Înapoi acasă, după o aparentă eternitate petrecută pe alte planete, încerc să îmi găsesc ritmul. Probabil se vede și în ordonarea stângace, greoaie a cuvintelor. În tăcere, precum într-un fel de sanctum al minții, gramatica își pierde regulile relative. Specii ciudate, aranjamente cacofonice, fraze interminabile și puncte de suspensie își găsesc un rost pentru că înăuntru, departe de urechea străină, vorbitul cu Sine admite o oarecare eleganță. Și de n-ai fi poet și tot ai putea să-ți găsești un vibrato, un ceva care ție, pentru tine, îți mișcă incertitudinea. Aici e pericolul de fapt când scrii, pentru un moment ridici draperiile peste mecanism și lași un ”celălalt” să stea, să judece și să își iște sieși o analogie pentru a spune, mai târziu, da mă regăsesc în altul sau nu, nu pricep nimic din ce-a vrut să zică.
E ca și cum într-un restaurant imens, o cantină a umanității de fapt un anumit fel de mâncare ajunge să sațieze o majoritate a celor ce consumă. La un moment dat. Gusturile se schimbă, la fel și nevoia de nutrienți – fie ei și intelectuali. Azi savurezi o gulie mâine parcă ai mânca o ridiche neagră. Non disputandum. Dar unele mâncăruri, și aidoma unele gânduri au calitatea de-a evita, dibace, sațietatea individului. De unele gânduri, de unele cuvinte nu te saturi niciodată.
Acum ar fi o discuție de dus dacă doar lucrurile plăcute și perene merită introduse într-o asemenea gastronomie literară. Egalmente îmi par curioase și asocierile grotești, esențele lemnoase de limbă și propozițiile care știi cumva că n-au originat în mintea cuiva cât în mintea coclită a tuturor și nimănui în același timp. Sunt un fel de îngeri decăzuți ai minții toate acele afirmații despre sine, alții, lume care – golite de conținut până la urmă – ajung simple carcase ale căror rost nu altul decât să producă un vid de data asta chiar absolut. Corupția unor astfel de idei e totală, din fericire deloc veșnică. Sloganuri. Bufee demagogice. Titlurile în literă mare și groasă ca gâtul de bulgar (un mic exemplu estival de platitudine), afrodisiac pentru creierul tembelit în amuzamentul absurdului. Al ridicolului. Al deloc-înțelesului. Astfel de ersatz intelectual ajunge în cele din urmă să reducă agora, spațiul ideilor, la un cantec strident, odinioară melodios, de țigle mintale zvârlite de pe-o casă pe alta, și din ce în ce mai puțini își păstrează țiglele pe casă.
Ai să spui că e nevoie de o formă de originalitate și frondism, o opoziție contrită la tot ce riscă să amenințe limpezimea gândurilor. Ai să spui că suntem toți condamnați, la sfârșitul zilei, la un formalism mai mult sau mai puțin centrat de breaslă. Medicii vorbesc doctorește, inginerii tehnicește, și preoții…ei bine ar fi greu de zis că preoții vorbesc dumnezeiește. Critica, acidul al cărui test garantează veridicul unei anumite stanțe intenționale, e un altoi ciudat. Critica presupune abilitatea unei minți de-a susține două idei complet contradictorii în același timp, de-a valida o realitate în exact timpul în care de fapt o invalidezi, de-a separa planurile, cel imediat – empiric – și cel reprezentat – metacognitiv, într-un cocktail în care pe de-o parte știi ce-ți spun simțurile și pe de alta (vorba vrăjitorului), știi ce-ți spune ”sufletul”.
