Popo, ce poala mea!

Scriu pentru cel care nu e la fel cu mine. Pentru cel diferit. Pentru cel pe care Statul român îl consideră vrednic de vot, vrednic de taxă, dar nevrednic de drept. Celui care s-a văzut, din nou, scuipat și dat la o parte de o adunătură de fameni, mai degrabă preocupați să-și impartă prescura și sinecura, decât să scrie legi despre toți cetățenii, fără diferență de rasă, clasă și orientare sexuală. Pentru homosexual. Pentru bisexual. Pentru femeia lesbiană. Pentru transgender. Căci asta s-a întâmplat, de curând, în Comisia Juridică a Camerei Deputaților, după ce niște tiriplici la costum s-au pronunțat că e inutil să reglementeze parteneriatul civil între oameni, indiferent de preferința lor, pe motiv că ar fi o supra-reglementare, că aduce amenințări familiei (????), și că, oricum, ce mai bună variantă ”medicală” pentru un copil e să crească într-o familie heterosexuală.

Cu zâmbetul bărbosnic, Biserica și-a făcut temeneaua aferită, pentru moment monopolul e asigurat, iar iluzia ipocrită a sanctității familiei e prezervată. Nu pentru că am rezolvat problema majorității, acolo unde ai afurisenie, violență domestică, jeg și potroacă umană. Superbissim, polobocul divin în persoana unui tânăr zelot băcăuan a reglat părerea – și-așa mizeră – despre monolitul androgin prin aruncarea minorității LGBT înapoi unde i-ar fi locul, în penumbra istoriei.

Pentru că, nu-i așa, dacă toți oameni ar avea drepturi egale ar scădea dramatic natalitatea. Cuplurile heterosexuale n-ar mai prăsi odrasle la fel de homofobe dacă homofobia ar fi adresată, corect, complet și etic prin legi care să fie incluzive, nu exclusive. Oamenii nu s-ar mai duce la spovedit dacă și ultimul ”gheiuț” ar avea libertatea să-și legalizeze relația cu partenerul lui de viață. Cum zicea un cinstit liberal, câțiva ani în urmă? Nu există dom’ne homosexuali. Există doar bărbați care n-au cunoscut o femeie adevărată. Nu poți să nu te întrebi, totuși, dacă ți-ai mai păstrat un dram de logică și luciditate, ce-i mână în luptă pe acești cormorani ai dreptății? Ce-au ei de câștigat, înafară de medalii de merit din partea Preafericitului? Și cu ce e încurajată relația sobornică dintre un bărbat și femeie dacă interzici asocierea administrativă dintre oricare alte variante (bărbat/ bărbat, respectiv femeie/ femeie)? Îmi pare un fel bate șaua să priceapă oaia, nu cumva să înceapă să se gândească la opțiuni.

E o dovadă impecabilă a gândirii profund medievale a unora care prin consens, consorțiu și șansă s-au văzut ajunși la maneta deciziei, personalități firave, pulsionale, obsesiv legate de nevoia de curățenie, puritate și, mai ales, ortodoxie. În manifestul bilios al unei astfel de filosofii, omul nu este evoluat, este creat, e după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și Dumnezeu n-ar putea fi vreodată homosexual, n-ar fi putut vreodată gândi că împreunarea dintre altceva decât Adam și Eva e canonică. Bine, aparent Dumnezeul biblic n-a auzit niciodată de animale hermafrodite, de homosexualitate în lumea animală, de gena homosexualității, de diversitate în flora și fauna planetei. Pentru cititorul Cărțiii lumea e făcută din stamină și pistil, din penis și vulvă care, laolaltă cu numele Creatorului n-au voie să fie vreodată menționate pentru că e rușinos, e obscen de-a dreptul, e secretul murdar al perpetuării speciei. Copiii nu se nasc din coit, copiii se nasc din dragoste, și singurii capabili de dragoste sunt credincioșii care au patalama de sus că dragostea lor e sfântă, imuabilă și inamovibilă. Dar asta nu înseamnă că nu suferă amenințare. În același timp există ispită. Există tentație. Există drac. Dracul și-a băgat coada, din punctul de vedere al acestor pitecantropi cu sutană, și din precedenta pricină au apărut toate scârnăviile pe planetă. Care scârnăvii, ca veritabile buruieni din Grădina istoriei, musai să fie – dacă nu făcute săpun – măcar negate cu violență.

