Semne

La scurt dupa ce povestea lui SG a permeat in presa romaneasca Ada m-a sunat, intr-o dimineata, sa ma roage sa scriu despre semnele abuzului sexual la copil. M-am abtinut in primele zile, tema era mult prea fierbinte si uneori cuvintele pica pe urechi sensibile. Eforturi anterioare in tarile in care am lucrat arata ca deindata ce practicienii psy emit opinii despre un atare subiect apare contaminare si, nu rareori, camerele de asteptare la profesionisti se aglomereaza cu oameni care din varii motive vor considera ca au fost abuzati in copilarie, multi in mod eronat poate. Crima sexuala, cea traita sau povestita, sta printre locurile de mare angoasa pentru mintea umana.

Trebuie sa desenez de la inceput marginile in care se discuta un asemenea subiect. Exista o variabilitate culturala imensa. In anumite locuri ale lumii parinti si copii dorm in acelasi cort si parintii fac sex cu copilul in patura si nu e considerat abuz. Sunt alte culturi  – vezi cele din arhipelagul polinezian (si aici imi fac un repros ca nu am continuat deocamdata povestea de pe insula Pitcairn) – unde copiii isi incep viata sexuala la 11 – 12 ani si exista promiscuitate care pentru occidental si rasaritean deopotriva ar putea trece drept abuz. In Yemen fetele sunt date in casatorie unor barbati adulti la 12 ani. In cultura Baruya, de exemplu, si in triburile Sambia din Papua Noua Guinee, copiii de sex masculin care intra la pubertate incep periodic fac felatie barbatilor din trib pentru ca, in credinta lor, sperma transfera masculinitate si e necesara bunei dezvoltari spre maturitate. Salbaticie? Fara doar si poate, dar parte din normalitate.

Diversitatea culturala e obligatorie atunci cand stabilesti granitele. Sexul si sexualitatea sunt domenii sacre si sunt consecrate in interiorul unei culturi. Limitele sunt totusi dictate de forte egalmente contrare. Christopher Hitchens de exemplu argumenteaza si  nu o singura data ca exista ceva universal in tragedia multilarii genitale prin care trec femeile in multe parti ale lumii (Ayaan Hirsi Ali descrie cu lux de amanunt procesul prin care a fost circumcisa la varsta de 9 ani). E tot cultura, dar in acelasi timp o forma de abuz.

Dau cele doua exemple pentru a observa de la inceput ca nucleul central al abuzului sexual (dar si de alta natura in general) e durerea. Durerea fizica e reprezentata de, si o consecinta a, mijlocului de violenta prin care cineva e obligat sa faca lucruri, sau sa participe la un act la care nu doreste. Durerea psihica, in revansa, e o tangenta la cativa factori. Primul tine de frica de moarte si neputiinta de a gestiona o situatie in care controlul este in mod brutal detinut de altcineva. Un al doilea e reprezentat de rusinea individului, una de-a fi expus unei situatii inacceptabile social. Finalmente, umilinta contribuie profund la durerea psihica; de departe, probabil, umilinta capata nota cea mai salienta de-a lungul vietii si erodeaza, treptat, psihicul individului.

Abuz sexual e orice gest neconsimtit cu tenta sexuala pe care un adult, sau copil mai mare, il impune asupra unui minor. Nu neaparat arbitrar legea discuta gestul in raport cu varsta victimei (sub 7 ani, 7 – 12 ani, 12 – 16 ani, 16 ani+) pentru ca impactul difera. Nu rareori agresorul este la randu-i minor, si sunt situatii descrise in care un copil de 7 – 8 ani a abuzat sexual de alt copil. Cumva contraintuitiv am sa plec tocmai de la o atare ipostaza pentru a creiona, treptat, un tablou al copilului molestat sexual.

Practica sexuala este ancorata genetic dar deprinsa social. Ambele genuri sunt functionale de la nastere, i.e. baietii au erectie si fetele au modificari de ph, umiditate si tonus vaginal. Pe de alta parte axa gonadala, i.e. hormonii sexuali, sunt intr-o faza latenta care se deblocheaza catre adolescenta si permite maturizarea sexuala secundara. Oamenii devin fertili. Social, insa, functia urmeaza biologiei astfel ca mai intai are loc maturare si abia apoi exprimare comportamentala. Orice gest sexual, cu exceptia explorarii firesti a propriului corp, exprimat asupra unei alte persoane poate ridica suspiciunea unui abuz.

Am sa ii spun procesului “genitalizare“. Nu facem psihanaliza aici si nu discutam modelul freudian de evolutie psihosexuala a copilului. Cert este ca daca un copil ii face sex oral unui alt copil exista o sansa teribila ca acelui copil i s-a aplicat un atare tratament fie de catre alt minor sau adult. Am avut o astfel de situatie pe vremuri, o fetita de 11 ani pe care parintele adoptiv a prins-o in timp ce ii facea cunnilingus surorii ei mai mici. Ulterior am aflat ca in perioada de plasament fetita fusese obligata sa se prostitueze. Genitalizarea este probabil cel mai frecvent, si ubicuu in manifestare, comportament indicativ de abuz. A nu se include aici baietii de la clasa I care ridica fustele fetelor sau care le trag de bluze sa vada ce e in ele.

Un alt semn este regresia. Nu doar abuzul sexual dar si acesta, in particular, reprezinta un obstacol oribil in calea dezvoltarii firesti a psihicului individului. Copiii au borne de dezvoltare pe care le trec, uneori regreseaza (Brazelton le numeste poetic, dar un pic inexact, “touchpoints” sau puncte de cotitura) in efortul de-a le trece din nou. De exemplu poti avea copii care devin continenti urinar sau complet si care la distanta dupa ce n-au mai facut pe ei ar putea sa faca din nou. Astfel de alunecari sunt normale pentru varsta dar alteori, daca se sistematizeaza, ridica semne de intrebare. Copilul care dormea singur si insista sa doarma cu cineva de asemenea daca instanta se prelungeste poate ridica un semn de intrebare. Regresia e uneori teribil de privit, copiii dorm in pozitie fetala, de aparare, isi sug degetul sau cauta acel “safe place”, un loc de siguranta unde sa fie protejati. Regresia se manifesta si la nivelul abilitatilor de socializare, copilul abuzat nu se joaca in cooperare sau daca se joaca va fi agresiv, egocentric si disruptiv. Lumea dinauntru care e dezintegrata de abuz cauta sa fie proiectata inafara, ca atunci cand, otravit fiind, versi spontan in tenta de-a elimina otrava.

Copiii sunt fiinte remarcabile prin abilitatea lor de-a invata dar in acelasi timp dificultatea – inca la acest moment in viata – de a abstractiza si internaliza lucruri. Or daca la nivel cultural sexul la varsta lor este inadecvat culturii pe palierul de dezvoltare obisnuit copilul va proiecta. Prin proiectie inteleg exact gestul de a reprezenta, primitiv, trauma traita prin a) fantezie, b) joc si c) gest grafic . Gestul grafic al copilului se organizeaza de la mazgalelile colorate pe care le face fiul meu la 2 ani si jumatate pana la desene elaborate. Fantezia exprimata in gest grafic e un proxy inexact de trauma sexuala, e de altfel eroarea pe care o fac multi psihologi care citesc mai mult decat e cazul in desenele copiilor cu care lucreaza. Uneori, vorba lui Bill Clinton, un trabuc e doar un trabuc. Contra-transferul practicianului de-a personifica falusuri in copaci si vulve in flori e egalmente periculoasa. Dar in relatie cu cele deja scrise mai sus, daca ai un copil care isi schimba gestul grafic, care incepe sa deseneze/ coloreze in culori violente (rosu, negru, violet, maro), care proiecteaza pe foaie fantezii cu continut morbid sau obscent, e timpul sa iti pui un semn de intrebare. Am avut un pacient de 12 ani, de exemplu, care traise intr-un bordel toata viata lui si fusese expus la prostitutie infantila. A fost adus dupa o ingestie acuta de medicamente. Incercase sa se sinucida. A petrecut toata noaptea cu mine desenand pe un flip-chart femei cu sani taiati si barbati cu penis infantil. Se lauda ca el a f*tut toate curvele samd. Gestul grafic era violent, fetele oamenilor erau deformate, oamenii aveau gheare, gurile aveau dinti. Fantezia si proiectia copilului traumatizat au un nivel de detaliu exacerbat, in interiorul actului de abuz mintea se concentreaza pe micro-procesare pentru ca la nivel macro nu poate procesa.

O observatie foarte importanta merita facuta din perspectiva psihotraumatologiei. Una e un copil care a suferit un abuz accidental, sa ii spunem viol desi termenul e vag sinonim. Alta e un copil care e molestat repetat si pe perioade mai lungi. Una e daca agresorul e un strain alta e daca e o persoana de incredere. In situatia copilului agresat sexual de catre o persoana de atasament, pe perioada mai lunga, in diada, a se vedea cuplul pedofil-victima se formeaza o legatura simbiotica. Uneori, paradoxal, copilul prefera compania agresorului decat a altor persoane in conditiile comportamentului descris mai sus (care sub o forma sau alta este omniprezent) si asta pentru ca, psihologic, copilul incearca sa il contina intr-ansul pe agresor si sa il neutralizeze. Bulgakov Nabokov (LE, mcy comment, eroarea mea) in Lolita, de exemplu, scrie magistral despre dinamica neobisnuita dintre L. si Humbert, abuzatorul si in acelasi timp obiectul fascinatiei ei. Am avut cazuri in care victima unui abuz sexual in copilarie justifica, a se citi se indentifica la limita cu, abuzatorul ei. Procesul paralel care are loc la nivel ulterior (psihologic) e ca in omnipotenta lui molestatorul se vede pe sine ca o victima a propriilor pulsiuni. Nu se poate abtine. E o pornire care odata savarsita il condamna pe abuzator la o moralitate incerta pe care la randul lui acesta o impinge spre copil. Copilul l-a provocat. Mirosurile, pielea, inocenta devin puncte de explicatie psihotica a para-normalitatii. Toate sunt traficate in diada si copilul le ia asupra lui. Nu a fost el, am fost eu. Vina si umilinta raman la adresa copilului care le metabolizeaza. Copilul victima a unui abuz adeseori e un copil vinovat, care in atitudinea fata de ceilalti are o tendinta patologica de-a-si cere iertare pentru lucruri pe care nu le-a facut sau care sunt anodine. Uneori apologia capata caracter de transa, in interiorul ei copilul e inconsolabil si devine o icoana in vie desfasurare a traumei traite. Este de aici de fapt de unde origineaza, intr-o fractie de cazuri, tendinta de-a externaliza vina prin abuz continuat la varsta adulta. Brent si colegii au aratat ca trauma sexuala intr-o proportie mai mare de 5 – 6 ori decat la cazurile de control genereaza, in familii in care tatal a fost abuzat, risc de abuz la copil. Asta nu inseamna ca unanim cineva care a fost victima unui abuz sexual va abuza la randul ei sexual. Propozitia, desi vehiculata copios in tabloide si pe retele de socializare, este falsa. In fapt este o proiectie publica prost fundamentata empiric prin care respingem caracterul constituit, si final, de victima pe care il au persoanele traumatizate sexual.

Ca uneori abuzatorul a fost la randul lui abuzat sexual in copilarie este cel mult o circumstanta. Majoritatea celor molestati nu vor molesta vreodata pe cineva ba chiar dimpotriva.

Un cuvant foarte important trebuie spus despre obiceiurile alimentare si de auto-igiena ale copilului abuzat. Legat de toate cele de mai sus, si cu contributie secundara la tablou, este tulburarea de nutritie a copilului. Unii varsa incontrolat, altii au o oralitate excesiva si ajung supraponderali/ obezi. Nu e doar simbolul actului de-a fi fost violati oral (cum iresponsabil apare scris in lucrari de pretentie uneori) cat mai degraba o expresie viscerala, vegetativa a tonusului simpatic crescut, a se vedea nivelului crescut de hormoni de stress. Nu doar in abuz ai sa vezi asta, o vezi si la copilul unde exista violenta familiala/ domestica, o vezi si la copilul unde exista conflict scolar nerezolvat, o vezi si sporadic la copilul care traieste toate premisele unei familii fericite si functionale. Dar cand ai un copil la care prima prezentare e nutritia anormala, si apoi observi semnele de mai sus, regresia, genitalizarea samd posibilitatea unei traume sexuale trebuie luata in considerare.

Cat de grea e povara unei traume sexuale asupra unui copil la maturitate? – asta e o intrebare la care daca as raspunde cu evidente as putea sa ies la pensie si sa ma retrag pe o insula cu palmieri. Anecdotic, prin experienta mea profesionala, tind sa fiu optimist. Terapia poate sa rezolve trauma astfel incat sa fie in cele din urma internalizata de cel care a suferit, astfel incat sa isi ajusteze functionarea pana la un palier optim. Asta nu inseamna ca nu e preferabil sa nu existe abuz sexual, asta inseamna doar ca putem ajuta eficace si cu succes situatii in care abuzul s-a produs. Fiinta umana are un bagaj uluitor de rezilienta si poate surmonta evenimente fudroiante de viata. Sunt tocmai aceste povesti de supravietuire incredibila in conditii  de adversitate care motiveaza intervenantul sa spere, si pacientul sa persevereze. Vestea buna pe care i-o dai unei persoane care, adulta fiind, iti povesteste o istorie de abuz sexual, e ca a trait, si indiferent ce-a trebuit sa faca a invins pana aici. Mai greu e cand ai cazuri unde suspectezi abuz continuat si cumva nu poti obiectiva cu certitudine “ce se intampla de fapt”. Linia in nisip e ca rezolvi cazuri care devin cazuri, nu rezolvi suspiciuni sau propriile tale proiectii asupra unei situatii ambigue.