De parcă sufletul ar spune vreodată ceva, de fapt. Ne tot lăudăm că ajungem spre maturitate să luăm decizii mai bine, să internalizăm proverbe (nu neapărat să le testăm gradul de adevăr), să trăim mai în pace cu bestia domestică, vezi ”sufletul”. Organul buclucului. Și asta pentru că, în tăcere, parlamentul minții chiar practică o democrație absolută în care sufragiul e universal, rareori trișat de altceva decât premisele inseși. Altfel de ce-am mai greși? Altfel, de fapt, de ce-am greși atât de des în viața reală, una care nu suferă aceiași orânduire ierarhică precum activități limitate ale minții, vezi obiceiuri igienice sau profesionale. Cum de execut aceiași rutină a pusului șosetelor corect în picioare quasi fără de pată ani la rând dar, în același timp, interpretez diferit gustul unei roșii de fiecare dată? Da, filosofii se vor ridica în picioare și vor vorbi de qualia, de wil-s (what it’s like – s), ca și cum un mic cetățean în baierile cugetului meu, un fel de copil râzgăiat și inconsistent, s-ar hotărî la moment care înghețată e mai bună folosind niște criterii complet anapoda, vezi arbitrare.
Și cât ne mai lovim de arbitru în varii momente. Îi spunem ”liber” într-o rară dovadă de imbecilitate universală a omului de-a spune că doar pentru că ”poate” opta pentru una sau alta pesemne că este ”liber” să facă asta. Pe undeva intuiești nevoia celui care susține existența unui arbitru liber (sau viceversa) pentru un arbitru ocupat (fără viceversa) sau, dacă se poate, pentru un Gardian blând, la fel de capricios și tiranic, care îți separă vrutele de nevrute, văzutele de nevăzute.
În fapt, trebuie spus, n-avem. Singurul lucru care limitează, în maximă silenție, mintea noastră e tocmai granița ei computațională. Putem să ne imaginăm orice, de la un Dumnezeu cu corp de broască și cocoașe de dromader, dar nu putem să ne imaginăm ceea ce nu putem să ne imaginăm și asta e cam tot ce știm despre asta (pentru că dacă am pătrunde inimaginabilul nu i s-ar mai spune inimaginabil, nu?). Psihiatrii fac forfotă despre ce se întâmplă în mintea unui nebun, în jargonul lui delirant, în abracadabra noutăților unei astfel de minți și pentru că, printre altele, în nebunia minții ”bolnave” se află un nou măr oprit numai bun de ronțăit. Gândul nou. Ceva ce n-am gândit niciodată (și nici nu mi-aș fi imaginat de unul singur). Cum de gândurilor unuia le spunem geniu, dar altuia le spunem țăcăneală e totuși un mister departe de-a fi ușor elucidabil prin mijloace analitice. Cum de unuia îi spunem profet iar altuia dement e o chestiune al cărei ton lexical a generat, nu o singură dată, valuri de sacrificii mai mult sau mai puțin umane de-a lungul istoriei. Alături e liber arbitru această expresie, ”sacrificiu uman”, îmi pare un al doilea moment de convergență a tâmpeniei noastre de specie. Lingvistic vorbind. Indică o pornire, până la urmă hazlie dacă n-ar fi atât de sângerioasă, de-a-împinge vita vecină în gura crocodilului gândind, momentar, că odată sațiat pe tine te va lăsa să treci apa. Vreme de eoni am gratulat burți nesătule într-un panteon al zeilor al căror singur merit, în toata veșnicia asta deocamdată petrecută, a fost că s-au oferit posesori ai unor gânduri, apariții, explicații magice pentru fenomene fără proprietar dar cu o inscripție citibilă aparent doar de om (deocamdată) cu ”găsitorului recompensă”. Știm, fără de posibilitate de recurs, că diverși Divini au trăit atât cât le-a permis masa de enoriași. Odată dispărut publicul din sală, fumegatu-s-a Zeul și-a murit, complet, fără minte de sălășluit.
Și-ajung, șontîc, la punctul întregii mele divagații despre cum, godelian, trăim și ne supunem unor antiteți. Dumnezeu a fost ucis de Occident, scria cineva, undeva, nu foarte de mult. Să ne uităm un pic la calitatea unei genere sugestii.
