Sunetul muzicii

Vad constiinta ca pe-o simfonie. La inceput e doar un tipat.Un sunet, putin modulat. Toate instrumentele sunt acolo dar canta putine armonice, e putin loc de improvizatie, e zgomot, vuiet, foame, e somn, e durere. Apoi frica. Apoi bucurie. Apoi furie. Culorile sunetelor se amesteca intr-o suita din ce in ce mai impresionanta, una care reverbereaza intr-o lume ale carei colturi, ale carei ziduri reflecta muzica sufletului unui om si intoarce ecoul catre Sine, Eu, Sum. Suntem, la inceput, legiune, tornade care stau simbiotic legate de muzica altora, o variatiune la tema universala si-apoi, incet, cantam muzica noastra, devenim un Eu.

Intreb diversi oameni despre marimea constiintei lor. Putini inteleg de fapt intrebarea. Pentru unii constiinta e de fapt axa morala. “A avea constiinta” inseamna pentru ei sa ai compasiune, sa fii bland, sa nu faci rau altuia. “I-a dictat constiinta”, sau “n-a putut trece peste constiinta”. Dar s-ar insela, constiinta nu sta in separarea binelui de rau sau mai bine zis nu “doar” acolo. Altii ar spune ca isi simt constiinta pentru ca sunt “liberi” sa faca ce vor. Dar sunt ei cu adevarat liberi? Si-ar mai fi posibila o constiinta intr-o lume veritabil libera? Caci libertatea e neindoielnic frumoasa ca ideal, dar daca-o duci la limita ei de absolutie constati ca tot castelul de carti se distruge. Legile fizicii constrang; legile fizicii obliga, corpul nostru e o aglomerare de inchisori elegant concepute, spatii finite arhitectonice, unitati de elita care vibreaza la unison, milioane si milioane de milioane de clone care fac munci despre care nu vor spune vreodata ca s-au saturat, ca au obosit, ca e sclavie, ca pleaca in vacanta. Nu exista vacanta pentru buricele degetelor mele fara sa existe Eu, fara sa exista muzica unui Eu.

Ce inseamna boala intr-o paradigma muzicala a constiintei? Evident exista boli care lasa constiinta intacta, si cu atat mai rau pentru ea caci ea insasi devine reflexiva de sine; exista altele care ataca insasi fibra ei intima, informationala; si-apoi exista boli care duc la saracirea constiintei prin distrugerea platformei materiale pe care sta sprijinita. Din ce o fi facuta? Si cum de ramane aparent indemna, ba se mai si dezvolta in contextul unei morti lente, dar controlate a creierului? Alegoria “un neuron = o unitate de constiinta” e falsa, pe de alta parte daca pierzi anumite populatii specifice de neuroni constiinta resimte asta. Stim ca exista locusuri relativ specifice, o harta cerebrala pentru functii pe care noi le definim, parte a Eu-ului. Inclusiv Eu-l, asa cum e el, pare a fi infipt intr-un circuit relativ stabil, nu e “pretutindeni si nicaieri”. Nu exista dirijor, exista un Ouroboros, o mana care deseneaza o mana care deseneaza. Escher. Problemele ridicate de psihiatrie in chestiunea constiintei sunt imense. Self-ul fragmentat al schizofrenicului e doar unul sau mai multi? Halucinatiile, vocile care converseaza intre ele si pe care pacientul nu le mai recunoaste ca fiind ale “lui”, si care origineaza clar in sistemul meso-cortico-limbic, sunt ele marca unui “Eu” stricat? Dar Phineas Gage si-a sa schimbare durabila de personalitate dupa ce-o bara de metal i-a trecut prin lobii frontali? De ce nu i s-a mutat Eu-l, asa cum era el, in alta parte? Pe de alta parte, pacienta mea C., care a ramas fara lobi frontali intr-un teribil accident de circulatie, de ce-a ramas “tot” C? Ar fi trebuit sa fie si ea tot un Phineas, si nu e.

Incercand sa-i inteleg pe Hofstadter si pe Dennett, oameni care probabil raman in istorie ca asasinii reci, lucizi ai teatrului cartezian, ma lovesc intuitiv insa de-o problema de model. De-o parte se afla DID, sau Dissociative Identity Disorder, sau Tulburare de Identitate de tip Disociativ. De cealalta se afla doua sindroame surori numite si paramnezii de reduplicare. Capgras si Fregoli. Si undeva deasupra lor o iluzie nihilsta denumita dupa marele alienist Cotard.  Le-am intalnit pe cele din urma, n-am avut inca placerea sa tratez un DID.