Romania nu are un personal bine format pe managementul abuzului sexual la copil. Randurile mele nu sunt indreptate doar catre parinti si cititori deopotriva, dar si spre profesionisti. Abordarea profesionala in astfel de situatii are nevoie de o conduita particulara. Am sa scriu despre ea in zilele urmatoare.

Mesajul de luat acasa e deschideti ochii. Dar nu cu manie. Nu cu teama. Si nu cu malitie. La sfarsitul zilei menirea noastra e sa ajutam nu sa adancim prapastia traumei. Da agresorul are nevoie sa fie pedepsit dar nu lapidat, uneori sunt situatii in care abuzatorul insusi/ insasi are nevoie de ajutor specializat. Las justitia pe mana justitiei si dreptatea pe mana moralei. Job-ul meu ca medic e sa ingrijesc oameni indiferent ce au facut, bun sau rau, calai sau victime. Si in relatia mea cu pacientul nu am voie sa fiu calau, sau victima. Pe peretele meu e un toiag si un sarpe de arama hipocratic.

G

Ganduri pentru Sophie

Primul gand pe care il am in fiecare dimineata, in ultimele trei zile, e ca ajutorul pe care il dam in clarificarea povestii ei vine cu un pret teribil. Dintr-un copil anonim a ajuns vedeta fara voie, numele ei e stiut de mii de persoane, nume care la sfarsit, indiferent de adevarul pe care il voi descoperi cu echipa mea, va fi asociat cu moartea violenta a mamei ei, acuzatiile de abuz sexual la adresa tatalui si bunicului patern, lupta legala intre cei care au trait pentru posesia ei, si un viitor deocamdata incert. Astfel de lucruri in umanitate nu ar trebui sa se intample. Ma gandesc, mai mult, nu e etic ca imaginea unui copil sau numele ei, detalii legate de adresa ei de resedinta sau orice altceva care ii atinge identitatea sa fie vehiculate in mediul online, liber pe terminalul oricui. Teama mea e ca in cele din urma cei care sunt implicati in asta vor fi consumati de nevoia lor de justitie mai putin decat nevoia de adevar. Or adevarul implica si posibilitatea, oricat de nesugestiva, ca ea nu a fost abuzata, si ca fara o gandire lucida si judicioasa gesturi facute azi ar putea sa-i compromita relatia deja turbulenta cu parintele care a ramas in viata, cu familia extinsa si, prin ei, cu viitorul.

In discutia pe care o am zilele acestea cu colaboratorul meu si partener in comisia pentru protectia victimelor torturii, abuzului psihologic si persecutiei (SPCTP) din WPA (Asociatia Mondiala de Psihiatrie) – din care fac la randu-mi parte – principala grija este sa ne asiguram ca la orice moment pasii pe care ii facem nu pericliteaza binele emotional al lui Sophie. Detaliile povestii sunt complexe si departe de-a fi fost confirmate in anchetele psihologice efectuate deocamdata. Stim ca astfel de expertize nu sunt perfecte de departe, stim ca oricat de bun este protocolul de analiza a unui caz nu poate stabili dincolo de indoiala un adevar faptic. Stim, de asemenea, ca in situatia oricat de neverosimila ca Sophie a fost abuzata de tatal ei sunt amprente in timp care trebuie furnizate celor care au competenta, vezi politie si procuratura. Astfel de amprente nu pot fi doar acuzatii verbale din partea bunicii materne (implicata in propria ei lupta legala) sau un jurnal electronic al mamei, complet nesecurizat si care nu exista in varianta holografica. Ce stiu, faptic, este ca tatal lui Sophie a facut gesturi care au condus la moartea mamei lui Sophie. Si ca Sophie era acolo.

Ma apasa faptul ca un copil a asistat la o crima violenta fie direct fie prin proximitate. Ma apasa teribil posibilitatea ca a fost expusa pornografiei infantile asa cum este afirmat de unii martori. Expunerea la pornografie de orice fel este o forma de abuz sexual la copil in intelegerea noastra, a profesionistilor. Iar gandul ca e posibil ca tatal lui Sophie a facut orice gest calificabil drept nepotrivit fata de o fetita de 3 – 5 ani ma inversuneaza si imi motiveaza maratonul la care m-am inhamat.

Am sa imping agenda aceasta in efortul de securizare al fetitei. Admitand scenariul unui abuz din partea tatalui (ca ipoteza de baza) si custodia bunicilor paterni (un fapt la moment) care e efectul in viitor, cand CG va fi eliberat, asupra lui Sophie? Retraumatizarea si re-expunerea la abuzator intr-un astfel de situatie sunt de ne-acceptat.

Pe de alta parte, luand in considerare ipoteza – si nu vreau sa fiu prost inteles, nu spun ca bunica materna minte – deci luand in considerare ipoteza ca in realitate nici un abuz nu a fost comis, inseamna ca fantezia desfasurata in mintea mamei ei, partajata de bunica si publicizata in ultimele saptamani raman un episod cu care Sophie va avea contact in viitorul ei pentru ca oamenii au vorbit de asta pe facebook si in presa romaneasca. Ce va spune? Cum ii va ajuta asta relatia cu mama mamicii ei, singura legatura pe care o mai are acum cu un trecut a carui finalitate e din pacate fapt? Vreau sa cred ca toti cei care participa benevol ca si mine, si care cauta in cele din urma sa faca un bine unui copil, inteleg care sunt consecintele concluziei ca un abuz nu a avut loc. E posibil ca va fi contaminata de pletora de informatii circumstantiale, e posibil ca va ramane cu un dubiu privind propria ei experienta paterna. E de dorit ca un copil sa aibe vreodata o relatie cu criminalul mamei lui? Dar cand e tatal copilului?

Astfel de povesti nu pot avea o concluzie care sa fie multumitoare. Adevarul e ca in fata faptelor majoritatea se vor simti neputiinciosi. Nu putem sa dam lunile inapoi. Nu putem sa vaporizam arma care s-a gasit in mana unui barbat in momentul cand, indiferent de motiv, a lovit o femeie si a omorit-o. Nu putem sa luam copilul din locuinta in momentul comiterii faptei si sa o punem intr-un loc unde sa ii fie bine. Cuvintele de confort sunt putine si suna gol. Dreptatea nu vindeca rani. Cel mult ofera compensatie si adoarme demonul justitiei. Intelegerea vindeca rani. Concilierea vindeca rani. Timpul si distanta vindeca rani. Increderea in lume poate fi reconstruita. Increderea ca lumea e un loc bun si liber, un loc sigur unde poti sa iubesti si sa nu fii tradat, sa faci copii si sa le lasi parintii alaturi, sa razi, sa plangi, sa cresti.

Iar voi, cei care va implicati, cumpatati fiecare gest inainte de-a va sui in caruta zelotilor. Daca ati cautat senzatie schimbati canalul, sunt jocuri mai putin periculoase ca acesta, sunt seriale gen CSI sau Dexter mult mai benigne. Daca sunteti dornici sa ajutati si sa oferiti sprijin clarificati-va un obiectiv pragmatic fie de asistenta financiara a partilor/ bunica etc., fie de publicizare responsabila si echidistanta a povestii. Singura consecinta deocamdata a efortului spontan si onest al doamnei Roanghesi e ca s-a ales cu un proces de calomnie. Ajutor pentru dansa inseamna o echipa buna de avocati, translatori buni, o buna consiliere psihologica pentru medierea relatiei cu bunicii paterni, si finantare pentru munca titanica din lunile care vin. Lumea nu merge asa, adevarul nu se triaza in presa. Presa poate investiga, oamenii pot face propriul lor demers sa cearna evidente si, de ce nu, pot asista justitia in rectificarea propriilor slabiciuni.

Nu pot sa alimentez credinta ca toti oamenii implicati in proces sunt animati de alte dorinte decat protectia unui copil, fie ei judecatori, pedopsihiatri, psihologi clinicieni, experti agreati de curte sau bunici de toate partile, jurnalisti, comunitati online, investigatori independenti samd. Atata ca dorinta nu e insotita uneori de competenta sau – simplu spus – putiinta. Or in absenta ambelor brate, cel al competentei si putiintei, devotatul se transforma in fanatic.

Nu vreau sa supar sau sa dezamagesc prin asta oamenii minunati prin al caror efort e posibil ca vom face lucrurile sa aibe un deznodamant pozitiv (atat cat se poate in conditiile date). Anii de cand fac asta m-au invatat ca succesul e o functie nu doar de perseverenta, cat de metoda.

Celor care vor transparenta am sa le spun tot ce pot constient ca le pot spune foarte putine. Si in perioada viitoare am sa le pot spune chiar mai putin decat pana acum. Eu nu ma rog, cei care credeti rugati-va. Si ganditi ganduri bune pentru Sophie.

G

Si pana la urma…

Si pana la urma ce merita pe lumea asta? Superman, aka Clark Kent, afla devreme in pregatirea lui profesionala de la holograma tatalui ca odata cu marea putere vine si marea responsabilitate. Dar, Lordul Acton ii spune episcopului Creighton – intr-o lume victoriana – puterea absoluta corupe absolut. Iar Tolkien, eroul meu iubit, vorbeste intr-o scrisoare catre fiul sau Christopher ca rostul metaforei in Stapanul Inelelor e ca sunt oamenii mici, la sfarsitul zilei, care cara greutatea lumii pe umeri.

Puterea e drogul pe care l-am invatat devreme, intr-o vreme cand mama ma invata sa ma rog la Ingerul meu personal. Eu sunt mic, Tu fa-ma mare, eu sunt slab, tu Fa-ma tare. Se amuza mereu pentru ca la partea asta de obicei ma rugam eu sunt slab/ Tu fa-ma gras (antonimul de-mi parea potrivit). Ironic se pare ca Autoritatea m-a ascultat si m-a facut mai degraba corpolent. Cu puterea inca ma mai lupt. Ridic greutati in mod rezonabil, iar mintea-mi sufera povara cu rezonabila flexibilitate. Am facut baie in Styx cu ea de suficiente ori incat sa-mi fi ramas doar un calcai descoperit si inca si pe el il mai bag, tentativ, in smoala din cand in cand sa vad cum e.

Si totusi randurile mele nu se vor o alegorie. E perversitatea scribului sa deseneze viata in cuvinte potrivite, e o poezie care pica usor in ridicol cand nu pui fapte langa ea. In lumea reala Goliath castiga, Puternicul zambeste condescendent in timp ce viermele se taraste. E un banc stupid cu doi serpi care discuta la umbra unui copac, m-a lasat vipera aia zice el, nu-ti fa griji raspunde celalalt o sa vezi ca in curand se taraste inapoi. Puterea face obiectul unui simt ciudat al umorului, oamenii rad de propria slabiciune dar mai ales de a altora. Nu o intelegem, nu ne iese socoteala, de ce loveste agresorul si – de cele mai multe ori – de ce nu se apara victima. Ce face ca oamenii sa se imparta in tabare inegale, de-o parte alfa de alta omega?

Adevarul e ca si alfa si omega traiesc si supravietuiesc. Atata ca au strategii diferite.

Am scris undeva, mai demult, de diferenta dintre victima si victimizare. Statutul de victima e unul generat de un eveniment oarecare de agresiune in care un individ este prejudiciat in orice fel. Undeva, invizibila, sta linia egalitatii in fata unui punct de reper trasa utopic de umanitate. In fata ei ar trebui sa fim simetric distribuiti, unii si altii. Sa fii om e un argument suficient pentru care indiferent de om esti la fel de unic. Dar asta nu se va putea intampla vreodata altfel decat intr-o carte de filosofie sau etica. Admitem functional ca oamenii se impart pe o curba a inegalitatii si totusi nu sunt unii agresori, si alte victime. Exista o coloana vertebrala, a drepturilor fundamentale, care ordoneaza coerent spatiul in care suntem toti egali; la masa bogatului saracul n-a mai putut fi primit, pana la urma. Desi barbatii sunt egali cu femeile – vorba lui Orwell – unii sunt mai egali decat altii. Desi adultii sunt egali cu copiii sunt copiii care cel mai adesea pica victima adultilor, si nu invers. Iar in relatia dintre om si stat e statul, si nu omul, care sfarseste prin a agresa si-a controla.

