Am încercat, zău. Promit că am încercat. Eu nu m-am trezit creștin ortodox. M-au făcut alții din opțiune personală. Spre stupiditatea argumentului, și eu mi-am botezat copilul. Bine, la fel de bine i-am făcut și vaccinuri și l-am culcat la ore pe cât posibil fixe. E un fel de ”bine” irațional care poate sau nu să fie populabil cu argumente. Argumentele provin din diverse zone. Studii, statistică, vocea autorității, sfaturile prietenilor, uneori chiar intuiție personală și-acel ”sună” bine după care te iei fără să știi foarte bine dacă te duce undeva sau nu. Mai mult, în locul creșterii mele timpurii, în Ardeal, am făcut exercițiul de credință de la cap la coadă. Aveam înger-îngerașul meu, aveam icoanele sfinților Gheorghe și Nicolae, unul un moș cu barbă albă care semăna vag cu o rudă de la o mănăstire și celălalt un tip foarte șmecher, un fel de cavaler de la curtea Regelui Arthur care călca pe un dragon în timp ce-i înfigea sulița în gât. E o icoană veche de vreo 200 de ani dacă nu mai bine. Sângele dracului curgea în picături din vârful suliței lui Gheorghe. Era eroul meu. Pe tata îl chema Gheorghe. Pe mine mă cheamă și George. E foarte fain să ai un sfânt patron care omoară dragoni. Chiar inspirațional.
Mergeam la biserică săptămână de săptămână. Mă impresiona Iisus pe cruce. Părea că suferă atât de mult, cuiele ălea bătute în mâini și picioare mă dureau, la propriu. Am încercat o dată, mi-aduc aminte, să îmi împing un cui în palmă și m-am oprit. Săracul, cât suferise. Am aflat asta o o vară mai târziu când am sărit, fără să vreau, și mi s-a înfipt un piron în talpă. A trecut prin talpa baschetului de Drăgășani și-a intrat vreo 4 centimetri în călcâi. Am umblat o vară în cârje, noroc cu plasturii cu slănină și rivanol că altfel nu știam ce mă fac. A venit doamna Brăduleț să îmi vadă buba și-a dat din cap, le-a zis la ăi bătrâni rugați-vă să nu facă infecție. Ce să facă săraca mama, s-a rugat. Dar tot m-a dat cu rivanol. Eu și azi cred că de fapt de la slănină m-am făcut bine. A ”tras” ce era de tras de-acolo. Slănina are proprietăți miraculoase, o să vă spună oricine. Or slănina or sarea aia de omoară tot. În fine.
Mergeam la slujbă, ajungeai de te bâțâiai de-atâta stat în picioare și când venea vremea cititului din Evanghelie mi-aduc aminte că-mi făceam cruce și îi mulțumeam Cerului că pot sta în genunchi. Era frumos. Povești, aventuri, firul epic era obligatoriu cu final fericit și-o umbră de amenințare, eu nu puteam sta în doi genunchi ca babele și nici să mă lățesc în patru labe nu-mi venea a face așa că îmi schimbam genunchii, podinele erau dure și covorul pus la acoperire un simplu pled, nu prea muia sarcina deasupra-i. Cam după o oră și ceva întrezăream lumina, știam semnalul că mai e un pic și vine predica, apoi mirul, pâinica și-am scăpat. Nu mai știu care era semnalul, sunt mulți ani de-atunci, cânta cantorul un cântecel anume. Predica era momentul meu favorit. Preotul nu se uita la oameni. Se uita undeva într-un punct fix, am încercat ,cu riscul să se uite tata foarte încruntat la mine, să mă uit și eu în punctul ăla (presupunea să întorc capul, sper că e evident că e urât să întorci capul când toți se uită, spășiți, în podea spre altar). N-am găsit niciodată nimic interesant la punctul de-l fixa părintele când predica. Îmi