Surprinzătorul domn P

Se așează pulpa smogului peste oraș în timp ce-mi proptesc mașina într-un fund de faruri. Mintea e o pâclă. Pâcla e roșie. Ocazional în clipote galbene. Ascult Nunta chimică. Inspirată din scrierile lui William Blake. Și mă gândesc la domnul P. Din cauza căruia îmi stă un nod în gât. Din cauza căruia m-a pocnit melancolia. Domnul P, care mi-a spus, domnule doctor dacă vreți vă las o adresă de corespondență, eu am ajutat pe mulți să-și găsească de lucru în Franța. Dar, domnule P, eu nu vreau să plec. Eu mă simt bine aici. Și-mi pare rău, domnule P, că ați plecat. Pentru că mi-e dor de niște bătrâni normali la care să mă uit.

A venit pentru că i-au fost furate actele în orășelul cu nume monoton. Și trebuie să-și refacă permisul de conducere. Puțin probabil c-au fost altceva decât alți minoritari care l-au furat, dar nu știi niciodată. Nu ne atingem de subiectul delicat al tâlharului și etnia lui. Îmi mărturisește că e medic. A fost și militar. În prezent lucrează ca internist și doctor de penitenciar în târgușorul de Apollinaire, în țara lui Pif și-a lui Charlie cotidian. Odată, demult, într-o țară cu uși închise, dar porți deschise, a fost șef de stație de ambulanță. Urgentist de renume. Probă stau o pereche de ochi albaștri, din spatele ochelarilor cu ramă fină de argint. Are mâini fine, sigure. Un zâmbet șarmant. Poftă de vorbă, foame de cuvânt care merge dincolo de-un tepid interviu despre starea lui psihică. În rezumat, e bună. La fel și situația materială. Soția și-a deschis un mic cabinet la parterul casei modeste pe care și-au luat-o în suburbii. Dacă țara aia a fost suficient de bună să ne primească vii, îmi despică la un moment dat mintea mărturia lui, o să fie suficient de bună să ne primească și morți. Eu nu mă mai întorc.

Ca unul întors, domnule P, mă doare sufletul. Am plecat prea târziu, se înfurie deodată interlocutorul. Ar fi trebuit să rup ușile atunci, în 1990. Am muncit și-am luptat ca un prost, am ținut gărzi, am umblat ca nebunul pe salvare. Și când am ieșit la pensie, că știți că militarii ieșeau mai devreme la pensie, a fost fix în anul dinaintea lui Boc. Puteam să am opțiunea să continui în civil. Și-am continuat. După care ne-au tăiat pensiile de militari, că cică erau nesimțite. Aveam 8 milioane salariu când m-am întors în orașul natal. Și, după ce m-am trezit și nesimțit cu pensie, mai aveam 15 milioane pe lângă. M-am dus să lucrez la o policlincă, încă aveam putere în mine. Țineam două cabinete, de interne și de reumatologie, că eu mi-am făcut pe vremuri și un secundariat în reumato. După care o colegă cardiolog a făcut un astrocitom și n-a mai venit la servici, așa că directoarea m-a luat într-o zi din ușă, P!…și făcea așa cu degetul, de parcă eram argat, P! parcă tu erai internist, nu vrei să ții și cabinetul doamnei doctor? Că trebuie să fim solidari. Și-am fost. Am fost solidar pe trei cabinete, cu 8 milioane salariu, după care m-am plâns că eu, om la 50 și de ani, fac muncă de trei, așa că mi-a mai dat patru milioane pe lună. După care soția a avut o oportunitate de-a pleca, și-am plecat.  O vreme n-am făcut nimic, dar m-am plictisit și m-am dus ca urgentist în Martinica. E greu, la vârsta mea, să faci Urgențe, dar am făcut. După care am avut noroc, în provincia mea, că m-au primit să fiu medic de penitenciar. Așa că acum stau liniștit. Sunt zile în care nu văd pe nimeni, zile în care văd cinci, șase, știți cum e? La un pacient primesc 54 de Euro, la un control primesc 46 de Euro. Păi cum să fie să îmi fac pensia din România într-o singură zi. Vă dați seama?