Victimizarea e ruda corupta a ridicarii de maini intru apararea unui drept. E lupul in haine de oaie. Sunt momente cand omul vrea struguri si strugurii sunt prea sus dar – contrar fabulei lui Lafontaine, nu devin acri. Victimizarea e scara pe care omul se catara ca sa poata ajunge la struguri. Paradoxul e ca victimizarea e o forma de agresiune din partea si-a celui care o practica activ, dar mai ales a celuia care si-o reclama in diateza pasiva. Cand o comunitate a fost opresata suficient de mult, de exemplu, capata o forma de prevalenta in mintea comuna a colectivitatii, ca orice mana pica advers e in numele victimizarii; prin crapaturile logicii indivizii interpreteaza. E pentru ca sunt negru, nu? E pentru ca sunt femeie. E pentru ca sunt tigan, sau roman, sau am nasul mare. In numele daunei putativ provocate victimizatul, prooroc mincinos, cauta foloase pe care obisnuit nu ar trebui sa si le insuseasca. E convins ca i se cuvin, lumea i-a gresit (si da, de multe ori lumea i-a gresit si a platit), sa fii victima poate deveni o mare putere si puterea absoluta corupe absolut. Nemijlocit, deci, victimizarea capata forma unei sulite de infipt in coasta trecatorului. Nediscriminat, milioane de germani au persecutat evrei pentru ca au pierdut un razboi orchestrat de – ceea ce ei numeau – “evrei bolsevici”. Victime devenite agresori au agreat un Holocaust, nu cel mai mare si oricat de optimisti am fi nu ultimul din umanitate.

E putin probabil sa invatam. Nedreptatea trebuie sa existe in lume, e antimateria necesara oranduirii unei minti care sa mai poata discerne.

Si totusi practicam binele. Nu strivim corola de lumini a lumii. Majoritatea dintre noi. Respectam semnele de circulatie. Apreciem binele facut, binele gasit. Propovaduim pacea. Strangem mainile. Iubim. Cream. Ne umplem mintea cu spirite sfinte. Nastem pui vii si-i hranim cu lapte. In comunitati mai mici sau mai mari luptam impotriva nedreptatii si a Raului dimprejur. O lupta eficace anihileaza, oblitereaza un Rau. O lupta incompleta ii permite sa adapteze si sa iste o susa rezistenta, o bacterie pentru care rar exista antibiotic. Doctoria anti-rau e amara de multe ori. Ingerii dreptatii devin victimizatori in numele ideologiei lor pure pentru ca si binele absolut corupe absolut. Sunt prea multe guri de hranit si de 2000 de ani nu s-au mai inmultit painea si pestii, nici vinul in Cana Galileii. In prezent avem ce manca, avem din ce trai dar ne sinucidem mai des decat murim de foame. Cumva balanta trebuie tinuta in timp ce mintea omului se imbolnaveste mai des si-si spune in nume noi pentru ca mintea sa primeasca o forma de ajutor. Ajutorul primit, uneori, rezulta intr-o forma ciudata de re-victimizare, o dubla culpa, prima ca esti bolnav si a doua ca indraznesti sa fii bolnav unde rezonabil ar fi sa prosperi. Indrazneala de-a nu prospera e o crima sacrosanta.

Fructele maniei cresc in Gradina Hesperidelor. Copiii le mananca si-si purifica intestinele in timp ce arata cu degetul la decazut. La depravat. La xeno, cel ce nu e ca noi. Suntem macinati de unitarianism si globalism, odata granitele cazute si lumea toata alandala ne-am trezit laolalta intr-un cazan psihotic in care distantele sunt aproape-departe. Suntem vulnerabili la accidentul de circulatie din Singapore, la epidemia de gripa din Guangdong, la criza napilor din Mexic si cumva traim pe-un pamant mic ca o papadie din povestile lui dr. Seuss. Pe cat de mare e lumea, e atat e greu sa ne mai lasam copiii sa treaca singuri strada. Fabricam proptele din vata pentru ca ne-am taiat padurile pentru o mobila mai buna din esenta tare, nu de pal.

Pe strazi pline de carcase goale umblu in timp ce ochi fierbinti absorb lumea imensa din fiecare panou publicitar. Aici, la Vienna, in Dam, pe soselele pierdute ale Macedoniei, prin canioanele dintre Bosnia si Muntenegru, si in vasta campie a creierului virtual pe care l-am construit, Reteaua Dintre. Internet. O republica neguvernabila, condusa imprecis catre un altfel de bine, consecutiv siesi in care iubire si ura se traduc in biti si pixeli, in care pedeapsa se numeste “ban” si agresorul se numeste “troll”, in care limba comuna cuprinde emoticoane, mici figuri galbene si zambitoare, in acelasi timp fara fata sau nationalitate. Blonda imi zambea gingas si scotea o limba animata, bruneta isi pusese doua cornite de drac. Terminal, prin interfata creier-masina, un creier isi traduce intentiile in cod alfanumeric.

G

Oameni si demoni

Nu am bagat de seama. Impardonabil pana la urma, fie si un moment, ca m-am uitat in alta parte. Nu aveam voie sa fac asta. Sa ignor. Am de gand sa rezolv cazul lui Sophie Guger. Cred ca pot sa fac asta, am crezut mereu in lucrurile pe care le-am facut. Si n-am de gand sa fac asta singur. Poate tu o sa ma ajuti. Sau tu. Sau el. Sau ei.

Sophie e o fetita de sapte ani care traieste in Austria in prezent cu parintii ei. Povestea ei e rulata in ultima vreme pe televiziuni pentru ca, spre deosebire de alti copii, Sophie se lupta in prezent cu un cosmar. Mamica ei a murit. A fost ucisa. Asasinul mamei ei e tatal lui Sophie. Sophie a asistat la crima. Criminalul mamei ei nu e insa doar tatal lui Sophie. Criminalul mamei ei e si persoana care a abuzat-o sexual pe Sophie de la o varsta foarte mica. Din motive care inca nu sunt foarte clare dar am de gand sa le clarific o judecatorie austriaca a plasat-o pe Sophie in custodia parintilor tatalui ei. Bunicul lui Sophie are un copil criminal. Dar nu e doar asta. Bunicul lui Sophie e posibil ca la randul lui continua sa o abuzeze sexual pe Sophie – desi informatia aceasta din urma e posibil ca e doar intoxicare.

Am luptat in viata mea pentru tot felul de lucruri. Am luptat pentru viata bebelusilor arsi la maternitatea copiilor de la spitalul Grigore Alexandrescu impreuna cu profesorul Enescu. Am luptat pentru sanatatea mamelor lor, am luptat pentru sanatatea asistentelor medicale din spital in perioada dura care a urmat.  Am luptat pentru ca elevii Veronicai Bereanda sa nu mai aibe o invatatoare violenta. Am luptat pentru ca accesul la expozitia The Human Body sa nu fie interzis de o inspectoare care a crezut de cuviinta sa ia literal vorbele ministrului Pricopie. Am luptat pentru ca medicul in Romania sa fie vazut si inteles mai bine. Sa fie respectat. Am luptat pentru culoarea halatului doctorului Rusu.

Lupt in fiecare zi pentru pacientura mea, cateva mii de oameni pe care i-am cunoscut de-a lungul vietii mele profesionale si a caror poveste o stiu in detaliu, pentru ca ei m-au lasat in povestile lor. Am paciente care au fost abuzate sexual. Am paciente care au suferit la mana unor oameni rai de-a lungul copilariei lor. Tati, unchi, frati, verisori.

Nu am de gand sa fac asta singur. Probabil am sa am nevoie de foarte mult ajutor. Dar stiu oamenii care pot sa ma ajute si am de gand sa-i conving sa ma ajute. E posibil ca sunt oameni pe care tu ii stii. E posibil ca tu ai sa imi oferi solutii ca sa o ajut pe Sophie. Tu, omul ala important cu care am dat odata mana sau pe care odata l-am sunat, sau caruia i-am dat o mana de ajutor. Ti-o cer inapoi. Nu pentru mine. Pentru ea.

Numele meu e Gabriel Diaconu. Stii unde ma gasesti.

G

In spaima pastilei

Din motive cu totul inocente am dat peste o stire Agerpres mai adineauri. Cica psihoterapia e la fel de buna ca tratamentul antidepresiv in “depresii”.  Dincolo de frisonul amuzant pe care mi-l da agentia insasi (am crescut cu ea in comunism, cu Agerpres si cu Radio Erevan), subiectul stirii ma impinge si ma anima sa scriu. Despre ce e vorba mai exact? O meta-analiza recenta a lui Jurgen Barth, publicata in PLOS One, citata de sus-numitii de la Agerpres, ar profera ca mai bine vorbim cu un terapeut decat sa luam pastile daca ne ia melancolia blegoasa.

Trec peste faptul ca “depresiile” e un termen peiorativ si cu aroma de birjar, ca si cum ar fi un fel de verisor al “alergiilor”, “eczemelor” si “durerilor de cap”. Bine, si melancolia blegoasa e peiorativa. Nu ca ar fi vreo problema, vorba lui George Constanza. Vreau sa raspund Agerpres-ului, citat copios de website-ul Realitatea TV.

Acesti domni transmit o stire falsa pe cat de hilar, pe atat de dement. In primul rand ca cine are curiozitatea sa citeasca meta-analiza lui Barth (adica eu de exemplu) va avea surpriza sa constate ca nicaieri nu se mentioneaza cuvantul “antidepresive”. De fapt onorabilul domn nu a facut decat sa stabileasca o treaba ce-i drept interesanta, anume ca intre sapte forme de psihoterapie a bolii depresive toate s-au purtat cam la fel. Asta e cu totul altceva. Intre cele sapte scoli respectiv teorii ale depresiei, modele de tratament samd toate s-au purtat la fel. Adica binisor. Dar sa spui ca terapia bate pastila e o gogomanie ca sa nu zic o lovitura pidosnica atat in plexul bazinului de bolnavi de depresie (in Romania cam 1.5 – 2 milioane de oameni) dar si tuturor medicilor psihiatri chemati sa ii trateze.

Am de gestionat in fiecare zi anxietatea difuza, rareori bine informata, a utilizatorului de sanatate mintala cand vine vremea sa discutam optiunile lui. Devreme ce scriu de ani e zile pe teme de sanatate mintala am ajuns sa ma bucur, intrucatva, de roadele muncii mele. Oamenii stiu deja mai bine ce e aia depresie, ca e o boala psihica, stiu ca nu se trateaza la veterinar ci la psiholog sau psihiatru, ca ai nevoie sa vorbesti si, daca medicul recomanda, sa iei un tratament medicamentos.

Si de aici incepe calvarul fobiei de tratament. Noua din zece pacienti are sa ma intreb daca a) iau tratamentul toata viata si b) daca pastila da dependenta. De unde le-o fi venit lor ideea asta daca nu din tonele de cerneala spurcate pe foaie in slujba acestui dublu neadevar. Sunt situatii cand cineva va lua medicamente nedefinit. Rareori in depresia majora. Sunt situatii in care luate indefinit, fara discernamant si – trebuie spus – prin automedicatie unele medicamente pot sa genereze o dependenta biologica.

Dependenta biologica e data de doi factori: 1) starea de toleranta si 2) sindromul de sevraj la intreruperea brusca a medicamentului. Starea de toleranta e generata de faptul ca substanta activa din pastila schimba receptorul de care se leaga in creier, si face ca receptorul ala sa devina mult mai prezent pe celula nervoasa (se numeste asta up-regulation). E ca la parcare la mall, le spun pacientilor. La inceput e full si nu gasesti loc liber si atunci patronul decide sa faca parcare mai mare; parcare mai mare egal mai multe masini (adica, la pastila, parcare mai mare e nevoie mai mare de pastila ca doza). Sindromul de sevraj, in revansa, e provocat de efectul fiziologic pe care il are substanta aia asupra creierului. Daca ar fi sa desenez simplist, creierul are doua butoane. Unul aprinde lumina, unul stinge lumina. Glutamatul aprinde lumina, GABA (acidul gama-amino-butiric) stinge lumina. Intre intrerupatoare exista reciprocitate. Xanax-ul, de exeplu, si toate benzodiazepinele apasa butonul de GABA. Alcoolul apasa butonul de GABA. In timp receptorul ala isi schimba felul si, fara ocupant pe el, lasa creierul prea mult cu lumina aprinsa.

Psihologic vorbind, mai departe, orice pe lumea asta la o fire susceptibila va da un gen de adictie. Sunt oameni dependenti de telefon, de zahar, de sanul mamei sau de chilotii lor favoriti. Oh, si sunt oameni dependenti de terapie. Dependenta psihologica nu se manifesta prin sevraj chimic. Dependenta psihologica se manifesta prin anxietate de separatie pentru ca functioneaza pe principiul pedeapsa-recompensa. Orice tratament pe lumea asta, pentru ca aduce usurare (si deci e identificat de creier ca fiind placut) predispune la o ecuatie adictogena. Stiu pe cineva de exemplu care n-avea nici pe dracu la inima dar se linistea cand punea o nitroglicerina sub limba. NTG-ul nu da dependenta, dar babuta era dependenta de ea. Si lista poate continua la nesfarsit.

