Pessimo

Să-mi fie iertat dacă n-am să mă sui în căruța entuziaștilor. E știut că mă inflamez repede și tind să-mi risipesc vorbele în direcția potrivită propriului meu compas moral. E verificabil, încă de când a apărut înregistrarea cu doamna Blându de la școala 10 din București, într-una din primele mele intervenții telefonice, la România TV dacă nu mă înșel, am cerut Ministerului Educației și îndeosebi domnului ministru – zis și Sfântul Pricopie – o luare publică de poziție. A întârziat până după sărbători. A fost cumva condiționată de inflamarea suplimentară a opiniei publice. A fost nevoie să mă văd cu părinții implicați în scandalul de la școala 10 la un moment când sorții le erau potrivnici și să petrec cu ei două ore în care am ascultat, am văzut conversații electronice, m-am înfiorat și în același timp le-am împărtășit din experiența anterioară cu cazul din Iorga, unde psihologia de grup a fost – poate curios pe undeva – analogă, analogă prin aceea că inițial suportul pentru educator a fost uluitor de puternic. Sintetic spus în Iorga am plecat de la două mămici, iar acum în Rosetti am plecat de la o mămică și un tătic, și-o a doua mămică a cărei indignare a fost exacerbată cumva și de comentariile halucinante, direct ofensive, ale doamnei Blându la doar câteva săptămâni de la primul contact ”școlar”. Ce a urmat e deja subiect de presă, după ce mămăliga a explodat oameni cu credibilitate și-au pus la rându-le umărul în prezentarea, în splendidu-i jeg, a situației pe fond la școala unde își practica meseria învățătoarea ”cu 30 de ani de experiență”, ”reformistă” și – după cum s-a dovedit – impasibilă în fața evidențelor.

Iar week-end-ul trecut m-am aflat în studio la Antena 3 în compania a doi domni respectabili, unul de la Institutul Diplomatic Român celălalt specialist în PR la Bruxelles. Amândoi, on și off air, au argumentat că poziția domnului ministru – zis și Sfântul Pricopie – este foarte elegantă, că domnia sa de fapt a făcut foarte bine că s-a abținut de la comentarii publice, că era evident că trebuie mai întâi finalizată ancheta, că orice acțiune ministerială n-ar fi făcut decât să-i ofere acestei doamne portițe pentru reintrarea în sistem.

