Vălul din Turin(g)

Arc mi s-au făcut sprâncenele, zilele trecute, când am citit în Daily Telegraph că un rus și-un ucrainean (ironia zilelor dacă te uiți la Crimeea) au reușit să facă o mașină, un ”super-computer” să treacă testul Turing de inteligență. Pentru omul de rând testul Turing e în felul următor: dacă eu pot face o mașină să se poarte (a se citi să ”vorbească”/ ”gândească”) precum un om înseamnă că e om; altfel spus nici o formă de inteligență artificială n-ar putea, vreodată, să depășească/ emuleze gândirea unei inteligențe ”vii” dacă nu trece un astfel de test. În sine, argumentul Turing înseamnă că și că o minte autentică poate detecta/ observa ne-naturalul din gândirea unui computer. Lucruri care țin de răspunsuri la întrebări inedite gen ”de ce se gândea Fred la prăjiturile lui Barney” sau ”de ce plânge Tuomas Holopainen în ultimul concert cu Tarja Turunen” fac o diferență la nivel de ”teorie a minții” între un algoritm, și-o minte umană care are creativitate.

Ce ai nevoie să treci un test Turing? Aparent ai nevoie de un hardware remarcabil de performant. Oamenii care propun asta sunt biocentrici prin natură, ei văd creierul uman și spun wow, uite un supercomputer, o mașinărie cu trilioane de sinapse, miriade de celule, posibilități interminabile (aparent) de reinventare a unei realități care în zile bune călărește sprințar divinul. Și-apoi zic: vrem și noi să facem așa ceva. Dacă vom face așa ceva, mic/ mare nu contează, rapid să fie, o să putem trece testul Turing.

Dar biocentricii au o problemă. Fie calculatorul cât de puternic, fără un software care să ”stea” pe platforma respectivă și să circule prin circuitele ălea integrate nu înseamnă nimic. Dar hai să presupunem că ai și un software cu adevărat remarcabil, atât de remarcabil încât să treacă testul Turing. Ce vei avea atunci? După definiția de mai sus, vei avea un om, artificial, fără pic/ brumă de esență divină dar conștient de sine și capabil de lume interioară, de aspirații, dorințe, un veritabil ”bicentennial man”, un om capabil de constantă evoluționară, un om făcut de om pe un alt suport decât cel de carbon și cu o organizare altfel încodată decât pe bază azotată/ ADN. Un nou moment pentru Nietzsche să afirme că Dumnezeu a murit.

Ce s-a întâmplat acum? Avem acel calculator? Nu. Avem acel software? Nu. Și-atunci, practic, despre ce e știrea? Simplu, un rus și-un ucrainean au dezvoltat un program care poate ”păcăli” un om că e tot om și-apoi s-au lăudat că au bătut testul Turing. Senso stricto e ca și cum ai trișa la teză sau ți-ai copia teza de doctorat. Nu e nimic nou. Exista și în anii 70 cod scris suficient încât să lase iluzia unei minți umane la capătul terminalului celălalt: ELIZA. Mai recent spaniolii au creat-o pe Negobot, o inteligență artificială care păcălește utilizatorii online că e o fetiță de 14 ani interesată de online sex-chat și pune poliția pe urmele lor. La fel, Terre des Hommes a organizat o operațiune incredibilă în mediul online când au lansat în eter programul Sweetie, un soft complex care imita comportamentul unei fetițe filipineze de 10 ani care se dezbracă pe internet pentru ”clienți” interesați. Toate aceste programe au suficientă versatilitate și cod încât să treacă un Turing varians, cu alte cuvinte să ”păcălească” o minte de om că nu vorbește cu un bot. Dar pune robot-ul respectiv să facă un CAPTCHA, spre exemplu, și nu-l va face dacă n-a fost instruit să facă asta, pe când mintea umană chiar dacă nu e ”încodată” să mute niște figurine încât să respecte un pattern complicat/ incomplet va interpola, va aproxima, va ”imagina” spațiile lipsă.

E frustrant, când lucrezi în inteligență artificială, să observi că dezideratul lui Turing rămâne un Sfânt Pocal de ne-atins, deocamdată. E și mai frustrant când observi că lumea uită, încet încet, ce înseamnă de fapt un Turing sau de ce e el important. E dincolo de știința computerelor, de fapt. Turing spune că o astfel de minte se va face. Turing spune că se va face pentru că tehnologia evoluează. Și e obligatoriu, evoluând, că la un moment dat va face saltul la conștiință auto-reflexivă. Fără, vorba lui Laplace, ipoteza suplimentară de Dumnezeu. Fără ca omul să fie un demiurg supra-natural al unei astfel de minți pe format de silicon. Și totuși, se ridică observația, o minte totuși fără ”suflet” sau ce-ar trebui să fie acolo, gaura în formă de părinte – cum o numește Rushdie. Dificultatea extremă, de fapt, e să formulezi testul Turing în cheie non-cognitivă, psiho-dinamică: ”să convingi un suflet că ai și tu unul după ce ai stabilit că ai convins o minte că ai și tu una”. Și necazul e că ai să ai inclusiv oameni care nu trec un astfel de test, în care caz trebuie să re-definești a priori ce presupune de fapt să fii om. Presupune diada carteziană ”gândesc deci exist?” Presupune ”mașinăria de intenționalitate” a lui Dennett care e capabilă să interpreteze obiecte mișcătoare din mediu dacă sunt animate de-o minte rațională, or ba? Presupune abilitatea de-a citi emoții pe fețele altor oameni ca super-computerul din Ohio? Sau, și mai la vale, Eros și Thanatos, instinct de conservare și de propagare a speciei? Eu? Individualitate și intuiția profundă că eu sunt eu și nu altcineva și că am un nume și asta spune ceva despre un ”mine”?

Până la urmă Turing nu spune altceva decât că o minte care ar ”convinge” o minte umană că e tot om ar fi, quintesențial, umană. Dar aici testul e greșit. În cele din urmă modelul ar trebui să fie reciproc, practic ar trebui să ai două astfel de inteligențe artificiale, să le spunem John și Jean, care să își cross-valideze reciproc umanitatea din ele după ce vor fi trecut testul Turing și-abia apoi să începi să numeri. Să le lași să petreacă timp împreună. Să formeze amintiri împreună. Și apoi să-l întrebi pe John despre Jean. Și s-o întrebi pe Jean despre John. Să vezi dacă își lipsesc unul altuia. Dacă ultima oară când au vorbit Jean părea supărată. Sau John era bucuros și de ce. Să observi cum se ceartă și dacă, după o astfel de ceartă, vreunul învață ceva din experiența anterioară. Să îl vezi pe John azi și-apoi, peste un an, să-l vezi pe John din nou cu un an de experiență mai mult, un John schimbat, mai matur, mai șlefuit în interacțiunea lui cu mediul înconjurător.

