Bai ortodoxule!

Cu permisiunea sper amicala a lui Arhi, carele pe vremuri cand era mai mic tu fa-ma mare poposea si pe la noi, si pe carele il citesc cu amuzament mai des decat s-ar cuveni, sau de cat ar fi intentionat el, vreau sa isc un punct de vedere privind notiunea de “bai ortodoxule” sau – de la caz la caz – ” bah ortodoxule” or chiar “ba ortodoxule”. Nu e un secret, sper, ca am scris de-a lungul ultimilor 5 ani despre Dumnezeu, religie, Biblie, ce gandesc despre fiecare dintre ele si in ce fel ma raportez la originea omului. Sunt un darwinian, si aici se afla suma tuturor opiniiilor mele. Catre asta converge. Cred in caracterul original, si universal al teoriei lui Darwin si cand spun “cred” in universalitatea admit ca a) exista lucruri unde se aplica si pe care omul nu le stie si ca b) are un caracter limitat, ca orice alta teorie, de propriul ei criteriu Popperian, adica exista ceva care o invalideaza in cele din urma.

Teoria lui Darwin – pentru necunoscatori sau relativ – cunoscatori – explica evolutia speciilor indeosebi animale si mai putin cele vegetale  desi nevoia de adaptare pentru a supravietui e postulata si pentru unele, si pentru altele. Aceasta presiune a mediului, si pana la urma dorinta oarba de perpetuare a genelor cu orice pret, si daca se poate in pofida altor membri ai speciei, deci caracterul concurential, se afla in viziunea lui Darwin la originea evolutiei. Prin evolutie stabilim ca organismele mai simple sunt pari passu si inferioare din punct de vedere genetic. Organizarea lor, de multe ori mai complexa imaginativ, gandim ca pe o scala oarecare e mai jos decat, sa zicem, omul. Deci daca intr-o incapere se afla un pui, o pisica, un porc, o maimuta si un om ordinea crescatoare e exact, asta, si nu alta.

Ce Darwin nu a reusit sa clarifice este “cum” a aparut prima forma de viata si daca exista forme de viata vii, si totusi ne-vii. Evident el nu stia de cod genetic, de acizi nucleici, de ADN, ARN, de codoni, de nucleotide. El nu stia ca exista forme de transmitere informatiei si altfel decat prin nucleoni, vezi prionii de exemplu. El stia insa ca dupa “geneza” exista si “epi”geneza, un lucru despre care incerc sa scriu in curand.

In pofida afirmatiei lui clare, raspicate, cristaline chiar ca evolutia speciilor se produce prin selectie naturala, mesajul lui Charles Darwina fost denaturat, si vulgarizat in odiosul “omul se trage din maimuta”. Evident nu ne tragem din maimuta. Omul si maimutele antropoide au in schimb un stramos comun la care s-a produs mirabila intamplare – speciatia. Speciatie a fost si pentru noi, si pentru cimpanzeu. Ei au luat-o stanga, noi dreapta.

Este dificil pentru un non-darwinian sa explice limbajul la om, caci nu doar omul vorbeste. Si-atunci majoritatea se refugiaza in meta-limbaj. Omul are o lume abstracta in care poate re-crea Universul, si inclusiv un Dumnezeu. Si pentru Darwinian – pe de alta parte – este dificil sa asimileze posibilitatea ca Dumnezeu exista. Dar nu este supra-natural.

In anii de cand l-am descoperit pe Dennett si-a sa “Darwin’s Dangerous Idea” felul meu de-a gandi s-a schimbat in mod fundamental. Evident e o carte imperfecta, dar vizionara in acelasi timp. Ce il face pe Dennett atat de accesibil e ca in nici un moment, fie el si crucial pentru argumentul facut, nu devine strident impotriva argumentului pentru religie; ramane, pana la urma, o optiune strict personala. Dennett militeaza pentru sacru pentru ca, la fel ca o intreaga generatie de filosofi, Dennett a fost impresionat de Mircea Eliade, un patriarh al istoriei comparate a religiilor. Dennett, practic, spune ca evul genei s-a stins, evul memei incepe, carevasazica din momentul aparitiei meta-limbajului este quasi imposibil sa anticipezi urmatoarea criza de speciatie, mai ales ca tehnologia, un simbiont teribil informational, are o rata de multiplicare fabulos de rapida.

Ar fi o discutie un pic pe langa drum pe langa sant daca nu m-as intoarce la citatul din Arhi. Dansul da replica unui comentator zelos privind legatura actuala intre viteza neutrinului si existenta lui Dumnezeu. In traducere libera e un fel de “lasa-ne! lasa-ne!”. E un antiteism de tip militantist pe care il are si Hitchens cand spune “religia otraveste totul in calea ei” sau “cum poti sa ai liber arbitru sa crezi daca alternativa presupune o eternitate in iad?”.

