Ministerul Sepulturii

Domnul Barbu. Domnul Daniel Barbu. Domnul ministru al Culturii Daniel Barbu. Cultură cu C mare. Cu C de la căcat. C de la căcătoare. C de la unde nu-i cap vai de picioare. C de la cultura promovată de epigonul astigmat al lui Andrei Marga, inventatorul caloriferului. Cultură de căcat, minister de căcat. Ministrul sepulturii e șocat. Nu se vede, veți spune. E greu să citești ceva în privirea de bijutier a domnului Barbu. Ministrul sepulturii e șocat că într-o țară ca România – care nu e Africa de Sud, da?  – Statul dă mai mulți bani pentru programele de combatere a HIV-SIDA decât dă pentru kultură. Kultura nu e cultură cu C de la căcat de la căcătoare de la unde nu-i cap vai de picioare. Kultura e cultură cu K de la kil. Un kil, doi kili, ce kilu meu, să fie acolo, să organizăm festival Șeicspir la Teleorman și la Mehedinți în coțcăreală cu celălalt pașalîc, al domnului Pricopie, unde n-avem bude în școli dar avem manuale digitale și leptoape. Să fie pe sufletul domnului Barbu, acest ambițios nimeni care s-a văzut dregător în țara lui Pește Prăjit și-a Croitorașului cel Viteaz și a cărui unică șansă a fost că, pe când ranga spărgea luneta și domnul Barbu risca să intre în istorie alături de Cornel Pumnea ca unul care s-a ales cu capul spart de la atâta democrație, mai degrabă și-a văzut morga sfințită de protestatarii de la Universitate decât sufletul hain. Și-a văzut poporul că domnul Barbu e un om cu stăpânire de sine, cu luare de seamă, și cu o brumă de înțelepciune. Care înțelepciune pare-se că s-a consumat prin picătură matinală căci, de departe, remarca domnului Barbu bate propunerea lui Adrian Cioroianu în vremuri sugestive pentru numele dânsului (mai ales în poilitika externă), mai știți, aceea cu țiganii și continentul african.

Periodic, de când cu Bombo și Congo, de când România o duce mai rău decât Botwsana și moneda noastră națională riscă să o ia pe urmele – cel puțin nominal vorbind – celei botwsaneze, o sumă de parlamentari sau nou-veniți miniștri s-au trezit că vorbește gura fără ei în diverse circumstanțe or analogii în referire la leagănul civilizației (cel puțin a noastră). Daniel Barbu s-a făcut de rușine. Daniel Barbu trebuie să plece. Nu există vorbă, în orice loc al lumii libere sau cât de cât ieșite din Evul Negru, mai spurcată decât cea propusă de dânsul. Hai să zicem pentru moment că banii pentru kultură n-ar fi mai puțini decât la programele de antiretrovirale cât – să zicem – banii pentru morfină, sau pentru vaccin antigripal, sau pentru paliag pentru plombe (nu importă). Hai să zicem că Domnul Ministru al Sepulturii în odaia lui modestă, precum Geniu Pustiu al lui Eminescu, proiectează umbre pe pereți și își imaginează cum îi trece țăranului foamea cu Sonete și Macbeth și că de fapt nu s-a gândit ca vita la pohta dânsului de nutreț cât la binele cetățeanului în al cărui interes și-a pus domnul Barbu în slujbă intelighentzia, și obrazul. Hai să zicem că nefericită a fost ziua când s-a uitat domnul Barbu în ciorba bugetului de unde n-a văzut cât costă kilometrul de autostradă. N-a văzut cât amar de bănet merge la Consilii locale și camarile roși-galbene-căcănii. N-a văzut contractele grase de Mangaliță și Marele Alb semnate pe deforestări de colegi de-ai dânsului și oameni de bine în România. Nu i s-ar fi rupt praporul minții la taxe, impozite și-alte coțcării pe care le arvunesc în numele hoției – de obicei de la sănătate și educație, colegii dânsului îndeosebi domnul Voinea și domnul Chițoiu. Nu. Domnul Barbu s-a oprit la locul propriului nemesis probabil. Acolo, în gaura kulturii, în vidul vidanj al plăcerii bolnave a unui ministru pentru care unele boli sunt o pedeapsă morală adecvată pentru degenerare morală or sexuală s-a gândit domnul Barbu că mai bine să citești, decât să te îmbolnăvești.