Păi dacă a fost ucis înseamnă că era Viu, organic chiar, și cu putiință de-a fi răpus. Un fel de Super-președinte, un fel de Super-erou al cărui fîs final e tocmai cimilitura propriei minciuni. Deci un fățarnic. Păi ne-ai promis că nu te putem ucide și na, că te-am ucis. Maximă dezamăgire, Zeu în disgrație.
Unde mai pui ”cine” l-a ucis. Mai exact geografia culturală. Curiosului de antropologie și religie comparată i se va vădi, cândva, că nu există neam pe lumea asta în ale cărui gene să nu zacă deicidul, sub o formă sau alta. Printre puținii clădiți aiurea, pe-acest Pământ, sunt iluzorii indieni al căror număr de zeități patente, una pe sub alta, pare că acoperă aproape 1/3 din populația totală (deci un zeu la 3 indieni). La capătul celălalt se află – ironic – tot niște orientali pentru care foamea nesătulă e de Unicitate (anticamera marii găuri de fapt, sau ceea ce hîtru anumiți cârcotași s-au grăbit să-i spună pre-ateism sau oricum suntem atei pentru 99% dintre zei, hai să mai facem un pas, finalmente). Dincolo de cum sforăie deci acest gazos Occident deicidar e totuși inefabil că n-ar fi putut să facă asta, nici măcar metaforic.
Și suntem deci la capătul unei minciuni. De fapt cineva spune, când spune că Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu, că trăiește o spaimă personală, individuală, că acel Occident personificat, individualizat ar putea să ucidă nu orice fel de Zeu, cât acel zeu pe care acea persoană îl crede ubicuu și egal reprezentat (de fapt o colecție searbădă a unei singure minți). Mai pe șleau, să afirmi asta (da, domnule Nietzsche, mă gândesc și la dumneata și la nauseatic-citatul despre cum muri Dumnezeu pe timpurile dumitale) e o formă de proiecție, o dorință homicidară, agresivă proiectată asupra unei metafore în care ăla mai mare și mai șmecher (în cazul de față Dumnezeu) e copleșit și omorât de-a dreptul de niște untermenschen, niște pitici nu doar pitici dar și inferiori. Narcisismul cât carul într-o astfel de propoziție de parcă ăilalți, în oglindă, n-ar putea și ei să răcnească, afabil ce-i drept, că Orientul l-a ucis pe Dumnezeu. Și uite-așa.
În tăcerea minții se nasc, în urlete, bazaconiile. Supuse la vot democratic, sau poate transfug prin lipsă de cvorum sau pur și simplu o banalitate a creierului leneș, unele idei ajung în spațiul extra-celular. Spune ceva despre mintea umană că unele, nu toate ce-i drept, dintre ele, vor căpătata patogenitate și virulență, vor infecta și contamina minți inumere, și dintr-o dată ai să ai o veritabilă masă gargantuană de adepți ai unei astfel de flatulențe. Atît de slabi suntem, de fapt. Și fără de arbitru. Avizi de libertatea oferită de una, sau alta, de posesia iluzorie a chiloților de demiurg, sclavim, de fapt, propriei noastre agresiuni genere. S-ar fi urnit gomoșii dacă cineva ar fi afirmat, răspicat, căci Occidentul l-a înviat pe Dumnezeu? Sau că l-a creat deopotrivă? Că l-a salvat pe Dumnezeu de la anonimat? Sau că i-a dat binețe? Biserici și catedrale, moschei și temple, minarete și turle, clopotniție și carilioane? Nu ne putem imagina decât ce ne putem imagina. Un nărod aruncă o piatră în apă, și o sută se aruncă după ea.
Bruegel are un tablou evocativ pentru structura autentică a unei minți (vezi mai sus). Orbii îi conduc pe orbi.
G
andreanum & co 