Articole peste articole scrise de diversi bumbeni au generat, in ultimii 20 de ani, o isterie publica in raport cu dauna pe care o da pastila in psihiatrie in particular (dar de ce nu si in medicina in general?). Adauga la asta obsesia individului cu efectele secundare si cu chimic vs. natural. Tot romanul vrea sa fie sanatos fara sa ia “chimicale”. Bine el mananca la greu mici, parizer, carnati si shawarma dar cand vine vremea sa ia un antidepresiv il apuca brusc ecologia. Nu mai bine ceva de plante? O sunatoare, niste paducel, o tataneasa. Vorba francezului mourir de rire si alta nu. Ar trebui sa il iei de la realitatea biciznica, anume ca toate lucrurile pe lumea asta comporta o chimie, inclusiv tataneasa si rostopasca. Creierul e o masinarie chimica. Serotonina aia e chimical. Dopamina? Chimic 100%. Ce vrea saracul om sa zica e ca nu vrea medicament de sinteza, vrea sa se faca bine ca pe vremea lui Burebista. Prin analogie de ce sa-l operam cu un bisturiu daca putem sa-i desfacem abdomenul cu un toporas de silex? Sau sa-l coasem cu oase de balena ca pe vremea lui Galen.

Naturopatia, homeopatia, toti sarlatanii si cucuietii pietei de sanatate nu vor raspunde vreodata in fata legii pentru mizeria pe care o provoaca oamenilor. False mesaje, falsi profeti, o industrie neregularizata de miracole la caseta si in cele din urma oameni care dau tone de bani pentru promisiuni desarte. Industria farmacologica, poate cea mai controlata legislativ si institutional, este vilificata si acuzata de rele practici pentru ca nu face pastila perfecta, pentru ca nu toti oamenii raspund la ea, pentru ca n-avem inca panaceul ala del visa Paracelsus pe cand trata printi si domnisoare de sifilis cu bai de sulf.

Scurta anecdota cu aspirina. Aspirina contine acid acetil-salicilic. Acidul acetil-salicilic nu e natural, vorba plafaristului. Acidul acetil-salicilic se obtine din acid salicilic printr-un procedeu obscur numit acetilare. Acidul salicilic se gaseste in cantitati generoase in scoarta de salcie. E folosit in creme, unguente, solutii etcaetera. Si, ah, bine zdrobit si facut pudra daca e fumat da o stare interesanta de high. Acidul salicilic e un drog, doamnelor si domnilor, la fel de toxic ca salvia sa zicem, sau ca minunata Maria Ioana (MJ sau marijuana pentru connaiseuri). Aspirina e superba, inafara de efectul anti-inflamator e si anti-agreganta, face bine dupa accident vascular sau daca ai trombofilie si nu poti duce sarcini la termen. Pentru ca boborul e obisnuit cu aspirina, pentru ca aspirina se ia moca de la farmacie (adica fara reteta) nu scrie nimeni mizerii de aspirina.

Chimic nu exista o separatie intre aspirina si orice antidepresiv, anxiolitic, neuroleptic. “Banala” aspirina poate insa uneori sa fie foarte toxica, poate omori individul sau luata anapoda ii poate genera hemoragii uneori grave. Doza medie letala de aspirina este mai mica (la fel si cea de paracetamol, nu are sens sa elaborez) decat a altor medicamente folosite in psihiatrie. Ia citatul asta te rog, scrie-l pe frigider data viitoare cand te doare capul burta sau panaritiul.

Suntem in mod gratuit agresati pentru felul in care am ales sa tratam bolile psihice ale copilului si adultului. Asta nu vrea sa spuna ca o critica rezonabila nu e de dorit sau ca nu sunt lucruri criticabile in psihiatrie. Sunt tone de inexactitati, o pleiada de diagnostice nu stau in picioare structural, sunt pastile date cu ghiotura de psihiatru cam ca atunci cand pescuiesti la dinamita, stiinta asta draga mie nu se pricepe sa faca bine oameni si sa-i redea inapoi societatii (noi si puscariile ce avem reputatia asta) si, la sfarsitul zilei, suntem atat de pudici cand vine vorba sa aparam ce-i al nostru de parca i-am datora vreun respect naturopatului, sau homeopatului. Vreau ziua in care vreunul o sa-mi puna un studiu in fata, cap la cap cu sulita mea chimica, in care pulberea de frunza-calului sau titirica aia impastilata fac ceva mai bine. Istoria recenta arata ca s-a facut si un Institut de Homeopatie pe undeva prin Elvetia (informatie inexacta, amendabila ulterior) care a trebuit sa fie inchis pentru ca nu reuseau sa trateze boala psihica folosind dogma homeopata. E evident, e cam ca la service-ul auto, nu poti trata masini cu mini-surubelnite.

In sinteza, mesajul de luat acasa este mai multe:

1. consultatia la medicul psihiatru in caz de suferinta psihica e obligatorie

2. pacientul are libertatea sa refuze un tratament dupa ce a fost corect informat de proprietatile tratamentului

3. pacientul are libertatea sa opteze pentru psihoterapie; pentru formele usoare si moderate de boala depresiva majora psihoterapia are rezultate comparabile (ca eficienta, nu ca timp in care sunt obtinute)

4. in vreme ce terapia medicamentoasa e decontata prin casa de asigurari, psihoterapia nu. Prefer sa militez pentru includerea psihoterapiei in servicii decontate de casa, pana atunci e o solutie nerezonabila pentru utilizatorul de servicii.

4bis. Psihoterapia nu e decontata de casa pentru ca nu e standardizata, sunt cate bordeie atatea obicee si in general oamenii fac o munca murdara si neglijenta. Nu stiu vreun psiholog sau terapeut sa fi fost acuzat de malpraxis in Romania ultimilor 20 de ani.

5. Orice medicament e otrava dat besmetic sau luat de la sine putere, ca ai citit to pe net, pe google, sau ca ti-a dat vecinul Pantelica pentru “nervi”. Drumul spre pierzanie e pavat cu Xanax dat de-amboulea de farmacisti (altii care n-au fost vreodata acuzati de malpraxis in Romania)

6. Medicul psihiatru nu e prietenul tau. Dar stii unde sa-l gasesti dupa aia. Cere-i toate detaliile. Intreaba-l de prospect. Pentru el a fost scris mai mult decat pentru tine. Tu poate nu stii ce-i ala sindrom Reye, sau Stevens Johnson, sau anafilaxie. El e obligat sa stie.

Si, ah, pana nu uit.

Cred ca am sa cer Agerpres-ului o erata prin care sa retraga mizeria aia de pe internet. Nici ei nu vor fi vreodata acuzati de malpraxis.

G.

Compassionata

Cand m-a sunat Maria Coman sa ma intrebe daca sunt dispus sa vorbesc cu o reportera de la ei despre copiii din orfelinate am raspuns, trebuie sa admit, fara prea mult entuziasm. Inveti, in ani de lucrat cu media, sa te protejezi de foamea de mizerie a presei intr-un fel sau altul. Surprizele sunt interminabile, de la copiii proaspat absolventi trimisi ca vitele la taiere sa acopere subiecte mai mari decat codul lor numeric personal pana la interpretarea tendentioasa, partizana a cuvintelor tale intr-o camera de montaj. Totul pentru Zeul Banana.

Marti a fost o zi isteric de plina. Coincidenta facea ca stirea zilei, indelung dezbatuta, a fost operatia de dubla mastectomie pe care si-a facut-o Angelina Jolie. Umanitatea frisona la gandul ca sanii Larei Croft au ajuns intr-un frigider la examen anatomo-patologic. Telefoane, invitatii la stiri sa dezbatem tema. Si undeva, pe la pranz, vocea subtire a unei femei care – la capatul celalalt al firului, nu parea ca iese din stereotipul format. Am stabilit ca ii pot da o ora la sfarsitul programului meu. Mi-a spus ca nu ar avea nevoie decat de 30 de minute.

Dar pentru ca urma sa plec direct in studio nu a fost rost de graba. Am sfarsit prin a vorbi o ora si jumatate. Din discutia aia doar putin, cum e normal, a ajuns in materialul final. Mesajul luat acasa pentru mine, personal, a fost sa-mi las mereu loc de curiozitate pentru fiecare jurnalist nou cu care vin in contact. Denisa Morariu si echipa care au venit cu ea au rabdat stoic, si elegant, comentariile mele la subiectul cu care au venit. Si-au facut munca profesional si la sfarsit ne-am strans mana pe buna dreptate.

Emisiunea se numeste “In Premiera”. E un produs al lui Carmen Avram. Din compasiune pentru subiect am sa incerc sa largesc un pic mintea ta, care poate te-ai uitat sau ai gasi timp sa te uiti la o ora de marturii infioratoare ale unor oameni aruncati, imediat dupa nastere, in orfelinatele statului roman asa cum se regasea el la sfarsitul regimului comunist. Acum 24 de ani. Aproape un sfert de secol. Orfelinate care, dincolo de mobila de pal si jucariile mai inzorzonate, nu si-au schimbat firea foarte mult.

Lucrez in domeniul drepturilor omului si ale copilului indirect din 2008. Nu e preocuparea mea principala. Nu sunt activist. Am chiar o mica alergie la mesajele umanitare, umanist fiind intra totusi in conflict cu formatia mea liberala. Mihaela Enescu, un om pe care l-am iubit mult in scurtul timp cat am lucrat cu ea la Grigore Alexandrescu imi vorbea periodic despre cazurile copiilor arsi din parinti sarmani, tampiti si cu iq de doua cifre care-i puneau mila la indoiala. Ii lua, ii pansa, le punea pielea la loc unde fusese arsa de soba, lapte clocotit, butelii explodate si alte dispozitive improvizate si ii trimitea inapoi doar pentru a-i revedea, la un an dupa, arsi in alta parte pe o fractie nenaturala dintre ei. Problema pe care o discutam, si de care-mi dau mult prea acut seama, e ca intr-un asalt de hoarda vine un moment cand descoperi inutilitatea. Apare intrebarea fatidica “la ce bun”. Speranta moare. Optimismul devine o forma de banc sarcastic. Nu mai vezi cei carora le-ai facut bine. Vezi doar inutilitatea binelui. E altfel decat in cartile copilariei in care chiar cand Raul parea ca biruie eroul providential apare si salveaza ziua. Pe Pamantul real, al oamenilor mari, Raul triumfa. Raul indura. Raul colinda pe strazi.

Cel nascut in libertate, educat in manuale cu coperti cartonate si care si-a baut cornul si laptele, va privi cu oroare scene desprinse din gulag. Oroare si fascinatie. Onoarea lui e intacta, speranta lui pulsatila. Nu e nimic mai naiv – desi frumos – sa vezi un om rumen in obraji si bine hidratat cum lacrimeaza la mizeria planetei si-si propune, instantaneu, ca se va da jos din caleasca lui de supravietuire sa ia contact cu mocirla. E superb. E pervers pe undeva. Si evidentele arata ca majoritatea se vor sui tiptil inapoi in trasurile lor rezonabile si vor ajuta copiii muribunzi din Africa (sau inchisi in sanatorii de pe Siret, dupa caz) cu donatii minute din fondurile lor personale pentru medicamente, bomboane, cozonaci sau plase de tantari (din nou, dupa caz). Sunt multi cei care au un astfel de lux. Uneori luxul e doar acela ca se afla la un centimetru deasupra mizeriei, n-au de unde da mila, abia le ajunge pentru ei.

Dar simpla inechitate care ii plaseaza pe unii la baza curbei lui Gauss nu e suficienta sa ne intoarcem privirea de la condamnati. Privind catre ei insa, obligatoriu, va trebui sa ne pastram compasiunea. E una sa admiti ca exista moarte si saracie si mizerie. E altceva sa devii tu cel care, prin duritatea detasarii logice anterior mentionate, mai dai un bocanc un muribund sa-i frangi grumazul. Rostul fundamental al prezentelor, motivul pentru care am vorbit o ora si jumatate cu Denisa pentru 3 minute la final, e ca in lupta pentru constiinta omului e nevoie sa ataci, sa ataci, si sa ataci din nou subiectul. E un front care se castiga cu fiecare minte. Tot ce ai nevoie e de rezilienta (si Mihaela Enescu o avea, mult dincolo de compasiune) si rabdarea de-a impinge bolovanul la deal pana in ziua cand invinge gravitatia.

Randurile de aici, deci, sunt pentru inca o minte. Nu o mie de minti. Nu un milion. Una singura. Mintea ta.

Denisa a venit sa imi arate fotografii cu adulti care continua sa traiasca in sistemul de sanatate neuropsihiatric romanesc. Practicile nu s-au schimbat fundamental. Continua sa abunde nenatural de mult fete emaciate, priviri bestializate si reflexe primitive de aparare; scalpuri cu zone descoperite de automutilare si cicatrice pe maini; paturi cu gratii si asistente care, in fata camerei de luat vederi, mangaie patern capete care nu au cunosc decat ocazional mangaiere in mijlocul unui peisaj pregatit special pentru “inspectie”. Dar inchide ochiul camerei, intoarce spatele si Dracul isi va ranji gura. Vocea blanda va urla. Palma care mangaie se transforma in pumn. Te intrebi “de ce”? Daca tu, ca cititor, ai voie sa pui intrebarea retoric eu nu am cum sa raman doar la retorica. Am nevoie sa merg mai departe. Unele lucruri sunt de bun simt si usor de inteles. Altele mai putin aparente.