Vă dați?

E o apă pe ochii unuia dintre noi. Nu sunt sigur care. Mi-aduc aminte de singurele cuvinte pe care le-a mai putut spune tata după ce-a paralizat, în 1993. În mijlocul afaziei totale îi rămăsese doar o înjurătură. Futui maica mă-sii! Și mi-o zic, în gând, în timp ce mă uit la domnul P. Futu-i maica mă-sii. Futu-i. Și fut-ui soarta. Futu-i sorocul și norocul. Dar el nu e trist. Doar emoționat de-o umbră ruptă de-amintire, dintr-un moment când, încă ne-plecați, doi doctori în România au trecut prin punctul de rupere.

Știți cum e când merg în arest? – zice domnul P. Toată lumea se ridică și lipește pereții, luați poziție de drepți trece domnul doctor! Zâmbesc, doar că el nu e țanțoș. E actor într-un film de ură și exil, e un deget arătat inamicului invizibil. Nu îl simt înfrânt. Doar snopit la varga de alun a sufletului. Omul ăsta care-a purtat halat de medic 35 de ani în România n-ar fi trebuit pus în poziția de-a alege Occidentul.

Azi am văzut 40 de oameni. Printre care și domnul P. Am dat permise de port-armă, și unuia i l-am refuzat. Am dat voie unor oameni să conducă mașini, și-un domn mi-a mărturisit că singura lui boală psihică e să ofteze după femei frumoase. Am discutat cu depresivi. Cu gânduri de suicid. Cu planuri cum s-o facă. Pe undeva pe drum am auzit o poveste care m-a făcut să râd în hohote cu o masă de lemn de cireș adusă de-o soacră și lăsată cadou în casa prospectivului ginere, care își făcuse toată mobila pe comandă în tentă wenge, pe care Coana Chiriță i-a zis să nu cumva s-o înstrăineze că e moștenire de familie și de fapt era o boarfă pe care, într-un moment de nervi, și-a propus să o scurteze de picioare și s-o facă măsuță de cafea, am discutat cu o doamnă căreia i-a murit bărbatul într-un salon fetid, mustind și zemuind, la spitalul Floreasca, și cu un domn căruia i se scurgea peritoneul prin dren și căruia-i murise singurul copil, acum o vreme, într-un accident de mașină. N-am avut timp să mă duc la baie, am ieșit de 3 ori să văd lumina soarelui înainte să intru înapoi în cabinet. Pe la prânz am avut privilegiul să discut despre atașament, imprinting și frică de castrare cu o doamnă frumoasă și vârstă incertă cu care am desenat traseul pelerinajului ei prin copilărie de la mamă, la bunică, la mătușa care avea un unchi care într-o seară când era băut le-a fugărit cu toporul, apoi înapoi la bunică și-abia apoi la mamă. Și, una peste alta, m-am simțit bine. De la cap la coadă. Mai puțin când am vorbit cu domnul P. Pentru că domnul P mi-aduce aminte de durerea în formă de lamă de cuțit pe care-o resimt când îmi aduc aminte.

Că aproape jumătate din noi au plecat.

Că aproape fiecare dată când mă duc să vorbesc la televizor de doctori mai aud o poveste oribilă despre medici obosiți la extrem, sau persecutați de egalii or superiorii lor, sau împinși la disperare de situații în care-au trebuit să facă din rahat bici, să și pocnească.

Că n-am să fiu tot timpul tânăr. Există un nisip fin care se scurge în clepsidra nevrozei, și lasă-n urmă un gol pe care nu-l umple nimic, în timp ce sub mine se înmulțește țărâna. Astfel că acum, cât mai pot, cât mai sunt, scriu cu bățul în tină încă un fragment din marele exod al discipolilor Șarpelui de Aramă, după un sfert de veac de libertate. Futu-i momentul de lacrimă. Și drum bun, domnule P.

