Șopârlele părinților

E cunoscut că mi-e drag, a se citi simpatic, părintele Tănăsescu. Preot, jurnalist, blogger. E cam la fel ca mine, o struțocămilă. Deci empatizez. Își apără echipa favorită cu aceeași fervoare cu care un rapidist cântă Forța forever, doar că Forța părintelui Tănăsescu e mai veche decât echipa din Giulești (și aparent mai relevantă pentru istoria omenirii). Și, spre deosebire de clubul de fotbal Rapid unde o vreme am făcut judo (pe când încă mai speram că voi fi sportiv și – speranțe spulberate – musculos ca Jean Claude van Damme), Biserica Ortodoxă Română din care face parte părintele Tănăsescu revine, anno domini 2014, puternic în Educație. Săracul Rapid se tot luptă să iasă din B. Trebuie că a fost greu. Nu glumesc. Trebuie că a fost greu, vreme de jumătate de secol, să fi fost prigoniți în halul în care au fost. Să ți se demoleze biserici. Să fii umilit și scuipat de oameni care clădeau ”omul nou” pe ”baze științifice”. Trebuie că a fost greu să-ți vezi cristoșii doar în înjurături și blasfemie și tot ce ți-e drag, și sfânt, să fie de râsul unor politruci suferinzi de paradontoză morală (cu tot cu halena potrivită). Și trebuie că ziua când creștinismul a revenit în vederea foveală a maselor a fost de mare praznic și slavă pentru cum Savaotul, nici prea devreme nici prea târzium, le-a arătat comuniștilor ateiști (sic!) cum nimic clădit de om nu durează, dar Biserica triumfă, din nou și din nou, și renaște din propria-i cenușă și moloz. Ecumenismul de capă și spadă al mult-prea-fericitului Teoctist a adus un Papă polonez pe pământ românesc, a dus cuvântul în recensământ fix acolo unde fusese alfabetizarea (pe la 90%), ironic în timp ce alfabetizarea aia ”laică” a scăzut vertiginos. Ce folos să știi să scrii și să citești dacă nu pricepi Cuvântul. Hai mai bine invers. Și-a văzut Dumnezeu că este bine. Evident nu i se pot imputa Bisericii eforturile gângave ale Ministerului Educației (acest Minister al Adevărului orwellian) de-a reforma, din nou și din nou, programa școlară până la storsul tescovinei. Nu. Bisericii i se pot imputa doar șopârlele. O dojeneală blândă aici, o amenințare vagă acolo, o promisiune mieroasă azi, o afurisenie acidă mâine. O organizare feudală, ermetică, la fel de coruptă în pământenismul ei precum orice Consiliu Județean sau Prefectură, o instituție în care modestia e o practică doar în duh, căci cu fapta e mai greu. Iisus înmulțea pește, pâine și vin, epigonii înmulțesc așezăminte, oseminte, veștminte, și toate – fir-ar să fie – cuprind cuvântul ”minte” în ele și-ai zice că e substantiv dacă n-ar fi verb. Minciuni. Minciuni spuse cu zâmbetul pe buze și cu încrederea șarlatanului care știe el ce zice. De unde știe el ce zice? Simplu. A citit el într-o carte. Și cartea respectivă, spre deosebire de orice altă carte, e mai șmecheră. Mai cu moț. Mai cu pedigriu.

Încă n-ar fi o problemă, până la urmă fiecare cu cartea lui. Unii îl citesc pe Kafka până perspirează Metamorfoza, alții perspirează metamorfoza până citesc Biblia. Și ironia e că nu sunt departe una de cealaltă, Procesul și Geneza. Separația simplă între unii, și ceilalți, e că un kafkian nu va răspândi ad nauseam cuvântul și nici nu-ți va cere, brobonel cu brobonel, să crezi în cartea lui. Kafkianul va înțelege alegoria, va pricepe că autorul din spatele romanelor proprii va fi fost un pic nevrozat și claustru dacă le scris pe toate din apartamente în aceeași piațetă din Praga, și-l va vedea pe Kafka drept ceea ce e: un romancier genial, un demiurg în sens literar și da, Creator al propriei cărți. Nu al tuturor cărților, nu al Cuvântului în sine. Care îi precede și îi și postcede.

E greu să îi spui asta părintelui Tănăsescu fără să zâmbească gingaș în barbă. E de rău. E cu ideologia evoluționistă. E cu subterfugii și cu degete arătate spre noi/ ei/ ele care nu pricepem, care nu vedem, care să nu uităm că tot omul va răspunde la Judecata de Apoi pentru faptele sale. Stop cadru. Blândă dojană.

Măgăria pe care cineva o poate face, intelectual, e să opună teoriei evoluției prin selecție naturală creaționismul. Sau design-ul inteligent. Prima e o formulare sobră, o ipoteză verificată din nou și din nou, probabil singurul ”mare adevăr” al ultimelor două secole care, astăzi, e indisputabil. Tot ce înseamnă viață e înrudit și are un strămoș comun. Viața înseamnă acid deoxiribonucleic (ADN), acid ribonucleic (ARN) și proteină. Care e făcută din aminoacizi. Pământul are câteva miliarde de ani vechime și e o planetă în Sistemul Solar centrat pe o stea relativ tânără, pe o muche de cuțit (nici prea departe nici prea aproape) încăt să poată susține viață fabricată pe un schelet de carbon. Pământul nu e unic. Se estimează că mai sunt câteva miliarde de planete similare. Există mărturii care probează faptul că de la stromatolit încoace viața a trecut prin diverse cicluri de dezvoltare și evoluție prin selecție naturală, de la cele mai primitive organisme mono-celulare la dinozaurieni, și-apoi mamifere, primate, om și așa mai departe. Majoritatea acestor forme de viață sunt imperfecte și sunt veșnic sculptate de interacțiunea cu macro-organismul viu care e Pământul, un tot indivizibil. Agnosticul va ridica problema că nu putem ști dacă în spatele ideii de viață se află, sau nu, un Creator, un Deget celest care-a pornit totul. Primul Mișcător, acel ”cel mai mare” mai mare decât nu se poate deci trebuie că e Dumnezeu. Impenetrabilul. Ateul va spune că nu e nevoie, folosind logica elementară, de acest argument suplimentar. Hazardul e suficient încât, fără o entitate coerentă (fie ea și impenetrabil de inteligentă), în câteva miliarde de ani să ajungi la un astfel de rezultat. Inclusiv la marea revoluție culturală (sic!) reprezentată de adventul conștiinței de sine. Ecce homo. Al cărei mare defect (halal design!) a fost și rămâne că e supusă compulsiei de-a interpreta în cheie supra-naturală acele fenomene naturale căreia nu-i poate oferi răspuns.

Biserica nu va fi răspuns niciodată realității că există mii de religii pe glob, una mai adevărată decât cealaltă. Biserica nu va fi răspuns faptului că, la fel ca orice alt sistem ideatic, a suferit la rândul ei, de-a lungul mileniilor, transformări și evoluții care, astăzi, ar face-o de ne-recunoscut pentru Primii Părinți. Decizii luate politic, hotărâri de dragul congregației, martiriu și propovăduință, ocazii istorice (vezi Constantin și Elena, Iustinian, Cruciade, molime naturale pe care Biserica le-a exploatat copios căci nu știam atunci de Yersinia pestis), toate au construit o ideologie prin care dovada de Dumnezeu nu e dată de altceva decât monopolul Prelatului asupra vieții, dar mai degrabă morții individului. Prin asta ideologia creștină și-a însușit, cu limbă de miere și cătușe de fier, posesia asupra sufletului veșnic al individului din interiorul căreia nu e scăpare. Căci, dacă ar fi să-i crezi, scăparea e doar în Jos, în iad. Care e un loc frumos, fierbinte, plin de cazne, flamă și smoală. Suficient cu liberul arbitru, deci.

Să propui că ”evoluționismul” e o ideologie nu face decât să acomodeze, în mintea slabului de intelect, că pe mâinile noastre, ale tuturor celor care nu recunoaștem or validăm propunerea că Viața e creată, stă sângele martirilor. Degetul e arătat spre noi, nu invers. Eu n-am o problemă, ca ateu, dacă mă înșel. Sunt sigur că acel Dumnezeu inexistent va înțelege și va ierta (nu asta spune, până la urmă, Biserica însăși?). Reciproca nu e valabilă. E de neiertat, aparent, pentru membrii Clerului că există disidență și critică a Vorbei și-a spiritului în care ea vine. E de neiertat că cineva își va pune problema dacă e posibilă concepția imaculată sau nașterea (naturală) cu păstrarea intactă a himenului. E de neiertat că cineva își pune problema dacă Potopului i-or fi supraviețuit pinguinii și focile și toate târâtoarele faunei oceanice care n-au vizitat vreodată arca. E de neiertat dacă cineva ridică problema sănătății psihice a cuiva care se luptă toată noaptea cu Îngerul Domnului doar pentru a fi învins, mișelește, spre dimineață (deci Îngerul Domnului trișează, aparent) sau a celui care își pune copilul pe-un rug pentru că Dumnezeu îl încearcă. Și-atunci, acum niște mii de ani când un Kafka al vremurilor și-a scris Metamorfozele, existau psihoză, depresie, schizofrenie, delir, epilepsie. În absența antibioticelor poți propune că existau parazitoze cerebrale ale căror manifestări pot fi, uneori, spectaculoase în complexitatea lor. Existau și-atunci substanțe psihotrope (ayahuasca fiind larg răspândită prin deșertul Sinaiului pe unde-a văzut Moise tufișul în flăcări). Rafinamentul de-a șlefui o minciună până când devine un adevăr filosofic nu vorbește deloc despre finalitatea faptului că, indubitabil, dacă cineva face asta e pentru că vrea neapărat să demonstreze ceea ce era de demonstrat.