Și-am spus-o cât am putut de răspicat că nu e nimic de lăudat la ministrul Educației în România Remus Pricopie. De lăudat ar fi fost dacă dânsul, în rușinea educațională pe care a oblăduit-o în ultimul an de zile în care s-a întâmplat cazul de la liceul Bolintineanu, cazul de la Prahova și – iată acum – cazul de la maria Rosetti, și-ar fi cerut public scuze pentru mizeria de sistem pe care o legitimează prin poziția dânsului și apoi să-și depună mandatul. Felicitările îmi par tardive în fața cuiva căruia opinia publică a trebuit să-i aducă aminte, prin oprobiu general, de rostul, menirea și până la urmă motivul pentru care e plătit din bani publici. Nu să susțină, într-o primă intervenție, că atâta timp cât școala nu pune mâna pe banii părinților chiar dacă banii părinților intră în școală nu se poate numi șpăgă. Nu să vină, viteaz mai  apoi după suspendarea directoarei din Rosetti și demiterea (pe undeva bâiguitoare) a doamnei Blându de către Consiliul Administrativ al școllii și să promită că vor fi inițiative legislative prin care să fie modificat Codul muncii astfel încât astfel de sancțiuni să fie mai ușoare pe viitor. Sunt epoustuflat, ca să folosesc termenul franțuzit al propriului meu of, de superbul curaj al înalților demnitari ai patriei care deschid ochii la normalitate abia când, în plin ocean de anormalitate, li se arată în urlete și strigăte de revoltă că pasivitatea lor și lipsa lor de rînduială profesională au născut monștri. Până când? Până când voi fi nevoit, în țara mea, să îmi spună cineva că e de aplaudat firescul ca și cum firescul ar fi o ocazie extraordinară, un fel de sărbătoare națională? Firesc era să nu fi aflat niciodată de cazul din școala 10 pentru că firesc ar fi fost să nu se întâmple așa ceva, sub mandatul domnului – zis și Sfântul Pricopie – ministru al educației. Firesc era ca directoarea, și oamenii de la ISMB în frunte cu persoana domnului inspector Trăistaru, după perdaful de anul trecut când s-au confruntat cu aceleași șontîcării birocratice oricare dintre dânșii, de la vlădică până la opincă, să-și folosească util timpul și la altceva nu doar achiziție de licențe pentru manuale virtuale, să învețe în școli neîncălzite copilul gramatica limbii române de la un dascăl ebrios, eventual isteric, obligatoriu mojic dar cu tableta în față. Sunt cutremurat de micimea minții și scurtimea atenției oamenilor dimprejur și-a tuturor deopotrivă pentru care agregatul acesta monstruos, educația în România rămâne doar o funcție a ”harului” educațional al celor care-l populează și mai puțin în prelungirea – cum ar fi la mintea cocoșului să admiți – unei politici coerente de stat care nu doar să plătească pe măsură omul care aduce litera, dar și omul care-aduce banca și omul care păzește clădirea. Domnul – zis și Sfântul Pricopie – este același care n-a avut o problemă cu ecumenismul feroce practicat în ultimul an în inspectoratele școlare din România. Dânsul n-a avut o problemă cu faptul că la Călărași inspectorul șef a interzis vizitele la expoziția Darwin de la muzeul Antipa dar a întors un ochi când copiii au avut ocazia să plimbe roata pe la moaștele Sfintei Paraschiva. Domnul Pricopie a opinat că văzutul exponatelor de la Antipa, unul dintre cele mai vechi muzeze de științe naturale din lume, și al uneia dintre cele mai apreciate – ce-i drept controversate – expoziție de anatomie in vivo, dăunează sănătățiii mintale a copiilor. Am organizat atunci un protest public și m-am oferit să le explic eu copiilor celor din cercul meu de cunoștințe lucruri pe înțelesul lor astfel încât să afle și altceva, nu doar de Cain, Abel și Scara lui Dumnezeu despre lume și natura împrejumuitoare. Cu mine a fost băiatul meu, care la vremea aia avea 2 ani. Deocamdată nu dă semne că ar fi fost traumatizat de vizita la Antipa. E ce-i drept alert când mergem pe la mănăstiri de prezența lumânărilor și-a persoanelor îmbrăcate vecernic (dar, ca să știe și domnul Pricopie, am de gând să-l învăț pe băiatul meu și religie, atâta religie cel puțin cât știu și eu și cred că știu întrucâtva). Și pentru toate de mai sus, și pentru încă altele care țin, spre exemplu, de atitudinea Procuraturii și Parchetului care vara trecută a ”invitat” elevii din Bolintineanu să meargă cu autocarul la audieri la Poliție eu nu simt că ar trebui să aplaud performanța de-acum a Ministerului de-a se fi trezit, în al treisprezecelea ceas și folosind aceeași atitudine guvernamentală încetățenită de premierul Ponta și prietenii săi, că poți deposeda dibaci dezbaterea publică insistând că de-acum, cu zel, vei tăia în carne vie. În primul rând domnule – Sfinte Pricopie! – ministru al educației carnea nu e vie ci e moartă, putredă și mai și pute pe deasupra. În al doilea rând pentru că evidențele vă strigă împotrivă dumneavoastră și multora dintre predecesorii dumneavoastră, în fapt în trup și suflet și cu minime exceție toți o apă și-un pământ, scurgerea ochilor pe învățătura patriei. V-ați bătut joc, într-un cuvînt ușor de înțeles de sus până jos, de părinți și copii deopotrivă. V-ați bătut, vă bateți și în pessimul meu realism găsesc că veți continua să vă bateți joc laolată (a se vedea și speranța domnului Funeriu, fost ministru al Educației slab creativ dar bun la repetat ce spune sufleurul, într-o ”revoluței a Părinților”) de felul în care se face educație în România. V-ați bătut joc prin brambureala programelor. V-ați bătut joc prin rotația cadrelor și examene de definitivat făcute cu japca. V-ați bătut joc prin transformarea unei rețete de învățământ care funcționa în România într-un camping de creație și de furtună a creierelor dezvirginate de rușine, periodic a mai apărut câte unul din neant să-și susțină propria teză dementă de amendare a numărului de ore, a numărului de clase, a numărului de an și dacă în 1990 rata noastră de alfabetizare era de 98% a ajuns, la 24 de ani de libertate să scadă către cote îngrijorătoare. Doar unul din doi elevi iau bacalaureatul în România și domnul Funeriu, ilustru predecesor, spune că e meritul dânsului că a ridicat capota de pe ipocrizia în învățământ. Ca și cum și a asta ar fi motiv de mândrie. Iar acum ministrul – zis și Sfântul Pricopie! – promite un nou cincinal de schimbări apocaliptice care nu știu cui vor folosi, poate doar dânsului într-un rezumat profesional pe care-l va folosi la următoarea angajare. E bîlb. E strâmb. E șontorog. E complet aberant dar, vreau să completez, e exact imaginea pieței care desface educație și consumă în bloc isterie în masă. S-a dus orice urmă de ștaif și de prestanță în dăscălimea românească ai cărei câțiva corifei post-decembriști, pe lângă numitele Blându și Bereandă, o numără și pe Cristiana Anghel, ai cărei ochelari de suferință s-au transformat în birou parlamentar în care sunt ocrotiți câinii mai bine decât oamenii.

