respingi, se cere însă, să-l fi cunoscut întrucâtva de timpuriu.

Și aici trag linia de separație. De teama fobică a plăsmuirii în palme a unui caracter uman constituit sunt oameni care-și vor proiecta propriile fantezii ale anihilării în copiii pe care-i cresc și pe care-i educă. Trebuie rănește. Trebuie distruge. Trebuie trebuie distrus. Ei sunt frecvent aceia care au fost supuși contradicției și absurdului. Ei au trebuit să facă lucruri pe care nu le-au înțeles sau care erau de neînțeles deopotrivă sau, la timpi diferiți, au trebuit să facă lucruri pe care apoi n-au mai trebuit să le facă sau să facă exact opusul pentru că cineva, în instabilitatea lui, a schimbat de pe o zi pe alta ca într-o Țară a Minunilor dementă regulile de circulație sau dimensiunile peisajului. Trebuie să mănânci tot! (de ce? de fapt trebuie să mânânci cât ți-e foame să mănânci). Trebuie să taci când vorbesc eu! (de ce nu putem să tăcem împreună sau să vorbim împreună?). Trebuie să asculți! (mă poate de fapt controla oricine dacă nu vreau/ nu pot/ nu-mi vine să ascult?).

Uneori trebuie pentru că e bine, alteori e bine pentru că trebuie. Utilitate și context/ consecințe. Și până ajung acolo oamenii se vor poticni, vor cere instrucțiuni, informații, vor cere (da, e important de observat) pedeapsă și recompensă, amendă și medalii, uneori vor elicita oricare dintre ele în drumul de-a desluși sensurile unice de pe autostrada propriei existențe. Și la fiecare pas ființa tânără va trage de frânghia logicii să vadă unde e punctul de rupere. Fascinația e ce se întâmplă dacă se rupe, lecția e că sunt frânghii de rupt și frânghii de împletit, de ombilicul părintelui într-o zi de desparți și de omul pe care-l iubești ajungi să te legi cu frânghii într-un dans hipnotic al genei și nimic dintre cele de mai sus nu are neapărat o funcție de ”bine” cât o funcție de ”trebuie” în ea, deși uneori sunt amândouă colo, braț la braț, intuitiv. Până și miticul Creator a trebuit să-și spună că e bine ce face înainte să fi făcut bine ceea ce trebuie. Și nu o singură dată, când lucrurile au luat-o razna a trebuit să șteargă și să o ia de la capăt.

Dar rândurile mele nu sunt despre Creația cosmogonică ci despre ce se întâmplă în mintea unui om mic pe drum de desăvârșire. Și cum tu, părinte, educator, instructor vei introduce coerciția ca element firesc în viața sufletului ăla jilav pe care-l sufli cu duh. Unde începi, unde termini, unde te oprești din opreliști și unde începi să pui pari pentru garduri?

Păi.

Greșelile sunt obligatorii. Trebuie să existe. Înainte să fie bine trebuie că va fi rău. Trebuie că bățul ăla nu va fi din linie până în linie, ca firul de păr. Trebuie că mersul va fi crăcănat și ataxic înainte să poți fugi. Trebuie că ”gogoașă” va suna mai întâi ”dodoașă” înainte să palatizezi anumite consoane, și trebuie că cineva îți va repeta, până e bine, că termenul corect e ”gogoașă” nu ”dodoașă”. În cât timp înveți diferența? Ei bine, la începutul vieții în cât timp îți ia. Copiii învață să vorbească de la 1 la 4 ani, unii mai devreme alții mai târziu. Copiii merg de pe la 8 luni dar uneori mersul poate să apară și mai târziu, până pe la 18 luni. Mai târziu-rile din ecuație sunt indicative pentru ceea ce noi, oamenii moderni, numim ”întârziere în dezvoltare”. Semn că pierde plutonul. Semn că trebuie făcut ceva. Dar cumva uităm pe drum, după o anumită vârstă, că există o curbă de învățare care, veșnic diversă, face că unii vor trebui mai mult înainte să trebuiască mai bine și că timpul, însuși, nu e o stringență. Da vei face problema aia de mai multe ori înainte să știi să o rezolvi și poate le o va face mai repede dar tu cânți mai bine, sau memorezi poezii mai bine. Și poate că îți și plac mai mult unele sau altele și poate că te revolți că de ce trebuie să știu matematică sau să scriu și să citesc și sincer n-am un răspuns elegant la asta înafară de faptul că, la fel ca și hainele de pe tine, îți trebuie să le fi minim stăpânit ca să te descurci printre semeni.

Și copilul rezistă. Se împotrivește. Uită. Face prostii. Greșește litere sau cifre. Ți-arată că nu vrea să crească. Furia pe care o simți e furia lui, încleștarea autorității redefinește relația dintre învățăcel și cel ce-l invață. Și se așteaptă că ai să-l împingi, se așteaptă că ai să-l cerți, și e curios cam până unde merge cearta. Învață valori prin tine, important e să rămâi onest și cu tine, și cu el.

Fiul meu întreabă ”de ce trebuie să mergi la servici?” ”Ca să câștig bani, tati, dacă nu merg la servici nu câștig bani și murim de foame” (mică minciună albă) ”Păi și îți dau eu bani” – zice el. ”Păi și ție cine îți dă bani că tu abia mergi la grădiniță” ”Mami!” – găsește el soluția salvatoare. ”Și lui mami cine îi dă bani?” ”Tataie!”. ”Și lui tataie?”…și tot așa. Și îți dai seama de fapt că problema nu e că eu merg la servici ci că putem să trișăm la jocul responsabilității dacă altcineva și-o asumă pentru că decât să mergi mai bine ești cărat, și dacă nu poți mai bine poate altcineva în locul tău. Să crești nu vine natural când o furnică duce în spate un grăunte jumătate. ”Pune-ți rucsacul în spinare”. ”De ce?” ”Pentru că toți își cară rucsacul lor, uite eu mi-l car pe al meu” ”Și mami?” ”Și mami”. ”Tati vezi că ți-ai uitat rucsacul tău, de ce nu ți-l iei?” (Evrika!)