plăcea crucea lui, era lucrată fin. Cruce de lemn, un Iisus mic răstignit pe ea. Îmi plăceau hainele lui. Mama zicea că sunt cu fir de aur. Eu, copil naiv, îmi imaginam că sunt foarte grele. Să porți metal pe tine era de negândit pentru mintea mea care, încă de pe-atunci, avea prostul obicei să cutreiere. nu mă puteam concentra foarte bine, uneori și părintele – îmi pare rău dar e adevărul – bătea câmpii. Și mai și trișa. Numai bine credeai că ai scăpat și rap-jap coadă la anafură că dintr-o dată anunța unul – două parastase și iar o luai de la capăt cu cădelnița, cu făcutul de cruci, cu îngenunchează/ desgenunchează. Și pierdeam serialul, Arabella sau ce-o fi fost. Nemaivorbind că mă pufnea un căscat incontrolabil pe care-l controlam cu greu de-mi dădeau lacrimile. Babele suspectau că-s îndrăcit. Moșii admirau că plâng. E duios să vezi un copil în lacrimi în biserică. Mie mi se înnodau lacrimile că e greu, zău, să caști cu gura închisă. Te doare cerul gurii și gâtul și ți se dilată nările de zici că pleznesc. Unde mai pui că mi se făcea foame. Aveam obsesii hulpave despre pâinica aia, două bucăți aveai voie nu mai mult. Se uita popa sever când băgai mâna lacom și luai trei. Ei și dacă nu luam trei, pentru că nu luam trei, măcar le ocheam pe ălea mai mari. Preferabil și cu coajă. Să am ce ronțăi în drum spre casă.
Mă durea fix în gaura minții dacă Dumnezeu e adevărat. Dumnezeu era adevărat. Punct. Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru și Noe și Moise și Iona și Iisus erau adevărați. Erau pictați, aveau fețe pe icoane, îi cunoșteam. Mi se părea mie că nu prea seamănă sfântul Gheorghe din casă cu cel din biserică, parcă aducea un pic cu Dumitru și nici Ilie nu era foarte deosebit de Noe, toți semănau un pic cu Dumnezeu pictat fix sus, sus pe tavanul Bisericii. Toată lumea avea barbă, toată lumea era îmbrăcată frumos. Pe primul om l-a chemat Adam și el trăia cu Eva într-o grădină numită Eden. Și noi aveam grădini. Erau și animale, râuri și păduri, munți și văi. Aveam și noi munți și văi. Pe Eva a păcălit-o șarpele și i-a zis să mănânce mere. Aveam și noi mere. Aveam și noi șerpi. Odată era să mă muște o viperă la Părăul Rugii. Altă dată am văzut un șarpe de apă la scaldă. Șerpii sunt răi. Avea sens. Nu întâlnisem niciodată un șarpe vorbitor dar nu puteam exclude posibilitatea. De ce era rău să mănânci mere nu știam da știam că nu e bine să mănânci mere dacă nu sunt din grădina ta. Unde mai pui că furam mere, pere, și corcodușe mari ca prunele, galbene, unii chiar așa le ziceau, corcodușe, zarzănele erau altceva. Astfel că totul era pus frumos, neted, laolaltă, nu-mi venea greu să cred în tot ce mi se spunea, era perfect fezabil, oamenii mor și sufletul se duce în Rai, dacă ești rău te duci în Iad, la mănăstire la Sâmbăta e o frescă mare, imensă, cu Purgatoriul unde oamenii răi sunt chinuiți de draci care le taie limba, le despică mațele, îi ard în cazane, îi fierb, îi chinuie. Foarte bine, așa le trebuie dacă au fost răi. Nu e nevoie să le faci tu vreun rău pe lumea asta, se ocupă dracii de el pe lumea cealaltă. Nu era foarte evident dacă dracii sunt tot făpturile lui Dumnezeu și de ce nu-i place lui Dumnezeu de draci, dacă dispar dracii cine-i mai pedepsește pe golanii ăia cu care mă băteam și care mă cotonogeau la fotbal.