Deci, admitand ca nu exista un locus specific unde sta, lafaind, E-ul, si admitand ca notiunea este un “somethingness” iluzoriu care apare dintr-un “nothingness”, adica din nimic rasari Eu-l, si mai apoi luand in considerare realitatea lui Phineas cel cu ranga in craniu, dar si al pacientei mele C care are o constiinta intacta fara lobi frontali, ma lovesc de Capgras. In Capgras pacientul are convingerea deliranta, dar pe-un camp lucid de constiinta (carele este intacta) ca persoanele cunoscute sunt de fapt sosiile “adevaratelor” constiinte. Ceva in muzica nu se pune “cap la cap”, cel mai simplu mi-e sa explic asta prin playback. Muzica e acolo, se “aude” (sic!) in boxe dar nu e live. Metafora nu e intamplatoare caci in Capgras aceeasi persoana, cu aceeasi voce, cu aceeasi mimica daca e ascunsa dupa un ecran si vorbeste la telefon, de exemplu, cu pacientul ideea deliranta dispare. Deci iaca-ta ca figura, fizionomia umana joaca un rol quasi-cartezian! Dennett, pe undeva, vorbeste de exemplul Dorian Grey dar aici nu am loc sa elaborez pe tema asta. Continuand, in iluzia Fregoli persoane straine, pe care individul nu le-a mai vazut niciodata, sunt asemuite unor cunostinte cu care de obicei pacientul este ruda sau foarte bun prieten. Aceasta “falsa recunoastere” nu e doar o aproximatie, este cat se poate de adevarata si, din nou, raspunde la testul ecranului mat.

Locusul morfologic responsabil pentru cele descrise de mine mai sus se gaseste intre lobul temporal si lobul frontal, intre girus cinguli si girus supra-marginal, intr-o arie specifica omului pentru ca este singura care ne separa de cimpanzei, de exemplu, rudele noastre cele mai apropiate cu care impartasim mai la nord de 95% material genetic. Eu-l nu e ubicuu, morfologic vorbind, “Eu” e acolo si nu in alta parte. Daca creierul e o orchestra aria supra-marginala e dirijorul si probabil cel mai aproape de notiunea de “creier din locomotiva” de care scriam mai demult se gaseste aici. Un accident, o ciudatenie pana la urma, motivul pentru care, admitand ca omul este auto-reflexiv, in gandirea lui Hofstadter, suntem singuri in Univers, un Univers gol de inteligenta superioara. De ce?

Singurul mod prin care teoria asupra dezvoltarii Constiintei din “masini informationale” sta in picioare este daca oricare dintre aceste masini, luate separat, sunt irationale sau lipsite de constiinta. Un gir supramarginal nu e 1/2 constiinta (omul avand doi). Un neuron nu e o trilionime de constiinta. Un neuron egal zero constiinta. Si-atunci, daca omul egal 7 miliarde de constiinte, si nu exista granite, si nu exista motiv sa credem ca nu suntem agregati la un circuit mult mai vast al vietii (fara constiinta, deci zero constiinta), simpla noastra existenta, logic, contrazice existenta unei constiinte superioare. Dat fiind omul Creatorul nu poate fi decat un non-sens, o imposibilitate. Creatorul exista doar in momentul in care noi, ca specie, disparem din model, din ecuatia unei Constiinte superioare care sa includa soareci, si iepuri, si gaste migratoare.

Universul are muzica lui. Apele, aidoma. Siruri peste siruri de oranduiri matematice sonore populeaza spatii pe care aranjarea mea ciudata de simboluri decriptabile de mintea ta, cel ce citeste, nu o poate subsuma cu precizie. E o intindere pentru care, stim sigur, exista un numar suficient de mare care-i da nume, la infinit. Mintea mea spera in granite acolo unde stie ca nu exista asa cum imi vad pielea si-mi imaginez ca intre ea, si aer, exista o bariera (si de fapt nu e). Granita Universului e in Heisenberg, si in principiul sau al incertitudinii, probabil, si chiar si-acolo fizicienii se vor grabi sa spuna ca mai e ceva de scormonit, si de povestit. Precum in cer, asa si pe pamant.

Si mai e ceva. “Eu” exista pentru ca existi tu. Celulele respective, neuronii oglinda dintre lobii frontal si temporal vibreaza la unison cu lumea vie. Vezi maimuta, fa ca maimuta, si maimutele au neuroni similari dar nu isi pot “imagina” o maimuta care sa-si imagineze o maimuta. Or eu, computational, pot sa-mi imaginez intreg Universul pana intr-acolo incat sa-l reinventez demiurgic, si sa povestesc despre el si sa-i spun “El”, si sa-l cheme intr-un fel si sa-l modelez, antropomorfic dupa fiinta mea. Si viata, si moartea, sunt ale mele si suferinta, si iertarea, si ura si impacarea si razboiul si pacea, toate conceptele nobile care circumscriu un Eu, o nota perfecta muzicala, aceeasi pentru toti, irepetabila totusi.