Îi doresc domnului Barbu, cu toată structura mea hipocratică, să își ia la dânsul cărți când se va îmbolnăvi. Și să nu își poată duce boala în Vest, la acronime cracostihe. Nu. Îi doresc domnului Barbu pentru nemernicia da fi propus că poate fi pus un semn de inegalitate între Shakespeare și SIDA (financiar vorbind) să fie bolnav și să ajungă într-un spital precum cel manageriat de domnul ăla de la Ploiești care toca 30 de milioane de Euro anual pe branule care se vindeau apoi la poartă bolnavilor. Îi doresc domnului Barbu să sufere consecințele prostiei domniei sale ridicat la rang fudul, ridicată la neam de cinste, ridicată la neam de haită de porci precum cei din Ferma Animalelor pentru care toți sunt egali dar unii sunt mai egali decât alții. Îi doresc domnului Barbu tot binele pe care domnia sa îl dorește în lume și îi doresc să își trăiască sănătatea precum toți, cu conștiința însă că, spre deosebire de toți, dânsul s-a aflat o vreme în barca tractoare vieților noastre. Și când îl va durea la operație și nu va fi paracetamol să îi ofere cineva un sonet din Bătrânul Will. Și când nu poate să doarmă de mâncărimi și de urticarie cineva să-i întindă Richard al III-lea. Și când îi va putrezi sufletul, și-i va puți și-i va mirosi, când suflarea morții se va apropia blând de miocardul dânsului și va tânji după aer, după oxigen, după o gură de odoi cineva, în loc să-i dea o mână de ajutor, să-i dea o mână de Hamlet. Sau de Othello. Sau să-i dea în cap cu O noapte furtunoasă. Îi doresc lucrurile de mai sus cu conștiința că vorbele mele vor fi pierdute pe domnul Barbu, al cărui obraz e depășit în grosime doar de concavitatea lentilelor ochelarilor dânsului, sticlă opacă pentru suflet opac.

Vă mulțumesc, domnule Barbu, pentru privilegiul de-a fi asistat, când nu credeam că mai pot învăța ceva nou despre reprezentările grafice ale nesimțirii umane, la o mostră de creativitate pură. Măcar cu asta și veți fi contribuit la propășirea Kulturii pe plaiurile românești.

Și vă rog, vă conjur, nu vă opriți la noi nevrednicii. Îndrăzniți. Cutezați. Aruncați-vă speranța mai sus, mai prelung, mai înalt. Visați, domnule Barbu. Visați ziua când veți fi mai mult decât un pârlit de ministru al Sepulturii. Visați la ziua când veți învârti bani, destine și vieți cu tot atâta ușurință cu cât condamnați la moarte câteva zeci de mii de degenerați bolnavi de-o boală ucigașă. Visați la ziua când veți deveni statuie cu mâna ridicată în salut tovărășesc și-o să vă studieze bobocii în școală. Visați, domnule Barbu. Visați. Nu lăsați realitatea de pe fereastră să vă împiedice în timp ce pășiți peste dânsa.

G

Sunt o bucla ciudata

Am comandat cartea lui Doug Hofstadter despre cum ceva poate sa apara din nimic, un “somethingness” din “nothingness”, o constiinta reflexiva de sine acolo unde nu era inainte, capabila de inferenta semantica, de limbaj, capabila de mirabila mirabilis cultura. Ce-o fi aceea cultura? Si ce-o fi acela incult? Fiecare dintre noi vine inzestrat (sic!) cu un potential relativ bogat. Plecam de la o dependenta de parinti extrema, inafara de supt, regurgitat, plans si defecat/urinat nu stim mare lucru vreme buna si-apoi toate ne sunt grele, dar le invatam. Nu numim achizitia limbajului cultura. Nu numim achizitia degetului opozabil cultura. Nu numim nici macar abilitatea de-a manui unelte/ instrumente cultura. Nu. Numim cultura latura abstracta a existentei noastre, momentul cand devenim replicatori memetici ai invatamintelor perfectate de altii inaintea noastra, virioni curiosi, imateriali, construiti doar din foneme scrise, semne si simboluri ale caror ordonare presupune un cod, si-un cap de citire. Bucla ciudata e-acolo unde citind iti dai seama ca tot in natura e ordine si haos, absolut orice inseamna viata, dar si inanimare, presupune o regula, nu e un pudding amorf de inutilitate, sau redundanta; pana si universul despre care la aheliu se credea ca e-un spatiu gol, in intuneric, punctat de cativa sori pare-se, mai nou, ca e de fapt o piscina onctuoasa de materie neagra pe care sunt presarate galaxii. Iar omul, si creierul lui , sunt apti a reda asta intr-o maniera abstracta.