Nicolae Ceausescu a avut un vis nationalist. Probabil educatia lui agrara, rurala motivata si de anii de ilegalism in “la belle epoque” monarhica a nilor ’30 in Romania au facut altoi pe ideologia sovietica, stalinista si-a creat un dictator de specie noua. Romania avea resurse, era pusa – atunci ca si acum – la raspantie de drumuri si atunci era loc sa visezi. Era loc sa speri. Ceausescu a visat o Romanie numeroasa, populata cu multi romani si puternica, atat de puternica incat sa stea libera de Uniunea Sovietica. Prin asta e greu sa-i faci un repros, culmea, ca a impins pe masa decretul 770 din 1966. Daca avortul fusese interzis in ’48, sovieticii il reintrodusesera ca fiind legal in ’57. Motivele merita ele insele o discutie separata dar nu aici. Ce a insemnat decretul 770? Nici o sansa de avort. O crestere spectaculoasa a natalitatii (chiar cu pretul unei rate aberante de mortalitate infantila). Un calcul sumar arata ca incepand cu ’67 in Romania s-au nascut nerezonabil de multi copii nedoriti. Dar lucrurile mergeau bine. A venit primavara de la praga in ’68. Romania a inceput sa primeasca de la americani Clauza Natiunii celei mai favorizate. Dupa criza rachetelor din Cuba miza razboiului rece s-a mutat o vreme in Orientul Mijlociu si Asia. A fost Vietnam. A fost Arafat si Organizatia de Eliberare a Palestinei. Ceausescu primea multi bani. Parte din ei s-au regasit in nivelul de trai. Oamenii si-au permis excesul de natalitate intrucatva. Copiii anilor ’60 au ajuns la fertilitate tocmai in preajma Revolutiei din 1989. Ei sunt, de fapt, cei care l-au omorit pe Ceausescu (psihologic vorbind). Ei sunt, in acelasi timp, cei care au umplut orfelinatele cu copii ai nimanui. La fel ca si in alte zone ale culturii omului nou, homo sovieticus nu avea voie sa aibe boala mintala, nu avea voie sa aibe devianti si perversi sexuali, criminalitate si – cu atat mai putin – nu putea sa fie reprezentat ca un parinte denaturat care-si abandoneaza copilul. Asa ca i-au ascuns privirii. Oricat de nemernica ar parea initiativa, e foarte aproape de o Endlosung, de o solutie finala asa cum alti nationalisti (dintr-o speta vecina ceausismului) inventasera pentru evrei. Istoria, cum rezulta, nu are prea multa imaginatie.

Ca in 1990 si o buna perioada a celor 10 ani care au urmat Romania a fost cunoscuta, si blamata, pentru gulagul orfanilor e deja arhi-cunoscut. Anno 2013 pare firesc ca cineva sa vina sa intrebe ce s-a mai intamplat cu ei, si cum de “inca” avem orfelinate in care (inca) sunt legati copii cu tifoane, sunt malnutriti, sunt neglijati samd. Adevarul sumbru este ca Prometeu a venit cu o faclie, a dat foc la un boschet, le-a explicat oamenilor la ce e bun si a plecat inapoi sa-i manance vulturii ficatul. La prima ploaie focul s-a stins si oamenii s-au uitat, ochi naiv in ochi maladiv, si s-au intors la practicile lor testate de pestera. Da, in prezent avem mult mai multe ONG-uri care fac presiuni. Avem mai multi bani. Avem tot felul de chichite prin care aducem informatia in casele oamenilor. Avem, vorba melodiei, di tati.

Dar e ceva, ceva atat de simplu, atat de elementar, atat de usor de facut pana la urma ca te intrebi (dar hai sa nu ne intrebam platitudini) de ce nu se face? Ce n-avem e o scoala care sa-i invete pe oameni cum sa se poarte cu un copil orfan. Nu avem oameni care sa aibe unelte cand se duc sa lucreze cu un copil cu nevoi speciale. Nu avem un colt de galaxie in care sa formam intervenanti. Nu e subfinantarea de care vorbeste atat de fad, in cele din urma neputiincios, onorabilul domn Astarastoae, presedintele CMR. Nu e vorba de bani. Banii nu sunt problema (oh, la dracu! banii nu sunt problema). Subfinantare, ca termen, poate fi folosit cel mult conjunct la intelect. Suntem faliti intelectual si educational. Or in lipsa practica nu are cum sa creasca. Sa specieze. Sa faca vreun progres. In lipsa practica se adapteaza darwinian, salbatic, unde nu le-ai luat oamenilor chingi de contentionare oamenii vor rupe cearsafuri, unde nu ai investit in camere de panica si de izolare oamenii vor izola oameni in gratii, unde nu formezi psihoterapeuti si nu decontezi psihoterapie oamenii se vor duce ca soldatul sovietic la razboi cu baioneta si pieptul dezvelit.

Eu nu ma indoiesc ca exista enorma bunavointa in sistemul de protectie sociala a copilului in Romania. Sansele ca doar o sleahta de psihopati, pedofili si criminali latenti s-ar duce sa ingrijeasca orfani contrazic logica elementara; pesemne ca sunt oameni buni, care vor sa mangaie copii si sa ii tina in viata care initial merg in directia aia. Sau oameni de rand care isi cauta de lucru si vor sa faca ceva mai uman decat, sa zicem, suptul penisului pe centura Giurgiului sau adunatul PET-urilor de pe platforma Glina. Acesti oameni rezista, insa, in malaxor la ordinul saptamanilor cel mult lunilor inainte sa sucombe epuizarii propriei compasiuni naive. Nu exista un Kappo in lagarele orfanilor romanesti dar el ajunge sa se reinventeze, din nou si din nou, pentru ca suntem un popor fara cap. Cititorul va retorta poate ca exista autoritate, ca exista administratie, ca niste tartacute ar trebui sa cada de fiecare data cand astfel de povesti ies la iveala. E o vesnica desuetudine, de la azteci incoace sacrificiul uman s-a dovedit ca totusi nu aduce ploaia.

In anul dupa explozia bebelusilor de la maternitatea Giulesti am lucrat grupuri cu asistentele de la spitalul Grigore Alexandrescu. Saptamanal. Oare cate spitale au grupuri de terapie in care oamenii sa poata sa isi spuna si ei pasurile, nevoile, frustrarile si supararile? Doamnele alea in costumase verzi, chirurgicale (in mod inselator imbracate caci majoritatea au o formatie vocationala de menajera ridicata in grad de infirmier sau asistent) au vorbit vreodata cu cineva despre cum sa isi faca meseria mai bine? S-a dus vreodata cineva in locurile astea sa antreneze personalul sa faca fata mai bine agresiunii la care sunt supusi ei, profesional, in remarcabila inferioritate numerica? Admit, si e ce i-am spus si Denisei Morariu, ca imaginile filmate sunt o forma de tortura contemporana aici, in mijlocul tau, printre aceleasi blocuri locuite de pensionari ca si al tau, si al meu. Te simti confortabil ca ai un fel de lagar pe strada vecina? Nici eu. Hai sa plangem un pic, hai sa tragem “autoritatea” de urechi dar la sfarsitul zilei autoritatea e o adunare de costume clonate la acelasi croitor, sunt la fel de sterili si neputincios ca si infirmiera aia. Oamenii stiu sa cumpere mobile, stiu sa decoreze veceuri cu Alba ca Zapada si cei Sapte Pitici, mai vine o campanie umanitara si le cumpara chiloti si pantaloni de trening si gata. Orfanii vor fi mai bine ingrijiti.

Daca vrei sa lupti mai bine cu abuzul in sanatate investeste in om. Investeste in ingrijitor. Cumpara educatie. Cumpara formatia profesionala. Adu oamenii care sa invete si da-le bani si du-te in scoli. Cheama tinerii. Cheama oamenii cu speranta intacta si da-le arme mai performante. Nu o sa le ajunga doar compasiunea pe care le-o da lacrima cand se uita la emisiunea lui Carmen Avram. Compasiunea e suficienta sa dai parizer la caini in fiecare dimineata. Eu nu-mi tratez pacientii cu compasiune. Le dau din compasiunea mea atata cat am, atata cat imi ramane, constient fiind ca va trebui sa-i tratez la fel, adica bine si performant, si cand raman fara, si cand am o zi in care sunt indatorat compasional din varii motive. E altceva, o forma de cunoastere, pe care o investesti in munca asta in folosul omului. Si n-are voie sa fie un efort providential. Nu are voie sa fie un efort mesianic. Nu are voie sa fie o aventura individuala a cuiva care vine, adopta trei copii si apoi vorbeste de ororile la care a asistat. Schindler a fost bun sa faci un film dupa el, mintea mea in timp ce am scris toate mai sus nu e despre cati as putea eu sa salvez, sau tu sa salvezi, sau “noi” sa salvam. Noi nu existam, si – mai mult – nu e problema “noastra”. Tehnic vorbind e strict problema acelora care au caderea sa faca ceva pentru ei. Ca ei nu fac suficient poate sa devina problema “noastra”, a mea si a ta, atunci cand judecam prin lentila personala si profesionala performanta lor.

Imi e suficient, deci, sa triez dilema la sfarsitul zilei in aceeasi metafora a pestelui si unditei. Orfanii primesc pesti, ingrijitorii nu primesc undite. Si unii si ceilalti sunt de fapt incurajati sa ramana in exact aceeasi pozitie de viata. Sunt deja 24 de ani de evidenta ca mila nu scoata dobitocul din marasm.

Iar daca ai rezistat pana aici si se intampla ca faci parte din masinaria deciziilor culca-te si maine dimineata viziteaza un magazin cu articole de pescuit. Eu mi-am facut un obicei din asta desi nu sunt mare consumator de peste. Cunosc in schimb oameni cu astfel de afinitati.

Fii compasionat. Dar fara mila.

G

 

 

 

 

Tangente

Nu stiu ce caut in meseria mea. Nu am ajuns aici pentru ca am visat-o, intr-o zi, pe cand eram copil. In fapt daca stau bine sa ma gandesc nu aveam vreun vis anume cu mine cand urma sa fiu mare. Cel mai pervaziv gand a fost ca mi-as fi dorit sa devin un Alexandru. Ani la rand m-a urmarit incertitudinea daca cineva poate, intr-adevar, sa devina un Alexandru. Eu eram un Gabriel. Gabriel nu e o profesie. Bine nici Alexandru, dar Alexandru parea o republica mai interesanta decat Gabriel. Am oscilat mult in ziua in care am avut un copil daca ar trebui sa-l numesc Alexandru. Nu l-am numit Alexandru. Alexandrul meu nu s-a nascut niciodata si nici nu va fi. Orice ar insemna asta.

Ca o bila m-am simtit impins prin diversele crevase ale vietii. Placerea de-a povesti a venit odata cu pofta vorbitului. Si am vorbit, si vorbesc cu pofta. Dar mai mult decat pofta de-a vorbi mie mi-a placut sa tac si sa imi las mintea sa coloreze cuvinte pe dinauntru atunci cand citeam. Randurile ieseau din pagina si-mi dansau in fata ochilor, unele cuvinte aveau un parfum anume, sau o arome, altele imi zornaiau urechile firii si le auzeam timp dupa timp, zile mai apoi, in timp ce-mi vedeam viata in culori de Alexandru.

Nu stiu daca fiecare sinestet ar trebui sa se faca psihiatru. Eu n-am stiut pana tarziu ce e aia sinestezie. N-am stiut pana in ziua cand citeam Musicophilia a lui Oliver Sacks si el povestea de cineva pentru care notele muzicale aveau un gust aparte si atunci am inteles. Am inteles ce zicea Boris Vian in Spuma Zilelor despre pianocteil. Mintea mea s-a nascut ca un pianocteil. E o muzica a vorbelor si fiecare poveste e un fragment inimitabil de muzica, si din fiecare nota iese o aroma aparte care coloreaza un cocktail irepetabil. La fel de irepetabil ca cerneala de pe umarul meu drept care incepe de cativa ani sa-l coloreze intr-un model al propriei mele identitati. M-am hotarat, de cativa ani, sa-mi scriu povestea pe mine si sa o las sa se vada asa cum e ea. Hieroglific. Il astept pe propriul meu Champollion, candva, sa foloseasca o noua piatra Rosetta.

Piatra Rosetta nu are nimic magic in ea. Am vazut-o la British Museum in 2005. Nu iradia nici un fel de energie extraterestra. A fost doar o intalnire intre un bolovan, si-o minte pregatita.