G

Intelepciune, destelepciune

N-am inteles niciodata ce inseamna sa fii intelept. In majoritatea culturilor atributul este preorgativul obisnuit varstnicului, a omului “trecut prin viata” si care inca nu s-a dementializat prea mult incat sa bata campii. Mai rar intelepciunea este sinonima, dar nu pe de-a intregul, cu eruditia, anume daca ti-ai tocit intens coatele prin diverse biblioteci, daca ai aspirat o cantitate critica de praf de acarieni, si mai ales daca folosesti informatia acumulata intr-un fel adecvat situatiilor care ti se prezinta, iar asta rezulta cumva intr-un lysis al impasului, atunci la trasul liniei ai actionat intelept. Un intelept, nota bene, nu e obligatoriu sa actioneze cu intelepciune, la fel cum si cei mai dezaferentati indivizi au momente de mare insight. Acest cuvant, “insight”, e un adaus relativ recent la concept, anume ca intelepciune presupune si ca ai patruns cumva “miezul” real al problemei, ca vezi dincolo de premise sau forma si ai ajuns la mecanism, la motivul repetitiv poate, si ca prin asta esti in posesiunea, poate, a acelui distilat, acelui elixir care ar putea sa explice si alte situatii diverse construite insa pe aceeasi platforma.

Luna aceasta, nu mica mi-a fost mirarea, Archives of General Psychiatry, jurnalul cu cel mai mare factor de impact in psihiatrie pe continentul american, publica un articol despre neurobiologia intelepciunii. Nu-l discut aici decat poate cel mult ca leit-motiv, sincer am ramas putin dezamagit in sinea-mi de platitudinile vehiculate si mai ales solutia stearpa aleasa de modelare a intelepciunii pe criterii functional imagistice aceleasi ca in multe alte domenii de cercetare. Folosesc insa la randu-mi oportunitatea de a “fura” un pic din initiativa lor ca sa brodez o scurta dizertatie despre patologia intelepciunii. Da, cred ca exista o patologie a intelepciunii si, ca un corolar, nu rareori intelepciunea poate fi patologica sau indicativa a unei patologii insuficient explorate.

In primul rand trebuie sa observam, din start, ca nu exista intelepciune fara abilitatea de a reflecta reprezentari secundare ale lumii in care traim. Nu ma refer doar la capacitatea de a mima mediul inconjurator, sau de a interactiona de-o maniera heuristica, oportunista, cu habitatul modificat ca sa favorizeze supravietuirea, ma refer la o teorie despre mecanism, despre pozitia ta ca individ in acest mecanism si abilitatea de a-l transcende. In linii mari s-a vorbit despre aceasta teorie ca fiind o “teorie a mintii” sau – in termeni filosofici lasati cadou de la Descartes incoace – un “teatru cartezian” in care se petrece, in animatie a constiintei, trecerea universului. Prin asta, vai noua, plasam intelepciunea eminamente in sfera umanista si o separam ireversibil de competenta, pe care poate o au toate organismele vii. E o observatie interesanta, si putem sa o facem fara un preambul, ca intelepciune atemporala e un non-sens, in termeni naturali sau supra-naturali, tocmai pentru ca se stabileste pe criterii de prezenta, si scientsa, finite. Nu e un “dat”, ci un “castigat”, un produs de metabolism.