Culturile, ca si speciile, se nasc si mor. Au un caracter geografic, un bazin si-o era geologica a lor. Nu sunt nici bune, nici rele (carevasazica a “avea” cultura respectiv a “fi” cult nu e ceva inerent bun) dar ajuta, simbiotic individul, sa capete performanta intr-o serie de competente. La batalia de la Agincourt, de exemplu, arcurile lungi ale britanicilor au prevalat in fata cavaleriei grele normande. In al doilea razboi mondial cercetarile de la Alamo si bomba atomica au decis, extrem de crud si radical, soarta unui conflict planetar care chemase la firul ierbi sute de milioane de oameni. Scarificarea contra variolei a lui Jenkins a declansat un lant de evenimente care a generat, peste ani, eradicarea unei prime mari molime a ultimului mileniu…si lista poate continua.

In Shades of Grey Jasper Fforde vorbeste de downshifting cultural in contextul unei intrigi sci-fi; societatea Cromaticilor, periodic, mai renunta la un atribut al “progresului cultural”cum ar fi televiziunea, sau radioul, curentul electric sau ceainicul cu toarta. Drumul spre eterna simplicitas, adica escaladarea toboganului, vine sa sublinieze umoristic in munca lui Fforde ca undeva civilizatia, cultura si progresul fac parte din aceeasi familie de cuvinte.

Or asta e cel mult o aproximatie grosiera. Or asta e cel mult ce ne dorim noi a crede, ca evolutia, si verbul a evolua, sunt obligatoriu catre astre, catre un homo astronomicus mai aproape de asceza, de devenire, si de perfectiune. Mai degraba evolutia culturala e un drift care speciaza, punctuat, dupa modelul propus de Stephen Jay Gould, cand se atinge un anume echilibru si nu mai devreme. Exista lucruri care catapulteaza cultura. Penicilina a fost unul dintre ele. Electricitatea altul. Masina computationala a lui Turing. Aparatul de raze X al sotilor Curie. Motorul cu ardere interna. Bobinele helicoidale ale lui Tesla. Fiecare dintre ele a fost asimilata, preluata vorace de comunitate si replicata de milioane si milioane de ori astfel incat astazi, in Silistea Gumesti a unui Moromete imemorial, ai televizor, si cablu, curent electric, acoperire de telefonie wireless….in esenta inculti fiind oameni traiesc imbaiati in cultura, carevasazica tehnologie.

Dar ar fi – din nou – doar o particularizare sa consideri cultura strict tehnologie. In ceea ce priveste tehnologia pare-se ca are un caracter ascendent, de eterna rafinare si explorare, de la problema catre solutie ad infinitum. Anumite lucruri se automatizeaza pana intr-atat incat omul “habilis”, creatorul, tamplarul, prelucratorul prin aschiere nu mai are nevoie sa faca asta. Protejat de automatoni uita sa taie un lemn, sau sa faca o barca, nu mai stie sa dea foc la o aschie fara bricheta sau sa omoare un animal pentru a se hrani. In diverse forme ale iconoclastului am ajuns tot intr-o prelungire a masinii care ne limiteaza viata, si libertatile. Si-atunci brusc deschizi ochii catre posibilitatea ca evolutia ascendenta a tehnologiei pentru cultura omului ar putea sa reprezinte un eventual inamic, un competitor, un comensal devenit oportunist. Ne ramane….arta? Ne ramane…agora?

Stiu sa fac statistica matematica, dar stiu sa bat si-o coasa. Stiu cum suna capul unui vitel cand ii dai cu toporul intre coarne inainte sa-i iei gatul. Am in nari mirosul de sange si sorici ars, si-am scos cartofi cu mainile mele din pamant rece de luna octombrie. Dar am si un sfert de secol de studii, sute de mii de carti citite, intelese si-apoi uitate, milioane de cuvinte scrise, altele vorbite, ochi care au vazut oameni, locuri, evenimente. Am trait o revolutie, am auzit tragandu-se cu arma. Dincolo de tehnologie, dincolo de arta, de agora, cultura e o forma de experienta referita in care literatia, caci aici tind sa ajung, e o platforma de expresie si nu un monolit in sine.