Nu urmează că poți. Urmează că trebuie să poți cât poți și ține de tine. Cazi și ridică-te. Șterge și ia-o de la capăt. Hai să facem din nou. De ce uiți? De ce nu ții minte?

Pentru că m-am obișnuit că tu o faci. M-am obișnuit că tu rezolvi. M-am obișnuit că tu mă ții de mână și nu-mi dai drumul niciodată. Dar ușor frânghia se destramă și mi-e frică. Mi-e frică să mă descurc fără tine. Mi-e frică să fac lucruri singur(ă).

”Tati noi nu te lăsăm la grădiniță de tot, venim să te luăm mereu”. ”Când?”. ”La ora 4”. Habar n-are el ce înseamnă ora 4. ”Am să-ți arăt pe ceas, uite vezi cifra 4?”. ”Da”. ”Când limba mică ajunge la 4 venim să te luăm, vrei un ceas fermecat?”. ”Da, dar să fie vernil”. Și i-am cumpărat ceas vernil să se uite când e ora 4. Toată lumea are ceas, toți știm când e timpul îndeplinirii promisiunilor. Trebuie e o promisiune îndeplinită, o profeție îndeplinită de fapt. Trebuie e o speranță renăscută dacă îl folosești corect, o predicție cu rată de succes suficientă în intervalul de încredere.

Sora mea nu scrie din linie până în linie, ca firul de păr și mănâncă din lingura ținută cu stânga, dar scrie cu dreapta. Eu am picat un bacalaureat la matematică și fac statistică matematică avansată. Nu țin minte nume ci figuri, nu cuvinte ci imagini, nu întârzii dar uneori da, nu mănânc spanac dar uneori îl înghit dacă e pierdut printr-o samosas, respect regulile de circulație dar uneori le încalc, mă port frumos cu oamenii dar uneori nu, și mi-e loc de mai bine și îmi spun că binele trebuie câtă vreme e loc de mai bine până nu se mai poate mai bine de-atât. Și un pic după aia.

Și când oamenii vin și-mi povestesc de oameni care s-au purtat urât cu ei mă gândesc cu voce tare dacă doar atât au putut, și dacă ar fi putut mai bine îmi zic și zic că ar fi trebuit să facă acel efort, pentru că totul pică înapoi în logica de-a gândi către minimul numitor comun. Nu doar unul trebuie. Toți trebuie după puterile lor, după știința și educația lor. Și unde oamenii nu au știut mai bine trebuie să îl caute și să îl ceară. De fapt educația nu e despre performanța de-a fi memorat și desăvârșit gesturi, ci e strictul obicei de-a întreba, cerceta și pretinde de la adevăr să vină în formă constituită, nu doar pe fragmente și buchisit. Și ca orice obicei se exercită și rafinează de la silabisit la pronunțat fluent. Și ca orice obicei cere răbdare în practica lui.

Deci dacă tu crești un copil și te necăjește că nu crește suficient de repede, că nu învață suficient de bine, că nu a ținut minte poezia aia după trei repetări sau problema aia după cinci ore, adu-ți aminte că tot ce ai de făcut e să rezolvi cu tine dacă știi, de fapt, cum trebuie să fie. Și să rezolvi bine problema pentru că altfel înseamnă că trișezi, împingi bolovanul propriilor tale proiecții și supoziții asupra unei alte minți. Primul trebuie e la tine, nu la el. Lasă loc de greșeală și la el și la tine, dar mai degrabă loc pentru un interval de încredere în care încredrea poate să crească. Răsplătește ce e făcut bun, critică onest ce poate fi făcut mai bine, muște prinzi și cu miere și cu un plici (unii oameni am auzit că prind mai multe muște cu miere). Și fă ce trebuie (sic!) să faci deîndată ce ai stabilit că ai toate datele. Fă ce știi, în sufletul tău, că e bine. Dacă lucrurile sunt rezolvate cele două instanțe vor fi una și aceeași. Și dacă nu sunt oprește-te și întreabă-te, unde e problema de fapt, în logică sau în suflet? Și apoi, dacă mă întrebi pe mine, mergi cu sufletul. Din motive logice au murit 99% din înaintașii tăi, pe sufletul altora alții au trăit.

Tot ce am scris mai sus e din preafrumoasa lume a normalității, un fel de loc luminat, loc cu verdeață, în care nu există patologie a gândirii, concentrării sau memoriei. Adică mă refer la majoritatea copiilor și la majoritatea părinților. Despre bolile unora, sau altora, n-ar fi avut sens să vorbesc aici. Trebuie că e bine să vorbesc odată. Dar nu acum. Nu aici.

G

Culorile razboiului

Luca sta cu mine pe covor. Are ochi migdalati, de un gri tulburator. Un copil cuminte, breton. In spatele lui pe canapea mamica si taticul. Au insistat sa vina sa il vad. Taticul e pacient vechi. Mamica e pacient nou. Luca e un baietel cum sunt toti baieteii, serios, poate prea serios, si care daca vei avea curiozitatea sa te uiti la mainile lui periodic isi strange foarte, foarte tare pumnii pana i se albesc incheieturile. Mi-e tare drag de el desi l-am vazut acum 5 minute. Exista astfel de copii, de fapt exista astfel de oameni care te cheama la drag, e un imperativ pentru ei, o urgenta, sa primeasca reconfortarea. Privirea lui Luca e atenta, vorbeste in propozitii scurte dar corecte. Nu exista onomatopee. Nu exista gesturi gratuite.