Nu, nu simt că am învins cumva – din nou – în fața sistemului. Pentru că tot ce-am făcut e ca, pentru un moment, să întrerupem convoiul dement, funerar, al acestor veșnici impersonatori către o mascaradă de construcție căreia, rând pe rând, îi vor pica victimă copiii noștri și, fără o prescrimbare în fond, copiii copiilor noștri deja gândiți să-și prăsească visele într-o idiocrație a viitorului în care țăranul Ghiță va buchisi pe ecran tactil în timp ce mulge capra și-și încălzește praporul cu lemne, și burta cu urdă.

N-am auzit, și n-am să aud de la dumneavoastră domnule Ministru, Sfinte Pricopie! vreun gest de bunăvoință față de realitate. Inițiativa vă e tardivă, reacția morală bleagă, nu se mai scoală dar atârnă frumos. Și în timp ce internetul se umple de mesaje care certifică ubicuitatea și caracterul universal al bijniței pe care o practică școlile de stat în România, școlile DUMNEAVOASTRĂ domnule, Sfinte Pricopie! dumneavoastră propuneți o ordonanță de urgență (ce frumos sună, într-o republică parlamentară precum România, ordonanța guvernamentală) prin care să scuipați corpul didactic, în timp ce banii îi ia corpul administrativ. Vai vouă, vai nouă tuturor, că în mijlocul vânzolelii morale unul nu mai stă să întrerupă corul catirincilor și să spună stop, nu e treaba mea să-i fac treaba ministrului, nu e treaba mea să-i fac treaba inspectorului, nu e treaba mea să-i fac treaba dascălului copilului meu. Păi dacă e treaba mea de ce le mai dau bani lor? Și cum măsor munca unui funcționar public aidoma ca și mine când, pe murmurul general de stupoare privind melena din praporul educațional, susține că nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i pute?

G

Tovarășa

Doamna îi spune mămicii care nu vrea să ia și ea o cană de cafea: ”hai dragă bea de aici că n-am făcut sex oral aseară”. Mi-a zis direct, să nu aveți așteptări de la mine. Joia merg la piscină că am probleme cu spatele. Cu ce sunteț dispuși să ajutați școala? Cine are timp bine, cine nu are timp are bani. Uite lista cu rechizite specifice. Trebuie să le luați de aici, de aici și de aici. Uite fișele de cunoaștere, să știm și noi în ce comunitate suntem, care pe unde stați, care pe unde munciți, care cât câștigați, care cât vă interesează. Eu mă ocup. Eu fac. Eu sunt. 2013.