Pentru propria-i replicare scoala are nevoie de materiile ei. Pentru prosperitatea matematicii e nevoie sa cunosti numere; la ingemanarea cu practica numerele te-ajuta, sunt utile, i.e. sunt “bune” in varii conditii. La fel biologia. La fel chimia. La fel filosofia. Principiul acesta al binelui util conduce catre posibilitatea, periculoasa, ca binele inutil este decartabil, ca binele desuet e carevasazica rau. Zi de zi imi e egal ca stiu sa dau cu grebla. Zi de zi indiferent ca pot sa bat un cui. Aceasta cultura in mine moare, si nu stiu catre ce.

Oameni dimprejur se scandalizeaza de scoala, de profesori, de bacalaureat. Se invoca generatia Google, Facebook, ei nu mai deschid carti, ei nu mai stiu aritmetica; diversi personi (ca nu le pot zice persoane) isi arunca-n evantai competenta de-a rezolva lucruri pe care doar un gangav nu le-ar pricepe, deplangem a la Nicolae Manolescu inabilitatea pustiului “din ziua de azi” de-a face diferenta intre genul dramatic si mai stiu eu ce, sau inabilitatea de-a calcula derivata la tangenta. Si mi-aduc aminte de toti inginerii metalurgi pe care i-am vazut si care nu mai fac metalurgie, sau de prelucratorii prin aschiere care nu mai prelucreaza prin aschiere, toti caldararii care nu mai fac caldari si toti mestesugarii care nu mai fac mestesug. Lumea lor abstracta moare pentru-a face loc spre “altceva”. Cognitiv vorbind, intr-o societate, nimic nu se pierde nimic nu se risipeste si intr-o viziune – ce-i drept extrema – a lucrurilor poate tot ce-ar trebui sa facem e sa ne punem frumos pe spate, in chaise-long, si sa savuram excursia.

Dar, stai, e o problema.

Printre aliterati ma simt inadaptat. Mi-e frica de-o lume care vorbeste doar de fotbal cand eu vreau sa vorbesc de psihologia Self-ului. ma simt stingher sa scuip seminte pe asfalt. Am nevoie de lumea mea. Am nevoie de cultura mea. E o forma de lupta. Acesti domni care reclama declinul educatiei romanesti ca fiind un proxy pentru declinul culturii romanesti sunt oameni care-au contribuit, la randu-le, copios la asta. Sunt oameni ale caror gesturi, concertate, premeditate, voite au iscat un cataclism si care astazi striga lupul. Mi-ar fi rusine. M-as simti mic, umil, mi-as declina rusinea cel mult ca am ajuns la funia lui Funeriu si dintr-un ciur al lui Demostene unul s-a luat, unul s-a dat.

Invatamantul superior nu are nimic “superior”; nu exista invatamant “inferior” prin comparatie, eponimul e la fel de inselator caci o buna intelegere a teoremei lui Pitagora rarissim te-ajuta sa schimbi o roata la caruta. O cultura buna curge, o cultura buna colaboreaza deci respecta egalitatea implicita intre lucruri care nu se pot compara. Ne-am grabit sa ii clasificam pe toti aceia care n-au trecut un examen ca fiind obligatoriu auslanders, la fel de bonti ca si in trecut. Dificultatea nu e ce-o sa se faca ei cu ei, dificultatea e ce ne facem noi cu ei, deci hai sa urlam isteric ca ni s-a dus dracului “cultura”. Gasesc oricare formulare din gama asta un gest de extrema incivilitudine, si-asa-zisilor pedagogi care plimba printre plombe vina obligatoriu a altora sa-si taca slova, si sa fie ei aceia care impart binele si dreptatea, nu doar il predica.