La fel si eu cu psihiatria. A fost o zi cand vorbeam cu o doamna intr-un salon la spitalul Colentina cand la final doctorita Patrascu mi-a zis ca ea n-ar fi vorbit o ora cu pacientul. Si am inteles. Am inteles ca eu vorbesc o ora cu pacientul. Si ca nu foaia lui de observatie ma intereseaza, in fapt nu ma intereseaza foarte mult daca si-a taiat unghia sau daca are trombocitele mici. Sunt detalii periferice in muzica mea. Ma intereseaza vocea lui. Vocile oamenilor sunt muzici irepetabile. Fiecare om isi spune povestea cu o anumita intonatie, si uneori inflexiunea vocii mie imi aprinde mintea si inteleg ce spun, nu ce spune de fapt ci ce spun de fapt, poate cineva vorbeste de corcoduse dar eu inteleg ca il doare, sau ca e plictisit de moarte de moaca mea, sau ca ar prefera de fapt sa vorbeasca de prunele vecinului. Si n-am o explicatie logica pentru asta, ma simt vag vinovat in unele dimineti ca pe vremea cand treceam valea la Bocutsa sa fur mere varatece si trebuia sa ma furisez suficient incat sa nu ma vada nenea Nica si apoi tiptil prin iarba, insfaca repede cateva mere in tricoul transformat in buzunar si apoi repede, repede inapoi spre palan si sari, cu riscul ca ai sa-ti infigi aschii de lemn in genunchi, repede inapoi spre locul de siguranta. Merele varatece sunt bune. Zemoase si dulci la o vreme cand alte mere iti fac gura punga, netereminate si puchinoase. Merele varatece merita furate precum cele din gradina Hesperidelor. Merita sa tii o vreme, ca Hercule, lumea pe umeri cat se odihneste Atlas.

Si asta fac. Asta fac in fiecare zi. Fiecare zi e un semn de intrebare catre arhitectul interminabilelor povesti. Ce ai sa-mi oferi de data asta? Ce enigma mai am de dezlegat si cum am sa o dezleg eu? Am citit oare destul? Cu siguranta nu. Sunt suficient de nebun incat sa ma bag in asta? Neindoielnic da. De ce fac asta? Pentru ca am stiut dintotdeauna ca binele exista si exista neconditionat. Pretutindeni. Exista bine in mere varatece, si in perele de la Boac, exista bine in rosia din gradina si in smeurisul in care intri pana sangerezi doar sa culegi minunile alea ciclamen, exista bine in fiecare om sau bestie si tot ce ai de facut e sa sapi dupa el cu unghiile pana ti le-ai rupt si nu-ti mai simti degetele. Stiu ca Alexandru nu ar fi facut asta. Nu stiu cum stiu asta. Alexandru ar fi fost chirurg, cu siguranta un chirurg mediocru. Alexandru ar fi stat in banca lui si si-ar fi numarat suturile. Gabriel nu face asta. Eu nu fac asta. Eu sunt o minte ca un fagure in care vin in fiecare zi albine si depun miere. Pe masura ce trec anii ma obisnuiesc cu ideea si inteleg ca inteleg mai putin si ca probabil va veni un moment cand n-am sa mai inteleg nimic. Si poate atunci am sa fac pasul in spate la peretele pe care-l pictez si va avea sens. Fresca va avea sens. Va fi un tablou ca al primilor oameni care si-au suflat mainile cu ocru in pesterile din Pirineii francezi in magdalenianul tarziu. Si am sa ma bucur de el ca un copil pentru ca in fata binelui individul are o reactie spontana. De bucurie. De elatie. De extaz total. Nu stim de ce picteaza creierele noastre. Eu nu-mi inteleg pornirea creierului de-a cauta povestile in mintile oamenilor si de-a fi mereu pregatit, la datorie, sa absoarba o noua istorie.

Si istoriile nu sunt frumoase. Sunt povesti cu draci si vrajitoare si demoni inaripati. Sunt povesti cu violenta si drama, cu final trist, atat de trist incat uneori plangi tacut in mintea ta cand nu poti sa plangi in mintea lui pentru ca e deja inecata de plans. Sunt povesti cat un desert in care ziua mori de cald si noaptea de frig.

Si apoi sunt povesti pe care tu le decizi. Tu esti mana care sufla ocru nou in mintea lui. Cel mai intim privilegiu, e ca si cum ai atinge poala lui Dumnezeu cu mana sau s-ar uita, bland la tine, dintr-un tufis in flacari. Uneori ia timp, uneori te cuprinde disperarea, uneori iti pierzi tot, te pierzi pe tine, tot ce stiai, tot ce ti-ai imaginat ca stii despre povestea respectiva. Uneori haosul cuprinde totul, rasar arme si amenintari, uneori pierzi. Uneori ramai dezamagit de tine, uneori sunt oameni pe care n-ai sa ii ajuti si sunt oameni care iti vor spune ca esti un jeg si un incompetent, un farsor si un sarlatan. Vor fi oameni care iti vor intoarce spatele. Povestea nu e niciodata blanda, buna sau generoasa cu cel care o citeste. E doar curiozitatea intorsului de pagina care il tine pe transfug in priza naratiunii si curajul de a fi acolo pana la capat.

Cred ca exista o melodie comuna pe care o canta toti oamenii de cand se nasc pana mor. Cred ca se nasc cu instrumentul si apoi cand mintea lor incepe sa cante oamenii improvizeaza precum Ainurile lui Tolkien si fiecare canta cantecul lui. O singura data in Univers. Irepetabil. Si o bucata de cantec poate va fi replicata de altcineva, luata, adaptata, schimbata intr-un fel anume. Eu? Sunt omul care acordeaza piane si se bucura cand Cantaretul, adevaratul artist, isi ia pianul in primire. Il vezi cum ii tremura mainile de anticipatie, oare are sa falseze din nou, oare se va rupe din nou coarda? Ii e teama sa o atinga, o ocoleste de multe ori, melodia nu e la fel fara clapele ramase neapasate. Faci ce ai de facut, invarti ce ai de invartit, un miracol se intampla – vorba lui Daniel Dennett – si voila! pianistul se intoarce la menirea lui de pianist.

Pe mine nu cartile m-au invatat sa acordez piane umane. Pe mine pianele umane m-au invatat sa acordez piane umane. Voi nu stiti cat de importanti sunteti pentru mine si, mai ales, pentru cei care vin dupa voi.

Ieri ea a venit cu muzica vesela a revenirii in ochi. Si mi-a povestit in lacrimi cum isi canta cantecul mai bine de cateva saptamani. Si am ascultat, umil si stupefiat ca de fiecare data, si mi-am umplut geanta cu speranta pentru negrul care va sa vie. Si povestea simplu si frumos, si cuvintele se colorau spontan in cuvintele fericirii. Si zambea ca un copil. Zambea ca un Gabriel. Nu ca un Alexandru. Si am rugat-o frumos sa isi ia timp sa scrie lucrurile astea si sa mi le dea odata. Si daca are sa mi le dea eu am sa vi le dau voua. Sa va acordati propriile instrumente la muzica ei. La muzica lor.

G

Nocturnalii

Bate din nou vantul printre stejarii din gradina. Un carabus se razboieste cu ultimul bec ramas aprins. Periodic se apropie bezmetic precum Icar de soare si se prabuseste, cu un recul sec, de ciment. Pe undeva pe la jumatatea drumului il asteapta vadit interesata pisica. Pisica nu e nici pe departe insectivora dar pare fascinata de picajul coleopterului. Se ridica pe labele din spate si cu labele din fata pocneste strasnic elitrele care robotesc in zgomot de bombardier. E un peisaj hazliu, o intalnire a doua minti simple, suficient de greu de suprapus incat sa-ti permiti macar un moment sa crezi ca pisica stie ca are de-a face cu un carabus, sau carabusul cu o felina. Cele le aduce impreuna la un loc? Raspunsul se prezinta inevitabil. E masiva absenta a luminii si suplinirea ei cu o minciuna bine plasata.

Undeva in jos de casa, mai devreme, tragea un clopot. Denia. Oamenii se aduna sa inconjoare biserica. Sunt aici inapoi ca si in alti ani, cunosc relativ traditia, m-am dezintimizat de ea si totusi o accept ca pe un dat. Ma supun ei. Ce rost are sa te ridici impotriva unei roti a vremurilor care merge nestingherita de atata amar de timp? In linistea noptii siluetele intunecate se aduna, ies proprietarii curtilor si-ai caselor din spatele curtilor. Cutreiera in aceeasi directie, unii poarta pe langa ei vlastare tinere si minti crescute in lumina si care poate pentru prima oara vor trai noaptea asa. In latratul indepartat al cainilor. In batutul neistovit al vantului prin stejar si prin brad. Precum carabusii se aduna oamenii in intunecime aproape de bec si se lovesc besmetic cu capul de Lumina. E un cantec si-un vaiet si o poveste cu moartea Fiului de Om. Isi preiau carnetelele si canta mai intai barbatii apoi femeile cu voci subtirele, dezlegate de nodul baticului doar un pic cat sa se ridice deasupra stranelor de dedesubt. Daca a fost timpul rece se va ridica si aburul vocilor din nou catre turla de unde-a sunat clopotul. Apoi catre cer. Mereu catre cer.

Imi aduc aminte de primul meu Prohod. Nu mai auzisem un cantec atat de infiorator, am plecat de acolo in stare de transa. Convingerea ca lucrurile s-au intamplat chiar asa imi chinuia carnea si imi cotrobaia mintea. Cand esti mic ai tendinta sa te raportezi la lucrurile astea, sa le iei personal. De ce i-au facut atata rau? De ce l-au biciuit, de ce l-au schingiuit, si de ce i-au batut cuie in picioare si maini? Tata avea niste piroane mari, unul era infipt in lemnarie. Am luat a doua zi un piron si am incercat, temator, sa imi dau una cu ciocanul incet sa vad ce se intampla. N-a gaurit nimic, dar frica a fost atat de puternica incat mi-a impins inima in gat si-mi pulsa mandibula de cat de real parea totul. Nu stiam atunci, cum as fi putut sa stiu, ca in nenumarate feluri si pana atunci, si de atunci incolo, s-au schingiuit anonim oamenii intre ei. Pentru absurditati si comoditati. Pentru o picatura de ploaie. N-am sa stiu niciodata de ce a fost omul Acesta, si nu altul care a ajuns sa posede mintea milenara a milioane de oameni. De ce a fost povestea asta care a invins, si nu alta. De ce a ramas becul acela aprins cand altele s-au stins fara vreo noima. E posibil, merita sa te intrebi, ca indiferent de valoarea de adevar a unui Adevar el devine Adevar doar pentru ca a invins intr-un turneu al Adevarurilor inventate? Fara vreun sens ascuns, fara vreo alta calitate decat aceea de-a fi triumfat in noaptea mintii umanitatii suficient incat sa fie un bec pentru carabusi si pisici?

Si daca adevarul faptic ar ramane asta ar fi suficient, dupa mii de ani, sa-l validezi ca fiind de fapt adevar? Uite ce s-a intamplat cu Galileo si cu toti eonii anteriori in care umanitatea s-a incapatanat sa creada ca pamantul e plat, si ca soarele se invarte imprejurul lui. A fost un click inevitabil si o suma de evidente care au facut intoarcerea catre trecut imposibila.

Sunt foarte aproape sa sting becul, ultimul ramas aprins, in seara asta. Va fi o usurare masiva pentru toti carabusii atrasi senzual de bula luminoasa. Va fi o dezamagire, probabil, pentru pisica si pasiunile ei ludice tarzii. Ma simt vag amuzat de tentatia de-a-l lasa aprins doar pentru a trai o fantezie la intrarea in somn despre o cursa turbata evolutionara a carabusului sa dovedeasca amenintarea pisicii, sau a pisicii sa savureze parfumul ars de coleopter. Pe undeva, prin mormant, Pavlov se invarte.

G

Verbul “a fi”. Verbul “a face”.

Există un entuziasm, zilele acestea, despre medici și medicina românească. Nu ar fi prima oară. M-am dus zilele trecute în urmă la 2007 când scriam înfiorător de asemănător, pe undeva, despre sănătatea și starea sistemului. Ironic, ministru era tot domnul Nicolăescu. România avea cam cu 15 mii de medici mai mult, contribuția la bugetul de stat era sensibil mai mică, la fel și alocarea de fonduri pentru clinici, spitale etc. Ce inseamnă șase ani? Enorm. Nu foarte mult în devenirea unui popor, o viață de om pentru mine. Că în 2013 încă mai avem o dezbatere despre rolul sănătății în viața individului, și-a ofertantului de servicii, mi se pare relevant pentru discuția care urmează.

Și atunci, ca și acum, blocajul e la nivel de bani. Percepția publică e că nu sunt bani. Cred că percepția publicului e eronată, indusă ce-i drept de diatribele interminabile ale unor oameni obișnuiți să țipe la televizor, cam ca în povestea cu băiețelul și lupul, ”guvernarea anterioară v-a furat banii”. Grețosul ”băieții deștepți”. O categorie iluzorie. Lauda laudelor, am mai prins un băiat deștept.

De ce-o fi băieți deștepți doar cînd vine vorba de furat? Și de ce e asta o formă de deșteptăciune?

Cine va avea curiozitatea să îi citească cele două cărți autobiografice va descoperi că Ayaan Hirsi Ali are de fapt răspunsul la întrebările de mai sus. Ayaan Hirsi Ali e o militantă pentru drepturile omului și ale femeii în societatea musulmană. E născută în Somalia, a emigrat în Olanda unde a fost și membră a Parlamentului, e urmărită ca și Salman Rushdie de radicaliști islamici și există un preț pe capul ei. Motivul? A criticat Coranul și pe Profet. A vorbit despre mutilarea genitală a femeilor în țara ei de origine în numele purității. A făcut un documentar cu Theo van Gogh numit, succint, ”Submission”. Theo van Gogh a fost omorît cu lovituri de cuțit și pe corpul lui sângerând a fost lăsat un bilet pentru Ayaan. Urmezi. Rândurile următoare nu sunt despre războaie religioase însă.