G

Calamandros

Oamenii s-au repliat. Și-au ținut Consiliul lor suprem de apărare a țării. Primul jurist al țării la masă cu primul comandant de oști, primul ascultător și prima doamnă a tiriștilor. Zbârnâiau palele la procesoarele laptop-urilor de pe masă în timp ce pe flip-uri strategic atârnate ROMATSA își pusese hărțile. Moțoc își aștepta sentința privind localizarea capului în timp ce echipele de salvare îl căutau prin altă parte, pe-un areal de vreo 200 de kilometri pătrați. La poartă, prin stufărișul de microfoane și mațe coaxiale, mulțimea bârfea. S-a fumat povestea. S-a supt de vlagă. Ne-am mai pricopsit cu-o gașcă de eroi. Unii vii, alții morți. Ce-or mai vorbi, acolo, înăuntru, în burta Statului? O fi ca în proverbul ăla cu doi lupi și-o oaie care trebuie să decidă ce-or mânca la cină? Că doar n-o fi de sușă vegană vreunul din ei.

Și-a ieșit apoi președintele și precum Moise (nu Guran, celălalt) a împărțit apele și-a zis: let my people go. Toate ca toate dar nu poate fi vorba că serviciile (serviciile!) nu funcționează. Ele funcționează (mulțumim, putem dormi liniștiți acum după ce-am trăit două săptămâni sub falsa impresie că s-au defectat). Ce-a fost a fost o ha-ra-ba-bu-ră. Delicios cuvânt. Luați loc, 10 la lecția de vocabular. Chiar căutam cuvântul potrivit. Data viitoare când ne punem la vreo coadă la taxe sau ne înscriem copiii la școală, când căutăm prin rafturi muștarul di jon sau ne scărpinăm prin buzunar de vreun doctor vom ști, cu siguranță, la ce să ne așteptăm. E o așteptare suavă, te liniștește în abdomen. Acum c-am stabilit că nu trăim în țara lui Harap Alb, ci a lui Harab Abura totul va fi bine și la vară cald.

Între timp avioanele zboară peste Carpați, oamenii fac gripă, bețivii beau fumătorii fumează, organele se îngrașă de la prea multă hrană sănătoasă și Sănătatea în România își dă proba valorii. L-ați văzut pe Eugene vorbind? Articulând? A zis ceva Eugene de incidentul din Apuseni? Eugene e Ministrul Sănătății, era ultima oară când am verificat. Domnule ministru Eugene, umil subsemnatul vă semnalează, ne-a picat un avion cu doctori în Carpați. Domnule Eugene, ne-au murit doi oameni. Puteau să mai moară cinci, toți doctori. Mândrii ca brazii cu mucii pe chept. S-au dus cu traista în băț, care cum a apucat (cu burta goală, cu burta plină, cu geaca de motor), care mai voluntar care mai involuntar să plimbe un ficat între donor și acceptor. S-au dus, domnule ministru, cum se duc doctorii la serviciu. Plini de abnegație. Știm, le-am umplut buzunarele diverși, diverse prin obscure cotloane și buzunare în formă de despicătură. Poporul oftează, apostolii zburau ca Icar. Salvau vieți că doar asta fac doctorii, doctorașii noștri dragi. Evident, dacă te uiți la presă, aceștia sunt imbecilii care n-au plecat în Occident după o viață mai bună prezumtiv din motive vocaționale. Vocația de erou. Vocația de rupt în cur ca în filmele cu Stan și Bran. Vocația de-a supraviețui căderii lui Icar ca să te facă moții mănăstire după ce-ai să devii moaște pe frig și ceață. Statui de gheață pe altarul Medicinei Românești.