G

Specii pe cale de aparitie

Formula mi s-a revelat la ceas de seara in urma cu cateva zile (vezi butada lui Dawkins privind diferentele intre creationism si evolutionism), referitor la momentul imediat dinaintea speciatiei. Indiferent daca esti adeptul pasului-piticului-urcand-pe-muntele-improbabil sau a salturilor spectaculoase propuse de Gould din teoria lui a echilibrului punctuat, este cert ca a la limite trecerea de la o specie noua la alta se poate observa doar in retrospectiva (discutie a lui Dan Dennett la care am asistat in vara acestui an). Darwinismul permite un joc de imaginatie pervers – ce-i drept – vis-a-vis de cat e nevoie ca sa quantifici o specie ca fiind noua, atata timp cat diferentele catusi de minuscule in secventa genetica pot sa determine o paleta de adaptari fenotipale uluitoare. Sa nu uitam, noi impartasim peste trei sferturi din genele noastre cu o fiinta numita in latina mus musculus, altfel spus ordinarul soricel. Ca o paranteza, unul dintre pacientii mei mi-a povestit astazi la ureche unul dintre cosmarurile lui in care este prins intr-o groapa cu soareci, dupa ce fuge de un om mare cu o masca de lup si-un catel mai mic. Mi-am adus aminte de lucrarea deja celebra a lui Freud, dar am alungat repede gandul (desi s-ar putea sa mai revin la el in curand). Legatura dintre proverbialul soricel, verisorul nostru primar, si soricelul metaforic, cel care-ti rontaie la ureche a devenit deja un leit-motiv al discutiilor purtate de noi aici intr-un context social. Iata asadar, fara vreun preambul mai lung decat cel de mai sus, ratiunea de a exista a discutiei mele pe care am de gand sa o duc vis-a-vis de speciile memetice pe cale de emergenta. Li se spun “trend-uri”, curente, tendinte, se poate vorbi de – termen de altfel imprumutat din hidrologie- de “main-stream” (la mijlocul raului”), de “off-stream” (inafara curentului de apa sau de “up/ down stream” (in amonte/aval). Ce sa mai, limbajul darwinismului social e foarte colorat dar face efortul de a exprima ceea ce altfel nu e foarte intuitiv, anume felul in care oamenii agrega la nivel supra-individual si cum unul il urmeaza pe celalalt in a vorbi/ se purta intr-un anume fel care nu intotdeauna reprezinta un beneficiu imediat, sau vreodata. Astazi, de exemplu, am auzit expresia “de preferabil” care mie – de exemplu – imi zgarie in mod foarte neplacut timpanele pentru ca e o cacofonie lexicala. Asemenea, premieriul Tariceanu care-pe-care mi-a oferit cele mai bilioase senzatii prin discursurile domniei sale in care arata ca degeaba a facut nu numai facultatea, ci si liceul si ciclul primar intrucat nu s-a lipit absolut nimic din limba romaneasca moderna de tichia preacinstiei sale. Par contre, acest “care” a la Caragiale a prins in mod extrem la populatia altfel cultivata a vremurilor pe care le traim. Este asadar posibil sa asistam la o specie pe cale de aparitie, anume convertirea limbii romane la o forma de novo unde felul in care eu ma exprim sa devina o relicva, si de altfel sa ajungem sa scriem (in neo-romana): “felu in care io ma iecsprim a ajuns o relica”. Sau mai rau. Bineinteles ca la asta contribuie de-o maniera hotaratoare formatorul de limba. Profesorul. Educatorul. Am inaltat in slavi si continuam sa plangem de mila intregul corp didactic al zilelor noastre pentru cat de ostracizat este domnia sa. Pe de alta parte, saracia pecuniara nu va fi justificat niciodata idiotenia opincii, sau lipsa  – mai rau – de pregatire. Copiii si adolescentii nostri au parte de putini profesori care la randul lor sa fi indeplinit un standard de calitate vis-a-vis de pregatirea lor. Dascalii, imi spun adesea, au murit. Asta nu insemneaza ca, de exemplu, mema dascalimii a murit si ea si-acum urmeaza sa ne intoarcem la o idiocratie de stepa in care fiecare isi face o “educatie a vietii”. Asta nu exista. Asta trebuie scoasa din lexiconul copilului si-al adolescentului pentru care “viata” incepe printr-o crunta miopie sociala si se dezvolta oportunist. A lasa copilul si adolescentul a indemana propriului lord al mustelor nu va face altceva decat sa creeze meme mutante (vezi romanul la care fac aluzie) si sa genereze veritabili monstri. Sa fie oare ca fara atingerea divina (sic!) a organizarii culturii in pachete incremental complexe iese doar un maglavais morbid din care nimeni, dar absolut nimeni nu mai intelege nimic? Or fiecare-i pentru sine mancator de paine, zice proverbul, iar in cele din urma profesorul (acelasi profesor care anul trecut reporta si venituri totale suplimentare de 200 de milioane de euro anual) isi va fi facut un simbolic sepukku vis-a-vis de faptul ca, pentru el, educatia e un “trend” ca oricare altul, iar daca scoala e darapanata sau pupilul un mare ignoramus, cui ii pasa? Nepasarea a devenit, nepasarea e in devenire. Nepasarea este devenire pana la urma, dar imi pare ca prea devreme ne-am oprit  inca inainte de a fi fabricat o lume noua asa cum ne laudam a face. Generatia mea asteapta sa dea ortul cea de “dinainte”. Multi imi spun (desi, ca un fel de “afterthought”, ce inseamna “multi” daca sa zicem lumea ta e una universala, spre comparatie cu una minuscula din comunea Silistea Gumesti? Ce ar insemna “multi” pentru un personaj al lui Marin Preda?) deci multi imi spun ca nu putem face decat sa asteptam. Imi pare extrem de hazliu, si-as rade si cu pofta daca nu m-ar apuca plansul.