Mie-mi plăcea de Samson. Și de David. Și de fratele lui Moise, de Aaron. Nu înțelegeam cum un profet poate fi peltic și bâlbâit și are nevoie de unul să-i spună textele în fața Faraonului. Halal profet. Dar Aaron era bine articulat, eu care aveam trac și eram și eu un pic bâlbâit și foarte anxios de fel voiam să ajung ca el. Și când Aaron s-a hotărât să facă idoli/ vezi un vițel de aur la care să se închine evreii în deșertul Sinai/ și s-a întors Moise și-a spart tablele legii și-apoi au fost trecuți prin sabie toți necăjiții ăia care greșiseră mi-am zis e clar, femeile și copiii pică primii. Nu cumva să ieși din convenție că cine știe ce se întâmplă.
Dar nu mă puteam abține. Săraca mama ne lăsa în pace când băteam toba pe niște oale de tablă. Săraca de ea ne-a lăsat în pace și când am crescut mai mari și ne-am lăsat părul lung, ne-am pus cercel în ureche și ascultam heavy-metal la un casetofon double-decker în timp ce desfăceam porumb. Doar că n-aveam voie să mergem la biserică despletiți (sic!) și cu cercel în ureche. Sau cu blugii rupți. Sau cu tricouri cu blestemățiile ălea pe ele. Sau cu veste cu ținte. Sau lanțuri. Sau bocanci militari. Sau curele de tip centură de soldat. Nu se potriveau lucrurile. Ce se potrivea era să ai mâinile spălate și unghiile tăiate, cămașa băgată în pantaloni și freza dată pe spate și să te rogi înainte să mănânci și să nu înjuri.
O vreme a funcționat. Tot nu-mi păsa mie cine ce a făcut și de ce-au apărut lucrurile, ce înseamnă să fii om și dacă animalele au suflet, dacă sufletul are masă sau dacă există pe lumea asta și lucruri care nu ființează/ vezi imateriale, sau dacă oamenii își pot pierde sufletul sau dacă există stafii sau dacă morții pot învia și umbla, dacă te mai vezi cu oamenii dragi în cazul nefericit în care ei au ajuns în Rai și tu în altă parte, dacă există și un rai pentru cățelușa Pim sau dacă e un păcat mortal să prinzi broaște, să le bagi un pai în cur și să sufli și-apoi să râzi spasmodic în timp ce le dai drumul pe apă și săracele plutesc la suprafață. De ce cresc de fapt cozile de gușter la loc și de ce-a curs din coasta lui Iisus apă când l-a înjunghiat centurionul.
M-a lovit neputiința prima oară, prin clasa a VII-a cred, când am prins în biblioteca lui taică-meu o carte fără coperți în care cineva își bătea joc de Dumnezeu. De fapt nu-și bătea joc de Dumnezeu dar era atât de hazliu. Citeam și râdeam. Râdeam și-mi dădeau lacrimile. Îmi dădeau lacrimile și mi le ștergeam. Exact așa se și numea. Biblia hazlie. Pentru prima oară în întreaga mea existență descoperisem ceva palpitant la poveștile pe care le auzisem, zile la rând abia așteptam să vin acasă și să mai citesc despre cum îl înghițise pe Iona balena sau câți ani avea Irimia când au sunat trompetele Ierihonului, cum au supraviețuit peștii Potopului sau cum și-a încurcat Absalom părul în salcâmi/ sau smochini nu-mi aduc exact aminte/ când fugea de furia lui taică-su care, ajus la bătrânețe, avea nevoie de țiitoare care să-l încălzească noaptea în pat. Nu pricepeam eu, chiar și la vârsta aia, cum e cu încălzitul la țiitoare dar îmi doream și eu, cândva, să am așa ceva. Intuiam că sunt și alte lucruri decât simpla termoreglare la mijloc.