Stephen Hawking, unul dintre aceia care aduna milioane de prozeliti la poarta, un fel de “guru” al apocalipsei stiintei, anunta ceva vreme in urma ca “Dumnezeu nu e necesar pentru Univers”. Stau de ceva vreme si ma gandesc in schimb daca, simbolic, Dumnezeu e necesar pentru constiinta si nu ca prezenta faptica. Hitch insusi spune la un moment dat ca de-ar prinde ziua in care sa mai ramana un singur om de credinta, sau o ultima biserica, stie ca n-ar milita pentru distrugerea ei. De ce? Pentru ca homo religiosus e o specie, una care merita tot atata atentie in diversitatea ei, ca si  – sa zicem – homo applensis sau homo linuxianus. Indiferent ce pozitie ai fata de Dumnezeu nu poti da la o parte faptul ca, pusi cap la cap, cateva miliarde de oameni traiesc, muncesc, prospera cu o aplecare catre religie ca fenomen natural. La ceva o fi bun Dumnezeu, in oricare dintre 4000 si mai mult de forme, si nu conteaza daca exista. In ziua cand am avut aceasta concluzie, in sinea mea, am ramas un pic inmarmurit de ramificatii, si sper sa le clarific aici.

Doug Hofstadter, de care amintesc in ultima vreme de cand i-am citit I am a Strange Loop, poziteaza ca Sinele e iluzoriu, ca lumea nu exista fara Eu si fara obiecte mintale continute intr-ansul. Omul e singura specie care contine Nume, si nominal, si numinos; suntem singurii preocupati de “adevar” in masura in care – ciudat cat ar parea – nu suntem singurii care putem minti. In numele adevarului, insa, am dus lupte si am murit miriade de oameni. Atunci cand cineva, oricine, fie el Tertullian sau Augustin sau Loyola sau Shaw sau Russell sau Dawkins sau Dennett sau Hitchens sau Harris sau Wolpe  cauta Adevarul, cu A mare, despre Dumnezeu, il cauta intr-un spatiu referential comun in care functioneaza niste reguli. Evident, in interiorul acelor reguli tertium non datur, adica Dumnezeu ori e, ori nu e. Prin asta discutia este interminabila caci, godelian, Dumnezeu ar putea aparea intr-o zi in gradina urland “Eu nu exist” si-atunci sa vezi surpriza.

De ce apare religia, ca un cult cargo, unde se creaza premise sa apara? Pai pentru ca, si asta e meritul lui Dennett, religia e o macara evolutionara. Fara ea e posibil ca omul ar fi ramas intr-un spatiu al reprezentarilor sarac, desertic, gutural. Daca mergi la Lascaux, daca mergi la Altamira, daca vezi mainile omului magdalenian pictate in ocru pe pereti, daca faci pasul la intalnire in mintea acelui CroMagnon care isi contempla degetele, incepi sa intelegi ca Dumnezeu e un Eu, care se intampla doar in prezenta unui Eu. Sau nu.

In Raspuns la Iov Carl Gustav Jung face, probabil, cel mai profund si elocvent demers pentru aceasta simetrie. Angoasa practicantului de religie in fata non-practicantului trebuie ca, pana la urma, se rezuma la “mai esti Tu un Eu” daca dispare Creatorul? Mai putem fabrica “Eu” din copiii nostri fara artificiul simbolic al Primului Miscator? Evident, da. Pe de alta parte o lume din care I-ness-ul a disparut, si acesta e paradoxul lansat de Dave Chambers, e o lume deposedata de umanitate si-atunci trebuie ca cineva face o greseala monumentala.

Ma frisoneaza formula “bai ortodoxule” pentru ca trimite la “bai intelectualule” pe care l-am auzit in piata Victoriei in anii ’90. Sunt(em) clase de oameni care de multe ori isi construiesc o identitate pe persecutarea alteia. Nu stim ce suntem, dar noi nu suntem normalis.a.m.d.

Sam Harris propune ca daca in genere Cartile Sfinte n-ar mai fi ce sunt, adica Vorbe cu caracter supranatural, dezbaterea dintre tabere n-ar fi obligatorie. Ma gandesc de ce sunt importante Cartile. Pentru ce scrie in ele? Nu. Pentru ca au proprietatea de a teraforma un Adevar care ramane, persista in timp, devine nemuritor? Nu. Cartile sunt Sfinte pentru ca reprezinta ferestre in constiinta prin care constiinta se replica in constiintele altora. Prin asta Eu-ul nu e singular, prin asta Platon traieste, Socrate Traieste, Hamurabbi traieste. Fara “Dumnezeu”, in sensul sugerat de mine in acest text, nu exista neutrin. Or pentru asta cel putin nu doar ortodoxia, ci si catolicismul, protestantismul, hinduismul s.a.m.d. merita consideratie, merita respect si un pic de acceptare asa cum accepti un bunic simpatic, dar un pic rupt de realitatea unui smartphone, la aceeasi masa cu tine.

G.