Scurt pe doi, domnule ministru, domnilor miniștri, domnule prim-ministru Ponta, domnule președinte Băsescu, domnule ministru Chițoiu, doamnă ministru Câmpeanu, domnule ministru Dușa, fără să vă fac vreun proces de intenție pot argumenta, în baza celor întâmplate acum două săptămâni că v-a durut în bașcheți de cum se fac lucrurile în medicină. Nimic șocant, halucinant, n-o să-ți vină să crezi în asta. O să-ți vină să crezi, e patetic de fapt. E ce te-ai aștepta. Mirarea mirării e că n-au picat mai mulți, mai rău, mai devreme, o dovadă vie despre cum e codrul frate cu românul pentru că pe Aura Ion, Zamfir și compania i-au salvat brazii. Brazii guvernează în România de fapt. Brazii decid câte transplanturi se fac și în ce ritm se prelevează organe. Brazii, pădurarii și haiducii lui Argentin. Brazii care își iau seva mai apoi din amestecul slinos de sânge, noroi și kerosen.

Plânge-o nație. Pe nație o doare-n cur de fapt. Ipocrizia socială e că ne stoarcem toți o lacrimă ca la fiecare câine șters cu bara pe autostradă doar să schimbăm programul, mai apoi, pe canalul Discovery. Iar la vârful dealului de ipocrizie stă ipocrizia unor oameni care nici măcar acum, pe-o catastrofă de proporții inumere, nu tresar. Nu se miră. Nu-i mișcă nimic și nimeni. Gălețile cu lături continuă să circule dinspre bucătăriile spitalelor spre saloanele cu paturi de pe vremea Anei Pauker și cu Dej. Paturi de burgheji, sănătate proletară. Noroc că avem la Județean Cluj pături mov cu logo Județean Cluj. Noroc că oamenii la bord au fost instruiți de la televizor despre cum să faci focul în sălbăticie. Noroc cu pilotul ăla care și-a sunat tatăl după ce-a căzut cu avionul. Data viitoare când am un pacient psihotic violent în cabinet știu ce-am de făcut, o să o sun și eu pe mama să-i spun. Că în mama mi-e speranța. Mama poate să mă ajute.

Vi se pare bizar? Vă vine să mă luați la palme că de cine mă mai iau și eu? Eu nu mă mai iau de nimeni că mă simt al nimănui și nimănui nu-i pasă dacă plec or dacă stau, dacă muncesc sau dacă zac. Roțile sunt atât de bine unse, acești reformiști ai sănătății și-au făcut atât bine temele de sus până jos, de la vlădică la opincă, încât n-ai ce comenta. Evident a fost o tragedie. Evident puteau muri niște oameni. Evident că gestul doctorului Zamfir de-a se întoarce angelic la treabă la doar trei zile de la tragedie e privit cu ochi în lacrimi de toate băbuțele cu rid și batic de prin patrie. Doctor, maică. Un doctor adevărat.

Doctor adevărat?

DOCTOR ADEVĂRAT?

E o minciună și-o blasfemie. Un doctor adevărat ar avea grijă mai bine de fesa lui pentru că are responsabilitatea pacienților din spatele lui pe care trebuie să-i trateze și mâine. Un doctor adevărat ar veni poate ca Adi Toma pe care l-au schingiuit toți că de ce era plecat în concediu când i-a luat foc maternitatea și să arate uite, uite toate memoriile pe care le-am făcut la manager despre cum îmi trebuie asistente. Uite cum am semnalat asta cu luni înainte că nu suntem acoperiți. Uite că am încercat. Uite că am luptat. Uite și la revedere. Ce-au făcut, domnule ministru Eugene, oamenii dimprejurul dumneavoastră în timp ce România devenea revelația transplantului în 2013? Ce-a făcut domnul Zota, ce-a făcut domnul Irinel Popescu în momentul în care i-a zis doctorul Zamfir că picară cu avionul? L-a sunat pe doctorul Arafat. A ieșit profesorul Irinel Popescu să vorbească de eforturile anterioare de-a securiza viața oamenilor săi în operațiuni de transport de organe? A arătat vreo hârtie, vreun memoriu despre nevoia unor norme de siguranță adecvate care să apere patria de nevroza defecțiunii de serviciu? I-a cutreierat mintea gândul că ulciorul nu merge de multe ori la apă? Dar doctorilor care au subsemnat la practica asta nemernică pentru că așa sunt ei obișnuiți? Doctorița aia de la Oradea care povestea, sublim mai apoi, cum se plângeau doctorii de fiecare dată a avut vreun spasm blefaric în timp ce mergea acasă că nu se poate, sunt totuși colegii mei, camarazii mei de arme și bisturiu, nu așa se face meseria asta? Doctorul Oprea până să aibă colapsul lui moral, la Prahova, câți ani i-au trebuit până să ajungă la concluzia că poate nu e oportun să resterilizezi plase și să umbli cu endoscoape care scapă pe la furtune?