Va spune asta ceva, vreodată, despre noi? Despre propria noastră poveste? Despre cum, la câteva sute de mii de ani de la Eva mitocondrială am ajuns la punctul de-a escalada Everestul propriei conștiințe (fie și cu mijloace încă rudimentare?) Ar fi o eroare de judecată să asimilăm o astfel de creație secundară uneia primare doar pentru că se poate. Că ceva se poate nu e totuna cu a spune că ceva s-a și întâmplat. A fost și principala critică adusă genialului exercițiu de gândire (sau, vorba lui Dennett, pompă de intuiție) oferită de Richard Dawkins în Ceasornicarul Orb. În exercițiul respectiv propunem gândirii afirmația că o maimuță n-ar trebui să poată scrie o operă la fel precum Shakespeare. Dar, spune Dawkins, întrebarea e incorect pusă. Ar trebui să întrebăm dacă, vreodată, dacă lași suficient timp și ai un algoritm de selecție, ai putea să ai o maimuță care ajunge să scrie ”mi-e în minte că-i ca dihorul” (methinks it is like a weasel). Niște oameni au făcut un program simplu, folosind câteva constrângeri și, voila! după un număr X de iterații (nu contează câte), a se vedea ”vieți” de program, programul – o maimuță după toate canoanele – a ajuns să ”scrie” ”mi-e în minte că-i ca dihorul”. Da, să oferi o astfel de soluție evoluționar pură oferă context empiric cum că o astfel de soluție ar fi putut să se aplice. Nicăieri nu spune însă că ce se aplică pentru genă se aplică și pentru memă. Nu poți să spui că, dacă lași suficient timp unei maimuțe, va simți la fel precum Shakespeare scriind ”mi-e în minte că-i ca dihorul”. S-ar putea, în schimb – și e ce-au făcut și oamenii citați în Telegraph – să ai o maimuță suficient de inteligentă încât să te păcălească, teribil de dibaci, că simte ce simți tu când scrie asta. Practic – o maimuță psihopată – ceea ce e perfect posibil. Saltul de la o maimuță psihopată la om trebuie să treacă prin multe alte lucruri care au sculptat ceea ce suntem, și da – inclusiv religie, frica de supranatural, epidemii, ciume, dezastre naturale, moarte și renaștere, imperfect integrate în conștiința noastră globală și deloc unanimă (în același timp). Acele ceva-uri care au favorizat emergența moralei, a comunității, a memoriei încriptată și altfel decât prin limbaj, anume prin simbol, emanciparea unor emoții la rang de ”primare” și dezavuarea altora (nu doar prin cromatică sentimentală) în plan secund sau terț, remanierea, prin secole și milenii, a regulilor de auto-guvernare a diverselor comunități încât să meargă nu doar spre maximizarea supraviețuirii progenilor dar și altceva, creșterea calității vieților lor, oferta de șansă/ concept care vorbește poate cel mai mult de umanitatea din om/ anume speranță, dorință, aspirație, năzuință, scop. Scop. Scopul, cât mi-ar plăcea mie Dawkins, nu e acolo unde spui ”puiul e doar scopul unui ou să facă un alt ou”. Și asta pentru că, spune Dennett, oul din pui n-a fost niciodată intenția oului din care a ieșit puiul. Cel mult un imperativ, o constrângere, o ”genă egoistă” (sic!). E gena egoistă un concept adevărat, autentic? Există o teorie a minții în genele care construiesc codul genetic? Și, revenind pentru un moment la știrea din Telegraph, dacă un soft pe nume Eugene convinge niște oameni că e un băiețel chiar e un băiețel? Finalmente, dacă ai o sumă de oameni, fie ei și 2 miliarde, convinși că un om care a murit pe cruce e fiul lui Dumnezeu și salvatorul sufletelor noastre e un argument de adevăr că asta chiar s-a întâmplat și chiar e ăsta adevărul? Nu. Ca și maimuța care scrie Shakespeare religia s-a rescris, s-a rafinat până la punctul la care e acum. Și încă se scrie. Atâta timp cât virusul informațional încorporat în ea va fi profitabil speciei umane. Moartea unui zeu e, și e fapt, la îndemâna unei comunități în presiune evoluționară. La fel și moartea unei idei. Ar putea vreodată o mașină să asimileze un astfel de concept? Să își rescrie codul astfel încât să-și maximizeze supraviețuirea? Să se ”convertească”? Să trădeze și-apoi să-și răscumpere trădarea printr-un gest de sacrificiu? Altruism? Am putea gândi vreodată o mașină bolnavă psihic? Și dacă ar adopta o religie am spune că sufletul mașinii, după moarte, merge în Rai? Ce spune asta despre soarta tuturor copiilor concepuți prin mijloace artificiale/ vezi FIV? Biserica n-are o problemă câtă vreme acești copii sunt botezați. Ar accepta vreodată Biserica să boteze o mașinărie care a trecut testul Turing și să spună ”se botează robul lui Dumnezeu Gheorghe cu procesor tetra-core și soft Eugene Goostman”? Și cu care ocazie ar căpăta Eugene plăcuță de înmatriculare pentru suflet?

Există un vid, un văl de nepătruns în natura umană. Acel prag al speciației – de orice fel – la care emergentul (noua specie) e un orfan în căutarea unui părinte.Philip Henry Gosse i-a spus ”omphalos” sau cum Dumnezeu le-a făcut buric lui Adam și Eva ca să lase impresia că totul, în timp, curge și există continuitate (diacronic).

Prima inteligență artificială care va trece testul Turing nu va ști despre asta decât din ce-i spunem noi. Prin asta nu va fi autentic inteligentă. Ca și la noi, abia a doua va putea să își formuleze o identitate, în oglinda primeia.

G

Hera din Eu

Se zice că după ce s-a născut Herakles (Hercule), Zeus și-a dorit să-i ofere fiului lui muritor puteri de olimpian. Pe furiș l-a pus la sânul Herei să sugă. Când s-a trezit, zeița l-a împins pe Alcide (numele de naștere al lui Herakles) de la sân. Dâra de lapte care s-a împrăștiat pe firmament a format Calea Lactee. Gala Galaction. De unde și numele galaxie. Ironic, să spui ”galaxia Calea Lactee” e teribil, teribil de redundant. Dar asta e altă poveste.

Sunt 300 de miliarde de stele în Calea Lactee. Să numeri până la un miliard, potrivit unor calcule simple de aritmetică, îți ia peste 31 de ani. Să numeri 300 de miliarde ți-ar lua aproape un mileniu. Asta dacă îl ai la dispoziție.

Creierul uman are 100 de miliarde de neuroni. Plus minus câțiva. Fiecare neuron stabilește cu celălalt, în medie,   între 10 și 20 mii de sinapse, legături prin care celula nervoasă ”vorbește” cu vecini mai apropiați sau mai îndepărtați. În consecință, creierul uman are de 30 până la 60 de mii de ori mai multe sinapse decât sunt stele în Gala Galaction. Unele sunt acolo de când te naști și până mori. Altele sunt mai tinere, vlăstare ale neurogenezei în zone ale nevraxului care sunt mai predispuse la uzură (lobul temporal, spre exemplu, unde sunt procesate emoțional informații în timp real). Legăturile dintre ele au devenit, nu de mult, ținta unui proiect cu adevărat fantasmagoric.

Ce-ar fi dacă, s-au întrebat niște oameni complet lunatici, am obține o hartă a legăturilor dintre celulele nervoase? Cum ar arăta? Păi ar arăta cam așa:

I se spune conectom. Conectomul e suma tuturor conexiunilor din creierul unui om la fel cum genomul e suma tuturor genelor din codul genetic al unui indivd. Muzica minții noastre stă pe un portativ. Portativul e conectomul. Într-un editorial din 2012, sir Francis Collins, același nebun care a coordonat și The Human Genome Project (HGP) scrie despre HCP (The Human Connectome Project):

” Te-ai întrebat vreodată ce te face pe tine să fii tu? Funcție de persoana pe care o întrebi, poti fi mai multe răspunsuri, dar probabil că în zilele noastre specialiștii de top în neuroștiințe îți vor răspunde – ești conectomul tău”.