Înseamnă că cineva nu acceptă posibiltiatea că s-a înșelat. Pentru el nu e o explorare autentică, e o respingere pe fond a unui capăt al ipotezei care, d’emblee, devine ”ispită”. Spune-i asta cercetătorului care face o minimă incursiune statistică și va râde cu poftă. Nouă, părinte Tănăsescu, ne place să ne înșelăm. Trăim din surpriza pe care ți-o oferă ajungerea la un rezultat contrar așteptărilor, ”revelațiilor” tale. Cunosc oameni care se ocupă de fizică teoretică și care, când experimentalul le demonstrează ipotezele, sunt aproape triști că n-a fost altfel. Niels Bohr, spre exemplu, după ce-a luat premiul Nobel pentru modelul atomic pe care l-a propus a spus nu, este fals, și și-a dedicat tot restul vieții demontării propriilor lui teze. Or asta nu dintr-o ”ideologie” evoluționistă cât dintr-o organizare a minții care permite escaladarea adevărului aristotelic, anume că A e A și A nu e B, tertium non datur. Umanitatea n-a ieșit din întunericul supunerii Divinului pentru că a adoptat Adevărul așa cum fusese revelat, ci pentru că a luat focul lui Prometeu și l-a dus mai departe. Biserica însăși a supraviețuit, și trăiește bine-mersi pe spinarea enoriașilor, pentru că în sate și orașe există electricitate și cineva, acolo, a asanat bălțile și-a stârpit dăunătorii. Nu pentru că am ținut post și n-am mâncat carne din copită despicată, ci pentru că am aflat de Trichinella și-alte gângănii, creaturi ale Domnului și ele aparent. Există viață și în flăcările iadului din vulcanii de pe fundul oceanului, extremofilele trăiesc bine și la 400 de grade celsius, există viață și când o scoți în cosmos, în frig și lipsă de oxigen. Există viață și în peștera de la Movile unde 24 de mii de specii și-au format propriul ecosistem, departe de Sfântul Duh, pe bază de sulf nu pe bază de oxigen. Viața se reinventează nu pentru că cineva supraveghează procesul tehnologic. Dinozaurii au pierit nu pentru că Dumnezeu, ci pentru că asteroidul. Speciile trec prin exctincție pentru că mediul, nu pentru că păcatul. Și așa cum speciile mor, așa mor și limbile, civilizațiile, culturile, religiile lumii. Așa cum mor ferigile mor și Dumnezeii și adevărurile spuse vreodată despre ei, propunerile despre cum Lumea s-a născut din ou sau dintr-o lacrimă de bou. E doar un moment în timp când, cultural, creștinismul sau iudeo-creștinismul și vărul mai peltic, islamul, vor fi acoperit lumea. Miliarde de minți în întuneric nu fac cât una luminată. Cine le ține în întuneric? Cine propune că bunele și relele se trag dintr-un tată celest? Cine propune că religia noastră e mai bună decât religia lor? Și cine cu o mână dă iertare și cu cealaltă împarte blesteme? Ce design frumos, părinte, ce creștino-fascism până la urmă, să pictezi în culori pastel copilul creștin cu unghiile tăiate în timp ce-i arzi în flăcări pe copiii din părinți pestriți, homosexuali, țigani (pe care Biserica i-a ținut, dezinvolt, 500 de ani în sclavie fără să-și fi cerut nici până azi scuze), dar și din alte religii, fie ei evrei, protestanți, wiccani sau pur și simplu atei. Copii atei din părinți atei. Nu e o nenorocire. Să nu confundăm ateismul cu ignoranța și nesimțirea. Statisticile arată un pic altfel, părinte. Și chiar dacă pumnul în gură e înfipt cu blândețe și cu pretenția că ”aveți puțintică răbdare, va sfârși prin a vă face plăcere” tot abuz rămâne.

Și Biserica abuzează. Să nu confundăm, așa cum în trecut ați propus, BOR cu liber-schimbiștii și liberalii zglobii ai dogmei. Și seraficul dicton cum că orice pădure are uscăturile ei nu face decât să vă transforme în complice la abuz. Uscăturile, de obicei, se taxează, se taie și se dispensează sub o formă sau alta. Uscăturile sunt gunoaie. Și gunoaiele, indiferent în ce ambalaj sunt prezentate, tot put. Și mi-a cam ajuns mirosul, părinte. Mi-a cam ajuns să citesc de protocoale între onorabilul Pricopie și BOR în aceeași țară în care copiii sunt bătuți de îngrijitoare în grădinițe. Mi-a cam ajuns să văd unde e afilierea acestui Ministru al Educației. Din nou, nu e responsabilitatea BOR ci a ME-ului. Nu e ca și cum BOR nu și-ar freca, bucuroasă, mânuțele, că-și consolidează prezența în programa școlară și e liberă, de-acum înainte, să vorbească mielușeilor despre viață, moarte, păcat, masturbare, adulter, elitismul Raiului și omniprezența Iadului unor minți deja dornice de-astfel de filosofie ca și cum asta îi va scoate din marasm educațional. O să avem propriile noastre Madrassas, soldățeii lui Hristos repede pregătiți să aducă înapoi femeia în propriul ei loc, în plasa dracului și sub călcâiul bărbatului, la fel de săraci ca și ieri, la fel de săraci ca și mâine dar înregimentați în Oastea Domnului.

Nu, părinte, asta nu e ideologie evoluționistă. Asta e perversitate și diavolism (dacă e să folosim cuvinte din același catalog lexical). Adevărul e că vă doare în – pardon, Doamne iartă-mă – cur de viața veșnică a enoriașului câtă vreme s-a vândut cota de lumânări lunară. Vă doare în – pardon, Doamne iartă-mă – cur de spiritul comunitar atâta timp cât v-ați recuperat pădurile, v-ați consolidat averile și v-ați cumetrit cumetriile. După ce s-ar rupe uscăturile, părinte, tare mi-e teamă că din BOR n-ar rămâne decât varga falică a subțirimii nu doar de fond, dar și de formă. Și pretenția că BOR ar trebui să aibă informații despre religia copiilor din școală e o infamie. Nu vreți să știți și dacă ținem post? Sau dacă ascultăm muzică despre Satana? Dacă mai luăm numele lui Dumnezeu în deșert? Nu cumva începe să semene Patriarhul cu Ayatollah-ul?

G

Din linie până în linie

Ca firul de păr. Așa îi spunea învățătoarea surorii mele. Era frustrant. Devenise un fel de mantră în familie. Sora mea era stângace și la propriu și la figurat. Stângace într-o lume unde copiii stângaci erau puși cu mâna stângă la spate și obligați să învețe să scrie cu mâna dreaptă pentru că nu reprezentau norma. Stângace pentru că nu-i ieșeau nenorocitele ălea de bețișoare, bastonașe și liniuțe cu mâna non-dominantă. Stângace pentru că, obsesiv, învățătoarea îi corecta copios, cu roșu, foile de caligrafie. Stângace pentru că nu-i ieșea perfect cum își dorea doamna învățătoare, un reputat pedagog de școală veche. Stângace pentru că, ei bine, așa era ea și era bine că e așa. M-am întrebat de mii de ori despre intransigența educatorilor, a părinților, oare există un rost pentru ea și de ce nu putem accepta diversitatea copiilor pentru ce e ea? De ce trebuie să tragem toți din linie până în linie, ca firul de păr?

Timp pe repede înainte la o discuție ieri. Mama și tata nu mi-au impus nimic niciodată, îmi spune. Eu n-am știut ce e aia ”trebuie”. Am știut doar ce e ”bine”. Omul care spune asta a avut succes în viață. Nu i-a plăcut foarte mult școala, nu a văzut în ea o provocare. A fost chiar un fel de bagabonțel, ai putea spune, dar din curiozitatea lui au ieșit minuni. Azi are o afacere prosperă dar s-a împiedicat de-o buturugă. A dat de o situație în care, pe la spate, oamenii s-au obligat la niște condiții inacceptabile și, implicit, l-au obligat pe el. Și mesajul a fost ”trebuie să faci asta până la data de”. Și nu se putea la data de. Și omul meu a intrat în panică. Ironia face că de mii de ori, înainte, fără trebuie înainte, a rezolvat în buza timpului crize complexe care țin de business-ul lui. Îmi spune ”înțeleg că trebuie dar nu pot să sufăr asta”. Realizezi că, pe undeva, cineva cândva a hotărât că obligația e anatema.

Ar trebui să-l scoatem pe ”trebuie” din vocabular?

Ce lume ciudată ar fi. Nu trebuie să te îmbraci, nu trebuie să mănânci, nu trebuie să respecți semnele de circulație, nu trebuie să fii la ora exactă la servici sau la școală, nu trebuie să te porți adecvat într-un grup de oameni (scârbosul ”colectiv” din vocabularul nostru…colectiv), nu trebuie să faci nimic din ce faci.

Ecou personal.

Fiul meu în drum spre grădiniță: ”eu nu am să fiu prieten cu copiii ăia!”…”și n-am să mă joc cu ei”…”am să stau cu spatele la ei și o să vină mămica să mă ia”. Eu, la volan, îi spun că dacă el așa vrea, e liber să facă asta. ”Nu vreau la grădiniță!” – protestează el vehement. ”Nu ai de ales, toți copiii de vârsta ta merg la grădiniță” (minimă minciună albă). ”De ce merg toți copiii la grădiniță?” (întrebare încuitoare). ”Pentru că așa trebuie, tati, când copiii se fac destul de mari merg la grădiniță să învețe tot felul de lucruri și că să cunoască alți copii și să se împrietenească cu ei” (minimă minciună albă). De fapt toată miza e cine obligă pe cine ce, și către ce rezultat.

De ce trebuie să cadă merele din copac? De ce trebuie să meargă soarele la culcare? De ce trebuie să faci orice trebuie să faci? Și răspunsul corect e că sunt lucruri rânduite, constante universale și în răspuns la ele noi, oamenii, am rafinat la rându-ne aranjamente sociale care să minimalizeze șansa că o să ne scoatem ochiii, o să ne omorâm pentru teritoriu, o să luăm devreme ghioaga din cuier și o să ne facem dreptate cu ghioaga. E un troc social, dăm comunității o parte din noi și delegăm comunității o parte din responsabilitatea supraviețuirii. În marea noastră termitieră ne ferim elitrele să nu ne călcăm mereu pe bătături. La fel cum arde soarele bate vântul pică ploaia, într-o relativă ordine, la fel și noi ne ordonăm. Stabilim punți, stabilim ierarhie, stabilim inegalitate socială, descoperim că unii oameni sunt buni la ceva iar alții sunt buni la altceva și, ei bine, unii oameni nu sunt buni la mare lucru. Și nici măcar pe ei nu-i scutim de lucrurile pe care trebuie să le facă fiind mediocri la asta.