Astfel pica para malaiatsa in gura lui natafleatsa. Daca vrem sa evoluam, si presupunand ca evolutia conduce masinaria vietii la orice nivel si regasindu-se in fiecare lucrare putem noi sa ne imaginam ca avem luxul de a ne opri, asteptand extinctia unei specii (sa-i zicem “postcomuniste”?) pana cand intr-un veritabil vacuum vom iesi noi din caverne si vom repopula un ecosistem, un areal cultural? Zic cum spune si sfantul Sisoe, personajul lui Toparceanu: “asta nu se poate”; odata paradisul chert, pierdut definitiv si irevocabil, drum inapoi nu este si la fel de bine pasul inainte catre “mai bine” nu se face prin rabdarea de a-ti muri tulpina genealogica. Pai tu, mai crestine, pe ce cresti? Pe ce te dezvolti? Pare un non-sequitur, insa, ca daca e sa cresti si sa te dezvolti pe-un arac biciznic precum acesta “de preferabil” care-pe-care, mai bine nu te dezvolti de loc. Judecam cum ca evolutia naturala a speciilor noastre culturale e una cretina, inutila si pe alocuri periculoasa. Nu este una bazata pe selectie, ci pe masa critica a oportunitatii de coagulant social. Altfel cum ar mai rezista inca (atat de bine) populismul pe meleagurile noastre, dar si aiurea?

Nu avem alta optiune decat sa traim, sa triem, sa filtram si sa pastram un cenzor al propriilor ganduri si emergente culturale in relatia dintre noi. Dupa acel “savoir faire” trebuie sa vina si un “savoir d’etre”, un “a stii sa fii” pe care noi inca nu l-am invatat foarte bine, iar in actul nostru creativ, acela de a ne reinventa ca fiinte, dar si ca societate, suntem inca intr-un noroi intelectual. Or limba si cultura noastra sunt in fapt depozitarele zilei de maine, cel mai de pret lucru pe care il poti lasa copiilor tai si copiilor copiilor tai. Iata de ce, pana la urma, inteleg eforturile etniilor minoritare de pretutindeni de a-si transmite mema pe cat posibil agresiv, si indiferent la tipetele scandalizate ale altora intrucat fara limba, si fara cultura care o insoteste, umanitatea in toata savoarea ei moare.

Tragand linie, catre toti acei domni care formeaza o generatie de nevrotici, de paranoici, de izbiti-cu-tifla pentru ca asta vinde o portocala in plus, sau un detergent in minus, ganditi-va bine la ceea ce faceti. Mai exact, e prea mult spus “ganditi-va bine”. Doar “ganditi-va”. Ganditi. Macar o secunda. Nu lasati automatismul maimutei care-si baga destiu’n…si-apoi in…sa va cuprinda elanul vital. Nu lasati ca limba aceea pe care o vorbiti, pentru care un dascal batran se poate sa-si fi tocit la randu-i coatele si dintii ca sa v-o bage bine la cap, sa se transforme intr-o ciorba sociala. Fiecare dintre cei care astazi batjocoriti “trista mostenire” (un alt concept bizaroid) sunteti povestea de succes care a urmat dintr-ansa, altfel n-ati fi fost. Ar fi fost probabil altii, la fel de sugubeti ca voi. Si daca e sa fim martori la specii pe cale de aparitie, hai sa fie specii bune. Hai sa fie specii utile celor care vin. E un pariu care merita pus in orice moment al trecerii noastre.