 

Specii pe cale de aparitie

Formula mi s-a revelat la ceas de seara in urma cu cateva zile (vezi butada lui Dawkins privind diferentele intre creationism si evolutionism), referitor la momentul imediat dinaintea speciatiei. Indiferent daca esti adeptul pasului-piticului-urcand-pe-muntele-improbabil sau a salturilor spectaculoase propuse de Gould din teoria lui a echilibrului punctuat, este cert ca a la limite trecerea de la o specie noua la alta se poate observa doar in retrospectiva (discutie a lui Dan Dennett la care am asistat in vara acestui an). Darwinismul permite un joc de imaginatie pervers – ce-i drept – vis-a-vis de cat e nevoie ca sa quantifici o specie ca fiind noua, atata timp cat diferentele catusi de minuscule in secventa genetica pot sa determine o paleta de adaptari fenotipale uluitoare. Sa nu uitam, noi impartasim peste trei sferturi din genele noastre cu o fiinta numita in latina mus musculus, altfel spus ordinarul soricel. Ca o paranteza, unul dintre pacientii mei mi-a povestit astazi la ureche unul dintre cosmarurile lui in care este prins intr-o groapa cu soareci, dupa ce fuge de un om mare cu o masca de lup si-un catel mai mic. Mi-am adus aminte de lucrarea deja celebra a lui Freud, dar am alungat repede gandul (desi s-ar putea sa mai revin la el in curand). Legatura dintre proverbialul soricel, verisorul nostru primar, si soricelul metaforic, cel care-ti rontaie la ureche a devenit deja un leit-motiv al discutiilor purtate de noi aici intr-un context social. Iata asadar, fara vreun preambul mai lung decat cel de mai sus, ratiunea de a exista a discutiei mele pe care am de gand sa o duc vis-a-vis de speciile memetice pe cale de emergenta. Li se spun “trend-uri”, curente, tendinte, se poate vorbi de – termen de altfel imprumutat din hidrologie- de “main-stream” (la mijlocul raului”), de “off-stream” (inafara curentului de apa sau de “up/ down stream” (in amonte/aval). Ce sa mai, limbajul darwinismului social e foarte colorat dar face efortul de a exprima ceea ce altfel nu e foarte intuitiv, anume felul in care oamenii agrega la nivel supra-individual si cum unul il urmeaza pe celalalt in a vorbi/ se purta intr-un anume fel care nu intotdeauna reprezinta un beneficiu imediat, sau vreodata. Astazi, de exemplu, am auzit expresia “de preferabil” care mie – de exemplu – imi zgarie in mod foarte neplacut timpanele pentru ca e o cacofonie lexicala. Asemenea, premieriul Tariceanu care-pe-care mi-a oferit cele mai bilioase senzatii prin discursurile domniei sale in care arata ca degeaba a facut nu numai facultatea, ci si liceul si ciclul primar intrucat nu s-a lipit absolut nimic din limba romaneasca moderna de tichia preacinstiei sale. Par contre, acest “care” a la Caragiale a prins in mod extrem la populatia altfel cultivata a vremurilor pe care le traim. Este asadar posibil sa asistam la o specie pe cale de aparitie, anume convertirea limbii romane la o forma de novo unde felul in care eu ma exprim sa devina o relicva, si de altfel sa ajungem sa scriem (in neo-romana): “felu in care io ma iecsprim a ajuns o relica”. Sau mai rau. Bineinteles ca la asta contribuie de-o maniera hotaratoare formatorul de limba. Profesorul. Educatorul. Am inaltat in slavi si continuam sa plangem de mila intregul corp didactic al zilelor noastre pentru cat de ostracizat este domnia sa. Pe de alta parte, saracia pecuniara nu va fi justificat niciodata idiotenia opincii, sau lipsa  – mai rau – de pregatire. Copiii si adolescentii nostri au parte de putini profesori care la randul lor sa fi indeplinit un standard de calitate vis-a-vis de pregatirea lor. Dascalii, imi spun adesea, au murit. Asta nu insemneaza ca, de exemplu, mema dascalimii a murit si ea si-acum urmeaza sa ne intoarcem la o idiocratie de stepa in care fiecare isi face o “educatie a vietii”. Asta nu exista. Asta trebuie scoasa din lexiconul copilului si-al adolescentului pentru care “viata” incepe printr-o crunta miopie sociala si se dezvolta oportunist. A lasa copilul si adolescentul a indemana propriului lord al mustelor nu va face altceva decat sa creeze meme mutante (vezi romanul la care fac aluzie) si sa genereze veritabili monstri. Sa fie oare ca fara atingerea divina (sic!) a organizarii culturii in pachete incremental complexe iese doar un maglavais morbid din care nimeni, dar absolut nimeni nu mai intelege nimic? Or fiecare-i pentru sine mancator de paine, zice proverbul, iar in cele din urma profesorul (acelasi profesor care anul trecut reporta si venituri totale suplimentare de 200 de milioane de euro anual) isi va fi facut un simbolic sepukku vis-a-vis de faptul ca, pentru el, educatia e un “trend” ca oricare altul, iar daca scoala e darapanata sau pupilul un mare ignoramus, cui ii pasa? Nepasarea a devenit, nepasarea e in devenire. Nepasarea este devenire pana la urma, dar imi pare ca prea devreme ne-am oprit  inca inainte de a fi fabricat o lume noua asa cum ne laudam a face. Generatia mea asteapta sa dea ortul cea de “dinainte”. Multi imi spun (desi, ca un fel de “afterthought”, ce inseamna “multi” daca sa zicem lumea ta e una universala, spre comparatie cu una minuscula din comunea Silistea Gumesti? Ce ar insemna “multi” pentru un personaj al lui Marin Preda?) deci multi imi spun ca nu putem face decat sa asteptam. Imi pare extrem de hazliu, si-as rade si cu pofta daca nu m-ar apuca plansul.