Luca sta cu mine pe covor. Ce faci Luca? Bine. Mergi la scoal? Da, sunt a intaia. Si iti place de doamna? Da, doamna e bine. E o papusa Barbie, exclama din spate mamica dintr-o data. Remarca trece pe deasupra noastra, stiam eu de ce nu ne-am pus pe scaune sau canapele, daca noi suntem jos, si parintii lui sus, o parte din mintea lor va trece, ca norii, pe deasupra mintilor noastre si vom putea sta de vorba. Ca o mie de alte dati mana mea se face deget si, in timp ce ma uit la Luca, ii fac semn mamei sa taca din gura. Si mana lui Luca se linisteste, si pumnul in culorile toamnei si-ale iernii se linisteste si el. Spune Luca tu stai la casa sau la bloc? La casa. Si ai o casa mare? Foarte mare. Si vecini? Si vecini. Sunt copii la tine pe strada? Da, sunt doi copii, unul e mai mare si unul mai mic decat mine. Si va jucati impreuna? Da, ne jucam. Si va mai si certati? Da, din cand in cand.

Luca vrei sa desenam?

Vreau.

Uite vreau sa ii desenezi pe mami, pe tati, si pe tine.

Luca deseneaza. Incepe cu mami. Ii face conturul parului, seamana cu acoperisul unei case. Apoi ii face fata rotunda, apoi gura cu doua buze, ochii goi, doua margele, apoi mainile cu 5 degete la o mana, apoi picioarele cu botosi. Urmeaza tata care e mai mic decat mama, incepe cu conturul barbiei dar brusc se opreste si sterge cu guma in timp ce continuam discutia.

De ce se cearta copiii, Luca? Pentru ca nu se inteleg intre ei. Si ce fac copiii cand se cearta? Tipa unii la altii, se bat, de-astea. Luca vreau si eu sa desenez, e okay cu tine Da.

Ii desenez figuri de oameni care rad, care plang, care sunt tristi, care se uita incruntat, care tipa, care nu spun nimic, sunt inexpresive, care rad agresiv, cu dinti, care rad cu pofta. Luca e un baietel foarte empatic, nu rateaza nici o emotie, pentru varsta lui le stie pe toate si incep sa inteleg de ce mi-e drag. Luca e un mic psiholog. Luca e un mic psiholog care deunazi a scos dintr-un sertar un cutit de bucatarie si i-a spus mamei ca o omoara, dupa care s-a trantit pe jos si a inceput sa urle vreme de minute in sir. Hai sa ne intoarcem la desenat, Luca.

Il deseneaza si pe tata. Figura rotunda, par scurt. Mainile sunt facute dintr-o singura linie cu 5 degete. Picioarele in aceiasi botosi. Tata e singur, nu se tine cu mama de mana. Apoi incepe sa se faca si pe el. Incepe cu un contur rotund si brusc se opreste si sterge cu guma. Luca spune-mi e bine ca oamenii sa se certe? Nu, raspunde Luca trist, descurajat. Mie imi plac oamenii care se cearta, dintr-o data incep si el se uita la mine cu ochii mari, gri, uluit. Imi plac oamenii care se cearta pentru ca imi plac oamenii care se impaca, Luca. Nu intelege. Tu cand ce-ai certat ultima oara, Luca? Se gandeste, isi musca buza, pumnul ia din nou forma anotimpurilor, acum 3 zile. Vrei sa vorbim despre ce s-a intamplat?

Liniste.

Mamica imi spune ca v-ati certat. Da, spune Luca. Iti mai aduci aminte cum arata fata lui mami cand ati inceput sa va certati? – si ii intind desenul cu figuri umane. Imi arata cu degetul o figura trista. Si tu cum erai, Luca? Mana, mesmeric, merge catre fata incruntata, furioasa. Si ce s-a intamplat dupa aia? Mama s-a enervat foarte tare pentru ca eu am gresit. Si ce-ai facut? Am fugit si dupa aia ne-am certat si ne-am impacat. Luca, eu stiu o poveste unde mama a inceput sa dea in tine. Da, zice el, asa fac oamenii uneori.

Uneori oamenii merg la razboi, zic eu. Da, oamenii merg la razboi. La razboi cu sabii, cu armura si cu scut, Luca, nu? Da. Vrei sa desenam? Vreau, raspunde usurat si iau alta foaie de hartie. Imi aduc aminte de squiggle-ul lui Winnicott dar nu-mi foloseste ce facea Don, in momentul asta am nevoie de mine, de jazz, zic hai sa facem un desen impreuna, hai sa desenam cu culorile razboiului, vrei? Luca strange un pumn mic, rotund, eu spun uite hai sa ne alegem fiecare o culoare a razboiului tu pe care o vrei? Negru, zice el si ia un creion negru. Bine, zic eu, eu am sa fiu albastru. Hai sa desenam.

Razboiul meu incepe asa, zic, si fac o mazgalitura mica pe foaie.

Si razboiul meu incepe asa.  – zice Luca si face si el o mazgalitura mica pe foaie.

Si-apoi razboiul meu face asa – zic – si fac o mazgalitura mai mare pe partea mea de foaie.

