Dragă tată Gheorghe,

Nu v-am scris niciodată. Pe tine nu te-am cunoscut, ai murit subit câțiva ani înainte să mă nasc. Singura ta memorie rămasă cu mine peste ani a fost ulcerul tatălui meu, făcut în zilele care au urmat morții tale și golului de stomac pe care cred că l-ai lăsat acolo. O rană sângerândă. O nișă tratată cu abstinență la oțet și condimente. Un set de tablouri în care m-am pierdut prin ani. O dimineață de iarnă. O pădure cu mesteceni prin care umblă figuri anonime sub umbrelă. Un iaz. O cruce pe un mormânt la care mergeam la vremea asta din an să-l primenim, mormânt pe unde n-am mai fost de aproape 20 de ani. Drumul n-a mai dus pe acolo. Copiii tăi nu vorbesc de tine. Nepoții tăi, cei care au apucat să te cunoscă, nu vorbesc de tine. Nici eu n-am întrebat, nici ei nu s-au gândit să zică ceva. În locul unde-ar trebui să fii e gaura în formă de părinte pe care-am moștenit-o, ca locul pe-un perete murdar unde-a rămas conturul ramei smulse. Nu există vorbe de duh. Nu există plimbări de mână. Nu există un loc al tragerii tatălui meu deși Arad e un oraș pe hartă. Nu știu unde ai trăit când ai venit la București, în locul casei tale s-a făcut bulevard. Nu știu dacă îți plăcea ceva dar pot să afirm, fără să mă înșel, că e plauzibil. Ești o plauzibilitate și în același timp incert. Ce se întâmplă cu oamenii care mor? Dincolo de substanța lor divină nimic. Sunt uitați, nume mumificate pe-un arbore genealogic. Și totuși e obligatoriu că ceva din tine a ajuns la mine și merge mai departe. Nu sunt sigur ce. Și – n-am să mint – nici nu mă frământă foarte tare. Această infirmitate pe care-o duc n-are nevoie de o proteză decât în  momentele când mă uit la copilul meu și-l văd cum își desenează bunicii pe degetele de la mână. Nu e o acuză. Se întâmplă că oamenii trăiesc până se prăpădesc. Nu e nimic planificat. Nu e o sfidare a dreptului celui care vine să afle de unde-a plecat. E posibil că un gând niciodată spus s-a adâncit într-o crevasă a creierului copilului tău pe care-a adâncit-o, cu buricul degetului, în creierul copilului lui. Fă copii până nu e prea târziu. Unde prea-târziul a venit prea-devreme.

Tată Gheorghe al tatălui meu, te vei bucura să afli că nu mai e urgie în țară. Războiul care v-a împins din coasta Moldovei către Banat și care v-a zgâriat profund bejenia s-a terminat, în 1989, cu prăbușirea Zidului și-a Cortinei. Nu știu dacă tu o sperai. Presupun că ți-ai fi dorit asta. Ți-ai fi dorit să-ți poți vedea unul din băieți, fugit în lume la sfârșitul anilor ’50 în pribegie, venind mai des pe acasă. Ți-ai fi cunoscut nepoții din partea lui și, poate, strănepoții. Le-ai fi cercetat trăsăturile și-ai fi aflat că unii-ți seamănă izbitor de mult. Și te-ar fi distrat stângăcia cu care vorbesc românește dar e posibil, mă gândesc, că te-ai fi bucurat în liniștea ta. În mintea mea, tată Gheorghe al tatălui meu, ești un om liniștit și colorat prinlăuntru. Dacă erai la suflet cum sunt lucrurile pe care le-ai pictat ce suflet frumos pesemne-ai avut. Mă uit la adâncimile din sufletul tatălui meu, mă uit la ale mele, nu poate să nu fie ceva de la tine acolo, pe partea mamei mele e un alt fel de relief, sunt munți și văi și păduri și ape dar nici un abis ca cel pe care-l am de la voi, imposibil de umplut cu lucruri simple sau culori cert desenate.