Editorialul e numit (ce frumoasă trimitere la Muzica Ainurilor a lui Tolkien): Simfonia din Creierul Tău.

Departe de a fi un ghem de mațe, creierul uman conține veritabile magistrale de comunicare între diferite arii care suportă un grid, o matrice de perpendicularitate în care fibrele conexante între celule sunt de cele mai multe ori perpendiculare, într-un contact intim sprijinit pe o infrastructură de celule gliale. Rolul lor abia începe să fie dezvăluit în ceea ce a ajuns să se numească ”teoria sinapsei tripartite”. În varianta tradițională calea de comunicare dintre două celule nervoase era desenată ca a) buton presinaptic, b) fantă sinaptică și c) buton post-sinaptic. O cale duală, cu A, neuronul emițător și B, neuronul receptor. În sinapsa tripartită apare și C) matricea glială în care are loc legătura și care influențează, modulează, nuanțează mesajul electro-chimic propagat în direcția receptorului.

Uluirea cercetătorului care privește de la distanță structura creierului uman este următoarea: deși, tehnic, fiecare creier uman e genom, neurom, sinaptom, conectom în cele din urmă nu ai să ai vreodată două conectoame identice. Șansa a două conectoame identice, foarte rudimentar calculată, e de 1 din 1.000.000.000.000.000. Asta dacă e să iei numărul de sinapse din creierul uman ca etalon în sinapsă bipartită. Dacă e să iei creierul în model de sinapsă tripartită șansa mai scade cu un ordin de mărime de trei. Adică de ridicol de puțin.

Dar e suficient să spui, precum Francis Collins, că omul, în identitatea lui, este de fapt conectomul lui? Francis Collins, printre altele, este și un adept al design-ului inteligent, unul dintre oponenții educați, intelectuali ai evoluționismului în ce privește conștiința umană. Din punctul lui de vedere dacă vom înțelege cablajul creierului uman vom ajunge la degetul lui Dumnezeu, acel loc din mintea umană unde ar avea loc ”scânteia” unificatoare a tuturor lucrurilor, dovada palpabilă că Eu-ul din individ, reflexia Sinelui atât înlăuntru, cât și înafară, e mai mult decât o emergentă a unui organ. Organul, pentru Collins, e suportul hardware pentru soft-ul divin, sufletul omului simbiont la hardware de care se apropie, cu care se confundă dar care nu e niciodată una cu același. Oricât de pragmatic pare titlul lui din editorialul de pe site-ul Institutului Național de Sănătate american (NIH), el trebuie citit în cheie adecvată: de-ar fi un conectom ca al lui Beethoven, ar fi totuși nevoie de Beethoven să scrie simfonia a V-a. De unde argumentul de Dumnezeu derivat din cercetare empirică.

Dar Francis Collins se înșeală. Simfonia a V-a a lui Beethoven nu e relevantă pentru Beethoven ca unul care a scris-o. Simfonia a V-a a lui Beethoven e relevantă pentru suma tuturor conectoamelor care au poziționat-o unde e, în Everestul umanității. E posibil, la un moment dat, ca și cu orice altă secvență informațională, că un fragment de produs al creativității omului va întâlni o convergență în atât de multe minți încât va reflecta acel domeniu partajat din conștiința colectivă a tuturor minților active la un moment dat, atemporal, încât să rămână, să îndure, să își ocupe, egoist, locul în tot ce înseamnă efortul, complet orb, al genei să se reproducă în memă și al memei să se reproducă în cult. Collins și cei ca el trebuie să răspundă realității că, dacă vorbim de conectom uman, trebuie că un astfel de conectom, în atemporalitatea lui, a fost la fel și în vremuri biblice și va rămâne, dacă e să nu facă pe undeva un salt calitativ către un altceva, un super-conectom, la fel în interiorul speciației prin echilibru punctuat așa cum o descrie Stephen Jay GOuld. Tot ce a făcut Beethoven a fost să condensese un sumum de minte care îi precede și care îi va urma. Ceea ce ridică o posibilitate insidioasă, că există un Beethoven în fiecare conectom. Și totuși realitatea nu confirmă asta, majoritatea minților umane nu ating vreodată Everestul. Majoritatea rămân veșnic la bază, la rudiment, la cazma și rudiță. Blueprint-ul genetic al indivizilor conține în sine degenerare și fragilitate. Oamenii nu se nasc egali. Design-ul, din punctul ăsta de vedere, nu e deloc inteligent. E pur hazard, dansul cromozomilor și forțe fizico-chimice care atrag histonă de histonă, bază azotată de bază azotată, grupare metil de grupare metil. Felul în care un embrion se dezvoltă în uterul mamei e, mai departe, impactat de atât de mulți factori hazardici încât nașterea, dincolo de-a fi, macroscopic, ”creația” unei vieți noi nu e altceva decât produsul strict evoluționar al unei competiții pe resurse și adaptare prin selecție naturală. Înainte de-a fi un conectom, omul e genom și sinaptom, inclusiv un – studii recente au demonstrat – un ”traumatom”, marca genetică și epigenetică a memoriei traumatice a generațiilor anterioare. Trăind, vorba lui Leibniz, în cea mai bună dintre lumi, de fapt unica în care ne-am născut, fiecare dintre noi e acela, din inumerat alții, care s-a născut acolo unde-ar fi putut muri. Nimeni nu va ști câți Beethoven au murit, avortați antural, pentru că în ziua aia a avut loc, haphazardic, o explozie solară sau o treaptă a fost alunecoasă și mama s-a împiedicat pe scări. Nimeni nu va ști în cel fel lipsa acidului folic în sarcină sau infecția cu virus rujeolos contribuie la saltul, sau decăderea, unui produs de concepție. Minunea incipientă a vieții e remarcabil de evidentă la gemeni monovitelini, spre exemplu, unde aceștia împărtășesc, la origine, genom, sinaptom și traumatom dar vor dezvolta conectoame diferite. Și nu pentru că vor avea experiențe inițiale diferite ci pentru că unul e Joe și celălalt Jerry. Și chiar dacă ar fi amândoi Joe sau Jerry, așa cum au demonstrat-o pe rând Chalmers, Dennett și alții, pentru că nu sunt zombies filosofici ar fi conștienți că nu sunt una și aceeași persoană pentru că, pentru fiecare, Eu-l, Sine-le, e conținut înăuntru și nu înafară și oricât de similă ar fi omonimia dintre experiențele lor vine un moment când lumina soarelui pică diferit pe Joe 1, versus Joe2, și Joe2 își dă seama că nu se uită la el într-o oglindă invizibilă. Creierul are celule speciale pentru recunoașterea imaginii de sine dezvoltate cu dificultate de-a lungul evurilor și care nu sunt specifice omului, deși – în mod hazardic – la om au cuplat cel mai bine cu hardware-ul. Există informații că și delfinii posedă o recunoaștere de sine (în mod complet avantgardist Remus Cernea, în memorie recentă, a propus să fie recunoscuți de umanitate ca ”cetățeni”, o sugestie pentru unii hazlie dar deloc lipsită de fundament). Teorie a minții au și stăncuțele, și elefanții, funcție de școala de biologie comparativă din care faci parte și câinii șamd. Omul nu e conectom. Omul e saltul calitativ născut din conectom și produsul informațional al fiecărui conectom e unic și irepetabil nu pentru că e Beethoven sau Ghazali, băiat somalez născut în Mogadisciu, ci pentru că deîndată ce e separat de Eu-l alter-ului, al Părintelui, devine autonom și se auto-construiește. Abilitatea conștiinței de-a se auto-construi presupune că viruși informaționali agață de ”cer” conștiința omului și-o ridică prin tras de proprii carâmbi ai cizmelor mintale. Eul e o desăvârșire a propunerii Eu-lui de-a se auto-desăvârși, Joe1 poate ajunge conștient de Joe și umanitatea lui în timp ce Joe2, același conectom, același genom, rămâne în marasmul primitivismului. Există o parte din Eu care e înregistrat din toate contactele sinaptice culturale. Există, ca și în creier, o sinapsă tripartită comunitară care spune că un nou Adam conectomic, acel al trilioanelea miliardulea care se întâmplă că va avea aceeași amprentă genetică și sinaptică a primului ipotetic, nu va putea fi altceva decât un altfel de Adam pentru că va avea alt traumatom. Astfel că, în modul cel mai rezonabil cu putiință, poți propune că doar al doilea om a fost om, în timp ce primul a avut doar o conștiință limitată de lumea în care funcționează cu conectomul lui ”de nouă generație”.