În extrema rămâne totuși tirania lui ”trebuie”, unde rămâne prea puțin loc pentru liber arbitru și protest, dizidență și creativitate. Sunt pe lumea asta sisteme de gândire care, ca orice sistem de gândire, cer cunoaștere înainte de-a fi respinse. Religia e un astfel de domeniu. Spanacul e altul (pentru mine cel puțin). Nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că ”trebuie” să mănânc spanac după ce am fost obligat să îl mănânc. Nimeni și nimic, în același timp, nu o să mă oblige să tac după ce-a trebuit să tac. Prezența lui ”trebuie” e obligatorie dar nu suverană. Ca să-l respingi, se cere însă, să-l fi cunoscut întrucâtva de timpuriu.

Și aici trag linia de separație. De teama fobică a plăsmuirii în palme a unui caracter uman constituit sunt oameni care-și vor proiecta propriile fantezii ale anihilării în copiii pe care-i cresc și pe care-i educă. Trebuie rănește. Trebuie distruge. Trebuie trebuie distrus. Ei sunt frecvent aceia care au fost supuși contradicției și absurdului. Ei au trebuit să facă lucruri pe care nu le-au înțeles sau care erau de neînțeles deopotrivă sau, la timpi diferiți, au trebuit să facă lucruri pe care apoi n-au mai trebuit să le facă sau să facă exact opusul pentru că cineva, în instabilitatea lui, a schimbat de pe o zi pe alta ca într-o Țară a Minunilor dementă regulile de circulație sau dimensiunile peisajului. Trebuie să mănânci tot! (de ce? de fapt trebuie să mânânci cât ți-e foame să mănânci). Trebuie să taci când vorbesc eu! (de ce nu putem să tăcem împreună sau să vorbim împreună?). Trebuie să asculți! (mă poate de fapt controla oricine dacă nu vreau/ nu pot/ nu-mi vine să ascult?).

Uneori trebuie pentru că e bine, alteori e bine pentru că trebuie. Utilitate și context/ consecințe. Și până ajung acolo oamenii se vor poticni, vor cere instrucțiuni, informații, vor cere (da, e important de observat) pedeapsă și recompensă, amendă și medalii, uneori vor elicita oricare dintre ele în drumul de-a desluși sensurile unice de pe autostrada propriei existențe. Și la fiecare pas ființa tânără va trage de frânghia logicii să vadă unde e punctul de rupere. Fascinația e ce se întâmplă dacă se rupe, lecția e că sunt frânghii de rupt și frânghii de împletit, de ombilicul părintelui într-o zi de desparți și de omul pe care-l iubești ajungi să te legi cu frânghii într-un dans hipnotic al genei și nimic dintre cele de mai sus nu are neapărat o funcție de ”bine” cât o funcție de ”trebuie” în ea, deși uneori sunt amândouă colo, braț la braț, intuitiv. Până și miticul Creator a trebuit să-și spună că e bine ce face înainte să fi făcut bine ceea ce trebuie. Și nu o singură dată, când lucrurile au luat-o razna a trebuit să șteargă și să o ia de la capăt.

Dar rândurile mele nu sunt despre Creația cosmogonică ci despre ce se întâmplă în mintea unui om mic pe drum de desăvârșire. Și cum tu, părinte, educator, instructor vei introduce coerciția ca element firesc în viața sufletului ăla jilav pe care-l sufli cu duh. Unde începi, unde termini, unde te oprești din opreliști și unde începi să pui pari pentru garduri?

Păi.

Greșelile sunt obligatorii. Trebuie să existe. Înainte să fie bine trebuie că va fi rău. Trebuie că bățul ăla nu va fi din linie până în linie, ca firul de păr. Trebuie că mersul va fi crăcănat și ataxic înainte să poți fugi. Trebuie că ”gogoașă” va suna mai întâi ”dodoașă” înainte să palatizezi anumite consoane, și trebuie că cineva îți va repeta, până e bine, că termenul corect e ”gogoașă” nu ”dodoașă”. În cât timp înveți diferența? Ei bine, la începutul vieții în cât timp îți ia. Copiii învață să vorbească de la 1 la 4 ani, unii mai devreme alții mai târziu. Copiii merg de pe la 8 luni dar uneori mersul poate să apară și mai târziu, până pe la 18 luni. Mai târziu-rile din ecuație sunt indicative pentru ceea ce noi, oamenii moderni, numim ”întârziere în dezvoltare”. Semn că pierde plutonul. Semn că trebuie făcut ceva. Dar cumva uităm pe drum, după o anumită vârstă, că există o curbă de învățare care, veșnic diversă, face că unii vor trebui mai mult înainte să trebuiască mai bine și că timpul, însuși, nu e o stringență. Da vei face problema aia de mai multe ori înainte să știi să o rezolvi și poate le o va face mai repede dar tu cânți mai bine, sau memorezi poezii mai bine. Și poate că îți și plac mai mult unele sau altele și poate că te revolți că de ce trebuie să știu matematică sau să scriu și să citesc și sincer n-am un răspuns elegant la asta înafară de faptul că, la fel ca și hainele de pe tine, îți trebuie să le fi minim stăpânit ca să te descurci printre semeni.

Și copilul rezistă. Se împotrivește. Uită. Face prostii. Greșește litere sau cifre. Ți-arată că nu vrea să crească. Furia pe care o simți e furia lui, încleștarea autorității redefinește relația dintre învățăcel și cel ce-l invață. Și se așteaptă că ai să-l împingi, se așteaptă că ai să-l cerți, și e curios cam până unde merge cearta. Învață valori prin tine, important e să rămâi onest și cu tine, și cu el.

Fiul meu întreabă ”de ce trebuie să mergi la servici?” ”Ca să câștig bani, tati, dacă nu merg la servici nu câștig bani și murim de foame” (mică minciună albă) ”Păi și îți dau eu bani” – zice el. ”Păi și ție cine îți dă bani că tu abia mergi la grădiniță” ”Mami!” – găsește el soluția salvatoare. ”Și lui mami cine îi dă bani?” ”Tataie!”. ”Și lui tataie?”…și tot așa. Și îți dai seama de fapt că problema nu e că eu merg la servici ci că putem să trișăm la jocul responsabilității dacă altcineva și-o asumă pentru că decât să mergi mai bine ești cărat, și dacă nu poți mai bine poate altcineva în locul tău. Să crești nu vine natural când o furnică duce în spate un grăunte jumătate. ”Pune-ți rucsacul în spinare”. ”De ce?” ”Pentru că toți își cară rucsacul lor, uite eu mi-l car pe al meu” ”Și mami?” ”Și mami”. ”Tati vezi că ți-ai uitat rucsacul tău, de ce nu ți-l iei?” (Evrika!)

Nu urmează că poți. Urmează că trebuie să poți cât poți și ține de tine. Cazi și ridică-te. Șterge și ia-o de la capăt. Hai să facem din nou. De ce uiți? De ce nu ții minte?

Pentru că m-am obișnuit că tu o faci. M-am obișnuit că tu rezolvi. M-am obișnuit că tu mă ții de mână și nu-mi dai drumul niciodată. Dar ușor frânghia se destramă și mi-e frică. Mi-e frică să mă descurc fără tine. Mi-e frică să fac lucruri singur(ă).

”Tati noi nu te lăsăm la grădiniță de tot, venim să te luăm mereu”. ”Când?”. ”La ora 4”. Habar n-are el ce înseamnă ora 4. ”Am să-ți arăt pe ceas, uite vezi cifra 4?”. ”Da”. ”Când limba mică ajunge la 4 venim să te luăm, vrei un ceas fermecat?”. ”Da, dar să fie vernil”. Și i-am cumpărat ceas vernil să se uite când e ora 4. Toată lumea are ceas, toți știm când e timpul îndeplinirii promisiunilor. Trebuie e o promisiune îndeplinită, o profeție îndeplinită de fapt. Trebuie e o speranță renăscută dacă îl folosești corect, o predicție cu rată de succes suficientă în intervalul de încredere.

Sora mea nu scrie din linie până în linie, ca firul de păr și mănâncă din lingura ținută cu stânga, dar scrie cu dreapta. Eu am picat un bacalaureat la matematică și fac statistică matematică avansată. Nu țin minte nume ci figuri, nu cuvinte ci imagini, nu întârzii dar uneori da, nu mănânc spanac dar uneori îl înghit dacă e pierdut printr-o samosas, respect regulile de circulație dar uneori le încalc, mă port frumos cu oamenii dar uneori nu, și mi-e loc de mai bine și îmi spun că binele trebuie câtă vreme e loc de mai bine până nu se mai poate mai bine de-atât. Și un pic după aia.

Și când oamenii vin și-mi povestesc de oameni care s-au purtat urât cu ei mă gândesc cu voce tare dacă doar atât au putut, și dacă ar fi putut mai bine îmi zic și zic că ar fi trebuit să facă acel efort, pentru că totul pică înapoi în logica de-a gândi către minimul numitor comun. Nu doar unul trebuie. Toți trebuie după puterile lor, după știința și educația lor. Și unde oamenii nu au știut mai bine trebuie să îl caute și să îl ceară. De fapt educația nu e despre performanța de-a fi memorat și desăvârșit gesturi, ci e strictul obicei de-a întreba, cerceta și pretinde de la adevăr să vină în formă constituită, nu doar pe fragmente și buchisit. Și ca orice obicei se exercită și rafinează de la silabisit la pronunțat fluent. Și ca orice obicei cere răbdare în practica lui.

Deci dacă tu crești un copil și te necăjește că nu crește suficient de repede, că nu învață suficient de bine, că nu a ținut minte poezia aia după trei repetări sau problema aia după cinci ore, adu-ți aminte că tot ce ai de făcut e să rezolvi cu tine dacă știi, de fapt, cum trebuie să fie. Și să rezolvi bine problema pentru că altfel înseamnă că trișezi, împingi bolovanul propriilor tale proiecții și supoziții asupra unei alte minți. Primul trebuie e la tine, nu la el. Lasă loc de greșeală și la el și la tine, dar mai degrabă loc pentru un interval de încredere în care încredrea poate să crească. Răsplătește ce e făcut bun, critică onest ce poate fi făcut mai bine, muște prinzi și cu miere și cu un plici (unii oameni am auzit că prind mai multe muște cu miere). Și fă ce trebuie (sic!) să faci deîndată ce ai stabilit că ai toate datele. Fă ce știi, în sufletul tău, că e bine. Dacă lucrurile sunt rezolvate cele două instanțe vor fi una și aceeași. Și dacă nu sunt oprește-te și întreabă-te, unde e problema de fapt, în logică sau în suflet? Și apoi, dacă mă întrebi pe mine, mergi cu sufletul. Din motive logice au murit 99% din înaintașii tăi, pe sufletul altora alții au trăit.