Dar n-am încetat să cred. Poate că Biblia era hazlie dar Dumnezeu n-avea nimic hazliu. Dumnezeu devenise mai serios. Mai inteligibil. E în regulă poate că sfinții erau doar niște bătrânei cu barbă albă, poate că multe dintre miracole nu erau miracole deloc, mai venea și Mark Twain cu yankeul lui la curtea regelui Arthur care mai că-și pusese pielea pe băț anticipând o eclipsă totală de soare care până la urmă îi salvează, providențial, viața, mai venea și Lewis Carrol și Alice în țara minunilor și cumva cărțile pe care le citeam mă duceau, seducător, mai departe, și mai departe, din ce în ce mai departe de noțiunea aia elementară, până la urmă de ce ai nevoie să spargi ulciorul ca să probezi proverbul? De ce să ai nevoie de dovezi pentru existența inexistentului? Există o cale, un drum, tu ești pe el, mergi în direcția potrivită, fă-ți cruce când treci prin dreptul troiței pusă fix în mijlocul câmpului chiar dacă nu e nimeni să te vadă, Dumnezeu e sus și te vede. Până târziu, în timp ce se usca fânul, mă uitam atent spre cer să străpung albastrul, doar doar văd dincolo.
Și noaptea vedeam. Atâtea stele, Dumnezeule. Atâtea puncte luminoase. Mă uitam și mă făceam mic, un puls mic pe-o planetă mare în timp ce, de jur împrejur, mai că te lua claustrofobia știind că mai sunt miliarde de catralioane de planete, stele, gaze, praf, mișcare, acțiune, Univers. Univers! Universul meu în care eram mare pentru că de fapt el era mic devenise imens și eu mă pierdeam, mic mormoloc într-o baltă plină de mătasea broaștei.
Mai bine nu citeam. Mă gândesc uneori și azi. Mie nu-mi pare bine că nu mai cred. Bine, nu-mi pare nici rău, nu umblu plângând pe străzi încercând să-mi resetez conștiința. Eu nu vreau nici să cred, nici să nu cred. Eu nu mai pot să cred. Mă lovesc de un nemernic de ”da…dar”. Mă izbesc de un fel de ”dar…totuși”. La oamenii care cred probabil că funcționează fix pe dos. La ei e nevoie de-un deget, de-un prim mișcător, de-un făcător al tuturor celor văzutelor și nevăzutelor. Pentru ei e foarte fain că tot ce presupune Creația e perfect, totul la locul lui, până și lucrurile atât de greșite, atât de împuțite pe care le trăiești tu, sau cineva aiurea, faptul că moare o planetă sau se formează o gaură neagră nu-i motiv de angoasă. Pentru că există o logică supra-umană, dincolo de putiința minții de-a penetra, știe Dumnezeu ce face. Și dacă Marele Șofer știe unde ne duce e okay, n-avem de ce să ne mai uităm. Putem închide ochii și să ne rugăm. Or eu nu mai pot închide ochii. Deja de nu mai știu câți ani mă roade gândul că până și o ființă, entitate, ce-o fi ea impenetrabilă tot poate s-o zbârcească odată și-o dată. Dumenzeu a făcut totul în șapte zile și i-a ieșit perfect. L-a făcut pe om și i-a ieșit perfect. L-a făcut și pe dracul și l-a făcut șarpe și i-a ieșit perfect. De ce nu e ”și-au trăit fericiți până la adânci tinereți?”. Na că până la urmă nu era perfect. Pe mine Potopul mă speria, mai ales că văzusem și câteva viituri dintre care una, la Bulba, aruncase copaci groși cât trunchiul de om la vreo 7 metri înălțime pe coama peșterii. Cum să îneci tu atâta amar de oameni? Cum vine asta cu fără-greșitul? Cum vine asta cu Avraam și Iacov și cu sacrificatul pe munte? Cum să iei un copil și să-l pui pe altar să-l sacrifici? Cum vine cu Cain și Abel și apetitul carnivor al lui Dumnezeu? Nu, nu, stai că nu e bine, nu se potrivește. Cum vine cu pedepsele, cum vine cu autoritatea, cum vine cu gelozia, cu toanele, cu istericalele, cu oamenii ăia care-au murit doar că au atins chivotul sfânt din greșeală în timp ce-l cărau. Ce fel de Creator perfect e ăsta?