Pentru că, în cele din urmă, mintea unui om e inconturnabil dependentă de mintea altui om pentru a se auto-susține. Iar în absență va disocia, fiecare Robinson va avea nevoie de un Vineri, fiecare Smeagol va avea un Gollum. Eu nu există fără Tu, Ei, Ele. Și veritabilul prag de cunoaștere a umanității nu va fi vreodată despre cum sunt legate firele într-un creier ci cum creiere diferite, în calote craniene diferite, la o distanță uneori de veacuri, evuri, milenii se pot stimula unele pe altele. Piramide, obeliscuri, cărți, manuscrise, religii (da, religii), literatura universală, suma tuturor lucrurilor păstrate de umanitate de când umanitatea a centralizat o informație despre Sine, toate plăsmuiesc azi conectoame care, fără acea sumă a Eu-rilor care-au câștigat permanență, n-ar fi ceea ce sunt și nu vor fi devenit ce devin. Fractalic, suntem toți elemente informaționale ale unui Mega-conectom.

Pretenția că acest Mega-conectom e Dumnezeu e falsă. Pentru că în cele din urmă Dumnezeu e un produs cartezian. Dumnezeu prin reprezentarea lui propune că există un mecanic de locomotivă în interiorul locomotivei. Or nici unul dintre neuronii mei nu are amprenta unic irepetabilă, ștampila ”neuron marca GD”. Nici unul dintre neuronii mei nu e copilul meu. Nici unul dintre neuronii mei nu renaște și nu învie alți neuroni morți, să le zicem neuroni Lazăr. In urbi et orbi presupune că Mega-conectomul ar fi trebuit să se protejeze, cumva, de gâtuitura Toba, de arderea Romei, de Inchiziție, de distrugerea bibliotecii din Alexandria, din prigoana nazistă a tot ce-a însemnat cultură interbelică. Stupid și gângav umanitatea în totalitatea ei a funcționat, și va funcționa darwinian pentru că, deși facem parte din același mega-agregat cultural, mintea fiecăruia dintre noi e blestemată să fie, momentan, doar un Eu care se leagă prin fire nevăzute la un Tu, un El, o Ea și escaladează dealul improbabil al conștiinței de sine în măsura gradelor de libertate. Unde grade de libertate sunt numite ”liber arbitru” doar pentru considerente sociale. Unicul loc al libertății e mintea omului unde, de fapt, cogniție superioară înseamnă cenzură și selecție structurată a gândurilor. Unde libertate ar însemna psihoză și dezintegrare.

Propunerea că psihoza e o tulburare a conectomului e corectă, trebuie spus finalmente dar oricât de corect ar fi un astfel de adevăr el nu poate fi decât în conjuncție cu contextul în care va fi funcționat conectomul respectiv. Izolat de ceilalți, orice conectom sucombă în psihoză și dezintegrare. Ce crează un om sunt toți oamenii dimprejur care-l sculptează, braț pe braț, îmbrățișare pe îmbrățișare. Schizofrenia unuia nu e rana pe conectom a celuilalt.

Astfel că tot ce avem suntem unii pe alții. Hera din Eu e laptele cosmic primit de la părinții mei, de la oameni cu care m-am întâlnit și ieri, cu care mă întâlnesc și azi și mă voi întâlni și mâine. Alții trăiesc prin mine, voi trăi prin alții mult după ce nu mai sunt. Asta e viața mea de după moarte și nu-mi trebuie un Ordin care să-mi spună asta. În mine e tot. În mine e nimicul.

G

 

Șopârlele părinților

E cunoscut că mi-e drag, a se citi simpatic, părintele Tănăsescu. Preot, jurnalist, blogger. E cam la fel ca mine, o struțocămilă. Deci empatizez. Își apără echipa favorită cu aceeași fervoare cu care un rapidist cântă Forța forever, doar că Forța părintelui Tănăsescu e mai veche decât echipa din Giulești (și aparent mai relevantă pentru istoria omenirii). Și, spre deosebire de clubul de fotbal Rapid unde o vreme am făcut judo (pe când încă mai speram că voi fi sportiv și – speranțe spulberate – musculos ca Jean Claude van Damme), Biserica Ortodoxă Română din care face parte părintele Tănăsescu revine, anno domini 2014, puternic în Educație. Săracul Rapid se tot luptă să iasă din B. Trebuie că a fost greu. Nu glumesc. Trebuie că a fost greu, vreme de jumătate de secol, să fi fost prigoniți în halul în care au fost. Să ți se demoleze biserici. Să fii umilit și scuipat de oameni care clădeau ”omul nou” pe ”baze științifice”. Trebuie că a fost greu să-ți vezi cristoșii doar în înjurături și blasfemie și tot ce ți-e drag, și sfânt, să fie de râsul unor politruci suferinzi de paradontoză morală (cu tot cu halena potrivită). Și trebuie că ziua când creștinismul a revenit în vederea foveală a maselor a fost de mare praznic și slavă pentru cum Savaotul, nici prea devreme nici prea târzium, le-a arătat comuniștilor ateiști (sic!) cum nimic clădit de om nu durează, dar Biserica triumfă, din nou și din nou, și renaște din propria-i cenușă și moloz. Ecumenismul de capă și spadă al mult-prea-fericitului Teoctist a adus un Papă polonez pe pământ românesc, a dus cuvântul în recensământ fix acolo unde fusese alfabetizarea (pe la 90%), ironic în timp ce alfabetizarea aia ”laică” a scăzut vertiginos. Ce folos să știi să scrii și să citești dacă nu pricepi Cuvântul. Hai mai bine invers. Și-a văzut Dumnezeu că este bine. Evident nu i se pot imputa Bisericii eforturile gângave ale Ministerului Educației (acest Minister al Adevărului orwellian) de-a reforma, din nou și din nou, programa școlară până la storsul tescovinei. Nu. Bisericii i se pot imputa doar șopârlele. O dojeneală blândă aici, o amenințare vagă acolo, o promisiune mieroasă azi, o afurisenie acidă mâine. O organizare feudală, ermetică, la fel de coruptă în pământenismul ei precum orice Consiliu Județean sau Prefectură, o instituție în care modestia e o practică doar în duh, căci cu fapta e mai greu. Iisus înmulțea pește, pâine și vin, epigonii înmulțesc așezăminte, oseminte, veștminte, și toate – fir-ar să fie – cuprind cuvântul ”minte” în ele și-ai zice că e substantiv dacă n-ar fi verb. Minciuni. Minciuni spuse cu zâmbetul pe buze și cu încrederea șarlatanului care știe el ce zice. De unde știe el ce zice? Simplu. A citit el într-o carte. Și cartea respectivă, spre deosebire de orice altă carte, e mai șmecheră. Mai cu moț. Mai cu pedigriu.