Tot ce am scris mai sus e din preafrumoasa lume a normalității, un fel de loc luminat, loc cu verdeață, în care nu există patologie a gândirii, concentrării sau memoriei. Adică mă refer la majoritatea copiilor și la majoritatea părinților. Despre bolile unora, sau altora, n-ar fi avut sens să vorbesc aici. Trebuie că e bine să vorbesc odată. Dar nu acum. Nu aici.

G

Revolutia rozelor

Georgia. O melodie cantata de Ray Charles. O melodie cu dublu substrat, nume de femeie iubita si de stat segregationist din sud-estul Americii despre care scrie si Lawrence Hill in savuroasa sa “Book of Negroes“. Mai important insa, Georgia este numele primului stat post-sovietic riveran Romaniei unde, in urma cu 7 ani a fost posibila o revolutie a rozelor. Eponimul de rosaceea a fost capatat dupa ce dizidentii lui Saakashvili (actualmente presedintele Georgiei) au luat cu asalt portile Parlamentului in ziua cand urma sa fie deschise oficial lucrarile de catre – atunci – post-comunistul Shevarnadze. Pentru georgieni Shevarnadze era tot un fel de “pleaca ai nostri, vin ai nostri, noi ramanem tot ca prostii”. Dracul insa si-a bagat coada, mai exact un filantrop deloc strain si noua, cu aspiratii neo-kissinger-iene, domul George Soros in persoana. Cateva zeci de milioane mai tarziu are loc scena din noiembrie 2003, cand opozantii intrerup procesiunea oficiata de Shevarnadze, acesta fuge si decreteaza stare de necesitate, cere sprijinul armatei, i se refuza, iar de Sf. Gheorghe puterea trece in mainile reformatorilor, pro-occidentalilor, anglofililor si anglofonilor domnului Saakashvili. Si da, vorbim de acelasi domn Saakashvili care intr-un moment de megalomanie stearpa a decis acum doi ani, in virtutea studiilor domniei sale in America de Nord, ca poate sfida Mama Rusie in problema Abhaziei si-a Ossetiei de Sud. Moscova a retaliat, si-a retaliat rapid. La Tbilisi trandafirii revolutionari au fost remunerati cu sange. Ambitiile georgienilor de-a avea deschidere la mare, dar si angst-ul lor nationalist, au fost zdrobite ne-elegant de mana noului premier Putin (fostul presedinte Putin, viitorul czar Putin).

Asa incep uneori cele mai profunde miscari seismice. Ochiul tau vede in suprafata nelinistea, picioarele tale simt vibratia, dar poti sa fii sigur ca undeva, in adanc, au loc abraziuni tectonice cu intensitate de sute de kilotone, in timp ce Pamantul isi re-aranjeaza mantaua. Social, oamenii sunt mobilizati uneori de cele mai anonime gesturi atata timp cat ating un punct in profunzimea lor care le aduce aminte ca sunt oameni. Nevoia de libertate e una intens individuala, si totusi oamenii lupta pentru ea in grup, nu fiecare pentru libertatea lui, ci impreuna pentru libertatea lor. Veti fi surprinsi, poate sa aflati ca astazi Romania nu ar avea un presedinte portocaliu, cu o camarila portocalie, cu un parlament atat de portocaliu, daca n-ar fi existat revolutia rozelor. Caci modelul ei a fost apoi importat in Ucraina, in disputa din 2004 dintre Yushcenko si Yanukovitch (ironic, dupa ce Yushcenko, incumbentul, a castigat alegerile a fost otravit “prieteneste” cu agent orange, dioxina, insuficient de letal incat sa inteleaga mesajul dar suficient de letal incat sa ramana desfigurat), si-apoi in Romania, la momentul formarii Marii Strutocamile. Alianta “Dreptate si Adevar”. O stanga, si-o dreapta si-au dat mana perfid si, de fapt, de a ici a inceput “a fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar povesti”. Democratii lui Roman, Stolojan si pe atunci pitorescul, inofensivul, ireverentul Traian Basescu s-au unit cu liberalii lui Tariceanu pentru un asalt asupra “rozelor” PSDR-iste, fief-ul rosu al lui Ion Iliescu. Reteta, insa, era de import si ca orice reteta de import a functionat; ingineria sociala a fost facila in Romania, ca si in Ucraina, Georgia (si, ca sa marcam istoric debutul, Serbia si venirea lui Kostunica presedinte), momentul elegant a ramas pe veci “draga Stolo” si-apoi, pe un val de simpatie si baloane portocalii care exploatau psihoza endogena a romanilor (“portocalele de Craciun si bananele de pe biblioteca”) am invins din nou comunismul. Nu ca ar fi fost nevoie. Nu ca exista o urgenta sa te lupti cu hidra din umbra. In 2004 trecusera “deja” 16 ani de alegeri parlamentare ciclice. In 2004 eram membri NATO si aveam o suma de capitole de aderare deschise pentru revenirea la Europa, acest Vaterland capricios. Dar pentru publicul elector spaima unui nou gulag a ramas constant in “cod portocaliu” (alta referinta inteligenta) astfel ca, in conflux-ul de presiune creat a fost de-ajuns sa arunci un chibrit aprins si voila. Flacara a renascut.

Astazi, sfarsit de 2010, ne uitam din abis la buza prapastiei prin care am cazut in vreme ce, pe-un mic platou de echilibru, admiram concomitent peisajul ce zace mai la vale de noi. Caderea abia a inceput. Anul trecut, la alegerile prezidentiale, simpla vizita a unui candidat la un “oligarh” (termen importat din vocabularul diurn al Yuliei Timoshenko) a aruncat diaspora (dintre toate) in aer, si brusc 200 de mii de voturi au decis, pentru prima oara, cine va gubernia Romania pentru alti 5 ani. E o boala a fiecarui om nascut in Romania, e povestea pe care el o aude, cum ne-au cotropit triburile barbare dar noi am ramas o “insula de latinitate intr-o mare de slavi”, si-apoi cand slavii ne invadeaza fugim unde altundeva decat in inima latinitatii (Italia, Spania, Franta) sau cat mai la mama dracului cu putiinta (US, Canada) de unde votam, “liber”, anticomunist. Oricine, dar anticomunist sa fie. Iar portocala mecanica, pe oriunde a trecut, a fost una anticomunista. Ce-a pus in loc, insa, s-a dovedit a fi catastrofal. In debandada ruperii structurilor sociale si-a oranduirii corupte, dar randuita, si-au facut loc viermi si lindini ai noii ordini, neveste de afaceristi si tinere aspirante la functia de magistra intr-o tara de nespalati, si degenerati. Prostia omeneasca va fi jucat si ea un rol sau – cum zic cei de la Cluj – “analfabetismul stiintific”. Da, cand o persoana nu are informatiile minime pentru a decide consimtit va decide nesimtit. In acel moment, abia, e util “codul de culori”. Nu poti sa nu admiri, pana la un punct, cat de bine au inteles acesti oameni fibra vulgului in anii ce-au trecut si cat de detasati, suntem noi, de anumite realitati care ajung in cele din urma sa ne prejudicieze.

N-am sa fiu de acord cu Daniel David, seful catedrei de psihologie si psihoterapie de la UBB Cluj, anume ca IQ-ul nu reprezinta o masura absoluta de cuantificare a “inteligentei”. Du matricea RAVEN pe care au folosit-o dansii in Guineea franceza si vei descoperi acelasi lucru. Dansii n-au facut decat sa redescopere America, intr-un sens, caci primele teste Stanford-Binet au fost folosite pentru oprirea imigratiei in Statele Unite ale Americii; non-vorbitorii de limba engleza erau automat mai tampiti decat ce se nascusera “anglofoni”. Stephen Jay Gould, in seminala sa “Mismeasure of Man“, observa cele doua erori profunde, una care ar fi “reificarea masurii cantitative de inteligenta ca reflectand un continuum coerent de adaptare evolutionara” si al doilea care tine insusi aspectul comparativ care poate pune tari pe o etajera mai sus, sau mai jos, a desteptaciunii ca si habeas corpus pentru o natie. In paranteza deci fie spus, rusine domnule Profesor “Aaron T. Beck”, dar felicitari pentru pozitionare, nimic nu te lanseaza mai repede pe orbita in ochiul public decat sa zici ca ai o tara proasta (bineinteles, ne-reflexiv la propria persoana).

In revenire la tema centrala insa, nu prostia lui Creanga e principalul predictor al apatiei romanilor in fata agresorului dinauntru ci cu totul altceva. E a doua trimitere la Viktor Frankl in tot atatea zile, dar se cuvine. Despre apatie, asa cum Frankl a descoperit-o in Auschwitz, el spune asa:

Apatia, sau amorteala emotiilor si sentimentul ca nu-ti mai pasa de nimic, erau a doua faza de simptome in lantul de reactii psihologice ale prizonierului, unele care il faceau in cele din urma insensibil la bataile frecvente zilnice. Prin aceasta insensibilitate (n.t. nesimtire) prizonierul se inconjura de o foarte necesara platosa protectoare […] un mecanism de aparare obligatoriu. Realitatea era la amurg, si toate eforturile si emotiile conjurau o singura sarcina: prezervarea vietii individului, si-a celui de langa el. Era tipic sa auzi prizonieri, in timp ce erau manati inapoi in tabara seara, sa spuna “ei bine, o noua zi s-a terminat”. […] Dar dincolul de rolul de mecanism de defensa, apatia era si rodul altor factori. Foamea, si lipsa de somn, contribuiau (asa cum se intampla si in viata normala) la iritabilitatea generala, o alta caracteristica a vietii prizonierului. […] Majoritatea prizonierilor sufereau de un fel de complex de inferioritate. Toti ne imaginaseram, candva, ca suntem “cineva”. Acum eram tratati pe de-a intregul ca non-entitati.[…] Fara o deliberare constienta, prizonierul de rand se simtea teribil de degradat. Acest lucru devenea evident cand observai contrastele intre prizonierii mai “importanti”, Kapos, bucatarii, paznicii de la magazie, si politistii din lagar nu se simteau insa, in principiu, degradati ca majoritatea celorlalti ci, dimpotriva, promovati! Unii chiar dezvoltau mici deliruri de grandoare. […] De exemplu am auzit un prizonier vorbind cu altul despre un Kapo si spunea “Imagineaza-ti! L-am stiut pe omul asta cand era un sarman director la o banca importanta. Ce noroc pe capul lui sa fi ajuns atat de departe in viata…”

Restul e doar tacere. Revolutia rozelor sta pe principii inalienabile, de dizobedienta sociala, de opunere a bunei ratiuni unei stapaniri nedrepte, care si-a pierdut reprezentarea populara, carevasazica o tiranie, in detrimentul oamenilor care au facut posibila prezenta ei in fapt real, si concurent. Ce avem, astazi, e insa pervertirea ei intr-un lagar al pauperitatii individuale, si intelectuale, in care chiorul e rege in tara orbilor (sic!) si tot ce-a fost bun, si ordonat, in ierarhia sociala a fost din nou intors cu verdele in jos, orwellian, pentru o motivatie pana la urma meschina, fara vreo finalitate alta decat satisfacerea propriului prohab: bani. Bani multi, multi bani, bani si case si masini si o viata de autoritate pe care ti-o da banul cu care poti cumpara, si vinde, bunuri dar mai ales oameni. Oameni pe care sa-i controlezi in mini-lagare unde sa observi, cu satisfactie bolnava, cum se degradeaza. In testimonialul pentru documentarul Fenomenului Pitesti al lui Sorin Iliesiu istoricul Stephane Courtois observa “cred ca exista o relatie stransa intre experimentul Pitesti si caracteristicile particulare ale marilor conducatori comunisti. […]Ei nu sunt oameni ca dvs. si ca mine, sunt oameni cu adevarat marcati psiho-patologic”.