Popo, îmi rezerv dreptul să acuz. Îmi rezerv dreptul să arăt cu deget. Îmi rezerv dreptul să-ți demasc ipocrizia. Popo, n-ai loc la masa discuției lucide cât timp vii și propui astfel de enormități. Nici tu nici liota de sicofanți care nu-și satisfac nevasta prin batic decât după ce-au pocnit, vrăjmaș, vecinul minoritar. Oameni care sunt speriați, până la psihoză, de o posibilă epidemie de homosexualitate doar pentru că nu mai e interzisă. Vă doare la coccis, cucernici enoriași, de semenii voștri. Cu mic, cu mare, care mai alfabetizat, care mai agramatic, dați cu piatra că piatra-i gratis, ce folos că v-ați construit mintea pe-un munte de contradicții, cât timp nu e vorba de voi, ci de ”altul”, altul n-are chip, n-are nume, n-are față, și voi nu vi-l asumați.

Prezența voastră e o amenințare, de drept, la adresa sănătății, a medicinei și-a prezentului așa cum se petrece, el, de fapt. Ați devenit exact persecutorii pe care-i reclamați cu un sfert de secol în urmă. Lasă că v-ați recuperat cu vârf, și îndesat, privilegiile pierdute. Lasă că primiți bani de la Stat mai abitir decât orice altă organizație, fie ea guvernamentală ori ba. Lasă că ați acoperit țara cu puzderii de chilii, mănăstiri, troițe. Lasă că se face turism ecumenic prin școli în timp ce Darwin e scos manuale. Lasă că folosiți două seturi de registre, cu mâna stângă sunteți progresiști în timp ce cu dreapta frecați cădelnița protocronismului. În cele din urmă satisfacția Păstorului de oameni e că s-a descotorisit de capre, în sus se ridică minaretul, mâine poimâine o să apară și sutanele cu bici care să mâne oamenii la slujbă. Face Ministerul Sănătății consulturile obligatorii anual? O să vină și BOR cu obligativitatea spovedaniei periodice, eventual controlul virginității înainte de căsătorie.

Și totul în numele fricii. Totul în numele monopolului vieții veșnice care-i este interzisă, prin Carte, aceluia care nu face parte din cenzura majorității. Nu contează să crezi. Contează să te supui. Contează să consimți. Contează să fii creștin, alături de frații tăi creștini, și împreună să purificați creștinătatea de păcat, de sodoma libertății. Căci ce-i aia libertate? Ce-i acela umanism? Ce-i aceea gândire construită pe dovezi? Nu există dovezi. Există doar revelații, cea dintâi și cea din urmă.

Supoziția psihologică e că adversarii cei mai abitir ai parteneriatului civil între homosexuali au ei înșiși porniri reprimate, fantezii onctuos dosite, nevoi profund (sic!) absconse, experiențe puerperale inedite și curios diverse pe care astăzi și le reglează prin crearea unor legi orwelliene care să-i facă pe cei drepți mai egali decât alții. O reclam, clar și răspicat, ca pe o monstruozitate modernă, în flagrantă contradicție cu realitatea secolului în care întâmplător m-am născut, un compromis politic făcut cu aliatul de oportunitate al politrucului politic, care dintotdeauna a fost preotul. Preot care predică iubirea, în timp ce afurisește variantele ei. Preot care predică iertarea, în timp ce aruncă anatema focului Gheenei pe cel de neiertat. Preot care cheamă la reconciliere, în timp ce dezbină. Preot care plutește ca gâsca-n lac pe balta gândirii circulare în care e adevărat pentru că este bine, și ce bine e că e adevărat, mai ales dacă ai și-o Carte care-ți zice care e adevărul. Preot care, în Chilia fetidă a minții lui, se sperie ca un copil de umbra pe pereți a sexualității umane. N-o pricepe nici acum, n-a priceput-o niciodată. Sexualitatea, pentru preot, e de fapt frunza pusă pe organ.

Și, aparent, legea care scoate înafara normei conviețuirea între oameni. Pentru că așa o doresc unii. Pentru că trăiesc ură. Spaimă. Frică. Silă. Fobie. Pentru că pe homosexualitate acești flaimuci pe obrazul umanității nu pot pune frunza. Le ridică vălul. Zici gay – se gândesc doar la sex, un alt fel de sex, un sex ”contra naturii”. Nu va conta pentru deputatul din comisie că decide soarta unor oameni, care au povești, destine, narațiuni, aspirații, speranțe, dureri, păreri, regrete, viitor, oportunități. Nu va conta atâta timp cât va fi felicitat de purtătorul de patrafir. Care acum poate lua decizia și, întors în parohie, să tune și să fulgere împotriva degenerării moderne. Care va putea acum să invoce tot, libertatea expresiei, acces la cunoaștere, la informație, la educație, la literatură, ca fiind corupte de prezența deviantului, a aberantului, a celuilalt, ”cel care nu e ca noi”.