Nu, domnilor, povestea asta nu e despre accident. Nu e despre givraj, ELT, draci laci. Povestea asta e o poveste tradițională românească despre cum s-a dus Ivan doctor la luptă cu-o furcă și-o coasă și-apoi ne mirăm că-l împușcă ienicerii. E despre rahat. E despre bici. E despre cum pocnește. E despre cum în România 30 de mii de oameni în halat fac la fel, zi de zi, plus minuți câțiva cu ML-ul la scară care după ce pleacă pun cheia pe aparatură să nu i se ia țipla de pe ea sau s-o folosească alții. E despre agonia encefalopată a breslei mele care nici măcar acum, când oameni de-ai noștri au căzut și mai că n-au murit, nu se oprește din mersul ăsta la groapa comună. Goi, cu copii în brațe, nu ne merităm soarta dar ne-o acceptăm indubitabil. O acceptăm și noi o acceptă și ei. O acceptă badea Todea și moții din Apuseni care n-au icnit o uncie când li s-a luat ambulanța de la Arieșeni dar noroc că avem SMURD-ul să ne salveze. O acceptă și badea Vasile de la Bicaz care își parchează ATV-ul în curte la Ruginești și-și mângâie flinta de vânătoare în timp ce îmi povestește cum se luptă cu statul pentru moștenirea profesională a sorei lui, doctoriță, moartă de cancer la 45 de ani și cu datorii postume. O acceptă toți, fi-ne-ar acceptatul de râs să ne fie că destul mi-a fost de acceptat.

Ce-o să aflu și nu știu deja? Că sunt vinovați pentru accidentul din Apuseni? Pe bune? Surpriza epică ar fi să aflu că de fapt erau toți nevinovați. Să aflu că ar fi putut trăi? Și ce dacă-ar fi putut trăi domnule Ponta, domnule Nicolăescu, domnilor vreau un simplu răspuns, și ce dacă ar fi putut trăi? Când vă uitați împrejur nu-i așa că vă vine să vă duceți să vă tratați la Vienna de unde tocmai ce veneam când a picat avionul? Nu-i așa că n-aveți încredere în medicina așa cum se face pe la noi? Păi și de ce-ați avea încredere când știți cum se face de fapt. Dar ei, doctori ce vină au înafară de faptul că prin tăcere v-au oblăduit crima? N-ar fi știut nici hăul de ei și de drama lor dacă n-ar fi plecat cu avionul ci cu mașina mică, n-ar fi fost nici un rahat de știre dacă ar fi dat vreo volă peste ei așa cum nu mai e nici o știre când mai zboară vreo ambulanță prin lucernă cu pacienți prin ea. Serviciile ar fi funcționat, economie duduie, Sănătatea a avut rezultate deosebite anul trecut.

Mie nu-mi mai vine a plânge. Am plâns pentru fata asta așa cum am plâns și când taică-meu era să moară de complicații apărute după operația lui pe creier. Am plâns așa cum am plâns și de soarta unor colegi de-ai mei de breaslă plecați fie pe lumea asta, fie pe lumea ailaltă. Dar destul mi-a fost a plâns. Și destul mi-a fost a urla.