Încă n-ar fi o problemă, până la urmă fiecare cu cartea lui. Unii îl citesc pe Kafka până perspirează Metamorfoza, alții perspirează metamorfoza până citesc Biblia. Și ironia e că nu sunt departe una de cealaltă, Procesul și Geneza. Separația simplă între unii, și ceilalți, e că un kafkian nu va răspândi ad nauseam cuvântul și nici nu-ți va cere, brobonel cu brobonel, să crezi în cartea lui. Kafkianul va înțelege alegoria, va pricepe că autorul din spatele romanelor proprii va fi fost un pic nevrozat și claustru dacă le scris pe toate din apartamente în aceeași piațetă din Praga, și-l va vedea pe Kafka drept ceea ce e: un romancier genial, un demiurg în sens literar și da, Creator al propriei cărți. Nu al tuturor cărților, nu al Cuvântului în sine. Care îi precede și îi și postcede.

E greu să îi spui asta părintelui Tănăsescu fără să zâmbească gingaș în barbă. E de rău. E cu ideologia evoluționistă. E cu subterfugii și cu degete arătate spre noi/ ei/ ele care nu pricepem, care nu vedem, care să nu uităm că tot omul va răspunde la Judecata de Apoi pentru faptele sale. Stop cadru. Blândă dojană.

Măgăria pe care cineva o poate face, intelectual, e să opună teoriei evoluției prin selecție naturală creaționismul. Sau design-ul inteligent. Prima e o formulare sobră, o ipoteză verificată din nou și din nou, probabil singurul ”mare adevăr” al ultimelor două secole care, astăzi, e indisputabil. Tot ce înseamnă viață e înrudit și are un strămoș comun. Viața înseamnă acid deoxiribonucleic (ADN), acid ribonucleic (ARN) și proteină. Care e făcută din aminoacizi. Pământul are câteva miliarde de ani vechime și e o planetă în Sistemul Solar centrat pe o stea relativ tânără, pe o muche de cuțit (nici prea departe nici prea aproape) încăt să poată susține viață fabricată pe un schelet de carbon. Pământul nu e unic. Se estimează că mai sunt câteva miliarde de planete similare. Există mărturii care probează faptul că de la stromatolit încoace viața a trecut prin diverse cicluri de dezvoltare și evoluție prin selecție naturală, de la cele mai primitive organisme mono-celulare la dinozaurieni, și-apoi mamifere, primate, om și așa mai departe. Majoritatea acestor forme de viață sunt imperfecte și sunt veșnic sculptate de interacțiunea cu macro-organismul viu care e Pământul, un tot indivizibil. Agnosticul va ridica problema că nu putem ști dacă în spatele ideii de viață se află, sau nu, un Creator, un Deget celest care-a pornit totul. Primul Mișcător, acel ”cel mai mare” mai mare decât nu se poate deci trebuie că e Dumnezeu. Impenetrabilul. Ateul va spune că nu e nevoie, folosind logica elementară, de acest argument suplimentar. Hazardul e suficient încât, fără o entitate coerentă (fie ea și impenetrabil de inteligentă), în câteva miliarde de ani să ajungi la un astfel de rezultat. Inclusiv la marea revoluție culturală (sic!) reprezentată de adventul conștiinței de sine. Ecce homo. Al cărei mare defect (halal design!) a fost și rămâne că e supusă compulsiei de-a interpreta în cheie supra-naturală acele fenomene naturale căreia nu-i poate oferi răspuns.

Biserica nu va fi răspuns niciodată realității că există mii de religii pe glob, una mai adevărată decât cealaltă. Biserica nu va fi răspuns faptului că, la fel ca orice alt sistem ideatic, a suferit la rândul ei, de-a lungul mileniilor, transformări și evoluții care, astăzi, ar face-o de ne-recunoscut pentru Primii Părinți. Decizii luate politic, hotărâri de dragul congregației, martiriu și propovăduință, ocazii istorice (vezi Constantin și Elena, Iustinian, Cruciade, molime naturale pe care Biserica le-a exploatat copios căci nu știam atunci de Yersinia pestis), toate au construit o ideologie prin care dovada de Dumnezeu nu e dată de altceva decât monopolul Prelatului asupra vieții, dar mai degrabă morții individului. Prin asta ideologia creștină și-a însușit, cu limbă de miere și cătușe de fier, posesia asupra sufletului veșnic al individului din interiorul căreia nu e scăpare. Căci, dacă ar fi să-i crezi, scăparea e doar în Jos, în iad. Care e un loc frumos, fierbinte, plin de cazne, flamă și smoală. Suficient cu liberul arbitru, deci.

Să propui că ”evoluționismul” e o ideologie nu face decât să acomodeze, în mintea slabului de intelect, că pe mâinile noastre, ale tuturor celor care nu recunoaștem or validăm propunerea că Viața e creată, stă sângele martirilor. Degetul e arătat spre noi, nu invers. Eu n-am o problemă, ca ateu, dacă mă înșel. Sunt sigur că acel Dumnezeu inexistent va înțelege și va ierta (nu asta spune, până la urmă, Biserica însăși?). Reciproca nu e valabilă. E de neiertat, aparent, pentru membrii Clerului că există disidență și critică a Vorbei și-a spiritului în care ea vine. E de neiertat că cineva își va pune problema dacă e posibilă concepția imaculată sau nașterea (naturală) cu păstrarea intactă a himenului. E de neiertat că cineva își pune problema dacă Potopului i-or fi supraviețuit pinguinii și focile și toate târâtoarele faunei oceanice care n-au vizitat vreodată arca. E de neiertat dacă cineva ridică problema sănătății psihice a cuiva care se luptă toată noaptea cu Îngerul Domnului doar pentru a fi învins, mișelește, spre dimineață (deci Îngerul Domnului trișează, aparent) sau a celui care își pune copilul pe-un rug pentru că Dumnezeu îl încearcă. Și-atunci, acum niște mii de ani când un Kafka al vremurilor și-a scris Metamorfozele, existau psihoză, depresie, schizofrenie, delir, epilepsie. În absența antibioticelor poți propune că existau parazitoze cerebrale ale căror manifestări pot fi, uneori, spectaculoase în complexitatea lor. Existau și-atunci substanțe psihotrope (ayahuasca fiind larg răspândită prin deșertul Sinaiului pe unde-a văzut Moise tufișul în flăcări). Rafinamentul de-a șlefui o minciună până când devine un adevăr filosofic nu vorbește deloc despre finalitatea faptului că, indubitabil, dacă cineva face asta e pentru că vrea neapărat să demonstreze ceea ce era de demonstrat.