În Nomad Ayaan vorbește pe larg de eforturile pe care a trebuit să le facă atunci când a aflat de existența banilor. În Somalia majoritatea oamenilor se descurcau folosind sistemul imemorial de troc. Prețurile erau estimate în alimente, animale și bunuri în general. O anecdota simpatică povestită în cărțile ei e cum, la scurt timp după ce a dobândit statutul de refugiat, a aflat că are posibilitatea să facă un împrumut la bancă pentru mobilarea casei. Era prima ei casă, goală dar curată. Avea pereți și ferestre. Avea apă curentă la robinet. Ayaan s-a dus și, dintr-o semnătură, a primit 5000 de shilingi. O sumă colosală pentru cineva care începuse de la câteva sute pe lună sub forma unei alocații sociale. A plecat de acolo cu sentimentul că e cel mai bogat om de pe planetă, s-a dus cu colega ei de apartament la primul magazin și au început să se uite la canapele, dulapuri, covoare, draperii. În particular un covor deosebit i-a atras atenția. Era superb. L-a vrut. I-a zis vânzătorului ”vreau covorul ăsta”. Vânzătorul s-a uitat, amuzat, și a întrebat-o – ce-i drept – sunteți sigură doamnă? Ayaan avea o bucățică de plastic în buzunar care îi dădea siguranță. ”Da”. Zis și făcut, cartonașul magic a trecut prin POS și Ayaan a plecat cu covorul dorit din magazin.

Costase 4800 de shilingi.

Seara au venit în vizită prietenii ei olandezi să vadă cum și-a mobilat casa. Au rămas obnubilați când au văzut ditamai covorul de lux în sufragerie iar în rest aceeași sărăcie lucie.

S-au scandalizat.

Ayaan cum ai putut să faci așa ceva? Nemernicul a profitat de tine! Și au dus covorul înapoi dar era prea târziu. Comunitatea a organizat o chetă și fiecare i-a făcut cadou lui Ayaan cuțite, furculițe, scaune, perne și așa mai departe. Necesarul unei case. Ayaan era zdrobită.

E posibil că și noi, ca și Somalia, venim dintr-o civilizație tribală în care banul nu are valoarea lui standardizată. România e o țară săracă unde trei sferturi din populație supraviețuiesc cu aproximativ 150 de Euro pe lună. Cam cât dau eu pe motorină dacă am grijă să nu conduc foarte repede și numai în oraș. Asta înseamnă că majoritatea populației nu poate cuprinde cu privirea cam cât înseamnă un milion de Euro sau, și mai rău, un miliard. E prea mult pentru creierul lor. Cine zice, în schimb, că între ei, și cei care guvernează azi, e o diferență fundamentală se înșeală. Anecdote precum cea povestită de Ayaan Hirsi Ali abundă în România, ajunge să deschizi televizorul și vei vedea miriade de astfel de întâmplări, oameni care în spitale au cheltuit resurse prețioase pe roboți care n-au operator, pe RMN-uri care n-au consumabile, pe CT-uri care stau prăfuite în garaj, pe tot felul de trăsnăi inutile. Stai și te întrebi de ce au făcut asta? Reavoință? Câtuși de puțin. Oamenii au primit ca și Ayaan un cartonaș de siguranță și li s-a spus cheltuie banii. Cheltuie-i repede că altfel ți-i iau. Nu spun aici că un agent motivațional suplimentar era și ”cheltuie-i că îți iese și ție un comision”. Comisioanele nu sunt obiectul articolului meu de azi. Azi vorbesc de naivitatea malignă din România. Un cancer social. Și unii, și ceilalți, populație și conducători, sunt blocați în paradigma somaleză. Suntem niște ridicoli consumatori de bani dar nu suntem buni cheltuitori de bani. Timpul scurt mă reține să pun aici toate poveștile pe care le știu, de la situația de la Severin unde s-au cumpărat vaze și parfumuri, la comuna unde s-a făcut școală de nu-știu-câte mii de sute de Euro și au rămas fără termopane încât copiii continuă să meargă 12 kilometri sau ceva până în satul vecin. Ah, și între timp ne inflamăm tiroidele pentru că Biserica Ortodoxă, Patriarhia manevrează cu succes bani în construcția de biserici și catedrale. Ca și cum banii ăia – văd scris adeseori pe facebook sau website-uri media – ar ”putea” fi folosiți pentru construcția de spitale sau cabinete. Da, ar putea, dacă spitalele sau cabinetele ar avea oameni învățați să cheltuie bani.

Or medicii sunt penibili la capitolul acesta. E una dintre consecințele inedite, nefaste și inaparente a anilor de plată informală în Sănătate. Fiecare are o autonomie discretă a venitului lui, noțiunea de ”comunitate” de medici e putredă, coruptă, că unii dintre ei au ajuns ridicol de bogați e iarăși inutil pentru dezbatere. În România medicii nu știu să cheltuie bani încât medicii, și pacienții, să o ducă mai bine.

În discuția cu doctorul Arafat domnia sa a spus la rându-i o anecdotă cum că pacienții la Tg. Mureș i-ar fi dat 100 de lei medicului, dar 10 lei Clinicii pentru dezvoltare. Raportul mi se pare relevant. Intuitiv și unul, și celălalt, medic și pacient înțeleg că statul și aparatul înșiși sunt execrabili cheltuitori de bani, și că diletantismul face că mai degrabă te bazezi pe vrabia din mână, decât cioara de pe gard.

Îmi aduc aminte și de predecesorii mei patriotarzi, voci puternice dar știrea zilei de ieri în privința ”erorilor” din sistemul de sănătate. Cînd spun că problema e la end-user, la consumator confrații îmi sar în cap. Când vine vorba însă de scris proiecte de sănătate aceiași oameni se uită sfioși, până la urmă și ei sunt niște ochi dalbi cu mâna întinsă, condiționați, umili, supuși și neputiincioși. Pentru că asta a fost strategia ultimilor 60 de ani, ține indiviul neputiincios, zdrobește-i aripile ca să-l poți controla. Lasă-i impresia că singura lui carte de jucat e să devină un număr, o furnică, un scripet în mecanismul magnific al Partidului Părinte.

Uite ce mă doare pe mine. Am o categorie specială de pacienți. Sunt oameni care sunt buni cheltuitori de bani și pe care statul îi jugănește, îi fugărește, pentru că ei sunt cei care fac bani statul îi căpușează îngrozitor, vine Fiscul peste ei, se dau amenzi lunar, se fac acuzații, procese se practică o poteră statală din interiorul căreia libera inițiativă e practic anihilată. Centralismul deșănțat înseamnă că da, pe de o parte ai să reușești pe termen scurt să încasezi niște bani cam în același fel în care Ceaușescu făcea asta, nimeni nu reinvetează roata. Dar ai să distrugi ziua de mâine. Discuția pe fond nu e de bani. Banii înșiși nu înseamnă nimic. Discuția e de cheltuitori și ceea ce înseamnă management inteligent.

Ministrul Nicolăescu practică o agendă de socoteli de clasa a IV-a. Cireșica are mere, Cireșel vine și cere. Bine, nu e chiar așa dar aceasta e imaginea publică vehiculată de domnia sa. Face asta nu pentru că n-ar ști mai bine, e totuși un economist rezonabil. Face asta pentru că e limba înțeleasă de alegătorii dânsului, din Ardeal până în Dobrogea înțelege tot votantul că unde ai patru lei nu poți să dai cinci. Hai să luăm de la carii și să dăm la cancer. Nu contează în mintea domnului ministru că avem cea mai proastă sănătate dentară din Europa, că 90% dintre români au dinți stricați, că poți să mori din cauza bolii dentare pentru că e favorizat infarctul miocardic și alte bolii ale inimii. Evident că dacă pui o măsea cariată în tarabă cu bolnavii de cancer dilema e rezolvată. Dintele așteaptă, ia o pastilă, hai mai bine să salvăm populația oncologică. E o isterie provocată special în scopul de-a menține tema de dezbatere în aritmetica cifrelor mici. Asta nu e sănătate. E bătaie de joc.

Majoritatea românilor nu au un plan financiar. Nu au bani puși deoparte. Trăiesc din împrumuturi – cei care reușesc să se împrumute – rostogolind venituri de la o lună la alta. Vlad Petreanu are recent un comentariu la el pe blog unde observă – corect – că mirajul sărăciei vine și prin aceea că majoritatea bugetarilor habar n-au câți bani dau ei, de fapt, lunar pentru sănătatea lor sau pentru drepturile lor civile. Bine, că întreabă retoric după aia dacă cetățeanul ”ar mai da șpagă” dacă ar ști câți bani bagă lunar e un bemol în toată argmentația. Contribuabili sunt doar vreo 4 milioane de români. Bugetari doar vreo 3 milioane. Restul până la 20 de milioane sunt subvenționați sociali și persoane fără venit pentru care e irelevant deoarece și pentru că ei sunt doar utilizatori de sistem. Pe românește îi doare în cur și bine fac că îi doare în cur. Nu e ca și cum dacă cineva îți dă o gogoașă caldă ai să te gândești cât o fi costat.

Vina nu e a prostimii. Vina e a improstitilor. Vina e a celor care admit că lucrurile de care vorbesc aici există și sunt permise. Nu sunt permise de prost. Nu sunt permise de analfabet. Nu sunt permise de politician, acest măscărici superb al modernității. Nu. Sunt permise de mine și de tine, de oamenii cu facultate, sunt permise de intelighentzia dezolată și pasiv-agresivă. Sunt permise de toți firoscoșii cu diplomă care, divizați și patetici, s-au retras în vizuina lor de studiu aprofundat al anonimității. Nu poți să spui ”sunt intelectual” sau ”sunt deștept” și să admiți că la sfârșitul zilei n-ai făcut nimic pentru asta. Tu pentru tine, mâncător de pâine. Singurătatea mea – dacă e să fie una – nu e dată de histrionismul meu, sau de plăcerea mea de-a mă curvi pe sticlă sau în presă. E dată de disponibilitatea mea de-a cheltui timp pentru mine și în alt mod decât acumularea de substanță personală. Nu pot să evit gângavul social, nu pot să ignor axila care pute în cabinetul meu personal. Ah, și am un defect de personalitate.

Eu nu știu să mă plâng. Geaba plângi, geaba bocești. Nimeni nu-ți aduce apă.

Remember?

Mulțumesc, mamă.

G

Mirage

Am lasat sa treaca furtuna. Desi furtuna n-a trecut inca am sa ma mai prefac pentru cateva minute. Imi iau un mic ragaz. Si vorba marelui Shakespeare, am sa va rog sa-mi imprumutati urechile voastre. Urechile mintii.

Nu mi-am dorit nimic din toate acestea. Si totusi lucrurile au venit natural. Ce poti sa vrei mai mult cand vei spune lucruri despre viata ta? Sute de mii de oameni care citesc, mii care comenteaza, cateva sute care vor sti despre ce vorbesc si poate cateva zeci care inteleg ce-ai vrut de fapt. Asta vor oamenii. Un Gavroche, o mascota a revolutiei, cineva care ca Moise sa-si conduca poporul afara din Egipt.

Nu practic o falsa modestie. Nu o posed. E un defect constitutional. Capul meu refuza obstinat pozitia ghiocelului.

Am intrat in bucluc din nou si din nou din cauza coloanei mele vertebrale.

Eu n-am calitatea de-a decide despre sanatate in Romania. Cel mult pot decide pentru a mea si a familiei mele. Cand ma imbrac in doctor imi asum dreptul de-a hotari impreuna cu pacientul meu despre interesul lui de-a-si recastiga bunul pierdut. Sa-i spunem sanatate e prea putin. E prea mult in acelasi timp de multe ori. Humpty Dumpty statea pe un zid. Humpty Dumpty a luat o tranta puternica. Si toti cavalerii regelui, si toti oamenii din regat nu l-au mai putut pune pe Humpty Dumpty inapoi pe zid.

Presedintele Romaniei in exercitiu a spus despre textul meu ca e un strigat de disperare, un fel de-a spune “nu ne mai batjocoriti”. E perspectiva domniei sale si o respect. Dar nu pot fi de acord cu asta. Refuz filosofia disperarii care apasa deciziile luate din nou si din nou imprejurul meu. Sunt obisnuit sa sper. Nu sa disper.

Dezastrul e un miraj. Povestea pe care am spus-o e cea in care personajul bun, adica eu, triumfa in fata raului. E inspirational, nu? Vrem astfel de povesti in vietile noastre, vrem sa stim ca cineva s-a ridicat din nou din praf si dupa ce s-a scuturat a zambit audientei. Maine la spectacol va executa din nou un salt mortal.

Vreau sa va spun lucrurile mai complicate care intregesc tabloul.