Astfel pica para malaiatsa in gura lui natafleatsa. Daca vrem sa evoluam, si presupunand ca evolutia conduce masinaria vietii la orice nivel si regasindu-se in fiecare lucrare putem noi sa ne imaginam ca avem luxul de a ne opri, asteptand extinctia unei specii (sa-i zicem “postcomuniste”?) pana cand intr-un veritabil vacuum vom iesi noi din caverne si vom repopula un ecosistem, un areal cultural? Zic cum spune si sfantul Sisoe, personajul lui Toparceanu: “asta nu se poate”; odata paradisul chert, pierdut definitiv si irevocabil, drum inapoi nu este si la fel de bine pasul inainte catre “mai bine” nu se face prin rabdarea de a-ti muri tulpina genealogica. Pai tu, mai crestine, pe ce cresti? Pe ce te dezvolti? Pare un non-sequitur, insa, ca daca e sa cresti si sa te dezvolti pe-un arac biciznic precum acesta “de preferabil” care-pe-care, mai bine nu te dezvolti de loc. Judecam cum ca evolutia naturala a speciilor noastre culturale e una cretina, inutila si pe alocuri periculoasa. Nu este una bazata pe selectie, ci pe masa critica a oportunitatii de coagulant social. Altfel cum ar mai rezista inca (atat de bine) populismul pe meleagurile noastre, dar si aiurea?

Nu avem alta optiune decat sa traim, sa triem, sa filtram si sa pastram un cenzor al propriilor ganduri si emergente culturale in relatia dintre noi. Dupa acel “savoir faire” trebuie sa vina si un “savoir d’etre”, un “a stii sa fii” pe care noi inca nu l-am invatat foarte bine, iar in actul nostru creativ, acela de a ne reinventa ca fiinte, dar si ca societate, suntem inca intr-un noroi intelectual. Or limba si cultura noastra sunt in fapt depozitarele zilei de maine, cel mai de pret lucru pe care il poti lasa copiilor tai si copiilor copiilor tai. Iata de ce, pana la urma, inteleg eforturile etniilor minoritare de pretutindeni de a-si transmite mema pe cat posibil agresiv, si indiferent la tipetele scandalizate ale altora intrucat fara limba, si fara cultura care o insoteste, umanitatea in toata savoarea ei moare.

Tragand linie, catre toti acei domni care formeaza o generatie de nevrotici, de paranoici, de izbiti-cu-tifla pentru ca asta vinde o portocala in plus, sau un detergent in minus, ganditi-va bine la ceea ce faceti. Mai exact, e prea mult spus “ganditi-va bine”. Doar “ganditi-va”. Ganditi. Macar o secunda. Nu lasati automatismul maimutei care-si baga destiu’n…si-apoi in…sa va cuprinda elanul vital. Nu lasati ca limba aceea pe care o vorbiti, pentru care un dascal batran se poate sa-si fi tocit la randu-i coatele si dintii ca sa v-o bage bine la cap, sa se transforme intr-o ciorba sociala. Fiecare dintre cei care astazi batjocoriti “trista mostenire” (un alt concept bizaroid) sunteti povestea de succes care a urmat dintr-ansa, altfel n-ati fi fost. Ar fi fost probabil altii, la fel de sugubeti ca voi. Si daca e sa fim martori la specii pe cale de aparitie, hai sa fie specii bune. Hai sa fie specii utile celor care vin. E un pariu care merita pus in orice moment al trecerii noastre.

G.

Pledoarie pentru Darwin partea a III-a

[…] Citind codul nostru genetic afli ca, de fapt, am mers mereu pe o muche de cutit in istoria noastra, si am supravietuit nu pentru ca ceva sau cineva ne-au protejat, ci pentru ca in lupta cu o natura ostila, indiferenta, oarba si fara de scop am gasit resurse biologice sa traversam acele meandre carora multi dintre semenii nostri le-au cazut prada. Pentru ca eu sa scriu acestea au murit, fara doar si poate, milioane de stramosi imperfecti. Leibniz spunea: traim in cea mai buna posibil dintre lumi. Iar tu esti aici pentru ca am urcat, pas cu pas, Muntele Improbabil. Si-atunci de ce sa urasti teoria evolutiei prin selectie naturala a lui Darwin?[…]