Dupa harababura recenta din parlamentul Romaniei cred ca e nevoie de multa, extrem de multa introspectie si nu a celor care au ajuns la un asemenea hal de nebunie incat sa foloseasca o platforma publica pentru debaclul propriilor insuficiente, ci a noastra. A noastra, care i-am pus acolo. A noastra, care-i imputernicim, care-i validam prin apatia noastra. La Auschwitz fiecare paznic SS avea, la orice moment, cateva sute de oameni in grija. Da, avea o pusca. Pusca lui avea poate 30 de gloante. De-ar fi murit 30 de oameni per bodyguard si tot nu s-ar fi ajuns la cifra uluitoare de la final. Nu gazul a omorit, simbolic vorbind, milioane de oameni, ci propria lor psihologie de-a fi pasit, voluntar, intr-un abator al umanitatii, cu o anticipatie pozitiva de viitor. Si-au cazut de atat de sus, incat retorta acelor zile inca permeaza in prezent. Iar zilele noastre, acum, sunt marca unui viitor cand se va vorbi si de noi la fel cum poate ne judecam si noi inaintasii, caci a fost nevoie de multa apatie sa induri opresiune, si dictatura vreme de 50 de ani. Dar conduci un popor si cu morcovul, si cu batul, si dincolo de rezistenta unora ca Elisabeta Rizea fiecare 2 – 300 de romani a avut mica lor grupare de informatori la “securitate” (tot pe metoda Teoharie Georgescu & Ana Pauker). Astazi aceasta pozitie de torturat/ tortionar continua, prolifereaza, si s-a rafinat in raporturile sociale de putere, si cu puterea. Or odata ce ai agreat ca aceasta e normalitatea, restul devine imposibil.

Refuz aceasta normalitate. Si o refuz repetand cele scrise mai sus, anume ca aceasta este ordinea lucrurilor, fapte ce nu pot fi schimbate, fapte care ajuta mintea in fata debaclului dement, desantat al individului imbibat in doctrina tiranista, zelot al unei apocalipse revolutionare din specia lui Neciaiev. Si-am sa refuz pana la capat.

G

Si unii, si ceilalti

E aproape cert ca azi, in preafrumoasa zi de miercuri 13, n-as fi facut altceva decat sa ma tarasc, spasit, sub un bolovan si sa-mi sug cuticulele de neocon cum ca – recunosc si-o sustin cu tarie – nu pricep metafora cu svastica si stiti voi cine. Dar bine, m-a lovit undeva mai acum o ora un gand, cand desenai pentagrame de exemplu pricepeai ceva din metafora aia? Ei bine, cu regret va marturisesc, nici de acolo nu pricepeam mare lucru. Dumnezeu, diavol, lucifer (boo hoo hoo) erau mereu o tema care cel mult iti aducea o blanda posibilitate sa framantsi sanul unei domnisoare pe la 4 dimineata dupa o noapte cum se cuvine. E foarte probabil ca suntem o generatie fara simboluri. Ei bine, Jung s-ar rasuci in mormant! (iar eu inca trebuie sa imi ofer acel spatiu sa ascult pana la capat Man and Symbols, dar vocea cartii e una atat de perfida incat ultima oara era cat pe aci sa adorm intr-o cladire publica). Timpul nu e pierdut insa, mai ales ca, asa cum se vede, vom mai haladui pe aceste meleaguri cretine ceva vreme. Nu-ti convine? Esti, dupa caz, comunist imbecil incapabil sa digeri arta si-asa mai departe. Ma scuzati, am gresit toaleta. Domnii de la Retusuri reprezinta (vezi figura alaturata) cat se poate de plastic sentimentele cu siguranta nu doar ale mele (din moment ce, independent unii de altii, am avut acelasi vis azi noapte). Iar lucrurile nu se opresc aici pentru ca de fapt vestea buna este ca tineretul zilei de maine, in prezent acerbi rontsaitori de creioane, vor avea un regim scolar mai relaxat. Citam din stirea care reproduce (sper integral) din declaratia acestei Artemis a invatamantului contemporan (zisa si Svetlana Preoteasa):

“[…]elevii claselor V-VIII vor avea, din anul scolar 2008-2009, mai putin de învatat, iar din 2009-2010 se intentioneaza ca numarul orelor de clasa sa fie de cel mult cinci ore pe zi, inclusiv pentru elevii de liceu. Elevii vor avea mai putin de invatat pentru a intelege inca din clasa ce li se preda. Vom reduce la maximum si volumul de teme pentru acasa, astfel încat numarul total de ore de lucru ale elevului sa fie cat mai mic” (sursa: iRealitatea)

Mai mi-a picat mie vreo rotitsa in somn? Sau traiesc in continuare un nemernic deja-vu, dar atat de nemernic incat mi-aduce aminte de propriile mele balansuri pe bancile scolii generale. Exact, e atat de veche ideea asta incat poate va prinde la nepoti. Sau sa speram si sa ne rugam la Doamne Doamne sa nu prinda vreodata, atata vreme cat este un plan duduitor de prost. A suferit omenirea o criza de amnezie colectiva dintr-o data incat masa curiculara s-a imputinat, astfel incat sa reduceti voi numarul de ore de predare? Sau poate educatia e ca si presatul de suruburi sau piulite, tindem spre un randament maxim in care muncim putin, si ineficient, sa nu ne stressam neuronii…Elevul sa priceapa “din clasa”? Acesta este un sfant Graal pe care neam de neamul lor nu l-au atins vreodata, decat poate exemplare rarissime care sa poata naviga cu usurinta prin strungareatsa lui dom’ profesor, manualul (mai nou alternativ, la vremea mea era cu stelutsa cea de sus) si caietul dictando, sau cu patratsele dupa caz. Intre timp ne bananaim in draci si continuam sa ne prefacem ca ne pasa (adica pardon, nu ne pasa, ca le pasa). Vi se pare, domnilor care este, ca aveti din prisos la Educatie incat sa mai taiati “pe ici, pe colo”? Sau poate vom considera foarte serios sa simplificam lucrurile, de exemplu la capitolul “istorie, cel de-al treilea Reich si povestea lui Adolf Hitler” putem sa ilustram un ponei roz! Mai mult, studiul limbii engleze va fi si el puternic reformat, astfel incat elevul sa retina doar acele cuvinte care isi au un rost in exprimarea fluenta de zi cu zi. Cum ar fi (doua puncte): stfu, wtf, roflmao. ROFLMAO? Oh, yes, elementary my dear Watson. Rolling on ze floor laughing my a$$ off! Si totul se va exersa in clasa, in acea clasa ca o biserica (hai ca n-a trecut chiar atat timp de la marele nostru break-through in blogosera asta, pardon am vrut sa zic sfera), acea clasa curata ca o crizantema dimineata dupe ploaie, de lingi pe jos si-alta nu, acea clasa in care daca intri nu-ti perfuzeaza conductele aerifere mirosuri de buna mireasma, colectia primavara vara. Sau poate, si ia te uita cum imi urca o amintire colorata spre valul palatin, poate plasa de la geamuri facuta ca sa nu treaca bolovanul prin ea, dar straniu asemanatoare cu gratiile de la o puscarie, va fi in cele din urma inlaturata, atata vreme cat din ce in ce mai putini tineri vor petrece din ce in ce mai putin timp in acest stabiliment, in curand destinat a deveni “muzeul educatiei romane”, intrarea ca la gradina botanica, 10 lei pentru adulti 5 lei pentru elevi si pensionari. Dar, vai, cu siguranta in prag de alegeri burlamentare o astfel de decizie nu poate pacali pe cineva ca fiind altceva decat o tentativa mizera de a mai aduna cateva mamici votante, care-si vor convinge si consortii, tatici votanti, ca daca mergem pe aceasta cale mai Bibicule n-o sa mai stam cu vana de bou la capu’ copilului, si-asa nu pricepem nimic mai bine dam o bila bem un brifcor si viata merge inainte.