Și-apoi, într-o noapte, m-a lovit un gând despre cine l-a făcut pe Dumnezeu. Îți întoarce mintea în loc, până la urmă, că din abisul nimicului apare ceva încă de la început sublim, superbissim, definitiv și inalterabil, înafara timpului și spațiului, în ceva indefinibil și impenetrabil. Creatorul. Dar lasă că m-am gândit la asta, m-am gândit că dacă suntem singurii, dacă nu mai există viață inteligentă în Univers, lasă că sunem mulți (7 miliarde și ceva după ultima numărătoare), dacă moare și ultimul om, dacă Soarele va deveni o pitică roșie și va imploda cândva, peste miliarde de ani (un strănut în viața lui Dumnezeu până la urmă) și până și ultima dovadă scriptică despre Dumnezeu și creație va dispărea, și va dispărea și ultima minte cât de cât robustă încât să mai spună povestea, Dumnezeu va muri. Sau nu va muri dar va fi eminamente singur, fără vreo dovadă a propriei lui existențe. Deci va muri oricum. Sau oricum își va modifica existența într-un fel care o transformă în non-existență. Și ca o dovadă a propriei lui existențe va trebui cumva să re-creeze întreg caruselul, din nou și din nou, ca să fie sigur (sigur?) că există. Moment la care mi-am dat seama, n-are cum să fie altfel, de fapt Dumnezeu nu există, de fapt eu, noi, voi, ei, de-a lungul timpului l-am inventat. Există pe undeva prin abisul amintirilor un cimitir pentru toți zeii abandonați de credincioși, cei vii astăzi alunecă ușor ușor în uitare și alții se nasc, speciază, se adaptează minții umane până când, ultimamente, mintea umană îi va abandona și pe ei.
Și mi s-a făcut un fel de milă. Un fel de milă pentru Dumnezeu. Un fel de milă pentru copilul care se ruga la îngerul lui și care se uita la o poză veche din bucătărie în care doi copii trec, de mână, pe-o punte îngustă și-un înger veghează. Am trecut atâtea punți, așteptam la coada ochiului să apară o aripă și, mirarea mirărilor, n-a apărut. Am hulit. Am luat numele Domnului în deșert și l-am mai luat și peste Atlantic. Am așteptat ani la rând să cadă un fulger, ceva. Recunosc, în mica mea spovedanie de azi, că a trebuit să fac eforturi să nu asemuiesc nenorociri pe care le-am trăit unui Dumnezeu care joacă feste, acel Dumnezeu pervers care nu suportă critica sau dezafilierea și care-ți tot pune piedică, șmecherește, ca să-ți aducă aminte să nu-l uiți. Nu cumva să uiți. Nu cumva să îndrăznești vreodată să fii propriul tău mișcător. Propriul tău creator. Nu-ți aparții. Dacă ai suflet (problemă insondabilă), nu cumva să-ți aparțină. Nu cumva să mori, să pieri. Nu cumva să pleci. Nu cumva să stai, liber în furtună, conștient că fiecare gest pe care-l faci pe conștiința ta se va descărca dar nu mai departe.