Ce ramane din sufletul omului daca il reduci (doar) la ADN, pe de-antregul de dimensiunile unui bob de grau, o aglomerare amorfa de proteine, glucide, lipide, amestecate ubicuitar imprejurul unui pachet organic a carui singura proprietate, al carui singur blestem e isi caute nemurirea prin autocopiere, din nou si din nou, catre sfarsitul lumilor? Ce soarta bizara o fi aceea sa devii constient de imensitatea acestui adevar, doar ca sa constientizezi viata si moartea ca ceea ce vine, ceea ce trece. De ce, daca suntem produsi ai unei selectii naturale in care vaietul continuu al celor ce pier este macaraua pe care urcam catre noi generatii de progeni, trecerea doare atat de mult? Nu stim. Si in privinta teoriei darwiniene, se asteapta de la ea sa explice scopuri acolo unde nu va putea vreodata sa o faca. De la teleologie la teologie a fost un singur pas. Cumva aceasta limita a ei, se justifica in continuarea frazei, o descalifica pe de-antregul.

Uram teoria evolutiei prin selectie naturala a lui Darwin pentru ca nu este un panaceu-de-sus-in-jos. Nu e un carlig in cer. Nu exista miracole. Nu exista introjectia divina prin care noi, om cu om, contam mai mult decat conteaza un vierme de galbeaza pentru alt vierme de galbeaza. Uram teoria darwiniana pentru acelasi motiv pentru care, daca e sa crezi ad litteram Geneza, Adam si Eva si-au urat goliciunea odata ce-au mancat din marul cunoasterii. Nu exista drum inapoi odata ce-ai contemplat abisul din care venim, si catre care mergem. Mark Twain spunea, mai in gluma mai in serios, de ce sa-mi fie frica sa mor? Am fost mort miliarde de ani inainte de a ma naste, si n-am a ma plange.

Uram teoria darwiniana pentru ca nu ne explica dragostea pentru parinte, si durerea de a-ti vedea copilul plangand. Empatia pe care o simtim fata de aproape nu are expresie in natura. Natura nu e blanda. A doua lege a lui Orgel spune ca evolutia va fi invariabil mai desteapta decat tine. Intr-un turneu in care s-ar respecta toate regulile ex naturae, tu si toti cei pe care-i cunosti s-ar putea sa muriti digerati lent de cine stie ce specie de pradator care nu va avea nici macar o secunda mustrari de constiinta, simplu pentru ca nu ar avea constiinta absolut deloc. Or atunci cand impingem acest imens munte de cunoastere privind originile noastre, originea vietii pe Pamant si explicatia pentru tot ceea ce ne inconjoara la nivel de macro- si micro-sistem, il impingem stiind ca ramane sa explicam cum de a aparut si s-a format constiinta umana. Este, in fapt, imaginea facerii omului din Capela Sixtina o exprimare plastica a ceea ce s-a intamplat? Am “primit” cumva din exterior un “suflu Divin”? Inteligenta exista ubicuitar in lumea vie. Inteligenta umana exista doar la om, un univers in sine, independent de gena egoista, o lume care transcende viata si moartea, in care la mii de ani de la intoarcerea in Abis inca raman printre noi un Platon, un Homer, un Rhamses si-un Thutmes si Moise, legi ale unor oameni care-au calcat acest Pamant intr-o vreme cand scrisul era o revelatie.  Cum putem reconcilia doua realitati care, pentru omul de rand (asa cum s-a vazut si in unele comentarii la textele anterioare), o fraza-cheie in diateza evolutionara a omului este…deci ne tragem din maimuta?

Nu, nu ne tragem din maimuta. Maimuta si omul au un stramos comun. Genetic, suntem 99% identici cu pan troglodytus, cu cimpanzeul. Acel procent care ne separa, in acelasi timp, nu explica cum de eu scriu despre cimpanzeu, dar cimpanzeul nu scrie despre mine. E suficient, in evolutie, ca un minuscul procent sa determine o astfel de explozie? Este ceea ce Gould, de exemplu, a sugerat a fi “echilibru punctuat”, o varianta neo-darwinista in care astfel de pasi se fac in trepte, nu avansare treptata. Apar, de-a lungul timpului, “rupturi de ritm”. Dumnezeu e o ruptura de ritm. Impartirea apelor e o rupere de ritm. Roata e o rupere de ritm. Si-asa mai departe. In varianta clasic adaptationista insa, nu exista Dumnezeu, ruperi de ritm sau de ape, iar roata a inceput prin a fi patrata, apoi hexagonala, octogonala si-asa mai departe. Aidoma, constiinta umana a avut o pre-constiinta, care a avut o ante-pre-constiinta, care a avut o proto-constiinta, care a avut o non-constiinta din care s-a nascut, similara cu cea a cimpanzeului preistoric preocupat sa-si miroasa indexul care i-a umblat pe la genitalii.  Ceea ce nu inseamna, insa, ca pasul urmator timpului prezent este o “super-constiinta”. Uram teoria darwiniana pentru ca nu urmeaza nimic. Din nimic, catre nimic, o scurta sclipire vreme de o secunda in orologiul Universului, si gata.