Cinstite fețe, retorica voastră-mi urcă vomă în gât. Și nu în numele meu. În numele tuturor pe care i-am cunoscut și care, din cauza voastră, și numai a voastră, duc vieți în suferință. Persecutați de vecinii lor. Înjurați cu fiece ocazie. Născuții păcătoși. Vinovați de păcatul minții înainte de păcatul trupului. Oameni care trăiesc, din cauza voastră, în secret, departe de familiile lor, departe de comunitate. Oameni care-și clivează identitatea, existența însăși, din teroarea de-a fi discriminați. Asta în timp ce voi vă plimbați rotundul fesei prin piele capitonată, sfințiți apă și împrăștiați fum din tămâie capetelor boante și descoperite, în poziție umilă. Ce putere trebuie că simți, ce siguranță trebuie că ai în momentul în care poți decide destinul a sute de mii de oameni dintr-o singură apreciere, în altar.

Dar ei sunt prietenii mei. Ei sunt pacienții mei. Sunt la fel de buni, uneori răi, ca oricare altul. Sunt la fel de oameni. La fel de complicați, întortocheați. La fel de în stare de egoism feroce dar și de altruism, de generozitate, de omenie.

Liniștea mea e că în cele din urmă, sub povara intoleranței de sub umbra crucii, masa celor rămași sensibil interziși de intoleranța voastră va crăpa, sub propria-i greutate. Și din ce în ce mai multe voci se vor ridica împotriva gândirii ortodoxe, talibane, segregaționiste, oribil coafată în crez, și-n religie. Și otrava propriei voastre obscenități se va spăla, și vom învăța să trăim unii cu alții mai bine, și vom citi și alte cărți, vom admite și alte variante de normalitate. Vom crește. Om după om. Copil după copil. Și vocea crăpată a pustnicului care anunță apocalipsa sodomiților va ajunge o diaporamă de muzeu, la care se vor uita, curioși, oameni scăpați de sub dictatura autocrată a Clerului.

G

Rica nu stia sa zica…discriminare si durere

Daca in plan comportamental ne impartim intre iritabilitate si cautarea placerii, o axa egalmente cruciala pentru creierul nostru in Mecanismul sau intern (cum gandim) e alternanta intre “predictie” si “discriminare”. Relatia dintre predictie si discriminare este ca ultima e o predictie negativa. De exemplu, daca aruncam o moneda in aer predictie e sa zicem cand va fi cap sau pajura, cata vreme discriminare inseamna sa zicem cand NU va fi cap, sau NU va fi pajura.

Discriminarea este superioara predictiei din perspectiva specificitatii. Nu ne intereseaza decat sa separam “lumina de intuneric”, spunand “NU”. Ce se afla in lumina insa e o predictie pe care de exemplu organismele procariote n-au cum o face, la fel cum o parte din amoniti si alte organisme pluricelulare primitive cu un “ochi” incipient n-ar fi putut, daca le-am fi intervievat, decat sa zica…hmmm, domnu’ cercetator, asta nu cred ca e intuneric, da nu pot prezice ce e de fapt.

In alta parte am mentionat munca lui Dan Gilbert care spune ca suntem niste fabricanti de viitor mizerabili. Nu numai ca nu ne iese la fel de bine ca unei monede statistice (50 – 50), noi suntem undeva pe la 40% putere predictiva, si castigam pana pe la 60% in putere discriminativa de viitor. Stiu ca daca am sa bag mana in foc am sa ma ard, si mai bine n-am s-o bag sa nu ma ard. Bine, asta este foarte simplu dar daca vine vorba de un obiect care are intentionalitate cu mai multe grade de libertate…ca de exemplu alt om? Noi psihiatrii avem aura asta asupra noastra, zice-se ca ne-am uita in sufletul omului si am “sti” din prima ce-l supara, ce-l doare, cine l-a batut pe el la scoala cand era mic, ce-a vazut el in dormitor la mami si tati intr-o buna dimineata si asa mai departe.