Si-apoi razboiul meu face asa – zice Luca – si face si el o mazgalitura pe partea lui de foaie.

Dupa care razboiul meu face asa, – zic – si manjesc toata foaia cu albastru inclusiv parti din desenul lui.

Si eu fac asa, se bucura Luca si mazgaleste si el pe partea mea.

Dupa care eu fac asa, zic, si frec tare tare foaia cu creionul meu albastru.

Dupa care eu fac asa, zice, si freaca si el cu un pic de curaj foaia.

Dupa care eu frec tare tare tare de tot, zic eu, si aproape ca rup creionul pe foaie.

Dupa care Luca freaca tare tare tare si eu zic mai tare, Luca, mai tare si Luca freaca foarte tare pana cand se rupe foaia sub pix. Si se opreste.

Razboaiele distrug. Da. Dar e bine cand se termina, zic, pentru ca dupa aia oamenii pot sa isi dea mana, ii spun lui Luca si ii intind mana. Hai noroc, Luca. Dam noroc. Luca spune da, e bine pentru ca dupa aia oamenii pot sa ramana prieteni; si deseneaza o figura zambitoare, si eu fac si eu o figura zambitoare.

va continua…

Tata pa?

A devenit un cutit in piept primit in fiecare dimineata. Tata pa? Se uita la mine, zambind, ma simt ca un caine ca plec, e inca 10 dar stiu ca urmeaza 12 ore in care n-am sa-l vad, si-apoi cand il vad e seara, si ziua lui a trecut, s-a  bucurat cu buni si cu buni, a mancat, a dormit bine, s-a jucat cu camionul si cuburile, cine stie ce alta vorba a mai inventat, si seara cand vin ne vedem, el obosit si iritabil, eu obosit si iritabil. Avem micul nostru moment impreuna cand il culc, si-apoi a mai disparut o zi sub soare. Si pentru ca plecatul e greu, mai greu decat statul, am sa ii  spun lui Nuni de ce plec, am sa va spun si voua de ce plec, si de ce dureaza 12 ore pana ma intorc.

Scad din cele 12 ore 1.5 ore pe care le petrec pe drum. Bucurestiul a devenit un cazan prin care curg masini turbulent, nevrozant, din cand in cand pe linia de tramvai mai trece un dement, si nu rareori dementul sunt chiar eu, satul de gatuiturile mizerabile din Maniu, din Razoare, de la Lujerului si lista poate sa continue. Cand s-a intunecat de mult, si mergi spre casa, conteaza cele 10 minute. Ce fac eu in restul de 10 ore?

Muncesc. Mi-i drag sa muncesc, din fericire faptul ca mi-i drag sa muncesc imi usureaza plecarile de langa el. Celui care are privilegiul sa-si petreaca tot timpul cu un copil, de exemplu mama sau bunicii, poate rutina asta i se pare ceva de invidiat, uite el merge si are o viata diversa, poate sa se vada cu “alti” oameni, poate sa socializeze, sa mai schimbe o impresie, sa guste din libertatea unei vieti de om mare. Libertate? Halal. Am descoperit in ultimele luni ca mi-e greu sa fiu tata nu pentru ca mi-e greu sa fiu tata, ci pentru ca mi-e rar sa fiu tata in timp ce copilul meu ridica bratele spre buni si spune, fericit, “tata?”. Tata e cine e la indemana, si tati nu e la indemana, Nuni, pentru ca tati merge acolo unde se planteaza copaceii cu banii pe care spera intr-o zi sa-i ia acasa, cand o sa stea cu tine. Si nu e vorba doar de bani, e vorba de viitor, de un viitor bun, bland si frumos pentru un copil bun, bland si frumos asa cum esti tu.

Adevarul e ca ma simt de invidiat, majoritatea oamenilor fac rutine asemanatoare dar n-au un scop ca al meu. Ma simt motivat de el, inteleg intim paradoxul ca nu poti manca prajitura si sa mai si ramai cu ea; nu am o vina meschina a omului care isi cauta, perdant, propria-i bucurie temporara in dauna familiei. Da, in sinea mea imi numar orele cand nu sunt langa familia mea, imi spun ca fiind langa ei probabil ca ar avea un capital uman dar altfel unul care nu tine nici de foame, nici de sete, nici de facturi nici de bocanci de iarna, nici de draperii nici de usi glisante, nici de curea de transmisie la masina sau de ce stiu eu ce alt gadget rasare, ca o ciuperca primavaratica, in calea imaginatiei parentarii de mileniu 3. Din putinul meu, mult, oare tu stii, cititorule, ca si tatii isi iubesc copiii? Uite eu realizez asta cand ma gandesc la taica-meu care, cand eram copil, pleca uneori si 2 – 3 saptamani in “deplasare”. Pleca sprinten, cu un rucsac verde kaki in spinare care avea o insigna cu steagul Cehoslovaciei, si ii spuneam pa, tati, iar apoi timpul trecea, mi-era dor de el, mamica ne mai facea poftele “special” in absenta lui si cand venea parca venea linistea inapoi acasa, era murdar, salopeta de pestera era plina de argila, dar era bine. La fel, cand apar seara, baiatul meu se bucura, si rade, si ma strange in brate, loc unde-as ramane cu el, si cu mama lui, si nu m-as mai duce.