Tată Gheorghe al mamei mele, sunt 20 de ani de când nu mai ești. Casa încă stă în picioare și n-o să-ți vină să crezi dar magazia și grajdurile au ajuns case de locuit. Nu mai sunt cai. Nu mai sunt mânji. Nu mai sunt bivoli și feldera e goală. Nu mai sunt lemne ordonate pe zidurile șurii. Nu mai intră care cu fân pe poartă. Au murit trei sferturi din meri dar încă, primăvara, se ițesc muscele prin iarbă și Țâlfa s-a înverzit la loc, nu mai iau oamenii pământ de construit din praporul muntelui. S-au împuținat Mărginenii și din satul pe care tu l-ai pomenit s-a ales praful. De curând a dispărut o fetiță și ciobanul a fost acuzat că ar fi violat-o și-ar fi omorât-o. Și-ar fi îngropat-o undeva în câmp, pe Vădici. Nu cred că tu ai pomenit așa ceva cât ai trăit. La fel nu cred că ți-ar fi priit vremurile pe care le trăiesc eu. Nu cred că ai fi priceput televizorul, scandalul, politica. Nu cred că te-ar fi interesat prea mult banii care vin, banii care pleacă. Cred că lumea ta era mică, un univers născut pe-o păpădie și lumina din ochi pe care-am văzut-o acum 25 de ani când ai scos poza Regelui din laiță nu s-a aprins, tată Gheorghe. Regele încă trăiește în exil, doar că nu e în Elveția e la Săvârșin sau în palatul Elisabeta. Condamnarea lui e viața la senectute, ultima pedeapsă, să vezi cu ochi centenari cum aproape totul a fost degeaba, să vezi că lumea ta n-a dus la nimic și valul betonului, al fierului și al fiarelor continuă să măture malul. Din oameni mici se nasc oameni și mai mici și muncesc mai rar, mai prost, mai fără de cap. Se vorbește mai rău, se bârfește mai mult, se roagă mai puțin și slăbiciunea oamenilor se vede cel mai bine în scaunele puse în biserică. S-au rupt spinările și s-au încovoiat oasele și obosiții timpului prezent nu-și pot susține osânza mătăhăloasă prin citirea liturghiei. Cantorii? S-au dus. Vocile de-acum sunt tremurate, bâlbâite și gângave, mama s-ar fi amuzat teribil și posibil că ai fi zâmbit și tu un pic. Și-ai fi înjurat ca de obicei: maica mă-sii de treabă! Chiar așa, tată Gheorghe, maica mă-sii, s-a ales praf. Nu știu dacă s-a ales praful, cred că o să fie bine la sfârșit și dacă nu e bine înseamnă că nu e sfârșitul. Da, știu, e o minciună, pentru voi amândoi, care – apropos – nu v-ați cunoscut niciodată deși probabil v-ați fi plăcut foarte mult. Sfârșiturile voastre marchează puncte de cotitură, unul la sfărșitul anilor ’70, când a început să fie foarte rău în România, celălalt după primele mineriade, când a început să fie foarte rău în România.

E 2014. Pe mine nu mă cheamă Gheorghe. Mă cheamă (și) George. Nu folosesc numele cu numărul doi deși niște ani de zile așa mi s-a zis. Folosesc celălalt nume, al tatălui meu și-l ascund pe-al vostru prin buletin ca pe-un bun de care încă mi-e frică, pe care mi-e frică să-l pierd. Nu e ca și cum n-aș fi pierdut deja suficient de mult. Nu e ca și cum părți din mine n-ar fi simțit deja, de ani de zile, că nu-și vor putea duce până la capăt munca. De la unul rămâne obsesia tabloului neterminat. De la celălalt obsesia brazdei nedusă până la capăt. De la amândoi încăpățânarea de-a continua. De-a căuta. Și de-a îndrăzni. Unuia comuniștii i-au luat tot. Celuilalt comuniștii i-au luat tot. Punct și de la capăt.

La mulți ani numelui vostru, tată Gheorghe și tată Gheorghe! La mulți ani numelui nostru! La mulți ani numelui meu! Voi ați murit. Eu încă nu. E încă un George care trăiește. Pictează. Taie brazde. Poate din pământ, printre rădăcini de brazi și pălămidă, străbate-o mulțumire. E o nouă primăvară și deasupra voastră lumea încă se petrece. Toate visele voastre s-au năruit să facă loc altora și mă gândesc, dacă voi ați putut trăi prin război, prin nebunie, prin foame, prin furt, prin prigoană, prin jug, prin opresiune, prin discriminare, prin sărăcie, prin rușine, prin trădarea prietenilor, prin pierderea speranței eu ce scuză aș putea să am? Lumea mea e mai bună, mi-ar fi năcaz să mă culc fără măcar să fi încercat. Sunt cel puțin două morminte care mă motivează. De-acolo am să mă trag când nimic nu mai rămâne. Din pământ și din morminte.