Meeks si Jeste rezuma trei mari atribute “corticale” ale intelepciunii: reglare emotionala, abilitatea de a lua decizii si de a relativiza valori. In fapt e o aceeasi marie cu alta palarie lansata acum multi ani de Dan Goleman, si – cum scriam acum ceva ani in urma – Becker si Posner, anume ca inteleptul este un bun fabricant de viitor. Cauza si efect. Nu trebuie sa spargi ulciorul ca sa verifici proverbul. Cand in Roma, poarta-te ca romanii…si-asa mai departe. Ce-i drept e drept, multe specii care impartasesc omului abilitatea de a grega social, si de a avea comportamente indreptate spre comunitate si, mai mult decat orice, de a dovedi altruism social, vor da dovada de aceste trei ingrediente mai putin poate “relativizarea valorilor”. Suricatele, de exemplu, sau delfinii, sau in mai putina masura sepiile. Natura cu siguranta nu a pus intelepciunea in bratele lui Adam, ca pe tavanul Capelei Sixtine, si descurca-te, Ioane! Iata cum putem postula, fara prea mare risc, cum ca intelepciunea este un fenomen dimensional, altfel spus relativ la un “ceva”. Intelepciunea, carevasazica, nu e un varf, ci o panta desi, trebuie observat, nu o panta lina si nu obligatoriu raportata la o linie de orizont catre o “culme”. Vorbim adeseori de “culmea intelepciunii”. Ea nu exista si din acest al doilea argument (primul fiind cel temporal, si de finitudine a prezentei, si stiintei) deriva si aceea ca intelepciunea comporta o oarecare plasticitate. Neuroplasticitate. Psihoplasticitate. Mai simplu spus, intelepciunea se comporta in anumite momente ca un simbiont care cauta sa se organizeze si sa se reprezinte pe canoane care urmaresc acelasi criteriu al parsimoniei pe care il regasim in toata arhitectura universului. Una la mana ca se conserva tot, nimic nu se risipeste. Doi la mana ca procesul este unul care tinde la economie de energie si cheltuieli minime de mentenanta.

Darwinistul clasic va privi intelepciunea ca un bun “trick” pe care specia si l-a insusit pentru maxim de sanse de supravietuire in dauna “neinteleptilor”, “desteleptilor”. Aici, putem sa comentam ca macaraua evolutionara pe care o reprezinta intelepciunea nu este decat, maximum maximorum, suma cunostintelor deja acumulate. Asadar, un bun intelept nu poate fi, in natura, decat acela care poseda, manevreaza, si modeleaza intr-un cadru de referinta existent cunostinte pre-existente. Vizionarizmul, imaginatia creativa si acea “nebunie” frumoasa a inventatorului n-au nimic a face cu intelepciunea. Degeaba a spus Edison ca progresul e 10% inspiratie si 90% transpiratie, degeaba a sugerat apoi Lenin ca “invatati, invatati si iar invatati” pe baza dictonului latin odios repetitio mater studiorum est, nicaieri ascensiunea de specie nu depinde in vreun fel de intelepciune, un ingredient important dar nicidecum suficient decat poate cel mult pentru extinctie si intarzierea ei. Ascensiunea este cel mult un accident norocos prin care se rezolva un impas, un dezechilibru intre hrana, si hranitor, intre continut si continator.

Cum sa imaginam, asadar, abaterea de la normal a intelepciunii sau poate mai intai ar trebui sa ne intrebam daca asa ceva e posibil, sau cu adevarat realizabil? Cata vreme intelepciunea e un proces finit, cu cap si coada, cata vreme reprezinta o suma a cunostintelor colective asumata, si accesata, oportunist, cata vreme realizeaza o redundanta si apoi cliveaza parsimonios “marginile” pana n-a mai ramas decat mecanismul, cum poate deveni intelepciunea patologica?

Revin la primul sine-qua-non, adica prezenta intelepciunii intr-o lume a reprezentarilor secundare. Autistul, de exemplu, este de multe ori un teribil intelept. Este un teribil intelept care nu are nici reglare emotionala, nici o foarte buna relativizare a valorilor. Dimpotriva, autistul contine motorul de intelepciune fara sa existe un continator. Simon Baron Cohen, de exemplu, dar si altii sustin ca autistii au un defect major de mentalizare, de “teorie a mintii”. Consider aici ca aceasta apreciere preteaza la multe confuzii si ma intorc aici la articolul lui Meeks & Jeste din Archives de luna aceasta. Toata literatura privind neurobiologia constiintei este ciumata de dihotomia intre “minte” si “creier”. O lume a reprezentarilor secundare capata proportii metafizice si, atentie, m-am ferit sa folosesc termenul dincolo de perniciosul “insight” pentru ca in discutia referitoare la intelepciune nu (mai) putem sa pacatuim, si in 2009, prin cartezianism. Mintea este creier, intelepciunea este creier. Asadar orice patologie de creier impacteaza, de-o maniera sau alta, intelepciunea. Paradoxul hiperfunctiei din Phenomenon, de exemplu, precum si toate diatribele referitoare la “cat din creier ne folosim oare, sau oare cat si-a folosit Einstein, sau cat isi foloseste Bill Gates” nu rezolva prima premisa, aceea a felului in care functioneaza masinaria si mai ales de ce functioneaza masinaria. Dennett discuta pe larg implicatiile intentionalitatii si raportului la axa verticala (nevoia de simetrie) ca primi miscatori ai intelepciunii, si prin asta raspunde partial la intrebare in Consciousness Explained si – partial – in Darwin’s Dangerous Idea. El invoca de asemenea postulatul Leibniz despre “cea mai buna dintre lumi”, anume ca in cele din urma intelepciunea, ca particularizare a constiintei, sunt invingatorii unui turnir din care nu vom cunoaste vreodata invinsii. E un echilibru extrem de fragil, si in timp ce scriu asta mi-aduc aminte de cugetarile lui Ramachandran privind pacientii lui sinestetici, ale caror conexiuni particulare cerebrale in zona girului fusiform facilitateaza asimilarea mai multor simturi intr-unul, de exemplu gust si culoare, miros si sunet si-asa mai departe. Intelepciunea este, putem sa recunoastem, o sinestezie. Durerea dureros de dulce a lui Eminescu e doar un exemplu de sinestetic, si o proba de intelepciune. Sa auzi asta insa de la un copil cu sindrom Williams e – pe de alta parte – un teribil soc mai ales cand acestia au un IQ mult sub medie.