Asta e adevarul. Dintre durerile cele mai sumbre ale unui parinte poate nici una nu e mai grea decat “tata pa?”. Mi-aduc aminte de pustoaica de la Timisoara care a murit in Terapie Intensiva “de dorul mamei”. Ma gandesc ca nu dorul mamei a omorat-o, metaforic vorbind, cat faptul ca mamicii ei nu-i era dor de ea; nu asa cum mie mi-e dor zi de zi de fiul meu si de mama lui, lucruri pe care poate uit sa le-o spun uneori pentru ca vorbele sunt tot ce-mi raman si meseria mea e una in care, adeseori, dupa ore lungi de munca raman fara vorbe cum un chirurg ramane fara fire, sau un electrician fara curent. Dorul de ei ma impinge in unele momente cand ma lovesc de greu, cand primesc un telefon de la un pacient ca vrea sa se omoare, apoi la cinci minute altuia i-au iesit nu stiu ce bube, in timp ce eu discut cu un al treilea care face atacuri de panica. Nu e un lamentatio personal; traiesc acest paradox, barbatii nu doar ca nu ajung sa vorbeasca despre problemele lor, barbatii nu doar ca nu ajung vreodata, sau rarissim, la psihiatru si/sau psiholog, dar adeseori sunt descurajati in mod activ de semenii lor, de familiile lor, de partenerele lor. Ce esti tu, barbat sau floarea soarelui?  – ma intreba taica-meu cand eram mic si plangeam din ce stiu eu motiv; printre lacrimi ii raspundeam, bosumflat, ca eu sunt floarea soarelui, si-apoi ma pufnea rasul caci floarea soarelui nu putea fi decat ceva vesel, nu trist. Barbatii nu sunt floarea soarelui. Barbatii indura, duc, sunt puternici, sunt vajnici, sunt acolo pentru familiile lor, sunt de neoprit, si au o calitate foarte speciala acesti barbati, pot fi prezenti in mai multe locuri in acelasi timp.

Ma simt furios pentru asta. Ma simt furios in numele meu pentru mine, pentru pacientii mei barbati, si pentru familiile lor care afirma, din varful buzelor, ca “de-aia e barbat, sa munceasca”. Supin platim pacatele tutoror momentelor de infidelitate masculina, de violenta masculina, de sovinism, de testosteronism, de mai stiu eu ce “ism” care, intr-un secol al reverberatiilor feministe, a reusit sa arunce ostilitate asupra barbatului. Da, 9  virgula 9 din 10 abuzatori sunt barbati. Da, 9 virgula 9 din batausii familiei sunt barbati. Da, 9 virgula 9 la suta din absentii familiei sunt barbati. Ultimii insa nu sunt obligatoriu batausi, si/ sau abuzatori. Multi sunt, ca mine, “tata pa”, mereu sperand intr-o zi mai buna, inevitabil luptand pentru o zi mai buna.

O sa ziceti bine, dar nu esti singur. Da, nu sunt singur, dar sunt singur(ul) barbat in familia mea. Sunt norocos ca am suport, am prieteni, am familie largita, dar apoi nu va am pe voi. Prin “voi” inteleg suma tuturor gandurilor pasiv- agresive despre barbati cand vine vremea dezvaluirii unei inimi, a unui suflet, a unei dureri. Parca mai rau ca niciodata a devenit, pentru un barbat, sa spuna “nu pot” sau “nu mai pot”. Vad in cabinetul meu din ce in ce mai multi barbati care au venit special la mine pentru a cere ajutor. Majoritatea merg la psihiatri barbati in conditiile in care psihiatrii barbati au devenit o relativa minoritate. Am vazut, aseara, la simpozionul la care am participat, una – doua mustati intr-o mare de cocuri, agrafe si bigudiuri. Si imi pare ca pe undeva psihiatria s-a remodelat, data fiind cererea fundamentala din partea sexului feminin, o stiinta in care anumite lucruri raman pete negre. Anorexia la barbat? Boala borderline la barbat? Atacul de panica la barbat? ( mai putin) Sindroame de epuizare/ burn-out? Toti converg, se scurg, se decanteaza in Romania in marea masa a consumatorilor, a fumatorilor, a somerilor destituti.

Ce-si doreste un “tata pa” sa devina? Un “pa”? Nu. Doar un “tata”. Pare impotriva traditiei romanesti, dar eu imi doresc sa fiu un tata prezent pentru copilul meu. Si un tata bun. Si un tata protectiv. Si un tata prevazator. Un tata vizionar. Un tata de care fiul meu sa fie mandru candva asa cum si eu am fost, si sunt de tatal meu.

Si imi dau seama ca, om cum sunt, nu pot sa fiu toate in acelasi timp. Ce-am sa aleg? La ce-am sa renunt? La ce-ar renunta altcineva? Dar tu? Dar cei care isi lasa familii, copii, bucati sangerande de suflet cand pleaca sa lucreze in strainatate? Ei cum iau astfel de decizii?

Romania e o tara in care sunt aproape 200 de mii de copii ai caror parinti sunt plecati la munca in strainatate. Toti spun, in cor, tata pa. Iar in mintea mea nu e orice fel de voce, e vocea fiului meu care ma arde, care ma manie, care ma mana de la spate. Si daca tot e sa fiu plecat, atunci va trebui sa merite plecarea asta nu doar pentru el, dar si pentru oamenii pentru care eu m-am decis sa plec de-acasa.

G

 

iti tinem pumnii, Iarina

Ea este Iarina, fetita de care vorbeam aici. Mai are fix 12 min. pina decoleaza de pe Otopeni spre Istanbul, si de acolo spre Batumi, Georgia.