Este important sa revizuim nu doar cele de mai sus, dar si toate celalalte strigate de revolta care s-au formulat de-a lungul timpului, in cercuri extrem de variate, fata de darwinism si mai ales “darwinism social” si care sunt folosite si acum impotriva geniului lui Darwin, si a tot ceea ce a insemnat ideea lui privind originea speciilor, si implicit a vietii. Doua nume vin rapid in minte: Hitler, si Stalin. Am sa ma refer doar la Hitler, pentru ca a ramas in memorie ca varianta de buzunar a Diavolului intrupat, dar mai ales pentru ca am vorbit de “super-constiinta”. Admirator infocat al lui Darwin si Nietzche, si artizan al “ubermensch”-ului arian, Hitler a ramas in istorie ca unul dintre aceia care au aplicat eugenia la scala larga, masiva cu scopul de a incuraja, controlat, “super-constiinta”. A crezut in evolutie, a vrut sa o vada cu ochii lui. Ce a reiesit, este deja cunoscut, a fost exterminarea masiva a evreilor din tot bazinul european, dar nu numai. Milioane de oameni altfel decat “blonzi cu ochi albastri” au murit in lagare de concentrare pentru ca era nevoie de loc, si puritate a genomului, pentru super-oamenii viitorului. Evolutie? Da. Selectie? Da. Naturala? Nu. Hitler nu a fost doar anti-darwinist ci, in secularismul sau bolnav, a dorit instituirea unui Reich de inspiratie Divina. A fost Hitler primul? Nu cred ca vreun paragraf din “despre originea speciilor” vorbeste despre om ca fiind “ales” sa faca ceva, sau “creat” special de catre cineva, cu vreun scop ocult. Pe cat de mult a urat evreii, pe atat de mult a incercat sa emuleze doctrina ariana pe un canvas grotesc de orientare manichaeista, zoroastric mistica dar cu suficiente referinte la Vechiul Testament. Cu putin ghinion, am fi trait religia nazista in zilele noastre si nu din cauza lui Darwin, ci din cauza crengii pe care s-a aflat, si se afla inca, radicalismul cultural (nicidecum biologic!) care in cele din urma contamineaza toate religiile majore ale lumii. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra, chiar daca intoarcem si celalalt obraz.

Se spune, Hitler a invocat criteriul genetic pentru a argumenta ca arienii sunt superiori, lucru sprijinit de teoria evolutiei prin selectie naturala. Deci cumva darwinismul promoveaza atrocitati precum nazismul. Nimic mai departe de adevar. Hitler nu a fost primul care sa invoce argumentul genetic. Britanicii, inaintea lui, au justificat superioritatea rasei albe in favoarea celei negre in secolele de sclavagism. Cruciatii au dorit sa reclame “pamantul sfant” de la sarazini, prin definitie pagani, necredinciosi si bestii care nu meritau sa traiasca. Adam sigur nu a fost negru, iar Noe e de vina pentru ca toti urmasii lui Ham au fost sub papuc. Impartirea de casta care se practica inclusiv in zilele noastre in anumite zone ale globului este motivata religios. Segregarea comunitara si inegalitatea umana au fost din pacate “reinventate” de biologie si acolo unde se intalnesc cu Crezul pot fi parte ale unui proces imaginar de culpa din care religioa, ex oficio, e exonerata. Ele sunt parte a istoriei noastre mult timp inainte sa fi formulat o propozitie coerenta care sa explice si feriga si feribotul. Dar pentru ca Darwin a inaintat posibilitatea ca Dumnezeu nu a creat omul, Darwin este vinovat de crimele care au urmat si care, dintr-o data, n-au mai fost pe vreun criteriu religios. Dar, pe de alta parte, de la inceputurile noastre ca specie distincta, la proto-conflictele de teritorialitate si apoi razboaiele “promotoare” ale unei credinte fata de alta, cat la suta au fost anihilati pentru “proasta credinta” in numele celei “sfinte”? Aceiasi oameni care cred in Dumnezeul razbunarii si-al iertarii consecutive, al palmei si sarutului, acuza Natura, ceasornicarul orb, ca este orb si ca “nu-i pasa”, ca si cum asta ar fi o critica. Bisericile, templele, moscheile, piramidele, statuile si pavajul pe care calcam colcaie de detalii reminiscente unei “evolutii culturale prin orice altceva decat selectie naturala”, si Dumnezeul nostru este cel mai puternic.