Ce stim noi, in schimb, este doar o teorie, un “model” de poveste care poate se potriveste, poate nu. Este egal valabil si pentru psihiatru, dar aidoma si pentru un cardiolog. Acesta din urma poate sa “prezica” de exemplu o boala de valva mitrala ca fiind mult mai evidenta decat i-ar fi unui arhitect (sper, oricum, ca e mai evidenta decat pentru arhitect). La acest moment, in discutie intervine un fel de circularitate pe care am sa-l mentionez pentru ca ne duce intr-o zona inaparenta.

Puterea noastra predictiva se bazeaza pe acelasi joc de sensibilitate/ specificitate (predictia pozitiva si negativa a predictiei), care daca esueaza ranforseaza abilitatea noastra de discriminare. Sa ma explic. In cazul cu patologie de valva mitrala, ce obisnuim e sa observam niste “semne” (semiologice) care pot fi dispnee de efort sau de repaus (respiratie grea) cu ortopnee, torace in butoi, usoara cianoza periorala (buze vinetii), edem gambier, unghii hipocratice (bombate), edem in fluture ( facies poupée byzantine), apoi daca auscultam inima sa notam un “suflu” ca o uruitura in diastola sau alt zgomot ca “panze care pocnesc”, amandoua fiind zgomote anormale de inchidere a valvei mitrale.

Daca le gasim, “sensibilitatea” predictiei noastre creste. Cu cat nu le gasim, spunem ca scad sansele sa fie o mitropatie. Daca nu stim deloc semiologie, si n-am auzit in viata noastra de valva mitrala, si ca si un organism procariot nu stim ce e “lumina” decat ca trigger de iritabilitate, tot vom putea discrimina un “anormal” fara a putea spune exact ce e.

Aici intervine teza potrivit careia supernaturalul a intervenit ca un vacuum de predictie intr-o lume in care la inceput am discriminat. Si acum, in viata noastra de zi cu zi, luam o multime de lucruri ad datum fara sa le cercetam “mecanismul”. In fond, nici n-am avea timp, nu-i asa? De fapt cum de se intampla ca de fiecare data cand apas o tasta apare un simbol negru pe ecran si de fapt ce e acela ecran? Creierul nostru face acelasi salt de “credinta” la nivel fenomenologic investind anumite obiecte cu proprietati consistente, quasi-qualice, dar nicidecum intrinseci. I privinta monitorizarii starii noastre de sanatate devine poate cel mai evident ca bijuteria noastra de la mansarda, constiinta si surora ei geamana constienta nu sunt apte de a integra stimuli de “sanatate” decat partial, si tangential. In continuare, indicatorul major ca e ceva in neregula e “durerea”. De ce doare durerea? de ce nu poate sa fie un bec rosu care se aprinde sau o voce prietenoasa (gen Moise si tufisul in flacari) care sa ne sugereze: “prietene, esti bolnav”. Nu, pe noi trebuie sa ne doara, sa suferim, sa ne rostogolim in tarana si asta in timp ce continuam sa fim deprivati de abilitati predictive. De unde vine? Ce e acolo? Ce sa fac sa se termine?

Unele dureri sunt localizate. E clar ca daca ti-ai rupt piciorul are sa te doara piciorul. Daca te doare capul e pentru ca te doare capul, chiar daca uneori te doare capul pentru ca ti-ai rupt piciorul. Durerile de inima sunt toracice (mai rar abdominale), in schimb durerile de abdomen pot insemna cam orice. Durerile pancreatice sunt in banda, durerile de rinichi iradiaza din spate in fata pe flancuri pana in perineu, durerile de colecist sunt subcostale dreapta si cu accentuare in inspir, durerile de apendice sunt in cadranul drept inferior cu iradiere spre hipogastru si accentuare in prozitie de semi-abductie din cauza iritatiei de muschi psoas…Sarac pacient, venit cu o durere, acasa nu stiai decat ca “doare burta”.

Alte dureri sunt difuze, conduse pe niste cai “laterale”, lente, care dau cronicitate durerii, si ajung in cele din urma sa afecteze si abilitatea noastra de discriminare. Uitam cum e “fara” durere, si cumva mutam borna kilometrica “zero” a normalului o dunga mai la deal. Durerile din sindroamele paraneoplazice, de exemplu, sunt pernicioase, rezistente la antiinflamatorii. Cand cineva se prapadeste si babele bocitoare mai intreaba familia “a suferit” de fapt nu se refera la esecurile din dragoste, ci la…a tipat sau n-a tipat de durere? Cat l-a durut? Cum l-a durut? L-a durut peste tot sau doar intr-o parte? Suntem curiosi, speram disperat ca afland informatii ne vom creste bagajul de informatii ca sa evitam sa ajungem la acea durere.