Trebuie sa le multumesc tuturor celor care s-au implicat in campania de stringere a banilor pentru acest copil. Am strins fix 4905 roni intr-o singura zi, de la 15 persoane. Nu e mult, dar pentru un biet copil crescut de bunici e un dar enorm, pe care l-a primit atit de demna, de cu capul sus si “barbata” incit mai aveam putin si-mi dadeau mie lacrimile, ca si bunicii ei. Vazind-o, nu regret o clipa ca ne-am mobilizat si am reusit ceva pentru ea. Merita, cu siguranta, mult mai mult. Si vom face asta. Bunica s-a imprumutat de 1300 de euro ca sa aiba de mincare si umblat prin Batumi, asa ca banii dati de noi au venit foarte bine. O sa mai stringem, desigur, sa vedem la intoarcere (mi-au promis ca tinem legatura) cum facem cu contul.

Am facut o pauza pentru ca am primit un mail de la matusa fetitei, care sta in Iasi, cu niste precizari privind parintii fetitei (mai precis mama ei), care traieste si munceste la Iasi. O sa va scriu si despre asta, dar nu e important acum. Deci Iarina are mama si matusa la Iasi si bunicii si un unchi la Botosani, nu e asa singura pe lume cum credeam. Cu atit mai bine pt ea.

Asadar, stiti din update-urile de aznoapte ca am primit un telefon de la o anume doamna Rosu. S-a elucidat misterul: doamna cu pricina exista, are legatura cu federatia (sau asociatia) de sah din Botosani si era ingrijorata ca cele 3, cu micutsa in frunte, s-ar putea intilni cu niste nenorociti care cine stie ce sa le faca. Inclin sa-i dau dreptate, acum ca a trecut, dar mi se parea nedrept pina la cer si ianpoi ca cineva sa ne banuiasca, fara sa ne cunoasca, de rea credinta. Cert este ca doamna Rosu a vorbit cu doamna profesoara si le-a atras atentia sa nu aiba incredere in oricine le ofera bani, cu argumentul (imbatabil pt oamenii simpli: daca noi in Botosani de la nu stiu cite firme mari am cerut si abia am strins 10 milioane, cu milogeala si calcat pe inima atitea luni, cum sa stringa ei intr-o zi de patru ori mai mult?).

Doaman Diaconu, profesoara Iarinei, nu ne-a raspuns la telefon de la 4 si pina la 6:06. In acest timp, eu cu oaie si cu liviu am cautat pe net (de fapt oaie avea telefon cu acces la net, ca e mai smecher), sa cautam unde ar putea sa ajunga, in Bucuresti, autocarele de Botosani. Intre timp mai intrebam si taximetristi si obisnuiti ai garii care, fiecare, normal, avea un alt raspuns: aici, peste drum, pe grivitei, la golescu, la diego, in pizda masii! Le-am luat pe toate la rind, am trecut o data, de doua ori, in sens invers si iarasi ne postam in fata garii. Intre timp sunam si trimiteam smsuri la doamna profesoara. Am sunat si de pe nr  lui oaie, cu gindul ca poate nu voia sa-mi raspunda mie. Acelasi raspuns: casuta vocala.

Intre timp, ieseam din masina sa fumam si sa admiram tineretul care juca fotbal sau priza din punga in parcul de la Min. Trasporturilor.

Pe la un 5 si jumatate, a sunat oaie la serviciu la el, unde se gasea un om cu internet, sa caute la noi pe blog sa gaseasca nr de acasa al dnei profesoare. L-a gasit, am sunat: nici un raspuns. Am mai dat o tura de autogari. Apoi am mers si la autogara din Natiunile Unite, pre numele sau Diego (double t, vizavi de tribunalul mare, pe splai). Unde un nene care matura ne-a spus ca a fost mai devreme un autocar de botosani, dar era cam ciufut omul dimineata si n-a vrut sa ne spuna mai multe.

Ne-am dezumflat de tot. Eu injuram, baietii, mai decenti, taceau. Mi se parea ca e o consipratie impotriva noastra, ca nimic nu are cum sa mearga bine in tara asta. Am mai incercat inca o data la doamna profesoara si… a raspuns!
Erau deja in Otopeni, dadusera cite 10 roni de persoana soferului sa duca pasagerii (vreo 20) direct la Otopeni, pt ca avusese intirziere de peste o ora. Asa ca, dupa o consultare aproape din priviri cu baietii, am pornit spre aeroport.

Am ajuns pe la un 6 jumate si ne-am intilnit cu fetita, bunica si profesoara. Nu va mai zic de emotii, ca v-am mai zis. Doaman profesoara ne-a spus ca nu a avut semnal la telefon, si ca a vazut la un moment dat ca a primit sms-uri, dar asta se petrecea cind coborau din autocar, si n-a avut vreme sa citeasca ce scria in ele. oricum ar fi, bine ca ne-am intilnit.

Baietii au fost siguri ca ultimul sms al meu, in care o rugam pe profesoara sa raspunda la telefon pt ca noi nu am pus la suflet ce ne-a zis dna Rosu, nu vrem sa facem rau ci sa ajutam un copil.

Banii au ajuns din mina mea direct la fetita si la ea au ramas. Am lasat si plicurile originale in care au ajuns la mine banii, desi mototolite unele si scrise altele. Profesoara a primit o lista cu numele complet al tuturor contributorilor si cu contributia fiecaruia, cu rugamintea de a nu o da publicitatii sub nici o forma. Asa mi s-a parut corect sa fie, sa stie ca sunt oameni care au vrut si au putut s-o ajute si cine sunt ei. Se vor ruga pt noi, asta e sigur si le multumim pt. asta.

I-am urat succes Iarinei, i-am zis ca toti colegii, prietenii si amicii nostri ii tin pumnii si ca ii dorim din tot sufletul sa obtina o medalie. La care raspunsul ei a fost: pai nu se poate altfel. Asa sa fie.