Dar atunci, atunci totul era greșit. Începând cu uniforma care-mi venea prea largă pe șolduri, prea lungă, prea strâmtă. Plastic și pepit. Ghiozdan portocaliu cu cataramă de nichel, cadru de plastic alb, numele meu pe etichetă. Se găseau la magazin doar vreo trei modele, îl aleseseră pe cel mai urât. Număr matricol bleumarin închis cu galben. Școală ominoasă, număr 166. Eu nu trăiam un 1984, trăiam un 1986. Tunsoare trei zile mai devreme pe Calea Victoriei la septimul Nenea Nae care, bine afumat cu parfumurile verii mă tunsese răcan și-mi ciobise bretonul ca la Canal. Era mult înainte să-mi fac frezura mea de Zorro cu care am rămas până în ziua de azi (mică mărturisire aici). Bronz de Ardeal, accent de Făgăraș, unghii tăiate la cuticulă, buchet carnat de garoafe roșii și albe. Plâns, de ce m-ați adus aici? De jur împrejur betoane și maidan, câini și autobază. Străinătate. Gol în stomac și vomă în gât domesticite cu foame autoimpusă. Mers de mână, poză rămasă pe veci în fața blocului la care de fiecare dată când mă uit mi-aduc aminte de prima zi de școală, ciudat nefericită față de tot ce a urmat. Mințile tinere nu pricep vorbele bătrâne. Cartea nu te va trăda niciodată. Și cartea n-a trădat. Uneori au trădat oamenii care scriau cărți, niciodată cărțile care scriau oameni.

Careu. Clasa I-a B. De ce nu m-ați dat la A? Și B-ul e bun. Te uitai de la E încolo și-ți imaginai că acolo sunt din ce în ce mai săraci cu duhul. Până la F se termina. De la G încolo erau cei rămași fără. De jur împrejur piloni și buchete, uniforme și vânzoleală amarnică. Prima mulțime, ultima despărțire. Eu nu rămân aici. Ai să rămâi și ai să fii cuminte. Eu plec să știi. Nu pleci nicăieri, stai aici, nu ne face de râs. Am să aștept să plecați și plec singur după aia, nu vreau să stau aici. Stai în rând, treci în față. Vine tovarășa.

Și a venit.

Maiestuoasă.

Trupeșă.

Rujată la comisură.

Statuia fertilității trecute și matriarh supremă, frizură înțepenită în vârf de coc. A primit cu grație mormanul mortuar de flori și m-am trezit de mână cu o fetiță, Andreea. Ani mai târziu ne întâlneam haphazardic în stația de metrou de la Romană, era ultima oară când am văzut-o. Și ea, ca și mine, trăiește sper vremuri mai bune.