Dacă e harababură, harababură să fie! Dar va fi o asemenea harababură, domnilor, că n-o să vă mai știe nimeni când se va termina. Vedeți, spre deosebire de domniile voastre eu chiar știu ce vreau. Știu ce vreau de la meseria mea, de la nasturii pe care mi-i închid la halat. Știu ce vreau de la bolile pe care le tratez zi de zi spre binele și sănătatea oamenilor care-ajung la mine. Și știu că vreau medici mai bine plătiți. Vreau medici mai bine păziți. Vreau medici care să zboare în siguranță când sunt la muncă. Vreau studenți care când voluntariază o fac pentru viitorul lor nu pentru ridicare postumă la grad de locotenent. Vreau medici anonimi, medici buni, medici simplu zis MEDICI pentru care jurământul nu e plătit cu viața. Vreau medici normali într-o țară normală. Vreau lucrurile ăstea și le vreau acum, nu cândva departe când orice gând de speranță și bunăstare vor fi dispărut de pe aceste meleaguri. Vreau să îl văd pe ministrul Nicolăescu acolo unde i-e locul, în fruntea intereselor noastre de grup, nu vă e rușine să ne cereți să avem grijă de alții când nimeni nu are grijă de noi? Și pentru ce? Pentru mulțumiri eterne de la oamenii pe care i-am operat, de la familiile lor care-acum ne pupă acum ne scuipă? Nu, mulțumesc. Vreau să se vadă în scris. Și, ca opinie personală domnule profesor Irinel Popescu, după ce aproape mi-a murit un om într-o catastrofă aviatică m-aș opri un pic din cusut ficați și aș profita de ocazie să îmi apăr colegii, mie ca doctor mi se pare hilar să discutăm de progresele făcute de transplant în România pe sângele și oasele rupte ale necăjiților ăstora care se duceau pe timpul lor liber să învețe meserie, în ce film trăim, în ce film jucăm?

Îi spuneam unui amic jurnalist la o masă recentă că în România lucrurile mai întâi devin iertabile (forgivable) și apoi uitabile (forgettable). Săraca mama, fie-i țărâna ușoară, zicea așa: te iert, dar nu te uit.

Eu nu sunt sfânt ca mama. Eu sunt un om mai rău decât și-a dorit ea vreodată. Și eu nu iert. Nu uit. Niciodată.

G

Bomfîsul

Zilele trecute, printr-un ping-pong de redirecționări ale mesajelor periodic patriotarde ale Colegiului Medicilor din România, am primit pe mail un mesaj cu un text scris de doctorul Chirculescu despre recentul marș al enților din Sănătate. De curiozitate m-am dus la dânsul pe blog și l-am găsit, în original, merită citit pentru o mai bună asimilare ale următoarelor mele considerente, AICI. Se rețin câteva idei: că n-au fost 4000 ci 10000, că televiziunile au boicotat importanța evenimentului prin cenzură de la stăpânire, și că fostul premier Tăriceanu poartă printre manșete o culpă de-a-și fi reînnoit adeziunea la instituția maritală pentru a cincea oară (mică eroare de calcul a doctorului Chirculescu, l-a scos mai cast pe radiofanul diafan).

Avant la lettre musai să exprim crezul meu central: că toată agitația organelor militante pentru dreptul personalului sanitar din România or suferă de un fundamental diletantism al fondului de atac, or dânșii premeditează acțiuni reunibile sub cocotierul termen ”bomfîs”, un eveniment care-ar fi trebuit să facă POC dar care termină prin a face FÎS.

Domnilor, scriu rândurile acestea în dublă calitate: una de medic (dintr-o specialitate periferică medicinei, după cum umblă doina prin târg), cealaltă de jurnalist cu ceva ștate deja vechi de plată în presă). Și iată câteva lucruri pe care sper că nu le veți fi știut, caz în care vi se scuză naivitatea, dar dacă le veți fi știut atunci bomfîsul vă aparține determinist.