Aceasta este tara in care traim acum, vagauna pe care cautam sa o aranjam confortabil pentru ziua de maine, aia a copiilor copiilor lui Stefan cel Mare. La final, un scurt sinopsis al experientei subsemnatului in sistemul educational romanesc, si nu numai, intins pe parcursul a peste 20 de ani. O sa vi se para ciudat, dar eu am vrut sa merg la scoala de foarte mic. Imi imaginam ca la scoala se intampla lucruri extrem de interesante, mult mai interesante de exemplu decat la biserica. Nici la biserica nu era foarte rau, dar la scoala trebuie ca era mult mai “cel mai cel mai”. Si-apoi s-a intamplat urgia. M-au dus, m-au tuns cu un breton in scari, mi-au luat un ghiozdan patrat, portocaliu, care-mi acoperea toata spinarea, si m-au imbracat intr-o uniforma care-mi era prea mare, cu camasa aia pepit ingrozitoare care n-avea textura, n-avea nimic, n-aveam nici macar centura aia de pionier care-mi placea mie, aratam ca adunat de pe drumuri motiv pentru care am zis ca eu nu mai vreau, vreau acasa. Ceea ce sigur vi s-a intamplat tuturor. Scoala romaneasca poate sa-ti dea aceasta reactie, am descoperit. Apoi prezenta tuturor celorlalte mogaldetze isterice la careu m-a convins, o data in plus, ca as fi foarte intelept sa o iau la goana. Si cand ne-au bagat in clasa, si m-am asezat pe banca unde stateau scrijelite (vreme de veacuri, am cochetat o secunda, foarte constient la 6 ani de trecerea timpului) copiutse si Petronela + Paul egal love, si pete de cerneala, iar in banca se aflau resturi de ciunga in diferite etape de mumificare. E posibil, oare, ca prima experienta aversiva a fost totusi suficient de atractiva incat si-acum ma consider un etern student? Pentru mine de fapt nu s-a terminat niciodata, si recunosc ca vorbele ministerului ma inspira, mi-as dori si eu ca incepand cu 2010 sa trec la orar redus, eventual sa retin totul in clasa, sa nu mai aduc teme pentru acasa, sa pot sa ies, incepand cu 2011, la bere cu prietenii (deh, avantajul de-a fi major). Ah, si cu aceeasi ocazie as vrea sa reclam toti banii pe care i-am facut la munca patriotica, retroactiv, cu dobanda.

Am zis.

G.

Avem echipa, avem valoare

Mi-am propus sa nu ma enervez de luni. Nu ca ar face vreo diferenta, pana la urma e doar un stereotip ca daca te enervezi de lunea iti merge rau toata saptamana. De ce n-ar fi la fel daca, sa zicem, te-ai enerva duminica? Sau martea? Poti sa numeri 7 zile din momentul in care ti-a cantat trilulilu la urechi, ti-a iesit fumisor pe canal si-acum te uiti precum Azazel la supa de stridii. E inevitabil, insa. Acesti domni ne jignesc inteligenta, si nu doar inteligenta. Acesti domni ne papa banii, ne sticlesc dintii la teveu, ne aranjeaza apele, ne influenteaza, intr-o fractie relativ minora ce-i drept, desi cuantificabila, ziua de maine. Ziua domnitei. Sa va explic, ca poate v-a eludat desi mie de obicei stirile de tip “breaking news” (am ramas cu sechele, pe vremea mea asta insemna de obicei un tren in Egipt, un feribot in Bangladesh sau, si mai rau, un foc de artificii umane in Orientul Mijlociu). Cica la ministerul Educatiei s-ar fi descoperit cum ca pe lista de olimpici sunt tot felul de mini-Goe care, saracan di iei si vai de pielicica lor neteda precum (ma)neaua, al caror destin intelectual s-a impiedicat de necesitatea de a da un egzamen ca sa intre in ciclul tertiar de studii, astfel ca din doi clici si trei miscari s-au regasit in elita celor putini. Mensa Romaniei. Pepiniera de genii care ne vor conduce spre noi culmi. Spre noi, culmea.

Din pacate, prea multe scandaluri s-au aglutinat la Ministerul Educatiei, unde printesa Fiona inca mai asteapta sa vina cavalerul pe cal alb s-o salveze din ghearele viermelui, numarand stelele UE pe cer, mestecand monici si tatoi in aparitii prine de miez si substanta. Intre timp, asa cum subsemnatul a mai perorat si cu alte ocazii mai ales cu ocazia bacalaureatului (sau, zice doamna Zveltlana preoteasa, bacaloriat), timpul trece, iarba creste, si prostia infloreste precum floarea de cartof. Din ce in ce mai multi minibecali cutreiera autostrazile virtuale ale capitalei, ignorand canicula, scarpinand buricul, ridicand slava si osanale personajului principal din acest vesnic kabuki. Doua din cinci cuvinte in presa centrala sunt inca reminiscente zilei de ieri, pentru ca ziua de AZI, ca de altfel si ziua de MAINE, sunt cel mult luxul multimii covarsitoare de non-domnite, non-Goe, non marlani si non-golani, oamenii care in fapt, si de drept, tin aceste libarci in pozitie erecta. Suntem, doamne domni domnite domnisoare, niste pompe falice pentru Ego-urile hiperinflate ale minoritatii nesimtite, ariviste, parvenite, shmekere si deshtepte, proaspat vorbitoare de limba romana desi neam de neamul lor au crescut, precum stirul si alte buruieni, pe aceste meleaguri. Si – asa cum mai argumentat – ei sunt cei adaptati, nu noi. Ei au vocea, si tupeul, si obrazul gros. Ei cresc precum mucegaiul la umbra coruptiei. Dar ce coruptie? Aici nu “coruptia” e moderator, ci lipsa “justitiei”, acea Justitie cu J mare de care ni s-a aplecat, catre care o data la cateva secole ne intoarcem invocandu-l pe Vlad Tepes, neam de tarabostes ce suntem. Scuipatori de seminte. Bostanari. Tarani. Poporanismul lui Goga a fost transformat malign in 50 de ani de socialism stiintific si-a iesit, iacata, in anul Zeului Banana sub forma mis-masurilor, si susanelelor, si secretiilor penibile prin crapaturile unui sistem care e orice numai coerent nu. De corectitudine nici nu mai vorbesc.

Dar vorbim noi iengleza? Vorbim. Avem noi echipa? Avem valoare? Avem. Experti? Gasesti pe toate drumurile, sunt mai ceva decat paduchii, au o rata de crestere de neoprit, neobosibili si inalterabili. Analisti? Pai eu cred ca o sa ma retrag din ce in ce mai des in zone un pic mai rarefiate, poate Bolivia? Nepal? si-asta ca sa scap de aroma pestilenta a tuturor analelor care-au tunat, si-au adunat. Dintre toate zonele critice care fac, sau desfac, o comunitate, un popor, un neam, un stat, tocmai la sanatate, la educatie, la cultura si la turism v-ati gasit sa puneti niste imbecili. Si nu doar la varf. Dar si la baza. Si noi suntem si mai imbecili decat voi pentru ca asta e singura explicatie logica, aceea ca facem totusi parte dintr-un lant trofic in care ei sunt mai capabili decat noi. Iar daca ei numai asta pot, ce spune asta despre noi?

G.

Bacalaureat

Nu e doar fictiune. Loaza, spune povestea cu lantul slabiciunilor, trebuie sa ia bacalaureatul. Saracul, de la stress e neurastenic. A facut si cateva crize de spasmofilie in sufragerie, de fata cu toata lumea inclusiv invitatii lui maman. Loaza are talent, doar ca nu e un talent intelectual. Sa-l vezi cum calareste, si cum da cu sutul in minge. Loaza e prototipul sportiv, ce e o rusine sa nu fii ultra-rafinat in arta realului, sau umanului?

Iata tema de care am sa ma ocup in urmatoarele, dat fiind ca subiectul lunii probabil ca va ramane “performanta” de anul acesta de la BAC, cu perlele aferente ( plus bonus DVD: promovabilitatea in judetul Mehedinti, pacatele ministrului “si-a domnitei”, profetiile editorialistilor vis-a-vis de noua idiocratie care pluteste in aerul piscinei genetice din Romania). Iata cum stau lucrurile:

Educatia in Romania este o farsa, incepand cu alfabetizarea care, precum campaniile de eradicare a TBC-ului, n-a reusit decat pe alocuri mai ales la orase, ca la sate e urgie, si curent electric doar ocazional; continuand cu infrastructura absolut dezastroasa. Acolo unde e nevoie de calorifere, statul s-a asigurat ca elevii sa primeasca stick-uri USB. Acolo unde trebuia reparata tabla, statul a propus sa li se dea elevilor calculatoare. Cum stam cu personalul educational? Pai nu stam, sau cel mult facem o echilibristica bizara pe un picior, eventual pe poante, eventual intr-o pirueta inghetata a unui pagliaccio care se pregateste sa paraseasca scena in il grand finale. Profesorul ala comunist, de vita veche, spalat pe creier si care preda o materie inexistenta in oricare alta parte inafara de Romania e un mit. Profesoratul acum 20 – 30 de ani era, inca, o meserie autonoma, alcatuita si gestionata cat de cat coerent, poate si pentru ca se desfasura intr-un “laborator” marcat de lipsa notorie a informatiei libere. Lipsiti de surse alternative, profesorii aveau totusi o metoda. FFWD 2008, profesorii au metode care in cele mai bune cazuri dau gres tocmai in faza in care examenul trebuie sa certifice ca a) elevul a invatat materia si b) este gata sa o redea fidel, astfel incat sa atinga un anume standard.

Majoritatea se plang, precum nesfarsite coruri ale bocitoarelor, ca se copiaza la bacalaureat. Unde se afla locusul lor de control? Ca mai mereu in Romania, la altii. Daca vei vorbi cu un profesor, un elev si un parinte, apoi cu un membru al administratiei, al inspectoratului, al societatii civile, fiecare iti va oferi un degetel bucalat aratat catre celalalt. Si asta, in vreme ce realitatea ramane una si aceeasi, ca 1) sistemul educational este ingrozitor si 2) generatii dupa generatii ies din licee, facultati cu “impresia” ca au o anumita valoare intelectuala pe care de fapt nu o au. Ca o scurta paranteza, exista un realism sinistru printre absolventii de facultate ca “nu faci absolut nimic cu diploma”. Iar asta, dupa un parcurs de cel putin 12 ani pe bancile institutiilor de invatamant.Dar ca sa ajungi la facultate trebuie sa iei mai intai un bacalaureat care, de cand cu marile reforme ale invatamantului post-iluministe, are un dublu rol, acela de examen al majoratului, si incheierea unui ciclu absolut esential pentru functionarea sociala. In orice sistem, in orice tara, “grosul” societatii e format din indivizi care au 12 ani de studii. Nu 15. Nu 18. Nu ad nauseam ca subsemnatul care inca mai prinde din cand in cand o banca de scoala, si deschide urechile si la 20 de ani de la primul contact anxiogen cu “educatorul”. Ci doar 12 ani. Promovabilitatea la sfarsitul acestor 12 ani e quantificata prin prisma unui lant de probe care, pe hartie, ar trebui sa rezume fidel abilitatile individului de a functiona normal in societate, si de a proba cunostintele lui in acele domenii.