Ne-am încolonat și-am luat-o pe scări la deal spre ultimul etaj, fiecare în banca lui. De pretutindeni ochi speriați, prin pretutindeni o singură ușă de scăpare care părea atât de departe. Și mațul ghem, și gura pungă, și ochii arșiță. Și s-a deschis catalogul și prin vocea Sfinxului a vorbit. Fiecare copil strigat s-a ridicat și a spus ”prezent”. La mine s-a stricat mecanismul. Diaconu Grigore! Diaconu! DiACOnu! M-am ridicat și sumețit de toată sușa mea mândră de acasă am spus că pe mine nu mă cheamă Grigore, mă cheamă Gabriel. Saurianul s-a uitat la mine blând și mi-a prezis că nu mă va chema niciodată Gabriel pentru că mai e un Gabriel înaintea mea. Orwell. O să-ți spun George să te țin minte. Opt ani mi-au spus așa. Începutul dublei mele personalități și-a dihotomiei care mă urmărește și până în ziua de azi. Cine sunt eu? Medic sau jurnalist? Terapeut sau scrib? Și unde e școala mea, aici sau peste ocean? Cum sunt eu, indiferentul apatic sau activistul fervent? Pragmaticul sau obscurul idealist? Nu-mi mai aduc aminte numele colegilor mei, nu-mi aduc aminte numele profesorilor în majoritate (câteva excepții rămân). Îmi aduc aminte de stiloul verde chinezesc care mi-a pătat caiete, cămăși, pantaloni, ghiozdan, caiet de caligrafie. Li se spunea porci, la fiecare porc se rupea pagina. Îmi aduc aminte de prima profesoară de română care mi-a dat un 10 pentru o compunere nescrisă, citită în fața clasei. Îmi aduc aminte de olimpiade și de stinghereala la întoarcere când eram ieșit din pluton, când directorul îmi știa numele și băieții îmi ținteau fundul pantalonilor. Mi-a plăcut școala în comunism? Corect e să spun astăzi nu. Mi-a plăcut biblioteca, mi-au plăcut cărțile și poveștile lui Jules Verne, m-am visat Cesar Cascabel și m-am plimbat pe Insule plutitoare. Și m-am luptat cu școala la sânge, am fost primul prin tot și-n toate. Acolo, sus, să învingi cerberul, să treci Styx-ul, să ți-o iei înapoi pe Euridice și precum Orfeu să revii spre lumină. Primul dascăl pe care l-am iubit a fost târziu, în liceu, și pe el viața mi l-a luat prea devreme să mă mai vadă vreodată ajuns. Am văzut, în 1990, școala căzând și din cenușă ridicată. Am rupt poza dictatorului și i-am făcut mustață de Hitler și coarne de drag, am găurit cu pixul tricolorul, mi-am lăsat părul lung și mi-am tăiat blugii, mi-am pus ținte la bocanci și lanț cu Judas Priest, mi-am imprimat mascota Iron Maiden pe geaca mea de blugi și mi-am desenat bostanul Helloween pe genunchi, mi-am decorat banca cu logo-ul Metallica și i-am cerut într-a VI-a prietenia Ioanei pe-un bilețel care nu s-a întors niciodată cu dragoste. Mi-am rupt mâna la fotbal și-am dat teza la matematică trei zile după ce mi-am scos mâna din ghips, abia puteam să țin raportorul. Mi-am luat la revedere de la singurul meu prieten adevărat de-atunci când a plecat cu parinții în America. Amrika lui MG Vassanji pe care-am ajuns, eoni mai târziu, să o văd și să o bat cu roata prin Massachusets până în Plymouth unde-a aruncat ancora Mayflower, până în Salem unde-au fost arse ultimele vrăjitoare, până în Cape Cod și prin tunelul subteran care taie Boston-ul. Clivajul lumilor e complet, copilăria gri a comunismului ruptă de revoluție și gloanțe, libertate și poza Regelui întoarsă cu fast în camerele de Sus ale creșterii mele. Regele nu s-a întors până să moară Tata care l-a străjit în tinerețe la Bran, și i-a ocrotit imaginea prin 50 de ani de restriște.

Îmi dau seama acum de toată furia lăsată în mine a anilor de atunci. Furie indistinctă, nediscriminată. Furie pe neputiința urmată de carnagiu, urmată de isterie, urmată de mineri prin Piața Universității, zâmbetul de pisică Cheshire a lui Ion Iliescu și papionul lui Ion Rațiu, profețiile lui Brucan și sărăcirea sărmană a lumii mele din care am plecat acum 10 ani, prima oară, și-n care m-am întors acum 5 ani, în care trăiesc și cu care mă lupt. Vremea mea a venit și nu e prea devreme să mă întorc cu fața spre ea, spre lucrurile rele pe care le-am suferit noi, optzeciștii, la mâna Republicii Socialiste România, de sus până jos, de la primul până la ultimul activist, securist, lingător de cadre și rotator de funcții. Furie pe ce-ar fi putut să fie dacă lucrurile rămâneau așa, dacă mergeam înainte spre Mărețe Cincinale, spaimă abisală față de spălarea creierelor care începuse de-atunci în cuptorul infernal al Omului Nou și ale cărei gheare lungi persistă în prezent. Ura mea sistemică față de monstruozitatea stalinistă e fără leac, e aceeași ură față de orice boală pe care-am ales să o subjug, să o tratez, să o vindec acolo unde mi-e la îndemână leacul, și verbul.