Presa nu e prietena nimănui și a tuturor. Ea este, în România, orânduită politic și ținută de testicule de o sumă de facțiuni, fie ele majoritare or ba, funcție de cum bate vântul banilor prin sistem. Facțiunile respective nu au o logică metanoică în funcționare, sunt momente când agenda e făcută de o televiziune roșie, să zicem, în numele Roșiei, alteori împotriva-i funcție de cum s-au înțeles liberalii cu socialiștii or vițăvercea. De bine de rău diverse organe (sic!) ale presei mai stau încă pavăză puterii sau opoziției și, după știința mea, domniile voastre ați fost în mod unitar, și unanim, ignorați de presă. Pe românește, neinteresanți.

Scriu despre bolile medicale ale sistemului în România de ceva vreme. Uneori m-au citit 10 oameni, alteori 10 mii, alteori sute de mii. În mod lucid am ajuns să înțeleg că nu depinde ce scriu, depinde când scriu și mai ales în ce ton. Ca un mesaj să detoneze eficient în mintea polentică a cetățeaului român e nevoie de o bună înțelegere a atenției publice și, foarte important, o dozare cumsecade a efortului informațional încât, când dai cu pumnul reformei în masă, chiar să facă zgomot.

Or ce-a făcut tot anul 2013 Colegiul Medicilor din România? Încă din primăvară a anunțat proteste. Oamenii s-au înfiorat, o tzîră, când însuși președintele României pentru câteva săptămâni a dat girul ”disperării” din sistemul medical. Firesc, și cu experiența trecutului, domniile lor ca și mine au rămas sceptici la mâna moartă a Comandantului deși, oportun, ar fi putut călări valul de simpatie al momentului printre toți antipatizanții de formație ai guvernului metis de la București. Și s-a anunțat o grevă generală în iulie, care ar fi precedat anunțarea pachetului de bază în servicii (PBSM) și care s-a spart tocmai de-aia, căci dibaciul Nicolaescu le-a cerut doctorilor răbdare că odată cu PBSM-ul o să le vină și lor apă la moară.

Prima lecție a bomfîsului e că n-ai voie dacă vrei să faci poc să anunți un marș care nu va avea loc. Riști deja un ”Petrică și lupul”, deci când a venit Colegiul în August și-a anunțat că în septembrie vor fi proteste ”masive”, pe valul caniculei și cu berea aburind în halbă românul și-a zis no bine, să vedem, vine toamna fac doctorii scandal.

A doua lecție a bomfîsului în agenda publică e că trăim într-o lume globalizată informațional. Sunt variabile pe care nu le poți anticipa. Poate pica un avion în Sahara, se poate scufunda un feribot în Bangladesh, se pot ciocni două trenuri în Egipt. Cei care fac presă înțeleg că aceste zone (și încă mai sunt și multe, multe altele pe care n-are sens să le menționez aici) oricând pot prilejui catastrofe. Mor 1000 de oameni, ți s-a fâsâit inițiativa manifestantă. Știrea care se vinde e aia nouă, proaspăt scoasă din cuptor. Dacă tu, ca berbecul, ți-ai anunțat de două luni marea revenire ar fi bine să fie cu pirotehnică, artificii, joc de scenă și sacrificii umane deja. Pentru că altfel exponențial mai greu să-i prinzi pe oameni curioși de durerea ta.

Și ce-au făcut tarabosteșii domnului doctor Astărăstoaie în septembrie? Au anunțat că grupuri mici, gen comando, vor ”picheta” ministerele administrației centrale. Acesta n-a fost nici măcar un bomfîs. A fost un bomfîs umed care cel puțin pe noi, cei câțiva care tocim degete și cheltuim curent să scriem despre cangrena medicală românească, ne-a obligat la râdere și concluzia evidentă că în discuția dintre CMR și Eugene s-au înțeles băieții dăjtepți că e și mâine o zi în paloșe să ne luptăm, în buzdugane să ne războim. A venit Ministerul cu Pachetul de Bază, a început dezbaterea publică, Eugene a fentat dibaci că nimeni n-a venit să critice constructiv pachetul, i-am criticat eu și alți câțiva independenți constructiv pachetul dar CMR-ul NU (oare de ce?) și-apoi, numai bine la două săptămâni după anunțarea PBSM-ului hidra a ieșit din nou din cușcă căci, gata, se urnesc enții, ies doctorii din cazemate, și-o să fie urgie, o să curgă valuri de halate albe pe marile bulevarde.