Sa vedem ce facem in continuare. Scuzati eventuala incoerenta, dar nu prea am apucat sa dorm, m-a si emotionat copilul asta, si m-a si supraforjat situatia de dinaintea intilnirii.

Multumesc tuturor,

iti tinem pumnii, Iarina!

un premiu pentru bunicul meu…

Aseara, pe cind ma jucam pe bloguri cautind sa citesc ceva interesant am ajuns la Radu Gonciar. Si abia postase, sau abia atunci am vazut eu, un copy dintr-un articol aparut in Evenimentul de Botosani.

Despre ce e vorba: o fetita de 8 ani din Botosani, sahista si orfana, crescuta de bunici, vrea si poate (s-a calificat) sa participe la Campionatul European de Sah din Georgia, care se va desfasura intre 12-14 23 octombrie. Update 12:29 a.m. Edit data luat de aici (ar fi si aici, daca ar fi actualizat site-ul, ceea ce nu e). Asadar e vorba despre 12 zile, nu de doua cum credeam.

“Iarina Dumitras are doar opt ani. S-a calificat la Campionatul mondial de sah de la Batumi, in Georgia. Dar, pentru a participa la competitie, are nevoie de 100 de milioane de lei, pana pe data de 10 octombrie, bani necesari pentru transport si cazare. Colegii i-au sarit in ajutor, dar si reprezentantul unei firme, impresionat in urma articolului aparut in cotidianul nostru.”

si

“Bani pentru medicamentele bunicului.
Pentru ca situatia materiala este mai deosebita, fetita si-a propus sa castige cat mai multe concursuri, iar banii nu-si doreste sa-i investeasca in scopuri personale, din contra, sa-i rasplateasca pe cei care au sustinut-o: „Iarina este un copil foarte sensibil, cu o inima mare. Din sumele pe care le-a castigat pana acum, a cumparat bomboane pentru colegi, dar si medicamente pentru bunicul ei. Este sociabila, iar rezultatele la scoala sunt impecabile si merita sa ajunga departe”, declara Eugenia Musteata, invatatoarea fetitei.”

Platile se pot efectua in doua moduri: direct, luand legatura cu Silvia Diaconu, profesoara Cercului de Sah al Palatului Copiilor, sau depunand banii in contul IBAN al Asociatiei Judetene de sah Botosani, deschis la BCR: RO56RNCB0041041201600001. UPDATE: daca era sa folosim contul, trebuia sa fie deja depusi banii, altfel ajung la Federatie, nu la fetita. Ramine deocamdata varianta cash, pina facem rost de un cont al fetiteti sau al familiei ei.

Acolo, insa, scria ca pina pe 10 octombrie, adica azi, fetitei ii trebuiau banii pt a putea sa mearga in Georgia.

Am sunat la dna Silvia Diaconu acum 10 minute si am aflat urmatoarele:

Banii nu s-au strins in totalitate, mai lipsesc 21 de milioane (lei vechi) – pe care doamna Diaconu o sa-i puna din buzunar, daca nu se gaseste cineva (un cineva colectiv) care sa le ajute. Fetita si dna Diaconu ajung in Bucuresti miine, cu un autocar Priscom, undeva linga Gara de Nord, in jur de 4:30 dimineata. La ora 06:50 trebuie sa fie in Otopeni, pe aeroport, pentru a se imbarca in cursa pentru Istanbul, care decoleaza la 8:50. In Istanbul vor sta o jumatate de zi, pentru ca apoi sa ia cursa spre Batumi. Nu au bani nici macar pentru taxiul intre Gara de Nord si Otopeni, care stiti ca e in jur de 70 de roni, aka 700.000 rol.

Haideti s-o ajutam pe fetita asta (nu neaparat pentru acum, desi ar fi foarte frumos sa cistige premiul, dar pentru ca are o viata grea si merita; fetita nu are parinti, bunicul pentru care vrea sa cistige acest premiu este paralizat, bunica in virsta…).

Cititi articolele, sunati la dna Diaconu (tel. 0231 517 316, la care o gasiti pina diseara), care aveti masina si le puteti transporta la aeroport sau care aveti ceva bani si ii puteti da fetitei. Pentru relatii suplimentare ulterioare aveti mailul meu andreanum@yahoo.com sau andreanum@gmail.com . Eu am sa dau sfoara in tara la toti colegii, prietenii, cunoscutii, ziare si peste tot unde am intrare sau pot sa-mi fac.

ce alegi, draga doamna?

intre cariera si familie?

O discutie foarte lunga (aceeasi tema a revenit constant in intilnirile noastre vreme de mai bine de 8 ani) cu un bun prieten se poate rezuma cam asa:

La 12-14 ani, femeia poate naste, ca are ciclu, dar este imoral si ilegal sa ii faci asa ceva (relativ, in anumite culturi se poate; dar la ei si viata e mai scurta), adica sa-i faci un copil.

Apoi vine virsta adolescentei, pe la 14-15 ani, cind trebuie sa mearga la Liceu. Evident, sa faca un copil este out of discussion. Si e la fel de ilegal.

Dupa liceu, pe la 20-21 de ani, fata vrea facultate: acuma e vremea, acuma o fac. Asa ca o lasi sa faca facultate. Inca patru ani. Si-un master, inca doi. Eventual si-un doctorat, inca vreo 4. O specializare dupa aia, o re-calificare, ceva? Posibil.

La 30 de ani, cu atita toptan de diplome in spate, vrea fata sa cistige cum trebuie, sa-si faca un nume, sa aiba o cariera. Doar n-o sa distrugi cu un copil atitia ani de investitii! Si mai trec vreo 5-6 ani, poate si mai mult. O sprijini cit poti, ii esti alaturi.