Și o vreme am trăit, așa, în secretul propriei mele necredințe. N-am îndrăznit să-i spun ateism. Că naziștii. Că bolșevicii. Că darwinismul social. Că incosistența dovezilor. Că ești mai mic la suflet dacă nu crezi. Că o să se uite urât la tine toți cei pe care, fără să fi dorit vreun moment asta, îi jignești în evlavia lor că te uiți la ei și-ți vine să râzi dar te abții, e proastă creștere să arăți cu degetul, e lipsit de respect. Și deci te abții. Și din abținere o tot ții așa că până la urmă așa cum nu e treaba nimănui mai puțin a mea pe ce parte-mi pun penisul când mă culc așa nu e nici treaba mea în ce crede lumea și de ce crede în asta, sau dacă eu nu cred de ce nu cred. Uite că nu cred. Nu mă simt ciung, strâmb sau handicapat că nu cred. Nu sunt ipocrit, sunt perfect împăcat cu mine însumi și limitele inteligenței mele peste limită. Și aici ar fi putut fi un final fericit dacă n-aș fi început, deîndată ce mi s-au aliniat mie planetele minții, să mă izbesc de diverși oameni care, în fața lucidității mele transparente n-ar fi îndrăznit (da, e o îndrăzneală) să-mi ofere tot felul de trăznăi, care mai de care mai eliptice și întortocheate, pentru motivul pentru care mă înșel. Care c-o blândă mustrare. Care c-o duioasă amenințare. Care cu întrebări grele, de capă și spadă, privind ce se întâmplă după ce mori. Sau cu familia ta. Sau cu copilul tău. Sau cu natura binelului pe care deîndată ce te-ai rupt de la rețeaua centrală de canalizare a binelui cumva încetezi să-l mai posezi. Cumva binele meu, ăla de-l fac eu cu mâna și mintea și cugetul meu dacă nu e o moască recunoscută de Patriarhie carevasăzică e ilegitm. Or eu nu-l simt ilegitim. Admit dreptul și opțiunea personală a oricărei persoane să se angajeze în orice act de credință, fie el cât de bizar și extraterestru pentru mine, atâta timp cât în manualul de instrucțiuni e menționat și respectul pentru dizident, pentru necredincios, pentru afiliat.
Nu mă deranjează spusele Bibliei sau proponența Bisericii despre nimic. Am auzit povești, de când sunt psihiatru, mult mai frumoase decât ar putea ei vreodată să inventeze. Am tratat Iisuși, am tratat Beelzebuți. Sunt simpatici și unii și ceilalți. Nu pretenția că ei știu despre ce se întâmplă cu credincioșii mă deranjează. Mă deranjează pretenția că ei știu despre ce se întâmplă cu mine. Și-mi promit lucruri. Și-mi fac oferte. Și în cele din urmă, bosumflați cu privire la privirea mea pe fond incredulă, mă amenință.
Mă amenință că nu există o bună dezvoltare morală fără religie. Serios?
Mă amenință că în absența unui stabiliment care orânduiește eternitatea am să mi-o pierd pe-a mea. Ca și cum mi-aș fi dorit-o.
Mă amenință că fără harul divin sunt obligatoriu prada diavolului, seren imbecili la realitatea că pentru mine și diavolul e la fel de adevărat precum și Dumnezeu. Adică deloc. Adică în vâna lui Pascal dacă e să pui pariu că există Dumnezeu de ce n-ai pune pariu că există și Dracul. Și să te ia dracul dacă ai ceva de pierdut. Mintea mea nu suferă de materialismul ei și o privesc ca pe o frescă frumoasă, vie, efemeră ca un strănut de liliac, și cât de mult aș suferi de mine și cât de frumos și de deștept sunt eu mă preocupă mult prea puțin asta în raport cu trăitul. Pentru care nu simt nevoia să cer voie cuiva. Nu simt nevoia să mă scuz în fața cuiva sau să răscumpăr păcatele vreunui sapiens care s-a pișat în direcția nepotrivită și în ziua interzisă acum 7000 de ani. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Nu simt nevoia să-mi cer iertare mai puțin atunci când chiar am sfeclit-o și dacă am sfeclit-o am să zic pardon, scuzați, ce pot face să repar. Și unde n-am să pot să repar asta e, koneț filma, nu mă simt tras de nicovală la vale și nici nu caut să mă arunc într-un limbo al purgației ca să ating paradisul.