Înseamnă că cineva nu acceptă posibiltiatea că s-a înșelat. Pentru el nu e o explorare autentică, e o respingere pe fond a unui capăt al ipotezei care, d’emblee, devine ”ispită”. Spune-i asta cercetătorului care face o minimă incursiune statistică și va râde cu poftă. Nouă, părinte Tănăsescu, ne place să ne înșelăm. Trăim din surpriza pe care ți-o oferă ajungerea la un rezultat contrar așteptărilor, ”revelațiilor” tale. Cunosc oameni care se ocupă de fizică teoretică și care, când experimentalul le demonstrează ipotezele, sunt aproape triști că n-a fost altfel. Niels Bohr, spre exemplu, după ce-a luat premiul Nobel pentru modelul atomic pe care l-a propus a spus nu, este fals, și și-a dedicat tot restul vieții demontării propriilor lui teze. Or asta nu dintr-o ”ideologie” evoluționistă cât dintr-o organizare a minții care permite escaladarea adevărului aristotelic, anume că A e A și A nu e B, tertium non datur. Umanitatea n-a ieșit din întunericul supunerii Divinului pentru că a adoptat Adevărul așa cum fusese revelat, ci pentru că a luat focul lui Prometeu și l-a dus mai departe. Biserica însăși a supraviețuit, și trăiește bine-mersi pe spinarea enoriașilor, pentru că în sate și orașe există electricitate și cineva, acolo, a asanat bălțile și-a stârpit dăunătorii. Nu pentru că am ținut post și n-am mâncat carne din copită despicată, ci pentru că am aflat de Trichinella și-alte gângănii, creaturi ale Domnului și ele aparent. Există viață și în flăcările iadului din vulcanii de pe fundul oceanului, extremofilele trăiesc bine și la 400 de grade celsius, există viață și când o scoți în cosmos, în frig și lipsă de oxigen. Există viață și în peștera de la Movile unde 24 de mii de specii și-au format propriul ecosistem, departe de Sfântul Duh, pe bază de sulf nu pe bază de oxigen. Viața se reinventează nu pentru că cineva supraveghează procesul tehnologic. Dinozaurii au pierit nu pentru că Dumnezeu, ci pentru că asteroidul. Speciile trec prin exctincție pentru că mediul, nu pentru că păcatul. Și așa cum speciile mor, așa mor și limbile, civilizațiile, culturile, religiile lumii. Așa cum mor ferigile mor și Dumnezeii și adevărurile spuse vreodată despre ei, propunerile despre cum Lumea s-a născut din ou sau dintr-o lacrimă de bou. E doar un moment în timp când, cultural, creștinismul sau iudeo-creștinismul și vărul mai peltic, islamul, vor fi acoperit lumea. Miliarde de minți în întuneric nu fac cât una luminată. Cine le ține în întuneric? Cine propune că bunele și relele se trag dintr-un tată celest? Cine propune că religia noastră e mai bună decât religia lor? Și cine cu o mână dă iertare și cu cealaltă împarte blesteme? Ce design frumos, părinte, ce creștino-fascism până la urmă, să pictezi în culori pastel copilul creștin cu unghiile tăiate în timp ce-i arzi în flăcări pe copiii din părinți pestriți, homosexuali, țigani (pe care Biserica i-a ținut, dezinvolt, 500 de ani în sclavie fără să-și fi cerut nici până azi scuze), dar și din alte religii, fie ei evrei, protestanți, wiccani sau pur și simplu atei. Copii atei din părinți atei. Nu e o nenorocire. Să nu confundăm ateismul cu ignoranța și nesimțirea. Statisticile arată un pic altfel, părinte. Și chiar dacă pumnul în gură e înfipt cu blândețe și cu pretenția că ”aveți puțintică răbdare, va sfârși prin a vă face plăcere” tot abuz rămâne.

Și Biserica abuzează. Să nu confundăm, așa cum în trecut ați propus, BOR cu liber-schimbiștii și liberalii zglobii ai dogmei. Și seraficul dicton cum că orice pădure are uscăturile ei nu face decât să vă transforme în complice la abuz. Uscăturile, de obicei, se taxează, se taie și se dispensează sub o formă sau alta. Uscăturile sunt gunoaie. Și gunoaiele, indiferent în ce ambalaj sunt prezentate, tot put. Și mi-a cam ajuns mirosul, părinte. Mi-a cam ajuns să citesc de protocoale între onorabilul Pricopie și BOR în aceeași țară în care copiii sunt bătuți de îngrijitoare în grădinițe. Mi-a cam ajuns să văd unde e afilierea acestui Ministru al Educației. Din nou, nu e responsabilitatea BOR ci a ME-ului. Nu e ca și cum BOR nu și-ar freca, bucuroasă, mânuțele, că-și consolidează prezența în programa școlară și e liberă, de-acum înainte, să vorbească mielușeilor despre viață, moarte, păcat, masturbare, adulter, elitismul Raiului și omniprezența Iadului unor minți deja dornice de-astfel de filosofie ca și cum asta îi va scoate din marasm educațional. O să avem propriile noastre Madrassas, soldățeii lui Hristos repede pregătiți să aducă înapoi femeia în propriul ei loc, în plasa dracului și sub călcâiul bărbatului, la fel de săraci ca și ieri, la fel de săraci ca și mâine dar înregimentați în Oastea Domnului.

Nu, părinte, asta nu e ideologie evoluționistă. Asta e perversitate și diavolism (dacă e să folosim cuvinte din același catalog lexical). Adevărul e că vă doare în – pardon, Doamne iartă-mă – cur de viața veșnică a enoriașului câtă vreme s-a vândut cota de lumânări lunară. Vă doare în – pardon, Doamne iartă-mă – cur de spiritul comunitar atâta timp cât v-ați recuperat pădurile, v-ați consolidat averile și v-ați cumetrit cumetriile. După ce s-ar rupe uscăturile, părinte, tare mi-e teamă că din BOR n-ar rămâne decât varga falică a subțirimii nu doar de fond, dar și de formă. Și pretenția că BOR ar trebui să aibă informații despre religia copiilor din școală e o infamie. Nu vreți să știți și dacă ținem post? Sau dacă ascultăm muzică despre Satana? Dacă mai luăm numele lui Dumnezeu în deșert? Nu cumva începe să semene Patriarhul cu Ayatollah-ul?

G

Bai ortodoxule!

Cu permisiunea sper amicala a lui Arhi, carele pe vremuri cand era mai mic tu fa-ma mare poposea si pe la noi, si pe carele il citesc cu amuzament mai des decat s-ar cuveni, sau de cat ar fi intentionat el, vreau sa isc un punct de vedere privind notiunea de “bai ortodoxule” sau – de la caz la caz – ” bah ortodoxule” or chiar “ba ortodoxule”. Nu e un secret, sper, ca am scris de-a lungul ultimilor 5 ani despre Dumnezeu, religie, Biblie, ce gandesc despre fiecare dintre ele si in ce fel ma raportez la originea omului. Sunt un darwinian, si aici se afla suma tuturor opiniiilor mele. Catre asta converge. Cred in caracterul original, si universal al teoriei lui Darwin si cand spun “cred” in universalitatea admit ca a) exista lucruri unde se aplica si pe care omul nu le stie si ca b) are un caracter limitat, ca orice alta teorie, de propriul ei criteriu Popperian, adica exista ceva care o invalideaza in cele din urma.

Teoria lui Darwin – pentru necunoscatori sau relativ – cunoscatori – explica evolutia speciilor indeosebi animale si mai putin cele vegetale  desi nevoia de adaptare pentru a supravietui e postulata si pentru unele, si pentru altele. Aceasta presiune a mediului, si pana la urma dorinta oarba de perpetuare a genelor cu orice pret, si daca se poate in pofida altor membri ai speciei, deci caracterul concurential, se afla in viziunea lui Darwin la originea evolutiei. Prin evolutie stabilim ca organismele mai simple sunt pari passu si inferioare din punct de vedere genetic. Organizarea lor, de multe ori mai complexa imaginativ, gandim ca pe o scala oarecare e mai jos decat, sa zicem, omul. Deci daca intr-o incapere se afla un pui, o pisica, un porc, o maimuta si un om ordinea crescatoare e exact, asta, si nu alta.