Pentru ca sunt cladit din esecuri, nu din succes. Esecul m-a condus pe mine inainte si curiozitatea celui care va sa vina, devreme ce i-am supravietuit celui care a trecut.

Am fost neobisnuit de bun la compuneri. Mama ne spunea povesti cand eram copii si sunt nenumarate nopti cand am adormit in versificatia ei – da, obisnuia de multe ori sa le spuna in versuri. Profesoara mea de limba romana ne-a dat odata o tema si nu mi-am facut-o. Luam des 10 la ea, nu mi-am pus problema ca ma va scoate la tabla cu tema. Mi-a fost frica sa recunosc in fata celorlalti ca nu mi-am facut-o si atunci am iesit in fata lor, ceilalti, si am inceput sa citesc de pe o pagina alba. Imi tremura usor mana in timp ce compuneam, din minte, fraze dupa fraze. Imi aduc aminte si acum cum tovarasa s-a plimbat linistita printre randuri, prin spatele clasei, apoi a venit la catedra, s-a asezat, eu continuam sa “citesc” cu convingere iar ea statea, impasibila, Cerber la spatele meu, si se uita la pagina mea alba. Am terminat, mi-a cerut caietul, a scos stiloul rosu. Ma asteptam ca voi lua 4 cu siguranta. A trecut in capatul paginii 10(zece) cu felicitari si o observatie pentru mine. Conditia e sa o scrii din nou cand ai sa ajungi acasa exact cum ai spus-o aici. Am crezut ca ma va inghiti podeaua.

E cel mai amar 10 pe care l-am luat vreodata.

Uneori minciunile in viata te pot duce atat de departe.

Mergeam la olimpiade cand eram copil. Foamea de competitie a familiei mele facea ca periodic, cand mergeam la concurs, sa fiu cuprins de crampe abdominale teribile si trebuia sa tin post negru cu o zi inainte de concurs pentru ca altfel intestinele imi faceau o mare figura. Cand am intrat la liceu am predat lucrarea la matematica dupa doar 30 de minute. Am luat 9.70. Am intrat al 21-lea. Nu i-am spus maica-mii ca motivul pentru care am iesit atat de repede a fost ca trebuia sa merg urgent la toaleta. Pana tarziu in viata am simtit visceral ca lucrurile bune trebuie facute pe fuga inainte ca organismul sa te tradeze.

Nu mai stiu cate note bune am luat. Stiu despre cele cateva note proaste pe care le-am luat. Am luat un singur 4 in viata. La desen. Si un singur 2. La economie. Doi-ul la economie l-am luat pentru ca doamna profesoara ne-a declarat, furibund, ca suntem imbecili si facuti la betie si ca n-o sa stim niciodata economie. M-am ridicat si i-am zis ca nu stiu de baiatul dansei dar eu cu siguranta n-am fost facut la betie. Oricat de buna a fost replica n-a contat mult in economia clasei.

Bacalaureatul meu ar fi putut fi un succes extraordinar. Ma simt si acum un fel de Al Bundy pentru faptul ca am picat cu “patru de 10 si un 4”. La matematica. Adevarul, peste ani, e ca probabil era un patru meritat. M-am agatat cativa ani buni de recorectarea facuta de profesorul Marino, intr-o duminica fatidica, a tezei mele si care sustinea ca as fi meritat 8, nu 4. Profesorul Marino era coordonatorul echipei olimpice de matematica a Romaniei. Nu mai conteaza. Tezele au plecat sigiliate cu 4.12, s-au intors sigilate cu 4.12. Zarurile erau aruncate. Viata mea era distrusa.

Tatal meu m-a sfatuit sa imi iau un an de pauza. Matusa mea spunea amuzata ca mai bine un magar sanatos decat un filosof ofticos. M-am dus in sambata aia la meditatii la fizica la doamna Marinescu, unul dintre ingerii carnivori din viata mea. Femeia aia ma tortura la fizica, nu faceam niciodata ceva bine, ma simteam un cretin de fiecare data cand mergeam la ea. Era ultimul om de la care ma asteptam sa imi dea o vorba buna. S-a uitat la mine si mi-a zis Gabi tu poti sa faci asta. Ia profesorul asta si invata-ti analiza matematica. O sa facem “Curentul alternativ” (o parte din materie) dupa ce dai bac-ul, ne raman doua saptamani, tu poti sa intri la Medicina. M-a lovit increderea ei in moalele capului. N-am sa o uit niciodata.

Profesorul meu de matematica era alcoolic. Mergeam in fiecare zi cu tramvaiul 41 undeva pe la Veteranilor si sunam la usa, raspundea buhait, apartamentul duhnea a scrumiere nearuncate. Pe masa mare din sufragerie era o sticla de votca de un litru nedesfacuta. Incepeam sa lucram si dupa 400 de mililitri devenea o minte sclipitoare. A facut din rahat bici. In august dadeam din nou bacalaureatul.

La examenul oral de romana o echipa de reporteri a venit sa filmeze “fenomenul”. Adica pe noi, cei doi elevi din Romania care picasera cu 4 de 10 si un un patru. (Ironia face ca eu am ajuns psihiatru,  ea a ajuns psihoterapeut, ne-am revazut dupa 12 ani la un training). Nu m-au intrebat pe mine daca sunt de acord, au intrebat-o pe doamna inspector sef. Doamna inspector sef care statea la birou era foarte gatita. A stat cu mine 40 de minute ca domnii reporteri sa isi poata face planul de material. M-a trecut prin toata materia. Si in ziua de azi cand trebuie sa merg la televizor am un mic frison, ochiul negru al camerei e moartea mea. Mai tarziu o alta persoana care mi-e draga, Ile Petre, m-a vindecat de fobia asta. Dar asta e alta poveste.

Am plecat de acasa la 19 ani pentru dragostea unei femei care, credeam la vremea respectiva, merita sa traiesc cu ea “ca oamenii mari”. M-am si casatorit cu ea – impotriva vointei declarate a familiei mele. Am renuntat la relatiile cu ei, am pus tot ce aveam pe casnicia respectiva. La 21 de ani eram intr-un dezastru si mai mare, sora mea mi-a dat bani pentru o avocata care urma sa ma ajute sa divortez. Eram batut, eram terminat emotional. La 21 de ani am ajuns in fata unui profesor de psihiatrie si apoi am ajuns pe canapeaua unui psihoterapeut. Vreme de luni de zile am discutat relatia cu tatal meu, moartea bunicului meu si frica mea de esec.

Viitorul era negru. Bogdan mi-a facut un mare cadou pe care il pastrez si astazi in meseria mea. Odata am plecat de la el si mi-am repetat pe drumul catre casa ca in viata n-ai voie sa ai doar o singura solutie la ceva. Cauta mereu minim doua. Alternativa. Pentru mine alternativa a venit in hazard. M-am intors la prima dragoste, la scris, la presa, la o meserie pe cate de neserioasa pe atat de spectaculoasa in formele ei senzuale.

Cand am terminat facultatea si am ajuns la McGill am fost acceptat la un doctorat in genetica psihiatrica. Birocratia si presiunea erau teribile. Am aplicat pentru o bursa Tomlinson, proiectul era facut, mentorul era in regula, trecusem de evaluarea si examenul catedrei de psihiatrie. Tot ce mai trebuia erau bani. Intr-o miercuri am primit raspunsul. Pentru prima oara in anul respectiv chair-ul Tomlinson decisese sa largeasca paleta de aplicanti si la alte domenii, nu doar sanatate mintala. Nu primisem banii. Si desi mentor-ul meu ar fi putut sa finanteze el doctoratul meu din motive obscure a ales sa nu faca asta.

M-am trezit aruncat intr-o formare strategica pe suicid si trauma finantata de guvernul canadian, 24 de ore mai tarziu plimbam aceleasi hartii la UQAM si il cunosteam pe Brian Mishara, chair-ul IASP (Asociatia Internationala de Preventie a Suicidului). Am petrecut doi ani cu ei.

Si esecurile ar putea sa continue, de la mare la mic, de la simplu la complex. In fiecare zi ma lovesc de esecul de-a fi rezolvat un caz cum mi-as fi dorit. Nu sunt un sot simplu si uneori nu sunt un sot bun. Nu sunt un tata prezent si nu sunt de multe ori un tata rabdator. Bunatatea pe care o practic se loveste de nerabdare, impulsivitate si temperamentul meu prolix. Am o tulburare de atentie, gandurile mele vin de-a valma si de multe ori vreau sa spun trei lucruri in acelasi timp. Nu invinge cel mai bun gand, stiu asta pe pielea mea. Sunt ca o papadie purtata de vant acolo unde ma duce vantul.

Nu sunt profet in tara mea. Lucrurile bune pe care le-am facut in cariera mea academica le-am facut pana acum cu oameni din “afara”. Cand eram rezident in anul I Asociatia Irlandeza de Suicidologie m-a invitat la congresul lor din Irlanda de Nord. M-am dus cu o prezentare pe un studiu facut de mine la fostul meu liceu. O luna mai tarziu m-au invitat inapoi, in Irlanda de data asta, sa le antrenez profesorii sa se descurce mai bine cu bullying-ul la adolescenti si cu crizele suicidare in scoala. Cand m-am intors in Europa, in 2008, partenerul meu din prezent, profesor de psihiatrie la Universitatea din Vienna m-a luat la bord sa lucram impreuna pe o cohorta de-a lui in Kosovo. Sunt 5 ani de atunci. Doi ani mai tarziu KHF si Universitatea din Pristina m-au chemat acolo sa le antrenez psihiatrii in statistica medicala. Un an mai tarziu aceeasi echipa am fost comisionati de UNICEF sa facem raportul anual pentru Comisia Europeana privind repatrierea familiilor kosovare din Austria si Germania. M-am trezit analist sef ONU intr-o tara vecina, inca surprins de faptul ca unele dintre ideile mele sunt acceptate si luate cu titlu de expertiza.

Nu am nici cea mai mica umbra de aroganta in timp ce scriu lucrurile astea. Coloana mea vertebrala are intr-adevar o problema, dar si mintea mea in acelasi timp. Mie Romania mi-a  dat tot. Ardealul mi-a dat o casa. Mama mi-a dat povestile ei. Familia mea m-a educat si m-a invatat sa ma spal pe maini si sa vorbesc frumos. Profesorii mei mi-au dat macaralele mintii. Fundamental, insa, Romania m-a privat de un lucru esential care e Nemesis-ul meu si boala mea profesionala. Ba chiar as spune ca Romania mi-a furat ceva care ar fi putut fi, de drept, al meu. Increderea ca felul in care eu imi vad valoarea poate fi recunoscut si de ceilalti. Ca nu voi fi lovit daca, si cand, sunt la pamant. Umblu prin Romania indoit ca cineva se uita, sau ca cineva vede. La fel cum disperarea e un miraj, la fel si calitatea momentului de-a fi cineva important pentru unul, sau celalalt.

Deci nu va lasati inselati. Apreciez cuvintele voastre frumoase. Varful momentului insa e doar o anticamera a vaii care vine. In timp ce guvernantii urla, plang, isi frang mainile ca nu exista bani adevarata moneda care e de monopol e respectul. Instructia valorii. Diagonala catre cel performant. Avem un fetis morbid pentru idiot, pentru clown, pentru paiata. Urechile imprumutate de voi sunt obligatorii pentru ca, de cele mai multe ori, astfel de cuvinte pica pe urechi surde. Ma uitam acum cateva zile la tipetele stridente ale lui Codrin Stefanescu la un om care a facut facultatea la Sorbona. Indiferent de optiunile politice ale domnului Papahagi sau de calitatea lui de politician e totusi un om care a facut studii in Franta, si a practicat profesorat acolo. Da-i Cezarului ce-i al Cezarului intr-o tara in care 90% se declara crestini.

Eu nu sunt unul dintre ei si totusi pot sa fac asta. N-am nevoie de Dumnezeu sa deosebesc binele de rau. Si n-am nevoie de performantele mele, sau de CV-ul meu, sa-mi preceada. In fata oamenilor ma duc si spun buna ziua, eu sunt Gabi. Atat, nimic mai mult. Nu domnul doctor. Nu domnul expert. Nu domnul-care-le-stie-pe-toate.

Oamenii inteligenti in Romania sunt insule de singuratate. Dezorientati, dezolati, refugiati intr-o forma de defetism patetic isi ignora uluitorul dar al mintii. Insight. Judecata. O forma de intelepciune care vine odata cu strapungerea prostiei. Ironia face ca in Romania prostia poate fi strapunsa, dar prostimea nu. Iara improstirea, aceasta devenire sociala in care din ce in ce mai multi fac pe prostii pentru a fi mai acceptabili in diverse grupuri, e un morb care castiga adepti. I-au sucombat multi, oameni a caror formatie profesionala n-ar fi trebuit sa permita asta dar, hey, cand esti intre lupi urli ca lupii.

Multumesc, tata, pentru ca m-ai invatat asta cand aveam 4 ani. Mi-ai spus odata la fantana tatic, nu e obligatoriu sa urli ca ei doar pentru ca esti printre lupi. Mi-a fost suficient. In momentele mele naive inca ma intreb de ce e atat de greu de priceput.

G