Nimic mai fals. Competitionalismul de orientare sovietica a facut sa privim momentul “Bac” precum o competitie din care (ce poetic) toata lumea, dar toata lumea (mai putin cativa nemernici de la seral) iese invingatoare. Ce surpriza. Si cumva umbra asta malefica persista. Vestea buna anul acesta, de exemplu, e ca promovabilitatea a scazut cu 3 procente. Vestea proasta e ca e in continuare peste 80%. Inutil sa argumentez mai departe ca acest 80% e un “sindrom Chicago” (vezi discursul superb al lui Levitt din Freakonomics despre fraudele de la SAT in USA, asta ca sa nu crezi ca se copiaza doar in Romania). Ceea ce e sindromatic la acest 80% + e ca societatea nu e pregatita sa amortizeze, pe piata fortei de munca si a serviciilor sociale, oameni fara bacalaureat. Nu exista suportul asta. Unde ai sa te duci? Slujbele din zona manufacturiera, constructii etc. plutesc si in 2008 intr-o zona agnostica, in care economia lor e una cel mult volatila, dependenta mai mult de explozii de profit, decat un capital coerent, congruent cu obiectul afacerial. Mica intreprindere idem ibidem, sa presupunem ca n-ai bac dar ai o idee super sa iti faci un domeniu virtual si sa vinzi foreibere de fonta incrustate cu logo personalizat, ei teoretic poti sa faci asta practic insa ai sa te ingropi in birocratie si toate “etapele senzationale ale esecului afacerial din cauza bolii acute de detresa la ghiseu”. Cel putin, iti spui cand esti guvernant si vrei sa dea bine la sondaje, il impingi pe amarit in directia facultatii. Oricare. Orice. Facultate sa fie. Si asta pentru ca ciclul tertiar de invatamant e cat de cat autonom, are niste taxe anuale care cat de cat au prins, nu-s prea mici, nici prea mari, si ca niste veritabile tarcuri megalitice “blocheaza” forta de munca intr-o zona stazica, nici cu dansa intr’ansa, nici cu sufletul in rai. Esti “student”. Bineinteles, studentii sunt o pepiniera mai interesanta pentru head-hunters, etc etc. Bineinteles, studentii continua – iar asta e in fapt variabila cea mai sensibila pentru autonomie – sa locuiasca in “casa parintilor”. Sau, daca au plecat din provincie – in provincie, zbaterea existentiala e una demna de un nou “la Medeleni”. Dar spune-mi care e sansa ta daca nu intri la facultate? Spune-mi de viaductul pe care poti sa intri, si care sa-ti certifice totusi 12 ani de furci caudine prin primara, secundara, si liceu. Spune-mi de valoarea diplomei de bacalaureat totusi, in conditiile in care punem inca asteriscul pe acei ultimi patru ani in defavoarea celor multi. Aici zace distorsiunea de gandire, anume ca la 18 ani percepem individul ca fiind inca un simplu protozoar intelectual, desi e predictiv deja ca intelectul lui la 18 ani va urma aceiasi traiectorie la 25, sau la 30. Facultatea nu poate sa-i schimbe decat forma, substanta se va fi cristalizat deja. Zeci de ani mai tarziu, daca ai sa-l intrebi de unde are cunostintele pe care le foloseste in 9 din 10 domenii de functionare inafara “serviciului” , iti va raspunde “liceu si generala”. Daca va fi fortat inafara zonei lui de confort, si va trebui sa faca o alegere de cariera pentru care n-are diploma, el va fi la paritate de “diploma” cu un absolvent de liceu, si nu altfel. Si asta, intr-o zona in care am de-energizat functia utila a invatamantului. Da, am ajuns sa consideram, in anul 2008 ca invatamantul e o ocupatie facultativa, pentru ca ce nevoie ai de o minima educatie ca sa faci a) bani sau b) cariera in i) politica ii) administratie iii) afaceri. Sa lasam la o parte o secunda ridicolul unei atare consideratii, dar cand informatia iti vine de la niste formatori de opinie la randul lor semi-analfabeti, dobitoci iubitori de filosofie, sau dezgropanti de scheleti prin dulapuri care au absolvit facultatea cu 10.50 (personaj imaginar, nu va apucati sa cautati foi matricole), ce pretentii poti sa ai? Aceeasi presa care infiereaza profesorul nemernic care lasa elevul sa copieze hraneste elevul, zi de zi, cu  stiri si filme si emisiuni absolut imbecile. Cine va fi erou si-si va asuma, macar o data, responsabilitatea pentru ce li se intampla lor, ce ni se intampla noua? Sau e doar o himera iar intre timp sapam vizuinele mai adanc, si ne uitam mai cu jind pe canale straine asa cum am facut 50 de ani, eventual cu lumina stinsa?

G.

Floarea domnitei

Gura domnitei putea a putred, in timp ce zambea din dantura-i perfecta, bine ascunsa de tartru. Dar floarea domnitei….

Rareori mi-a fost un ministru atat de indiferent precum domnia sa onorat vanghelul Adomnitei (de la Educatie). Domnia sa, va aduceti aminte, a devenit celebru pentru cunostintele aprofundate privind organizarea si structura Uniunii Europene pe care le-a popularizat la orase si sate. Mai ales la sate, unde niste netrebnici de copii i-au stricat, intr-o buna dimineata, alura de semizeu semidoct (cu semiton pe semiluna) de i-au numarat stelutsele in cap. La acel moment, orice om de buna credinta si-ar fi facut cu discernamant sepuku in fata oglinzii, iar a doua zis ar fi iesit in fata obstii si-ar fi zis: dar altul va sa vina, mai fain si mai frumos. Si-ar fi plecat. Ca o paranteza, la cat de jegoasa e meseria de functionar public in zilele noastre, e dramatica dedicarea cu care fiecare personaj se agata de portofoliu, ca doar nu haina-l face pe om. Dar domnul ministru al domnitei a perseverat, a infruntat vicisitudini peste vicisitudini, s-a luptat si cu patronatul (si-a pierdut), si cu sindicatele (si-a chert si-acolo), si la momentul potrivit e posibil sa fi lansat si gazul toxic de lupta cum ca profii fac 200 de milioane de Euro din meditatii pe an. Asa ca sa vorbeasca mai in soapta, ca poate-i aude Fiscul.

Si an de an, dar an de an si nu alta, la vremea cand incep examenele de orice fel apare zumzaiala macabra a copiutelor, a shustelor, a tuturor bostinilor si bolgiilor si temesenilor si bartosilor care trebuie trecuti, la care trebuie sa ajunga subiecte, care trebuie sa promoveze bacaloriatul, si-asta pentru ca de la Caragiale citire lantul slabiciunilor s-a dovedit a fi mai puternic decat lacatul puscariei. Intr-un fel, sau altul, nulitatile in plina dezvoltare armonioasa ajung sa posede diplome la fel de frumoase, sau imaculate, precum toti ceilalti fraieri care totusi au deschis manualele alternative. Alternative la ce, ma rog? Fiecare ministru care s-a perindat pe la Educatie, de la Marcu incoace si trecand prin acea demna Ecaterina (Teodoroiu) Andronescu a cautat sa faca o reforma fundamentala si-a inceput cu boarfele, in loc sa fi lasat in adomnitei maculatura si sa presteze un pic infrastructura. Si-asa, mandrii pionieri ai erei renascentiste postdecembriste au ajuns inca din perioada vietii in carte, in vreme ce altii, poate un pic mai “relevanti” (cuvant de larga uzitare in zilele noastre, cand iti trebuie o minima inteligenta sa pui o intrebare presedintelui) dispar cu desavarsire. Vai voua! Vai voua celor care inca va aduceti aminte cum a fost sa fiti elevi si dintr-o data trebuie sa deschideti un manual pentru prichindelul vostru.

Dar, pour la bonne bouche, sa nu va tiu pe intuneric. Cristian Adomnitei vorbeste cu Iuliana Gatej la Cotidianul despre subiectele de anul acesta de la bac, suferinde de un brusc atac de prestidigitatie. Intr-o tara in care Genosse Komandant da tonul non-colocvial privind relatia cu presa, cu masele, cu prostimea, este asadar obligatoriu ca fiecare membru al stabilimentului administrativ ti-o va spune ca la usa cortului, ca ce bula lui Bichat traim intr-o tara in care inca ne zicem “dumneavoastra” dar nimic mai mult. Afli asadar ca scopul nu a fost de fapt sa se divulge fituica cu para-inteligentele subiecte la Bac, ci sa “si-o ia” dom’ ministru. Domnu’ floarea domnitei urma “sa si-o ia”. De la “niste baieti”. Romania este, ce-i drept, tara in care daca nu fugi, ti-o iei. Cu ranga Torsion. Si se intreaba luminatul, ce era sa faca sa minta jurnalistii? Adica cum, se practica minciuna fata de presa? Nuuu, asta poate la alte ministere la noi e transparenta totala si totul e pe server si le-am dat parolelele si pouff! Dar acum l-au prins pe nenorocit, si-o sa infunde puscaria.

E la indemana totusi argumentul potrivit caruia onoratul Adomnitei a facut, pentru prima oara in istoria noastra recenta, ceea ce trebuie si a superficializat un comportament, o racila a vremurilor in care traim si prin asta ar trebui sa fie laudat, si nu perpulizat (sic!). Nici macar o secunda, insa, nu m-a batut gandul ca acest “forever roumanophile” (“dar nu in sensul sa va mint, sau sa nu va spun “ever”, ci sa va spun dupa asa, vreo doua zile”) ar putea sa uziteze de cele 33 de vertebre pe care i le-a lasat mama natura, sau sa pastreze un pic de sobrietate in jurul subiectului. Ca si in alte circumstante, imi pare ca toti acesti domni din aparatul de stat cred ca sunt la repetitii, si ca nu-i vede nimeni iar daca-i vede, se refugiaza intr-o vesnica, si  puerila, agresivitate verbala. Pentru astfel de istericale, pe vremea copilariei mele, sau cand vreun manz isi mai sumetea dintii, tata folosea biciul. Acum, eu nu sugerez ca domnul Adomnitei ar trebui biciuit pentru o fapta buna. Dar sugerez ca in toata povestea asta domnul Adomnitei este un manz care si-a sumetit dintii. Un astfel de scandal, fie el si din vina unor puteri oculte sau agenturi straine, sau poate a vreunui plod imbecil care totusi trebuie sa ia bacul (si-atunci tata apeleaza la pilele aferente) pica in sarcina ministerului Educatiei. Asta e tot ce poate domnul ministru? Vorba profesoarei mele de Educatie Civica si Istorie (doua materii, pentru aceia care studiati manuale alternative): atat l-a dus capul.