Cel mai puternic mesaj pe care il sugereaza teoria evolutiei prin selectie naturala, aplicata memetic, este ca din genocidul cultural, din aculturatie, din indoctrinare si din inocularea urii am avut sansa sa gasim o utilitate adaptarii de a gandi liber, de a reflecta asupra conditiei noastre, de a ne disocia de impulsul de a ne reproduce in dauna aproapelui nostru. Realizand locul nostru in Univers nu ne ramane decat sa oferim explicatii mai bune pentru ceea ce reprezinta “binele” dimprejur; sa refuzam selectia pentru ceea ce nu este, o unealta malefica. Favoritismul uman reprezinta o involutie, o aberatie, o perversiune a selectiei naturale. Este o perversiune a firii ca pentru o specie cooperanta cum este omul sa cream enclave de civilizatie in timp ce o fractie inacceptabila din biomasa sta pe marginea prapastiei in saracie, ignoranta, precaritate. O judecata darwinista destul de fidela ne spune ca urmatorul pas al Mamei Naturi va fi unul de un egoism feroce, fara Dumnezeu, fara promisiuni ca “nu se mai intampla un al Doilea Potop”. Nu Darwin e de vina ca noi, omenirea, suntem cum suntem, si unde suntem, si nici Dumnezeu, sau Allah, sau Yahwe. Viata merita traita si altfel decat in genunchi. De la inaltimea ochilor nostri putem contempla maretia a tot ce ne inconjoara nu ca stapani, sau ca sclavi, nu ca zei sau bestii, ci ca indivizi facuti din acelasi praf de stele, si ca atare la fel de supusi vanturilor, valurilor, liberi sa decidem, obligati sa ne respectam privilegiile, datori sa ocrotim timpurile in care ne aflam.

G.

Pledoarie pentru Darwin partea I

LE: Pentru ca subiectul este atat de vast, m-am hotarat sa impart pledoaria mea pentru Darwin in doua sau trei parti.

Si iata ca a venit si momentul mult asteptat. Am avut emotii. Mi-am revizuit notitele. M-am uitat indelung in oglinda si-apoi am luat, preventiv, o dusca de sirop de tuse. E timpul sa punem pe masa (inca?) cea mai controversata idee a vremurilor noastre, atat de controversata incat niste domni foarte cerebrali de la ministerul Educatiei s-au decis ca n-ar trebui predata elevilor. Or nu numai eu, dar multi multi altii au spus: domnule, aceasta este poate cea mai mare tampenie de la povestea cu Burebista si vinu’ incoace. Si totusi Internetul e un mediu inca neatins de filoxera educatiei alternative, astfel incat pot, si am sa imi fac inainte de a purcede spre cateva considerente preliminare, datoria spirituala de a va spune:

Intreaga Opera a lui Charles Darwin este disponibila gratuit, online, la http://darwin-online.org.uk/