G

Der Kleiner Muck

Am mustacit adeseori, in ultimii ani, la ramificatiile ridicole pe care le-a luat guvernarea, si administrarea, statului roman. Politica in Romania a plecat in tromba in anii ’90 cu doua tabere, una de idealisti cealalta de nomenclaturisti. Niciodata, cineva, n-a avut sper iluzia ca procesul de selectie va crea entitati de inalta morala. Era mai degraba plauzibil ca din altoiul reciproc al celor doua va reiesi un homo troglodytes. Cu un sistem de semnalizare verbal redus, dar iscusit, si-o siretenie a subterfugiilor demna de apreciat acolo unde, de exemplu, scrupulele filosofului il vor fi impiedicat pe-acesta sa treaca la act, in vreme ce entuziasmul antisocialului il va fi bagat deja in puscarie, politicianul este un filosof antisocial, o schisma in gandirea asociativ-logica a maselor din care reiese un comensalism, “aproape de ei” si totusi un lup in staulul oilor.

Avem multe figuri luminate, care fac furori in randul prostimii. A te scandaliza ca poporul are o preferinta e un prerogativ al oricaruia dintre noi, o racila totusi deloc comoda pentru sanatate. Ei sunt produsul nostru in egala masura in care suntem produsul lor, figuri de reprezentare a caror dificultate e ca duc in spinare toata spoiala identificarii proiective oferita de procesul electoral. La propriu, dar si la figurat, politicianul este defensa noastra in fata unei realitati inabordabile, inefabile, de la care nu putem aborta. “Ca la noi la nima”? este – de exemplu – o particularitate a acestei interpretari, caci in fapt suntem anonimi intr-o mare anonima in care grotescul politic se perpetueaza, languros, de la falia San Andreas la Marele Zid Chinezesc.

Sa fie deci stabilit, pentru urmatoarele, ca salut normalizarea cernoziomului politic romanesc prin aceea ca a permeat dincolo de muncitorime, prin aceea ca rupt turul pantalonului proletar si acum pluteste, la lumina zilei, in zone anterior considerate “virgine” ale societatii civile. Osana!

Ce nu pot pricepe eu, ca om de omenie insa, este prin ce proces ebulient de gandire ajunge statul roman sa considere, ca organism autonom si homeostat, ca ii este de folos sa faca gesturi precum cele de-a numi un fost DJ radio stirb, si rablagit, la comunicare la finante si-apoi, cand acesta e taxat drept citius altius mucius de propriul angajator, un altul sa-i ia locul, cu singura asemanare ca e tot un evergreen cu inceput pronuntat de chelie si gropita in barba. Au disparut toti cei 20 de mii de tineri care, spre deosebire de Andrei sau Danutz, si-au frecat izmenele de bancile facultatii atata amar de ani ca astazi sa umble zabauci prin societate, dezamparati ca nimenea nu-i vrea, someri psihologic si intelectual? Cand ma uit la gavanele goale ale acestei generatii vad semnele banilor celorlalti, ai “fortei de munca”, de s-au dus in acestia, fericiti absolventi ai invatamantului gratuit, si care nu vor intoarce niciodata prinosul muncii lor inapoi la cei ce si-au bagat banul in ei. La fel cum am produs lucerna la export, la fel producem intelect la export. Horde tatare de finantisti, ase-isti, REI-isti, contabili, bla-bla-isti fac suta-de-metri-garduri pe la Olimpiadele Comunicarii ca, intr-o dimineata de iarna, domnul ministru Vladescu, de la finante, sa-si puna la Cabinetul domniei sale ghirlandele preferintelor de la semafor, adica un Gheorghe care face dedicatii de Holograf.

Ce-ar fi ca de maine eu, psihiatru, sa nu mai vad pacienti si sa-l pun, ce stiu eu, pe Cheloo de la Parazitii sa le explice cum e cu boala mintala? Sunt sigur ca ar avea ceva de zis pe tema asta. Sau tu, femeie gravida, sa primesti consimtamant informat de la Mirabela Dauer. Sau la pompe funebre sa te asiste fantoma lui Gica Petrescu.

Toate acestea nu impieteaza, la nivel logic, persoanelor sus-numite. Domniile lor e foarte posibil sa imbratiseze cu larghete posibilitatea unui viitor politic, sau administrativ, in care amintirea romantei trecute va fi coaptat la prezentul permanent. E nevoie – zic mereu – de-un Patzaichin in fiecare Adunare nationala. Pe de alta parte, daca cineva ar veni sa-mi propuna mie, medic, sa vorbesc finante as refuza politicos, sau as sugera un tanar finantist sa intre in ucenicie pe aceasta cale, si sa puna un prim pas pe treapta devenirii ministeriale.