La 40 deja e in apogeul carierei si nu mai e chiar tinara, din spate vin pustoaice in stare sa munceasca de doua ori mai mult. Sa te opresti inseamna sa pierzi. Mai stai.

La 50 deja e prea tirziu si pentru cariera si pentru familie, menopauza te transforma. E vremea regretelor eterne ca n-ai gasit timp sa faci si tu un copil. Atunci faci coada la clinicile de fertilizare in vitro, daca esti fericita si mai ai ovule. Daca nu, iti reversi afectiunea pe un cotoi, un ciine sau un hamster.

Desigur, asta e o discutie simplificata, lasind la o parte “amanunte” semnificative, cum ar fi “cu ce-l cresti, ai cu cine sa-l cresti”, daca se pune problema unei alegeri, de ce unele fac 11 copii fara sa aiba vreun venit si altele asemenea. Dar este o realitate ca foarte multe femei ajung la 50 de ani si regreta ca au rivnit la 1000 de euro in plus, decit sa fi “pierdut” trei-patru ani ca sa faca si creasca un copil.

Dec ce alegeti, doamna?

bietii copii…

Pentru ca a inceput scoala, ma uit din ce in ce mai des la pusti si pustoaice. D’astia la vreo 12-14 ani.

Unii, imbracati lălîu, cu blugi largi si tricouri cu dungi, cu casti in urechi si adidasi disproportionat de mari si cu limbile pe afara, vorbesc fara pasiune intre ei despre ultimul joc in retea, folosind clisee verbale gen “coaie”, “loser”, “pielea mea de prost ce esti”. Discutia e de neinteles pentru ceilalti cetateni.

Altii, cu privirea pierduta pe geamuri, clipesc rar si par a se gindi departe, departe rau. N-au nici o legatura cu locul in care se gasesc, nici macar nu se tin de bare. Parca plutesc intr-o inponderabilitate controlata de o forta mai presus de ei. Ochi mari, deschisi, dar goi si inexpresivi.

Un grup de fete cu cureaua blugilor la jumatatea fundului, maieuri mulate pe incipientele solduri si suvite verzi si roz in parul tuns filat si asimetric vorbesc despre amanta tatalui uneia dintre ele, despre buzele profului de mate si despre cit de nasoale sunt prezervativele cu striatii. Nu au mai mult de 15-16 ani, nu sunt exagerat de fardate (doar mult negru pe gene), vorbesc liniar, plat, ca si cum subiectul ar fi tema pt miine la geografie.

Pe o banca, la Eroilor, un baiat cu un ghiozdan cit el de mare sta si priveste in gol, cu ochelarii pe nas. Pare ca a uitat bunica-sa sa-l ia de la scoala si nu stie drumul. Nu e impacientat, doar absent.

la citiva metri de el, alti patru copii, trei rolleri si un biciclist, exerseaza urcarile pe monumentul artileristilor. Nu vorbesc intre ei decit ca sa-si arunce cite un “ba da cit de prost esti, cum sa cazi la panta asta?” sau “zi-i lu ma-ta sa nu te mai lase sa iesi din casa, luzere”. Par a fi prieteni, pentru ca nici unul nu se supara. Isi fac ascensiunile pe rind, intr-o oarecare ordine.

 In parculetul dintre blocuri, la mine in cartier, am vazut cel putin 10 copii care stateau pe banci, cite doi sau cite trei, cu fundurile pe spatar si picioarele pe sezut. Vorbeau doar din cind in cind, fara sa se uite unul la altul: toti priveau inainte si vorbeau lent, incetisor, pe ton conspirativ. Din cind in cind aruncau cite o tigara dintre degete, care sarea ca dintr-un arc pina la vreo 3-4 metri de banca. Urma un scuipat plin de vigoare, tot spre inainte. La picioarele lor un ciine jegos, maidanez, statea colac. Nici macar ala nu latra. Pe o alta banca, un cersetor cu barba isi intinsese toate boarfele strinse in saci de plastic si se uita la ele. Liniste si pace, spre multumirea pensionarilor.

Nici o minge, nici un sotron, nici o v-ati ascunselea, nici o energie de nestapinit, nici un bunic alergind dupa nepotul neascultator, nici o tara-tara vrem ostasi, ratele si vinatorii, nici macar un fotbal de maidan. Totul in liniste, lent, curgator, fara stridente. Copiii astia sunt tristi. Nu stiu sa se joace si nu-i intereseaza: au altele pe cap. Scoala nu e o bucurie, nu le place acolo (intre noi fie vorba nici nu are ce sa le placa), nu le plac colegii, parintii, cartile. As vrea sa cred ca e de la astenia de toamna, ca inca nu s-au obisnuit cu trezitul de dimineata, dar ceva imi spune ca nu e o stare trecatoare. Sau poate vad eu numai ce-mi convine, sau ce nu-mi convine.

In schimb, cei mai mici, de 3-4-5 ani, sunt argint viu. Nu stau locului, tipa, vocifereaza, cinta, povestesc, intreaba, alearga haotic, descompun jucarii, se cearta. Oare or fi acelasi soi de copii, sau peste 10 ani vor fi ca aia de care v-am zis mai sus?

Eu nu vreau sa am un copil cuminte. Nu-mi plac copiii bibelou, pe care parintii ii tin in lesa si care in loc sa sara si sa topaie stau si contempla. E doar o impresie a mea ce v-am spus? Chiar asa de abulici sunt copiii astia?