Pentru că paradisul meu e aici. Lumea mea e o săvârșire a sieși și când am să plec, cum am să plec, dacă am să plec va fi o contiguitate a oamenilor. Probabil că va fi o înmormântare. Probabil că un preot va oficia o slujbă. Am primit dreptul ăsta și mi-l rezerv, în numele celorlalți enoriași, să-mi cânte cantorul la mormânt. Măcar la asta să folosească, o consființire a memoriei în mintea tuturor celor care vor plânge la un moment dat că nu mai sunt. Cât vor plânge. Până vor uita. Pe noaptea cerului meu sunt suficiente stele fără să mai sufăr și eu că n-am să devin una. Sunt om. Și-mi place ideea de om. Am doi părinți. Mi-s deajuns și fără al treilea celest. Am bunici, unchi, mătuși, copil, sunt o verigă din lanțul poveștii ăsteia absolut extraordinare care e umanitate, o întâmplare atât de hazlie pe harta celestă a vieții, și-atât de scurtă în petrecutul ei. Mă simt onorat că sunt om. M-aș simți onorat și dacă aș fi broască, sperând pe undeva, în antropomorfismul meu, că nu se va găsi un copil celest, pus pe șotii, să vină să-mi umfle curul cu un pai și-apoi să se amuze că nu pot să nu plutesc când eu vreau să mă dau la fund.
Deci se poate? Mulțumesc.
G
Dumnezeu se uita la meci din loja de Onoare unde a fost invitat de Finantator. Finantatorul e linistit azi, cand s-a trezit cu fata spre rasarit i s-a parut ca zareste un 2 – 0 in faldurile pernei pe care balise copios. Finantatorul fumeaza. Mult. In palat, parfumul de tabac se amesteca oportun cu vazele Ming umplute cu orhidee proaspete. Le ia un mujic de la tiganca din colt. Finantatorul ii trimite mereu salutari, uneori glumeste ca sunt rude indepartate, bunica-su si unchiul ei au furat niste oi intr-o iarna si le-au taiat sa se incalzeazca. Din port-tigaret, acum ca se apropie primul fluier al arbitrului, trage cu nesat fumurile anxiolizei in timp ce-l masoara pe Dumnezeu din cap pana in picioare. Nu pare prea impresionat. Cerceteaza un pic absent tribuna de potentiali enoriasi care se amesteca intre Hai-De %^$^%&% si Mu-ie &*^&%&. Reverberatiiile pasionale ale suporterilor ii dau mici furnicaturi pe spinare, a trecut o vreme de cand Clubul de Vacanta lansat cu ocazia separarii intunericului de lumina in Parcul De Distractii cunoscut unora sub numele de Eden avea afluenta crescuta de adulanti. Si ia te uita, in jocul asta altcineva are rolul de “liber arbitru”. De pe o parte, Finantatorul isi roade obsesiv o cuticula. Multimea e deja in clocot, Badita a pasat la Raduta care cu o fenta dibace a facut loc unui sprint al lui Baboi. Baboi s-a fastacit insa in fata portii si iata acum portarul echipei adverse ii sare fix in varful bocancului si-i fura mingea cu o miscare eleganta a mainii. Ptiu, ‘reati ai dreacu! izbucneste deja impacientatul si un-pic-prea-fumaciosul Finantator. Dumnezeu ii intoarce o privire un pic incarcata cu repros, se rearanjeaza infoiat in scaunul cu perne moi, si isi ridica din nou in fata ochilor binocularii. Adeversarii, observa acum un detaliu care initial i-a scapat, au si ei un personaj agitat care probabil le furnizeaza bani spalati si prea-spalati si langa el, intr-un jilt relativ comparabil ca dimensiune si importanta, sta cuminte un brunetel cu barba neagra si un turban inalt cat o zi de post. Trage pasiv dintr-o narghilea, scoate fumul pe gura si pe nas in acelasi timp si cand ridica mana, adversarul parca devine mai incisiv. De partea astalalta, Dumnezeu e de opinia etic-principiala ca nu e bine sa te implici in Joc. S-a fript deja, nu e cu putiinta sa impaci si caprele si verzele, cand i-a dat lu’ unu celalalt i-a crapat capul, daca a favorizat primul nascut al doilea l-a gadilat la talpi si -a furat drepturile, si apoi pe Pamantul asta unde se desfasoara meciul de acum nimic nu mai are de-a face cu Limba vorbita, e un fel de behait perpetuu din care rasar ades onomatopee si bestiile se uita provocator una la cealalta in timp ce suspina Hai-De $^%$^ si Mu-ie &*&^*^&.
andreanum & co 