Si apoi minunea minunilor, cand ti s-a indeplinit dorinta si nu te mai doare, cum e de exemplu in neuropatia diabetica, dai in belele si mai mari. Pentru ca durerea in sine e portanta unei flotile de informatii care ne ajuta sa ne mentinem integritatea corporala, durerea regleaza cascada inflamatorie, durerea moduleaza cascada coagularii, durerea influenteaza activitatea fibroblastilor la locul ranii. In asentimentul lui Decartes corect este sa spunem “ma doare, deci exist). In absenta ei, cadem prada unei serii de evenimente bizare, absolut neobisnuite si cu final de obicei tragic. Incepem prin a ne lovi fara sa ne dam seama. V-ati muscat vreodata limba, sau buza, dupa o anestezie la dentist? Este la fel si cand nu-ti mai simti pielea de pe degetele de la picioare, sau de pe gambe, sau de pe antebrat. Neuropatia inseamna furnicaturi, pareza, si departe de-a fi o lume minunata in loc luminat in loc cu verdeata de unde-a disparut toata…stiti povestea….e fix pe dos. Nu e nimic luminat, verdeata e a zidurilor si da-ne durerea inapoi ca ce bine era cand ne mai taiam si curgea sange si ustura al dracului.

Durerea este adictiva, in sensul in care comportamental prin abilitatea ei de “paratraznet” al realitatii motiveaza individul sa caute acest locus de sublimare a stressului disociativ. Ii spunem “autovatamare voluntara”, sau “automutilare” sau “deliberate self-harm”. In Evul mediu i se spunea autoflagelare si in ordinul cu acelasi nume membrii isi administrau doze incredibile de durere prin lovire, biciuire, taiere, impungere etc. incat se spune ca atingeau stari de beatitudine similare unui high. Nu-i de mirare, in fazele timpurii ale raspunsului la stress se elibereaza masiv adrenalina care printre altele e si un bun anestezic. Sa indraznesc o ipoteza ca dependenta era una similara celei de cocaina (alt agent adrenergic notoriu)? Da, indraznesc. Durerea in anumite medii este la fel de adictiva ca si cocaina, si poate ca nici o alta specie suntem inclinati sa gasim recompensa, placere in administrarea unei doze controlate de stimuli nociceptivi. Si asta pentru ca in administrarea de durere subiectii regasesc, amorseaza, augmenteaza un deficit de perceptie predictiva pozitiva, si discriminare sensoriala. Este motivul pentru care copiii cu deficiente severe de dezvoltare se “lovesc” cu capul de pereti, isi zgarie mainile, isi provoaca deliberat rani. Este motivul pentru care unii suferinzi de autism au crize incontrolabile in care cauta sa se automutileze.

Din pacate pentru societatea noastra, am cultivat un sens postbelic al “evitarii suferintei” prin imprintarea sociala ca “durerea e rea”. Durerea, ca atare, a primit o coafura morala care sper ca totusi nu e definitiva. Durerea doare, fara doar si poate. Durerea e un stimul aversiv, are cel mai adesea un corelat constient de neplacere, si invariabil ne ferim de durere. Si totusi, fuga cu “orice pret” de durere (harm avoidance) ne obliga la o serie de decizii de compromis in multiple arii ale existentei noastre si devenim un fel de rege Prudentiu caruia ii era frica sa iasa din casa in caz ca are sa se impiedice odata si o sa-si rupa piciorul si sigur de la asta ar muri pentru ca n-ar suporta durerea. Pe de alta parte, fara a incerca in vreun fel sa fiu patristic, cred ca bine e a spune ca din durere ne-am nascut si in durere ne intoarcem. Nu exista reconciliere cu asta, insa, chiar de esti stoic sau hedonic sau flagelat sau materialist nu putem sa depasim hiatusul dintre “noi” constiintele si “noi”, sistemele dureroase.

Iar aici ar fi potrivit sa zambesc si sa zic: “si apoi se intampla un miracol”. Dar n-am sa zic. Pentru ca ceea ce eu as putea numi “miracol” e viziunea mea asupra imensei complexitati a organismului viu asa cum deja il cunosc. Nu e o minune, un mister, iar acolo unde sunt mistere va veni o zi cand le vom fi rezolvat. Si totusi, va fi ramas respectul umil, contemplativ, asupra cosmogoniei din noi.

G.