O patologie a intelepciunii poate fi inteleasa doar in contextul conectivitatii sociale si intr-o teorie a sistemelor. Pentru individ simpla posesie de cunostinte, si chiar de mecanism, nu e utila si oricare aplicabilitate a ei nu va putea sa fie recunoscuta drept patologica. Insemneaza, notez pe margine in timp ce remarcam aceste lucruri, ca Robinson Crusoe n-a avut nevoie sa fie intelept ca sa supravietuiasca pe insula, ci a avut nevoie de Vineri. Ca dimensiune, patologia intelepciunii poate fi recunoscuta drept supra-regulata, sau sub-regulata. In anumite sindroame de lob frontal (cu un caz specific al tumorilor maligne de lob frontal) dizinhibitia cognitiva, comportamentala, dar si bizareriile de gandire care uneori frapeaza prin locvacitatea lor fac atingere la ceea ce Meeks si Jeste numesc “reglare emotionala”. Pe de alta parte, incapsularea delirului anumitor schizofreni urmareste o traiectorie impenetrabila de plauzibilitate si natura centripeta a ratiunii care tinde catre argument.  Afectul si reglarea limbica a afectului, aici, nu sunt decat culorile sinestetice care incurajeaza, faciliteaza anumite “victorii” in turnirul ideilor astfel incat principiul hedonic, biologic vorbind, va coupa demersul cognitiv.

Nu in ultimul rand, in cazul veritabilului psihopat, patologia de intelepciune acestuia este una de natura calitativa. Psihopatul intelege lumea pe care si-o asuma, si si-o aliniaza. E foarte posibil ca un exces de intelepciune transforma individul intr-un psihopatoid, prin aceea ca-l rupe de imperfectiunea semenilor sai si – ma gandesc aici la Socrate – il va transforma ulterior intr-un bautor de cucuta. Imersiunea in proces, si e un avertisment de model, nu va putea duce decat la nebunie si la intreruperea unei buni functionari si asta pentru ca functionam, si existam ca sistem oarecum in pofida bunului nostru simt ca indivizi. Nu exista bun simt cand tata leu mananca puii mamei leu ca aceasta sa intre imediat in calduri si sa produca noi pui, dar este lucrul intelept de facut. Nu exista bun simt in dogma Malthusiana, si in darwinismul social, dar in anumite cercuri se practica intelepciunea modelului de rezolvare a dilemelor prin conflict (solutia alexandrina). Foarte posibil ca doar in pragul extinctiei vom realiza, ca specie, valoarea imediat superioara de intelepciune care sa constitue o norma inafara patologiei. Pana atunci singura intrebare vis-a-vis de intelepciune, care ramane pe masa poate partial reglata aici, si acum, este …ce este de fapt intelepciunea pentru noi, creierul?

G.

Ateism sau anti-religie

Aceasta este o discutie care ar fi trebuit probabil sa aiba loc mai demult. Din varii motive, s-ar putea sa fie nevoie sa mai aiba loc de un numar de ori pentru ca subiectul cu care avem de-a face este unul care (din fericire poate pentru noi?) pe cat de mult ii va antrena pe majoritatea, pe atat de putini ii va face sa ramana in discutie si sa n-o ia la fuga prin lucerna propriilor credinte. Iar cand spun credinte, fac diferenta intre credinte, credinta si crez. Ca sa nu existe dubii, n-am sa tin un discurs (foarte) academic pe tema asta. Si pentru ca in zilele noastre argumentul de autoritate se joaca atat de des, am sa vorbesc ca un simplu cititor in filosofie, religie, logica, si uneori de-a dreptul amator in bun simt. E posibil ca acesta din urma sa ne ofere un numar de raspunsuri la tema principala de discutie.