Nu doar ca nu avem cultura pasilor naturali catre implinirea profesionala, dar in indobitocirea noastra milenara am ajuns sa consideram, de cand cu eructatia domnului catindat Antonescu cum ca Tudor Chirila ar fi un mentor personal (nihil sine Dior), ca ajunge sa fi popular pentru mase ca sa castigi un pachet Premium de competenta. Ce prelungire pseudopoda! Ce falus fix in gura cascata a lui Niculae Moromete! Nu-i asa, acum stim la randu-ne ce trebuie sa facem, anume sa exhibam la randu-ne tot histrionismul de care suntem capabili pentru ca, dupa ce ne va sti lumea cale de trei sate, sa supleam lipsa de pregatire profesionala cu aceasta pseudo-competenta care tine loc de orice, pe distante scurte.

Implinesc anul acesta 30 de ani. Am petrecut, din ei, 24 in scoala, si drumu-mi nu mi s-a terminat. Privesc senin in oglinda, nimeni nu-mi poate lua aceasta demnitate, o port in fata omului cu cusma in mana la fel cum o port si la poarta omului cu butoni de argint placati cu diamante. De cand lumea si pamantul, valorile Omului au trecut prin acest act de civilizatie, “de-din-deal-in-vale” si nu invers. Fantasmele mele trecute, visele ca as putea sa am vreun handicap in fata liber-intreprinzatorilor si bisnitzarilor care au parvenit in aceasta tara eminamente orientala le-am lasat trecutului odata iesit inafara ei, cand am putut sa o vad pentru ce este ea de fapt. Romania e o pata mica, afumat cafenie, pe harta lumii. Acolo traiesc unele persoane care imi sunt extrem de dragi, si alte 20 de milioane de potentiali indiferenti. Imi devin diferenti doar prin prisma profesiei mele sau a actelor ubicuitare de bunatate pe care le fac, in virtutea credintei mamei mele ca “bine faci, bine gasesti”, si-a insistentei bunicii mele sa-mi fac “sfanta cruce” inainte sa plec la drum (pe-acelasi principiu, se pare). Practic bunul simt nu ca marca romaneasca, ci ca fapt universal. Si-l practic si aici, si aiurea. Cred ca pot sa traiesc bine separat de miasmele acestor domni cu care, vreau nu vreau, vin in contact mai ales in momentele lor de mare prostie.

Uite, stiu de exemplu ca acestui domn Vladescu eu, contribuabil, ii dau din banii mei. Ii dau pentru ca cetatenia mea romana ma obliga sa o fac. Daca n-ar fi asta, tembel ar fi ala care i-ar da vreodata unui aliterat in tehnologie de secol XX doi lei. Mai ales cand se lanseaza in astfel de acte publice. Aidoma, daca n-as fi legat cetateneste de Romania mi-as feri averea de tot ce inseamna guvernarea actuala. N-as plati taxe, impozite, amenzi, n-as da din uzufructul muncii mele nici un cent unor idioti, unor incapabili, unor matracuce care n-au invatat in scoala decat legea Suptului si formula apei oxigenate, nu mi-as asocia numele, atata cat al am, cu un sistem care neaga, cu tarie, nevoia de sanatate si de educatie a turmei sale.

Este posibil ca Romania sa supravietuiasca bolnava si analfabeta. Din aceasta adversitate s-ar putea sa iesim mai puternici, mai frumosi, mai atractivi sexual. Dar tot gangavi vom fi. Zeii creati de niste creaturi bolnave, meschine, mucezite, dar totusi cu drept de vot in configuratia democratica la care ne uitam cu veneratie, sunt doar umbre trecatoare pe zidul plin de igrasie al istoriei noastre. Nu spera, si nu ai teama, ce e val, ca valul trece. Nu? In sinea-mi, insa, si suspicionez ca la fel se intampla in fiecare dintre analogii mei, cei care pot sa numere pe degetele de la o mana anii in care nu au facut scoala, drive-ul de a participa la acest grotesc carnaval scade proportional. Cel mult, cred, vom construi un gard alb, bine varuit, in jurul Guvernului pe care sa scriem, cu majuscule “carantina, epidemie de prostie proliferativa cronic-debilitanta”.

G.