G.

Si unii, si ceilalti

E aproape cert ca azi, in preafrumoasa zi de miercuri 13, n-as fi facut altceva decat sa ma tarasc, spasit, sub un bolovan si sa-mi sug cuticulele de neocon cum ca – recunosc si-o sustin cu tarie – nu pricep metafora cu svastica si stiti voi cine. Dar bine, m-a lovit undeva mai acum o ora un gand, cand desenai pentagrame de exemplu pricepeai ceva din metafora aia? Ei bine, cu regret va marturisesc, nici de acolo nu pricepeam mare lucru. Dumnezeu, diavol, lucifer (boo hoo hoo) erau mereu o tema care cel mult iti aducea o blanda posibilitate sa framantsi sanul unei domnisoare pe la 4 dimineata dupa o noapte cum se cuvine. E foarte probabil ca suntem o generatie fara simboluri. Ei bine, Jung s-ar rasuci in mormant! (iar eu inca trebuie sa imi ofer acel spatiu sa ascult pana la capat Man and Symbols, dar vocea cartii e una atat de perfida incat ultima oara era cat pe aci sa adorm intr-o cladire publica). Timpul nu e pierdut insa, mai ales ca, asa cum se vede, vom mai haladui pe aceste meleaguri cretine ceva vreme. Nu-ti convine? Esti, dupa caz, comunist imbecil incapabil sa digeri arta si-asa mai departe. Ma scuzati, am gresit toaleta. Domnii de la Retusuri reprezinta (vezi figura alaturata) cat se poate de plastic sentimentele cu siguranta nu doar ale mele (din moment ce, independent unii de altii, am avut acelasi vis azi noapte). Iar lucrurile nu se opresc aici pentru ca de fapt vestea buna este ca tineretul zilei de maine, in prezent acerbi rontsaitori de creioane, vor avea un regim scolar mai relaxat. Citam din stirea care reproduce (sper integral) din declaratia acestei Artemis a invatamantului contemporan (zisa si Svetlana Preoteasa):

“[…]elevii claselor V-VIII vor avea, din anul scolar 2008-2009, mai putin de învatat, iar din 2009-2010 se intentioneaza ca numarul orelor de clasa sa fie de cel mult cinci ore pe zi, inclusiv pentru elevii de liceu. Elevii vor avea mai putin de invatat pentru a intelege inca din clasa ce li se preda. Vom reduce la maximum si volumul de teme pentru acasa, astfel încat numarul total de ore de lucru ale elevului sa fie cat mai mic” (sursa: iRealitatea)