Iar acum sa ridicam cortina de pe teoria evolutiei prin selectie naturala stabilind cateva elemente de script. Nu toata lumea (nici macar Darwin, la vremea lui!) nu are o buna imagine despre ce este aceea “ereditate”, sau “genom”. “cod genetic”, “gena”, “codon”; cu atat mai putin se stie despre diferenta intre filogenie si ontogenie. Este crucial sa discutam despre ele inainte de a explica de ce teoria evolutiei a lui Charles Darwin este factica, si nu doar o ipoteza scolareasca pe care oricine o poate critica din varful corcodusului (sau amvonului, dupa caz). Ereditatea este o proprietate a informatiei de a fi replicata de la o generatie la alta cu un mare grad de fidelitate. Un calugar austriac, Gregor Mendel, a descris particularitatile diferitor generatii de mazare pe care le cultiva in conditii de laborator (nu-i asa ca ne gandim la aceeasi persoana?), fara ca sa aiba, le vremea respectiva, instrumentele care sa identifice mijlocul portant al ereditatii. Si totusi, el a observat ca anumite trasaturi se pastreaza cu sfintenie, deci daca bobul e mic la “tata” si “mare” la mama poti sa fii sigur ca generatia viitoare cam un sfert vor fi boabe mari, un sfert boabe mici, si jumatate boabe asa-si-asa. Mendel a descris si calitatea anumitor trasaturi de a aparea la fiecare generatie (dominante), in timp ce altele “rasar” doar din cand in cand (recesive) atunci cand sunt intalnite anumite conditii. Mendel a facut o serie de erori, pentru ca observatiile lui la vremea respectiva – stim acum – se refereau mai mult la fenotip (expresia manifesta a informatiei genetice la progeni dupa “confruntarea” cu  factorii de constrangere din mediu, cum ar fi clima, umiditatea, albedoul solar etc). Povestea genomului nu avea sa inceapa decat aproximativ 20 de ani mai incolo, concretizata cu magistralul expozeu al lui Crick & Watson din 1953 despre structura acidului desoxiribonucleic (ADN). Aici doar ii mentionez, cu siguranta va exista un moment cand am sa va pot povesti mai multe despre acizii nucleici. Charles Darwin, contemporan cu Mendel, a preluat insa “samantsa” esentiala din munca prelatului augustin, anume ca un “ceva” e trecut de la parinti la copii si care e responsabil pentru faptul ca mazarea e mazare si cinci generatii la vale, desi daca vrei mazare cu bob mare si alegi pentru reproducere doar mazarea cu bob mare s-ar putea sa obtii boabe din ce in ce mai mari.  Acest “din ce in ce mai mari” a fost, pentru Darwin (nu si pentru Mendel insa) una dintre primele revelatii in timp ce-si revizuia notitele si nenumaratele desene facute dupa faimoasa “calatorie pe HMS Beagle”. Cum e posibil, s-a intrebat Darwin, ca lumea aceasta vie dimprejur sa fie atat de variata, si totusi atat de asemanatoare? Sunt pestii, pasarile, reptilele, mamiferele cu adevarat parte din phyla diferente? E crucial  sa insistam, la acest moment, ca pentru Darwin aceata era problema de facto, una de clasificare si nu una de reinterpretare a unui complex biblic. Darwin era naturalist, si ca atare cu nasul mai mult in tarana decat in ceasloave. Un alt naturalist – despre care pun pariu ca stii mult mai putine – si care era contemporan cu Darwin (dar acum foarte rar pomenit) era Philip Henry Gosse. Cu doi ani inainte ca Darwin sa-si publice “Despre Originea Speciilor”, Gosse a oferit in Omphalos propria lui explicatie la aceleasi intrebari pe care si le puneau multi membri ai comunitatii stiintifice britanice, foarte importante pentru propasirea neamului victorian. De exemplu, au avut sau n-au avut primii oameni buric (“omphalos” in greaca)? Buricul le tulbura noptile, vedeti voi, prelatilor la acea vreme din cauza unui pasaj din Biblie care zice ca Dumnezeu l-a facut pe om “in chipul si-asemanarea lui”. Deci daca Dumnezeu i-a dat lui Adam buric, inseamna ca Dumnezeu insusi are buric. Dar daca Dumnezeu insusi are buric, atunci nu e exclus ca Dumnezeu sa aiba…o mama. Iar asta era o blasfemie care numai in gand si era suficienta sa te catapulteze in adancurile Iadului pe lumea cealalta. Raspunsul lui Gosse a fost ca Dumnezeu, in omniscienta lui atot-cunoastere (sic!) le-a dat buric lui Adam, inele copacilor, colti gata tociti porcilor mistreti, iepurilor sau hipopotamilor tocmai ca sa ascunda (“pacatul originar etc”) acestora calitatile lor divine antecronice, si sa le ofere un sincronism astfel ca postcronic neam de neamul lor sa fie la fel. Nimeni nu l-a luat in serios pe Gosse sau pe buricul domniei sale; cumva insa, terenul a fost minat pentru Darwin care, doi ani mai tarziu, isi prezenta munca despre Originea Speciilor in fata unei audiente care fantasma, pe furis, ca un Creator facuse acest efort incredibil de a-si ascunde urmele Creatiei.

Ce a propus insa bunicul evolutionismului? Am sa o spun pe cat de simplu, si totusi cuprinzator, se poate. Sunt doua mari propozitii, care au schimbat deja lumea:

1)Natura vie, copacii, florile, gazele si batracienii, si pasarile si gazela si tigrul si cimpanzeul, si mai mult decat orice, omul, suntem rude. Undeva, in trecutul intunecat al Pamantului, avem un stramos comun pe care-l putem creiona logic observand evolutia diferitor specii de-a lungul erelor geologice prin studiul fosilelor, dar si prin analiza comparativa a diferitor specii vii din familii diferite, ca de exemplu pasari vs. mamifere, sau pesti vs. reptile.

2) Mai mult, mecanismul prin care protobacteriile au devenit procariote, si-apoi eucariote, organisme multicelulare, protozoare, pesti, reptile si amfibieni, pasari si mamifere, omul au evoluat este acela de “selectie naturala”. Selectia naturala este mult mai mult decat “supravietuirea celui mai adaptat”, desi o circumscrie. Selectia naturala este un algoritm prin care, din multitudinea optiunilor extravagante in Spatiul de Design, sunt favorizate acele trasaturi care amelioreaza supravietuirea speciei. Aceasta ameliorare (voi argumenta in partea a II-a si a III-a) este una graduala, cu pasi mici, catre varful crengii filogenetice pe care se afla specia respectiva.

Aceste doua propozitii sunt cruciale pentru aprofundarea evolutionismului; tinta tuturor detractorilor; stalpul infamiei pentru fiecare creationist sau apologetic al unei cosmologii alterne. Se considera ca nazismul ar fi o emergenta directa si cauzal motivata in darwinismul social; comunismul la randu’i e considerat a fi o progenitura monstruoasa a aceleiasi doctrine. Toate aceste argumente sunt nu doar false, dar expresia unei angoase perpetue ca (asa cum mentiona un reviewer al primei editii a Originii Speciilor): “nu se poata sa apara un Ceva din Nimic!”.  Ramificatiile ei insa, ca si un “ce este” si “ce nu este” teoria evolutiei prin selectie naturala, neo-darwinism si revolutia codonica…. in partea a II-a.

G.