Ce Darwin nu a reusit sa clarifice este “cum” a aparut prima forma de viata si daca exista forme de viata vii, si totusi ne-vii. Evident el nu stia de cod genetic, de acizi nucleici, de ADN, ARN, de codoni, de nucleotide. El nu stia ca exista forme de transmitere informatiei si altfel decat prin nucleoni, vezi prionii de exemplu. El stia insa ca dupa “geneza” exista si “epi”geneza, un lucru despre care incerc sa scriu in curand.

In pofida afirmatiei lui clare, raspicate, cristaline chiar ca evolutia speciilor se produce prin selectie naturala, mesajul lui Charles Darwina fost denaturat, si vulgarizat in odiosul “omul se trage din maimuta”. Evident nu ne tragem din maimuta. Omul si maimutele antropoide au in schimb un stramos comun la care s-a produs mirabila intamplare – speciatia. Speciatie a fost si pentru noi, si pentru cimpanzeu. Ei au luat-o stanga, noi dreapta.

Este dificil pentru un non-darwinian sa explice limbajul la om, caci nu doar omul vorbeste. Si-atunci majoritatea se refugiaza in meta-limbaj. Omul are o lume abstracta in care poate re-crea Universul, si inclusiv un Dumnezeu. Si pentru Darwinian – pe de alta parte – este dificil sa asimileze posibilitatea ca Dumnezeu exista. Dar nu este supra-natural.

In anii de cand l-am descoperit pe Dennett si-a sa “Darwin’s Dangerous Idea” felul meu de-a gandi s-a schimbat in mod fundamental. Evident e o carte imperfecta, dar vizionara in acelasi timp. Ce il face pe Dennett atat de accesibil e ca in nici un moment, fie el si crucial pentru argumentul facut, nu devine strident impotriva argumentului pentru religie; ramane, pana la urma, o optiune strict personala. Dennett militeaza pentru sacru pentru ca, la fel ca o intreaga generatie de filosofi, Dennett a fost impresionat de Mircea Eliade, un patriarh al istoriei comparate a religiilor. Dennett, practic, spune ca evul genei s-a stins, evul memei incepe, carevasazica din momentul aparitiei meta-limbajului este quasi imposibil sa anticipezi urmatoarea criza de speciatie, mai ales ca tehnologia, un simbiont teribil informational, are o rata de multiplicare fabulos de rapida.

Ar fi o discutie un pic pe langa drum pe langa sant daca nu m-as intoarce la citatul din Arhi. Dansul da replica unui comentator zelos privind legatura actuala intre viteza neutrinului si existenta lui Dumnezeu. In traducere libera e un fel de “lasa-ne! lasa-ne!”. E un antiteism de tip militantist pe care il are si Hitchens cand spune “religia otraveste totul in calea ei” sau “cum poti sa ai liber arbitru sa crezi daca alternativa presupune o eternitate in iad?”.

Stephen Hawking, unul dintre aceia care aduna milioane de prozeliti la poarta, un fel de “guru” al apocalipsei stiintei, anunta ceva vreme in urma ca “Dumnezeu nu e necesar pentru Univers”. Stau de ceva vreme si ma gandesc in schimb daca, simbolic, Dumnezeu e necesar pentru constiinta si nu ca prezenta faptica. Hitch insusi spune la un moment dat ca de-ar prinde ziua in care sa mai ramana un singur om de credinta, sau o ultima biserica, stie ca n-ar milita pentru distrugerea ei. De ce? Pentru ca homo religiosus e o specie, una care merita tot atata atentie in diversitatea ei, ca si  – sa zicem – homo applensis sau homo linuxianus. Indiferent ce pozitie ai fata de Dumnezeu nu poti da la o parte faptul ca, pusi cap la cap, cateva miliarde de oameni traiesc, muncesc, prospera cu o aplecare catre religie ca fenomen natural. La ceva o fi bun Dumnezeu, in oricare dintre 4000 si mai mult de forme, si nu conteaza daca exista. In ziua cand am avut aceasta concluzie, in sinea mea, am ramas un pic inmarmurit de ramificatii, si sper sa le clarific aici.

Doug Hofstadter, de care amintesc in ultima vreme de cand i-am citit I am a Strange Loop, poziteaza ca Sinele e iluzoriu, ca lumea nu exista fara Eu si fara obiecte mintale continute intr-ansul. Omul e singura specie care contine Nume, si nominal, si numinos; suntem singurii preocupati de “adevar” in masura in care – ciudat cat ar parea – nu suntem singurii care putem minti. In numele adevarului, insa, am dus lupte si am murit miriade de oameni. Atunci cand cineva, oricine, fie el Tertullian sau Augustin sau Loyola sau Shaw sau Russell sau Dawkins sau Dennett sau Hitchens sau Harris sau Wolpe  cauta Adevarul, cu A mare, despre Dumnezeu, il cauta intr-un spatiu referential comun in care functioneaza niste reguli. Evident, in interiorul acelor reguli tertium non datur, adica Dumnezeu ori e, ori nu e. Prin asta discutia este interminabila caci, godelian, Dumnezeu ar putea aparea intr-o zi in gradina urland “Eu nu exist” si-atunci sa vezi surpriza.

De ce apare religia, ca un cult cargo, unde se creaza premise sa apara? Pai pentru ca, si asta e meritul lui Dennett, religia e o macara evolutionara. Fara ea e posibil ca omul ar fi ramas intr-un spatiu al reprezentarilor sarac, desertic, gutural. Daca mergi la Lascaux, daca mergi la Altamira, daca vezi mainile omului magdalenian pictate in ocru pe pereti, daca faci pasul la intalnire in mintea acelui CroMagnon care isi contempla degetele, incepi sa intelegi ca Dumnezeu e un Eu, care se intampla doar in prezenta unui Eu. Sau nu.

In Raspuns la Iov Carl Gustav Jung face, probabil, cel mai profund si elocvent demers pentru aceasta simetrie. Angoasa practicantului de religie in fata non-practicantului trebuie ca, pana la urma, se rezuma la “mai esti Tu un Eu” daca dispare Creatorul? Mai putem fabrica “Eu” din copiii nostri fara artificiul simbolic al Primului Miscator? Evident, da. Pe de alta parte o lume din care I-ness-ul a disparut, si acesta e paradoxul lansat de Dave Chambers, e o lume deposedata de umanitate si-atunci trebuie ca cineva face o greseala monumentala.

Ma frisoneaza formula “bai ortodoxule” pentru ca trimite la “bai intelectualule” pe care l-am auzit in piata Victoriei in anii ’90. Sunt(em) clase de oameni care de multe ori isi construiesc o identitate pe persecutarea alteia. Nu stim ce suntem, dar noi nu suntem normalis.a.m.d.

Sam Harris propune ca daca in genere Cartile Sfinte n-ar mai fi ce sunt, adica Vorbe cu caracter supranatural, dezbaterea dintre tabere n-ar fi obligatorie. Ma gandesc de ce sunt importante Cartile. Pentru ce scrie in ele? Nu. Pentru ca au proprietatea de a teraforma un Adevar care ramane, persista in timp, devine nemuritor? Nu. Cartile sunt Sfinte pentru ca reprezinta ferestre in constiinta prin care constiinta se replica in constiintele altora. Prin asta Eu-ul nu e singular, prin asta Platon traieste, Socrate Traieste, Hamurabbi traieste. Fara “Dumnezeu”, in sensul sugerat de mine in acest text, nu exista neutrin. Or pentru asta cel putin nu doar ortodoxia, ci si catolicismul, protestantismul, hinduismul s.a.m.d. merita consideratie, merita respect si un pic de acceptare asa cum accepti un bunic simpatic, dar un pic rupt de realitatea unui smartphone, la aceeasi masa cu tine.