Sa incepem cu cateva considerente elementare. Exista o distanta lunga intre “credinta” si “adevar’, desi de cele mai multe ori cele doua sunt unul si acelasi lucru. Eu cred ca pamantul se invarte in jurul soarelui. Ba mai mult decat atat, cred ca pamantul e un geoid de rotatie, o planeta aflata intr-un “sistem” de planete in care se mai afla si altele (Mercur, Venus, Marte, Saturn etc.). Cred ca ziua are 24 de ore, iar o ora are 60 de minute. Cred ca opresiunea liberei gandiri la individ este un act de abuz.

Nu stiu daca ai observat trecerea de la realitati imediate (organizarea sistemului solar) pe care le putem cuantifica intr-un anume fel (intr-un singur fel daca asculti la unii) la un alt tip de considerente, asa zis “mediate”. De exemplu “ziua are 24 de ore” nu este un adevar, ci o credinta, pentru ca “ora” e un trick inventat de oameni ca sa masoare timpul. E, ce-i drept, sinantropic pentru noi sa consideram ca doar pentru faptul ca noi masuram timpul in ore ar trebui sa se aplice la tot universul. Exista, ce-i drept, un orologiu al universului, dar e sensibil diferit de al nostru. Privind insa ultima dintre afirmatii, unde spunem ca opresiunea e abuz, nu este doar departe de a fi un adevar dar este, in cele din urma, o chestiune de retorica. Nu doar o credinta, o opinie. Opresiunea liberei gandiri la individ este de multe ori un abuz; alteori, daca individul se gandeste (liber) sa arunce in aer o ambasada, sau sa intre intr-o scoala si sa inceapa sa traga (vezi Virginia Tech, Bowling for Columbine, vezi Kimveer Gill si drama de la Dawson College din Montreal de acum doi ani) opresiunea acelui gand (cenzura) e poate cel mai bun lucru care s-ar putea “crede” despre unii, sau ceilalti. Opresiunea liberei gandiri e ce tine un numar de membri ai acestei societati dupa gratii. Si-asa ajung la atributul principal al credintelor, spre deosebire de adevaruri. Sunt mai multe deosebiri, aceasta ne intereseaza insa indeosebi. Credintele sunt colorate moral. Nu e nici bine, nici rau ca pamantul se invarte in jurul soarelui (desi Galileo Galilei a suferit tocmai din pricina asta pentru ca e pur si muove). Nu e nici bine, nici rau ca ciclul menstrual la femela homo sapiens are 28 de zile. Abaterile de la adevarurile normative insa capata coloratie morala. “Credem” ca n-ar fi bine daca pamantul s-ar opri din miscarea lui de rotatie chiar daca nu stim toate dedesubturile. Credem ca absenta ciclului la femeie, in absenta (nota bene, un argument circumflex ca absenta unui adevar de obicei ne conduce pe o cale logica unde cautam minciuna) deci in absenta unui diagnostic de sarcina “nu e buna”. Credem ca “nu e bine” sa incurajam libertatea de gandire a unui criminal in serie.

Cine hotaraste insa ce este bine sau ce este rau? Ar fi romantic sa spunem “majoritatea”. Dar ar fi fals. Niciodata in istoria omenirii majoritatea nu a fost cea care sa coloreze moral, desi in cele din urma a oferit ceva numit “legitimitate” anumitor canoane pe care le perpetuam pana in zilele noastre intr-un veritabil ceaslov de credinte fara sa le supunem vreun moment scrutinului personal, sau public. Si ce e cu atat mai fascinant este ca acest ceaslov epigenetic (epigenetic face referire la aceea ca, oricum s-ar incerca o argumentatie ca prejudecatile si credintele sunt ereditare ele sunt, in fapt, parte a unui bazin cultural stabil, dar post-translational; daca un geaman a crescut la est de zidul Berlinului, si unul la vest de zidul Berlinului, ei vor fi epigenetic diferiti) este ca in sine, ca un veritabil obiect dotat cu intentionalitate (nu este, dar “se preface”) contine mesaje care previn alterarea lui in programul de baza. Sa ii spunem “sistemul de operare al credintelor”, un fel de Windows Vista Ultimate. Credinta este in mare masura o trasatura temperamentala impartasita de populatii vaste (mai rar limitate, de obicei “credinta” da unitate unei natii, popor) si prin asta “credinta” este un atribut evolutionar. Si uite ca am spus-o, lucru afirmat de altfel de Dan Dennett, unul dintre mentorii mei spirituali in a sa “Breaking the Spell”, credinta este un fapt biologic, natural, cu atribute evolutionare. Si ca orice alta specie culturala, credinta va suferi frictiuni si competitie pe resurse cu alte credinte (sisteme de operare Vista Ultimate sa zicem, desi pot sa fie unele mai vechi, XP sau chiar Windows ’95, si s-ar putea chiar sa piarda, nu-i asa?) iar nu rareori extinctia unei credinte este asociata, tragic, cu fenomene ablative, anomice in care declinul populatiei urmeaza. Nu e o enormitate sa afirmi (desi e curios sa insisti asta doar pe bucata ta de judecata) ca adeseori “Credinta ne mentine in viata”. Cat se poate de adevarat. Creierul nostru opereaza cu subrutine care daca sunt atat de performante este pentru ca sunt luate ca fiind copii ad literam, iar la un nivel primitiv (a se citi “incipient”) de constiinta sunt rulate alternativ cu o viteza uluitoare. Miliarde, trilioane de neuroni in creierul nostru opereaza, in fiecare secunda, cu fragmente de constiinta care sunt rulate inainte si inapoi mult inainte ca “noi” (cine suntem “noi”? pai cine vrea creierul nostru sa fim, proiectia sa cinematografica, pentru discutii fascinante poti sa citesti cartile lui Oliver Sacks) sa devenim “constienti” de ce se intampla. Iar unitatea operationala este credinta. Nu litera alfabetului; nu secunda. Credinta.