Doar că, regula a treia a bomfîsului, după ce te-ai făcut de râs cu un bomfîs umed ar fi bine să revii pe umerii unui Messiah, un veritabil providențial, să faci ca pe vremea lui Goebbels și să reinventezi un Horst Wessel pe care să-l omori (Doamne ferește!) și în numele lui, creștinește, să plimbi crucea, roșie, prin Capitală.

Dintre doctori n-am auzit vreunul să moară la locul de muncă. Am auzit de unii de i-a prins garda cu niște zeci de mii de euro prin borsete, buzunărașe și dulăpioare. Am auzit că pe o ginecoloagă în Arad au așteptat-o băieții cu masca să iasă din cezariană și-au luat-o la zdup pentru 10 milioane de lei vechi ceruți pacientei. Am auzit că replica altui doctor prins cu fofârlica a fost că își stabilise dânsul tariful informal funcție de reputația de moldovean pe care trebuia să și-o păstreze.

Și atunci, întreb ca unul deloc profan în medicină sau presă, cu CE vreți dumneavoastră să faceți agendă sau să stabiliți prioritate la știri? Cu discursuri rulate precum cuiul de Maria Ioana bune doar să amețească un pic, dar la mijloc kakaia iarbă? Cu sloganul tembel ”vrem 6% din PIB” numai buni să mai spoiți vreo 3 saloane în timp ce posturile rămân blocate mai puțin pentru ”vin ai noștri, pleacă ai noștri”? Cu nauseanda fleică a ”subfinanțării cronice din sistemul de sănătate românesc”? Cu ”cuțitul ne-a ajuns la os”? Domnilor, ca să fie adevărată ultima propoziție ar fi nevoie 1) să existe un cuțit, 2) să vă fie pus la coapsă domniilor voastre și – foarte important – 3) să aveți os. Or ultima variantă teoretic există dar lipsește cu desăvârșire. Dacă mintea ar avea un os bunăoară, dacă bunăvoința ar sta pe vreun fel de schelet, dumneavoastră vă lipsește cu desăvârșire. Stați pe o organizație goală de conținut, sindicatele și-au pierdut reputația, oricine poate oricând veni să spună (și pe bună dreptate) ce vor și doctorii ăștia, dacă nici măcar ei nu-și pot convinge oamenii să iasă în stradă?

Spun de multă vreme că nu plimbatul pancartelor și dansul pinguinului vor face o diferență în negocierea dură cu administrația. Soluția a fost dintotdeauna acolo, e simplă, au practicat-o cehii când și-au renegociat salariile. Ar fi greu? Ar fi greu să nu mai intrați în săli, să nu mai eliberați rețete, cu excepția serviciilor serafime ale SMURD-ului și urgențelor timp de 72 de ore Sănătatea, în România, să se oprească? Ar fi greu să exemplificăm Guvernului ce înseamnă de fapt pumnul forte al medicului? Ironia e și mai mare, tot ce-aveți de făcut e să vă convingeți rezidenții să nu lucreze, nici unul, timp de 72 de ore, cine va mai ține liniile de gardă, cine va face foile de observație în timp ce voi, primarii și universitarii, butonați pe Acasă TV? Tot ce e nevoie e ca asistentele să stea acasă, într-un fără-plată auto-asumat, timp de 72 de ore. Și stop. Colaps. Moartea matrapazlîcurilor ieftine ale domnului Nicolăescu și compania.

Toată mizeria asta rezistă pentru că, subteran, există o antantă a puterilor-care-sunt în Sănătate. E un blat ieftin, un bomfîs, unul girat de inacțiunea medicului non-sindicalist. Domnule doctor Chirculescu, nu presa v-a trădat. Doar că presa nu v-a iubit destul.

G