Prinși în lumină fluturii de noapte ai educației ortodoxe predecembriste și-au schimbat năravul, au eclozat ca în Kafka în paragoni ai capitalismului. Pe ruinele ordinii vechi și-au construit baronete nemernice ale propriilor idei demente de reformă și parvenitism, și-acolo unde ordinea amarnică din anțărț îi împingea să spele minți pentru Conducător azi îi conjură să-și slujească sieși. Ceaușescu se reinventează în fiecare mic satrap care, beat de îndrituire proprie, azi conchide că e timpul să-și joace propria carte și propriul pont pentru-a devaliza ce-a mai rămas de(valizat). Sunt două nume pe care am să le scriu. Sunt două nume pe care am să le spun.

Veronica Bereandă

Dana Blându.

Tovarășe.

Prima urla în nerușinare la copiii încredinați ei și-i persecuta cu lux și voluptate.

A doua urla în neurșinare la părinți care-i încredințaseră copiii și-i persecuta cu lux și voluptate.

Doamne cavaler al pixului. Doamne ocrotite de Inspectorat și colegi care-au mâncat salam cu soia și s-au dat cu șprei chiar de-o sută de lei, și-au făcut unii Turcia și Ungaria prin anii 90 să-și facă un rost într-o țară fără rost.

Bereandă și Blându sunt exponate ale vechilor vremuri și-ale vechii religii. Nu le urăsc ca oameni, le urăsc felul de-a fi, felul de-a face, le urăsc felul de gândi și-l abhor, îl resping, îl demasc, îl acuz, e cancerul și pâcla care mi-a cutreierat mintea în anii 80 pe când singura si cu soare era 23 August și care și-a păstrat metastaze în mintea lumii mele până azi, și poate și mâine or poimâine.

Doamna Blându a înțeles următoarele din libertate:

Că e libertatea dânsei să își reformeze după bunul plac felul de-a preda, felul de-a educa copii, felul de-a susține educația prin conjurarea șpăgii, pilelor relațiilor cunoștințelor (PCR) încă din fașă familiilor din spatele fiecăruia adus la ea spre formare literală. Trăim în Balcania doamnei Blându, domnilor? Trăim încă în Republica Socialistă România în care normalitatea se procură în șop, pe sub mână? Trăim încă în 1986-le vieții mele unde binele se întrevedea doar pentru cei buni, încartiruiți Partidului și subiecți ai Marelui Om?

Eu am plecat din țara aia. Eu nu mai trăiesc în ea mintal. Și ce-am scris astăzi, ce scriu mâine, ce-am să scriu cât am vlagă în mâini și tot ce am să vorbesc cât am vlagă în voce vine să respingă, să demonteze, să anihileze umbre unor vremuri care n-au voie vreodată să se întoarcă, să renască sau să sufere mutații oncogene în conștiința celor ce vin. Un sfert de secol e deja prea mult și uneori pare că e atât de puțin.

Doamna Blându le-a urat tuturor Sărbători Fericite când a fost întrebată de presă de ce-a făcut ce a făcut. Doamna Blându, vor fi Sărbători Fericite. Vor fi Sărbători fericite când dumneavoastră și cei ca dumneavoastră se vor duce în neantul de unde-au venit. Vor fi Sărbători fericite când mâna perfidă a politrucului va fi tăiată din rădăcini și când mintea boantă a activistului de comună se va retrage în ungherul patologic de unde s-a iscat. Vor fi Sărbători fericite când sămânța neagră a învățământului stahanovist se va stinge și tot ce-ați reprezentat, tot ce-ați uzurpat în România se va reduce la un singur bob de praf în istorie. Praf vă doresc să ajungeți în viitor, țărână din țărână. Copilul meu nu va trăi în țara în care m-am născut eu și nu va suferi de educația pe care oameni ca voi mi-o hărăziseră.

E o promisiune, doamnă blândă.

G