G.

 

Supa zilei

Ma aflu, zilele acestea, sub influenta puternica a lui Doug Hofstadter si-a sa “I am a strange loop” de care vorbeam in urma cu cateva luni. The Hof propune, extrem de convingator, un model explicativ de aparitie a constiintei superioare, una capabila sa devina auto-critica, adica reflexiva, constienta de sine (in engleza “sentient”) dar si salienta in timp. Lucrurile n-ar fi foarte tulburatoare daca Doug n-ar ridica urmatoarea problema care, recunosc, a reusit sa-mi infiga un ic in propriu-mi sistem de gandire. In poate cel mai greu capitol al cartii domnia sa povesteste de moartea timpurie a sotiei. Sunt incluse mail-uri schimbate cu Dan Dennett in care Hofstadter isi pune problema calitatii unei constiinte de-a fi o entitate informationala care ar putea sa supravietuiasca, sa “ramana” pe formatul hardware al unei alte persoane.

Subiectul a fost explorat in literatura de n ori, de la doppelganger-ul lui Dostoievski la Frankenstein-ul lui Marry Shelley, la Metamorfoza lui Kafka si-asa mai departe. O monstruozitate, s-ar parea, si totusi ce posibilitate uluitoare. E-ul (I’ness-ul, ca sa folosim termenul propus de Hofstadter) e un virion replicativ cu o proprietate, exista in formatul sau originar doar in corpul gazda. Eu e “eu” doar in creierul “meu”. In creierul tau “eu” e “cineva”, un nume; rareori noi cand vorbim de noi zicem numele noastre. Poate doar la telefon sa ne referim la noi la persoana  a 3-a, alo X aici, in rest “eu” e eu si se subantelege ca eu subsumeaza toate subcomponentele de la nucleotide la celule la tesuturi la organe la sisteme la functii integrative nenumite cum ar fi POSA. O clasa intreaga de concepte fuzzy cum ar fi dorinte, aspiratii, idealuri, placeri, preferinte politice, afinitati muzicale, reguli morale sunt totusi “eu” si in acelasi timp non-eu. Nemo sum, eterna contradictie a existentei imposibile care-l innebuneste pe Polifem.

In fata mortalitatii sale individul traieste o criza a identitatii. Unii ar zice ca de-aici vine nevoia de religie, de arborizatie creativa pe-un plan simbolic, godelian, a pamantului de-aici unde individul sa apara, recreat dar cumva idealizat, mai bun, si de data asta vesnic. Dar raiul ca si toate fatetele sale de expresie, toate cele 4300 feluri de descriere a Divinului, exista ca parazit etern al unui creier uman. Nu cred, vreodata, ca prin vreun accident un om ar putea sa ajunga in raiul cainilor, sau viceversa. Exista un rai al plantelor? Merita sa te intrebi. Si cand se intalnesc in raiul lor, vorbesc plantele de felul in care au murit? Pe mine m-a fiert, pe mine m-a taiat bucati, pe mine m-a copt.

Cat din stra-stra-stra-bunicul meu rezida, la nivel de constiinta, in mine? Cat dau mai departe in copilul meu? Cumva Hofstadter intuieste, in IASL, ca astfel de intrebari nu se pot rezolva in multimea numerelor intregi desi probabil ca exista astfel de numere “interesante” care sa codifice raspunsuri la intrebari imposibile. Ereditatea mendeliana, de exemplu, comporta matematica simpla a genelor dominante. Am jumi-juma gene de la parinti, sfert-sfert ori doi de la bunici, si-asa mai departe. Gandul buclucas face ca, daca am suficiente generatii, cantitatea unica, indivizibila, atomica, la limita qualica de constiinta pastrata de la individ tinde la zero si dincolo de ea ajungem din nou la Godel, adica exista un punct de la care eu nu mai contin nimic din stra-stra-stra…..-stra-bunicul meu.

Ma gandesc ca o astfel de teama antica impinge pe masa intreaga noastra munca de furnica de consemnare a istoriei, fie ea si stramba; de mitologizare a diverselor leagane de geneza sociala si culturala; de observare a ritualului de moarte, si inviere, si nu neaparat in trup cat in spirit. Spiritul, sa sustinem, e continut in constiinta care este mai mare sau egala decat dansul. Constiinta are la randu-i o componenta unica, irepetabila, ireplicabila oricat de mare ar fi la un moment dat masa constiintelor, deci oricat de mult timp ar trece consider ca sansele sunt quasi nule, chiar de’s diferite de zero, sa mai apara un Eu care, mai mult, sa scrie despre Supa Zilei.

In cele din urma suntem condamnati la singuratatea propriului nostru vortex. Creiere atat de similare, povesti de viata uneori atat de apropiate, destine atat de ingemanate incat Hofstadter sa propuna ca parti din noi subzista, la o granulatie mai aspra, ce-i drept, in altcineva, si totusi singuri. Mintile mari gandesc la fel, spune proverbul, dar proverbul minte. Si tu, si eu, stim binele si raul, si il diferentiem uneori folosind acelasi algoritm de gandire, dar asta nu inseamna ca avem aceeasi minte. Ne purtam, poate, ca figmenti ai unei mega-constiinte planetare, cine stie, dar totusi nu devreme ce noi insine, bucati, suntem reflexivi la propria-ne fiinta. Nu suntem zombies cum sunt nucleii nostri bazali, sau neuronii nostri, sau mitocondriile noastre sau ribozomii nostri. Nu. Suntem noi. Acest “noi” este incodat semantic si simbolic in felul de-a ne purta printr-un mediu pe care-l influentam, cuantic, si-l umplem de “I-ness”, de Eu uneori cu aceeasi agresivitate cu care cineva ar scrie, cum am vazut acum in Korfu, pe tabla unui sertar: “Sofia a fost aici in 2003. A fost super”.

G

Nu sunt unul

Nu sunt unul dintre “stimati

Enoriasi ne-am adunat aici pentru

Robul lui Dumnezeu”. Dorm alt vis

Nu ma sculati, traiesc delirul unei

Galaxii cu Soarele’n

Centru.

Nu intentionez sa ard in Iad, mi-am cumparat

Oricum crema cu factor de protectie

Am auzit ca deja in Marele Oras se fac gratare pe

Asfalt.

Nu, nu cred ca am fost blestemat

Sau ca de la ateism faci infectie.

Nu ma cutremur cand trec pe langa vreo biserica

Desi ma uit imprejur sa nu ma stupeasca vreun credincios

Convins ca probabil gestul ii va obtine vreo favoare

Mai mare, poate sa intre in Rai pe usa din dos?

Sau poate l-o mentiona popa la predica proxima, despre

Fiul risipitor poate, sau despre bunul samaritean

Sau poate despre Samson si curva Dalila si cum a picat

Templul pe capul filistinilor. E posibil ca tot undeva pe acolo

Sa se inscrie si flegma ce m-a lovit an de an. Nu ma’ntelege

Gresit.

Nu m-am suparat. E normal ca pe cat de mult exista dragoste frateasca

Si comuniune, euharistie, epifanie si aplecaciune pentru Domnul Atotputernic

Exista si fantezia latenta ca darami pilastri in capul vecinului

Pe cat de necredincios pe atat de

Nemernic

Nu sunt unul din voi, dar sunt unul totuna.

G.