Este surprinzator pe de alta parte cate “upgrade-uri” de credinta suferim de-a lungul vietii. Iar factorul mediator cel mai coroziv pentru software-ul initial este educatia. Toate studiile, sondajele, review-urile de literatura constata ca “la varf”, adica printre cei cu studii superioare sau din comunitatea stiintifica,  e o atmosfera foarte rarefiata pentru credinta fundamentala asa cum o percepe de exemplu mamaia de la Gostinu. Asta nu inseamna ca e mai putin prezenta spiritualitatea (Harris), dar “credinta” s-a reasezat, a suferit o metamorofoza ireversibila intr-un materialism obligatoriu asociat nevoii de probe. Iar asta e un non sequitur, pe cata vreme insasi definitia “credintei” presupune, la un moment sau altul in simbioza cu posesorul ei, “crede si nu cerceta”. Or else…(sau o sa vezi tu…) Acest non-sequitur este crezul.

Crezul e formula magica. Crezul e versiunea de buzunar, arhetipul pe care se construieste intreaga piesa de teatru a lumii din care facem parte. Inafara crezului n-ar fi fost nevoie ca un Copernicus sa arda pe rug, Iisus istoric ar fi continuat sa inmulteasca pesti pana la varsta pensionarii iar intregul esafodaj al “Credintei” ar fi ramas cel mult la un nivel dialectic mediocru, cel mult un joc simandicos de societate care ar fi rezistat, poate, cateva evuri dar nicicum atata amar de vreme pana in zilele noastre. Crezul e secventa memetica preferentiala pe care o intalnesti, lexical, in aria lui de acoperire. Noi, de exemplu, credem in Dumnezeu Tatal. Noi romanii, din bazinul carpato-danubiano-pontic, dar si noi rusii, si noi nemtii, si noi sud-americanii. E fabulos, nu? Credem in Dumnezeu Tatal. Indiferent cum “il cheama” , noi credem in El.

Pentru multi dintre voi nu e un secret ca Dennett, Dawkins, Hitchens si Harris au devenit notorii pentru critica lor la adresa religiei (in speta cele de orientare iudeo-crestina & islam). Or asta le-a atras o faima nu intotdeauna placuta ochiului sau auzului, ca de altfel si intregii comunitati de oameni care, pe acest mic glob albastru si palpitand de evenimente, spun: “noi nu credem in Dumnezeu”. A fi ateu, nota bene si astfel ma indrept spre a treia sectiune a dizertatiei mele, nu spune nimic despre tine, credinciosul. Spune ceva despre mine, iar eu spun “nu cred”. Si-atunci de ce apare, inevitabil, sentimentul dezordonat, visceral, ca a nu fi cu “noi” e obligatoriu “impotriva” noastra? De ce a fi ateu inseamna de fapt a fi “antiteu”? Raspunsul a fost oferit de un alt sondaj in US care sugereaza ca evreii ortodocsi se inteleg mai bine cu catolici ultra-radicali (si viceversa) decat fiecare dintre comunitati cu “liber-cugetatorii”, cu “ateii”. Fiecare dintre comunitati priveste lumea prin sticla colorata a Crezului, iar elementul cardinal al fiecarui crez e ca “Eu sunt Adevarul si orice altceva e o minciuna care trebuie anihilata”. Ce e mai subversiv pentru “Crez”, sa ii provoci veridicitatea sau sa ii negi existenta de facto?