Mai mi-a picat mie vreo rotitsa in somn? Sau traiesc in continuare un nemernic deja-vu, dar atat de nemernic incat mi-aduce aminte de propriile mele balansuri pe bancile scolii generale. Exact, e atat de veche ideea asta incat poate va prinde la nepoti. Sau sa speram si sa ne rugam la Doamne Doamne sa nu prinda vreodata, atata vreme cat este un plan duduitor de prost. A suferit omenirea o criza de amnezie colectiva dintr-o data incat masa curiculara s-a imputinat, astfel incat sa reduceti voi numarul de ore de predare? Sau poate educatia e ca si presatul de suruburi sau piulite, tindem spre un randament maxim in care muncim putin, si ineficient, sa nu ne stressam neuronii…Elevul sa priceapa “din clasa”? Acesta este un sfant Graal pe care neam de neamul lor nu l-au atins vreodata, decat poate exemplare rarissime care sa poata naviga cu usurinta prin strungareatsa lui dom’ profesor, manualul (mai nou alternativ, la vremea mea era cu stelutsa cea de sus) si caietul dictando, sau cu patratsele dupa caz. Intre timp ne bananaim in draci si continuam sa ne prefacem ca ne pasa (adica pardon, nu ne pasa, ca le pasa). Vi se pare, domnilor care este, ca aveti din prisos la Educatie incat sa mai taiati “pe ici, pe colo”? Sau poate vom considera foarte serios sa simplificam lucrurile, de exemplu la capitolul “istorie, cel de-al treilea Reich si povestea lui Adolf Hitler” putem sa ilustram un ponei roz! Mai mult, studiul limbii engleze va fi si el puternic reformat, astfel incat elevul sa retina doar acele cuvinte care isi au un rost in exprimarea fluenta de zi cu zi. Cum ar fi (doua puncte): stfu, wtf, roflmao. ROFLMAO? Oh, yes, elementary my dear Watson. Rolling on ze floor laughing my a$$ off! Si totul se va exersa in clasa, in acea clasa ca o biserica (hai ca n-a trecut chiar atat timp de la marele nostru break-through in blogosera asta, pardon am vrut sa zic sfera), acea clasa curata ca o crizantema dimineata dupe ploaie, de lingi pe jos si-alta nu, acea clasa in care daca intri nu-ti perfuzeaza conductele aerifere mirosuri de buna mireasma, colectia primavara vara. Sau poate, si ia te uita cum imi urca o amintire colorata spre valul palatin, poate plasa de la geamuri facuta ca sa nu treaca bolovanul prin ea, dar straniu asemanatoare cu gratiile de la o puscarie, va fi in cele din urma inlaturata, atata vreme cat din ce in ce mai putini tineri vor petrece din ce in ce mai putin timp in acest stabiliment, in curand destinat a deveni “muzeul educatiei romane”, intrarea ca la gradina botanica, 10 lei pentru adulti 5 lei pentru elevi si pensionari. Dar, vai, cu siguranta in prag de alegeri burlamentare o astfel de decizie nu poate pacali pe cineva ca fiind altceva decat o tentativa mizera de a mai aduna cateva mamici votante, care-si vor convinge si consortii, tatici votanti, ca daca mergem pe aceasta cale mai Bibicule n-o sa mai stam cu vana de bou la capu’ copilului, si-asa nu pricepem nimic mai bine dam o bila bem un brifcor si viata merge inainte.

Aceasta este tara in care traim acum, vagauna pe care cautam sa o aranjam confortabil pentru ziua de maine, aia a copiilor copiilor lui Stefan cel Mare. La final, un scurt sinopsis al experientei subsemnatului in sistemul educational romanesc, si nu numai, intins pe parcursul a peste 20 de ani. O sa vi se para ciudat, dar eu am vrut sa merg la scoala de foarte mic. Imi imaginam ca la scoala se intampla lucruri extrem de interesante, mult mai interesante de exemplu decat la biserica. Nici la biserica nu era foarte rau, dar la scoala trebuie ca era mult mai “cel mai cel mai”. Si-apoi s-a intamplat urgia. M-au dus, m-au tuns cu un breton in scari, mi-au luat un ghiozdan patrat, portocaliu, care-mi acoperea toata spinarea, si m-au imbracat intr-o uniforma care-mi era prea mare, cu camasa aia pepit ingrozitoare care n-avea textura, n-avea nimic, n-aveam nici macar centura aia de pionier care-mi placea mie, aratam ca adunat de pe drumuri motiv pentru care am zis ca eu nu mai vreau, vreau acasa. Ceea ce sigur vi s-a intamplat tuturor. Scoala romaneasca poate sa-ti dea aceasta reactie, am descoperit. Apoi prezenta tuturor celorlalte mogaldetze isterice la careu m-a convins, o data in plus, ca as fi foarte intelept sa o iau la goana. Si cand ne-au bagat in clasa, si m-am asezat pe banca unde stateau scrijelite (vreme de veacuri, am cochetat o secunda, foarte constient la 6 ani de trecerea timpului) copiutse si Petronela + Paul egal love, si pete de cerneala, iar in banca se aflau resturi de ciunga in diferite etape de mumificare. E posibil, oare, ca prima experienta aversiva a fost totusi suficient de atractiva incat si-acum ma consider un etern student? Pentru mine de fapt nu s-a terminat niciodata, si recunosc ca vorbele ministerului ma inspira, mi-as dori si eu ca incepand cu 2010 sa trec la orar redus, eventual sa retin totul in clasa, sa nu mai aduc teme pentru acasa, sa pot sa ies, incepand cu 2011, la bere cu prietenii (deh, avantajul de-a fi major). Ah, si cu aceeasi ocazie as vrea sa reclam toti banii pe care i-am facut la munca patriotica, retroactiv, cu dobanda.

Am zis.

G.