Copiii pe care-i pregatiti azi sa fie niste idioti cu diploma vor fi maine doctorii care va vor opera, avocatii care va vor apara, inginerii si constructorii care va vor construi casele. Asa cum ii tratati azi, asa va vor trata ei pe voi atunci cand nu veti mai avea tupeul si nesimtirea de a experimenta pe spinarea lor. Diferenta e ca ei inca au o sansa sa creasca “in pofida”. Voi veti imbatrani insa inevitabil.

G.

Strajerii Sfantului Sisoe

Pentru o tara din bazinul rasaritean, in imensa-i majoritate crestin ortodoxa (si deci apasata de griji, covarsita de racile), Romania a devenit in ultimii doi-trei ani o adevarata oaza de sex. Sex in plex. Sex salbatic. Sex la miezul noptii si variante ajutatoare de genul sex oral (….in gura, per os), sex anal (….tot in gura, dar ca’n bancul cu pricina cu acces pe partea cealalta)…sex carnal si sex estival. Ca niste blanzi gradinari ne-am plamadit legume cu forme mladioase (citeste asta, Marius Tuca!) ce-si vantura cositsele cu gratie in diferite patrupede cu tractiune integrala duminica, la sosea, in vazul plebei. Asta, venind de la un popor al carui Eros acum 150 de ani era fie o Stea Cazatoare (Eminescu), un Zburator (Heliade-Radulescu), ambele constructe suficient de abstracte, suficient de “reci” si de impersonale incat sa ratatineze membrul si cel mai vesel al comunitatii.

Dar dama batrana tinuta cincizeci de ani sub papuc nu a tacut si a rabdat degeaba, si din rigiditatea generatillor pre, intra si post-decretei am dezvoltat o simpatie reciproca fata de sex dar si angoasa reproducerii ca urmare a sexului. Va aduceti aminte de articolul nostru despre avort? E in continuare foarte vioi pe vechiul domeniu si a primit cateva mii de vizualizari de cand l-am publicat, in urma cu cateva luni. Pe de alta parte, e devansat sistematic de alt articol de-al meu despre anxiolitice. Si stau si ma intreb, dat fiind ca sexul e un anxiolitic, dar si anxiogen pentru aceia cu defecte de performare (sa le zicem frumos “tulburari ale dinamicii sexuale”), daca relatia dintre aceste doua “teme” e una neintamplatoare. Si apoi veni vorba de profesoara de la Colegiul National I.L. Caragiale (de care sunt legat invariabil caci este al meu alma mater, sufletu’ mumii lui dragutzu’ ca de mult nu am mai dat pe-acolo) care e schingiuita a la Torquemada pentru ca apare in ipostaze “provocatoare” pe Internet. Un al doilea disclaimer e ca am lucrat cu “catedra” de Engleza vreo 10 ani, cu niste oameni care au facut pentru Romania mai mult decat isi va fi dat vreodata cineva seama, mai mult decat vor fi facut la un loc toti cristoii si cetepistii si tucii si manelistii (acum trageti aer in piept). Pe site, cu bandana neagra de rigoare ca nu cumva sa ne prindem cine e domnisoara, o imagine reminiscenta anilor ’60 si pe care mi-o imaginam cu mare usurinta intr-o camera cu mobilier de fournir, faimoasa biblioteca in trei elementi in care se afla colectia Jules Verne si poate niste carti din editia Biblioteca pentru Toti. Nici Mungiu n-ar fi putut sa o incadreze mai bine. Iar in Gandul, jurnal de o impecabila tinuta morala si constiinta profesionala, bineinteles, se afla articolul in extenso.

Mi-am adus aminte, scriind, de primul “mare scandal” al bebelusei Roxana prinsa cu un intreg instrumentar, si cu un pic de ruj pe buze, in stop-cadre succesive care o aratau la nudul gol si un pic inebriata. A fost un artific de publicitate, putem zice acum. Atunci, copiii mici au fost dati afara din camerele cu televizoare color proaspat achizitionate pentru ca parintii sa asiste, palizi imbujorati, la “sex-scandalul” secolului. De atunci, gradul de indobitocire, tampeala si desensibilizare a atins proportii cvasi-neuropate, astfel ca acum sa vedem un viol in public si probabil ca nu ne-ar deranja, ba am face si cateva poze. Dar in mijlocul acestui veritabil epicureanism de campie apar, ca niste tufisuri de tipirig, spicele intolerantei ba, mai mult, ies strajerii sfantului Sisoe din chilii si dau si cu un pic de agheazma pe toata situatia.

Este, in acelasi timp, inadmisibil, ca in scolile romanesti a crescut prevalenta duetului “sex&violenta” dar de ce ne miram? Pentru ramele si onanistii lui Tuca, viata a venit precum o viitura cu busteni, bolovani si mult, mult noroi, cu miros de hazna si vocabular de rumegus, fara modele parentale, fara viitor de aur, fara acel lipici social care transforma prichindelul in adolescent si adolescentul in adult. Si-mi vine, va jur, sa urlu uneori, ce-ar fi ca toti sa ne asumam responsabilitatea asta si sa ne lasam de vesnicul, interminabilul si pateticul schimb de ad hominem, in timp ce copiii cresc, devin maturi la 12, 13 ani, fac sex in clasa, isi bat profesorul, isi spanzura colegul de Counterstrike, sau sparg ce stiu eu ce user/ pass al profei de engleza ca sa-i arate ei pozele “desnuda” prin presa avida de gunoi. In nici un moment, nici un fragment de constiinta publica nu transpare altfel decat in goana dupa acea audienta decerebrata care plateste abonamentul, cumpara Perlan Bonux pentru ca le place de Magda Catone cu tot cu negi, si apoi continua sa abuzeze pasiv de copilul care rade infundat privind la “intimitatea” de pe TriluLilu, YouTube dar si alte domenii video accesibile doar prin cateva cuvinte “cheie”.

Voi ati vorbit cu parintii vostri despre sex cand erati pusti? Tu, cand ai avut primul ciclu, ai primit ce aveai nevoie ca sa nu fie un eveniment psihotraumatizant? Sau tu, inainte de a face sex prima oara, ti s-a explicat ce ar urma sa se intample? Cu cine ai vorbit? Cu mama? Cu tata? Cu fratele sau sora mai mare, suficient de mare incat sa aiba o umbra de idee? Sau poate cu prietenii? Sau poate ai fost spirit autodidact si te-ai documentat cu mijloacele de rigoare. Ai cautat pe Internet? Ia incercati acum sa dati google la cuvantul “sex”. In aceasta dimineata, motorul de cautare mi-a intors 800 de milioane de pagini. E incredibil, nu? Cu atat mai incredibil cu cat prima pagina e una de pornografie. Dar nu zic ca pornografia e rea, munca Diavolului sau a Satanei, ba dimpotriva fix in varful drepturilor de exprimare a opiniei sta, langa vorba, procesul lui Larry Flint care a cimentat in istorie dreptul sacrosant al omului sa-si vanda actul sexual ca obiect al placerii voyeuristice. Sa nu fim insa si noi strajerii sfantului Sisoe. Pentru un pusti care nu stie altceva, un clip porno e material didactic, e manualul de limba si literatura romana din care invata sa vorbeasca, e culegerea de matematica din care stie sa socoteasca.

As minti daca as spune ca in lumea asta exista un consens privind educatia sexuala in scoli. Printre “marile” dezbateri care au loc in US si Canada, dar si UK, Franta, Germania, Italia, Spania se afla diseminarea de prezervative gratis in licee. Partea “pro choice” sustine ca astfel e tintita mai cu succes rata sarcinilor nedorite. Partea “pro life” sustine ca astfel adolescentii sunt incurajati sa faca sex mai des cata vreme o buna educatie de abstinenta ar fi, in opinia lor, mult mai eficienta. Dar suntem noi in Romania, tara unde inca mai au loc (ocazional, si mai mult de parada in comunitatile etnice respective) casatorii la 14 ani, unde tabu-urile privind sexul continua sa musteasca prin toate crapaturile liberalismului nostru, cu adevarat intr-o pozitie “pro choice”, avem noi oare de ales si, mai la obiect, au de ales fratii nostri mai mici, sau copiii nostri, sau pur si simplu vecinii nostri de existenta?

Eu n-am inca 30 de ani. De fapt, mai am suficient pana acolo. In anii astia, am facut munca pedagogica in licee, in universitati, in Romania si in afara Romaniei. Efortul ramane peste tot acelasi, sa oferi un mesaj care chiar raspunde unei intrebari inainte sa presupui ca intrebarea e aia care ti-e tie convenabila. Iar ce facem noi, ce fac ei, ce face mass-media din Romania de ani buni incoace e sa pretinda ca stie intrebarile fara sa asculte, majoritatea formatorilor de opinie lanseaza directive care par a veni dinspre popor catre popor dar, in fapt, nu raspund unei veritabile probleme. Din cand in cand, daca pui la un loc capetele de sfoara intinse de intamplari anecdotice, ca in cazul sexualitatii in mediul educational (unde se afla strajerii Sfantului Sisoe din titlu), poti realiza ca dincolo de emanciparea noastra, si mobilitatea noastra sociala, avem nevoie sa raspundem acestei probleme inainte sa devina un cancer nascut si crescut in ignoranta.

Acum deja multi ani, cand eram la randul meu pusti, matusa-mea a spus un lucru pe care n-am sa pot sa-l uit niciodata. Mi-a spus sa am grija ce fac in viata si sa-mi vad de Facultate, pentru ca eu sunt cel care va avea grija de ea la batranete. Poate pare egoist, matusa mea nu a fost niciodata cunoscuta pentru accesele ei de generozitate, dar a fost cunoscuta pentru franchetea ei. Si noi, noi toti, avem aceeasi obligatie pentru ca zilele noastre, acelea numarate, si trecerea noastra in nefiinta vor fi in mainile altora de la un punct incolo. Asa cum ni-i crestem, asa ii vom avea. In loc sa predicam din corcodus in numele unui traditionalism idiot, incarcat de superstitie religioasa si prejudecata de dogma, in loc sa ne castram copiii si sa transformam sexul intr-un obiect de budoar, de cult, de anticamera, cred ca putem sa tragem perdelele la perete, si sa deschidem geamurile, si sa lasam niste oxigen in incaperea asta plina de praf, si de molii.

G.