Dar uite ca aici intervine de obicei proasta intelegere a ateismului, mai ales ca atitudinea aleasa de acei putini (nu foarte putini insa, aparent in US ar fi peste 12 milioane) este fie una foarte submisiva fie una excesiv militantista. De facto si de jure se ajunge mai tot timpul la o confruntare intre doi poli, unul teist si-altul antiteist. Mai rar(i) sunt aceia care raman la ideea originala, aceea ca noi nu indraznim sa ofensam “crezul”, noi pur si simplu criticam credinta si, intr-un cadru mult mai larg credintele. Exista oameni care chiar si dupa ajustarea credintelor isi pastreaza credinta (vezi Francis Collins de exemplu, sau Alaister Mcgrath) si-si afirma crezul. Din pacate, si-aici e cu adevarat un pacat capital, nici unul dintre cei doi nu face acelasi favor tuturor imprejur. Intr-un dintre conferintele lui deja celebre, Dan Dennett sugereaza cat se poate de serios: “eu sunt pentru studierea religiei in scoli; dar sunt pentru studierea tuturor religiilor in scoli, nu doar cea in care te-ai nascut (n.n.: Dawkins este absolut furibund pe tema “copilului nascut intr-o anumita religie”, cata vreme asta pentru el este un veritabil abuz dat fiind ca nu-ti ramane decat optiunea de a “fi” un “ceva” ca si cum inainte n-ai fi fost “nimic)”. Nimeni nu spune, adaug eu, ca e rau sa ai credinte. Ar insemna sa fortez o credinta de-a mea uneia pe care tu ai inradacinat-o deja. Dar hai sa le cercetam. Pe toate. Oxigenul religiei a fost insa dintotdeauna ignoranta si vacuumul de informatie. Bineinteles Credinta nu va rezista unui scrutin cu adevarat democratic unde dintr-o data punem la aceeasi masa studiul concomitent, sa zicem, al crestinismului iudaismului si islamului (desi lista poate fi mult mai lunga). “Crede si nu cerceta”, in acest caz, presupune tocmai ca n-o sa tragi cu ochiul in gradina vecinului.

In rezumat, a fi ateu nu este sinonim cu a fi anti-religios. E un non-sens. In fapt, fiecare om religios este “anti-religios” pentru o cohorta de alte sisteme organizate de Credinta, bazate pe un Crez. Observatia deja faimoasa a lui Dawkins, anume ca “fiecare suntem atei pentru 100 de Dumnezei, eu doar merg unul mai departe” merita sa cugeti asupra ei. A fi ateu nu presupune o disolutie morala, dimpotriva. Cati atei se vor sui vreodata intr-un avion ca sa-l prabuseasca in cea mai inalta cladire disponibila in numele lipsei lor de credinta? Dan Dennett a sugerat ca miscarea pro-ateism ar trebui sa imprumute din nosologia “gay pride” (o asociere sugestiva, dar neinspirata imi pare) asa ca el doreste ca ateii sa fie numiti “brights” (“luminati”) pentru ca e intr-adevar confuz cand analizezi etimologia cuvantului “ateu” (“fara Dumnezeu”…). E totusi teoretic posibil sa existe si atei prosti, sau “neluminati”. Si lor trebuie sa le spunem “intr-un fel”. In cele din urma, a fi ateu nu presupune un mars triumfal pe morminte, o Desacralizare a ceea ce este spiritual, ritualistic in viata noastra. E greu sa reconciliezi cele doua domenii separate atat de timpuriu in evolutia noastra (Harris), dar nu imposibil. Comuniunea noastra cu mediul care ne inconjoara, cata vreme am ajuns sa reprezentam aproape 99% din biomasa terestra (asta cuprinde animalele domesticite), este una in care controlam variabilele de mediu; in acest mediu, insa, adeseori tocmai Credinta si Crezul vin in calea Sacrului si-a spirituluilui. Nimic nu ne spune ca o discutie serioasa ca cea pe care eu o inchei acum nu poate conduce catre o redescoperire a sacrului din noi. Spun asta cata vreme exista indicii foarte concluzive ca a) nu putem trai fara meme si b) nu putem sa scapam de “driver”-ele noastre comportamentale (Kahler).

Observ, la final, ca in nici un moment in textul meu nu am adus vorba de Charles Darwin sau teoria evolutiei prin selectie naturala. Despre el va fi nevoie de un “dialog” separat, pe care sper sa gasesc puterea sa-l intretin cat de curand.

G.