Ei bine, da! L-a întrebat! Cetățene zglobiu, de când vă chinuie scaieții, pardon sticleții, v-ați gândit, ați avut gânduri de sinuciere?
Atât a trebuit. Să vorbești de funie în casa spânzuratului. Și deodată s-au umflat baierile minții unei nații a cărei înțelegere despre sinucidere e, într-o zi bună, medievală. Cunoștințe vechi au sărit ca fripte. Prietena mea Narcisa Iorga, mai nou apostol al libertății cuvântului (dovada vie că teoria lui Darwin despre evoluția prin selecție naturală nu se aplică anumitor culturi) a afirmat că Antena 3 a împins (???) un om la sinucidere. Adi Halpert și Active Watch sunt frenetic vocali. Șamd. Confratele meu (deși dacă l-ai întreba eu nu mai sunt de mult confratele dânsului), profesorul Florin Tudose a ieșit și-a tunat, a fulgerat (niciodată nu strică un pic de atenție nu, domnule profesor) că, vezi doamne, Mihai Gâdea ar fi împins un om la sinucidere.
Țară bogată, popor mănos, hai să ne înțelegem o dată pentru totdeauna. Nici un studiu pe lumea asta nu arată că dacă vorbești cu cineva despre sinucidere asta îl va împinge la fapt. E o gogoriță. Cine e curios să citească despre (subsemnatul chiar s-a ocupat cu asta niște ani de zile, chiar a scris despre asta dar nu e cazul aici să elaborez) se va împiedica, poate, de materialul scris de BBC chiar în luna ianuarie a acestui an un articol a cărui traducere mai de vernacular sună așa: ”o fi de rău să vorbești de sinucidere?”. Sec spus, nu. Bine, nu e o cercetare științifică (pițifelnicilor ontologi în deo le va veni mănușă un atare contra-argument). Mi-e lene să caut referințele PubMed cu recomandările APA și ASA care au stat la originea CSSR-ului (Columbia Suicide Severity Rating Scale) pe care îl cunosc relativ de bine, suficient de bine încât să am voie să-l aplic pacienților mei. Dar cui îi va veni să propună, public, că întrebarea unui jurnalist către un domn proaspăt ieșit din anonimat pentru un gest de ultraj asupra unui președinte de țară e o încurajare tacită pentru pasaj la act ar fi bine totuși să-și facă temele înainte.
E o întrebare pe care ar fi trebuit să o pună polițiștii. E o întrebare pe care ar fi trebuit să o pună psihiatrii care l-au văzut de mai multe ori. Pentru cineva care a comis o faptă de agresiune publică șansele că avea și gânduri auto-litice, de auto-agresiune, sunt semnificative. Ele nu cresc doar pentru că cineva te confruntă cu asta așa cum Mihai Gâdea, din păcate într-un ambalaj cosmetic infect, l-a confruntat pe domnul Zglobiu. Că domnul Zglobiu a procedat, mai apoi, la un gest de impulsivitate prin care a căutat să-și facă rău nu ecuează cu o tentativă de suicid decât poate în mințile fierbinți ale gazetarului de Dâmbovița.
Pentru că o tentativă de suicid poate fi multe lucruri. Dar nu orice act de auto-vătămare e automat un act suicidar. Pentru un act suicidar individul trebuie să manifeste intenție, să aibă metodă și să caute letalitate. Intenția trebuie să fie manifestă pentru moarte, nu pentru atragerea atenției și sustragerea de la anumite obligații sau responsabilități civice. Metoda poate fi de proximitate, nu e obligatoriu să fi fost premeditată deși premeditarea e un factor indicator și pentru intenție și pentru letalitate. Iar letalitatea, moderator final al modelului, îți vorbește de luciditatea individului care, chiar și dacă n-a avut intenție or premeditare, prin metoda aleasă anticipa decesul prin violența mijlocului de-a-și administra rău. Aici obiectele tăietor înțepătoare sunt considerate a fi mijloace de letalitate doar prin aria în care sunt aplicat asupra corpului. Astfel, excoriațiile mâinilior nu sunt considerate pe același prag de letalitate cu injuriile aduse organismului pe torso, gât sau abdomen. Îmi imaginez că astfel de detalii sunt un pic înafara ariei de expertiză a profesorului Tudose, sper că totuși fac o diferență în mintea unei persoane care acum, din pricina veseliei iresponsabile (vorba maestrului Cristoiu) ubicuu distribuită în presă, riscă să transforme un incident într-un sâmbure epidemic.
Este culpa pe fond a întregii profesii jurnalistice că face din orice scuipat un eveniment. Anticipam sâmbătă, căci eram în studio la Antena 3 când s-a vorbit despre asta, că principalul scop al domnului cu hipersecreție salivară e de fapt ieșirea din anonimat. Care ieșire din anonimat e de obicei platforma pentru un fel de manifest social pe care uzual astfel de indivizi doresc să-l prozeliteze. Uneori manifestul social e chiar o moarte în direct, pe cât se poate, una care să satisfacă pofta narcisistă a unui om cu probleme semnificative de comportament și în planul afectului. Vorbesc din cărți, sper că e evident, mi-ar fi rușine să fac referire la un om pe care nu-l cunosc și ale cărui fapte le interpretez în cheie abstractă.
Dar, da, după toate cele întâmplate eu aș fi pus întrebarea asta. Și apoi aș fi întrebat poliția dacă cetățeanul X e pus sub supraveghere pentru suicid. Aș fi întrebat comisia aia de la Constanța dacă au luat măsuri/ precauții necesare încât să preîntâmpine incidentele care au urmat. Responsabilitatea e a lor și numai a lor și, pe bună dreptate, bâlbâiala instituțională într-un caz de ultraj ar putea mai degrabă să ofere context și circumstanță unui gest de auto-vătămare decât admisia, în direct pe un post național că ți-ai dorit să mori. Eu sincer n-am văzut în videoclipul cu pricina că cetățeanul ar fi spus nu, domnule Gâdea, dar acum că ziceți dumneavoastră hm, ce să zic, e și asta o idee.
Că Mihai Gâdea e senzaționalist și oferă biftec tartar pe pâine unui popor dornic de sânge proaspăt vorbește despre preferințele publicului dânsului în egală măsură. Că în studio era și un psiholog care a lăsat să se desfășoare un atare dialog fără o minimă implicare profesională pentru a așeza conversația în canonul ei corect mie îmi pare de fapt strigător la cer. Bine, asta dacă poți propune despre domnul Hanibal Dumitrașcu că e psiholog. Nu mă miră, poziția de pundit în direct e un anestezic intelectual suficient de puternic pentru majoritatea încât, subit, să devină lupi în haită la o stână de oi.
Iar comentatorii ulteriori ai evenimentului nu sunt purtători de lână, să ne înțelegem. De sus în jos joacă o marotă a cotcodăcitului inter-trust, primul fără păcat zic să arunce piatra. Eu n-am întâlnit în anii de când fac presă un jurnalist care să respecte liniile etice când vine vorba de suicid. Presa scrie cu subiect și predicat, cu nume și prenume, cu detalii despre faptă, despre metoda folosită, despre cum arătau dârele de sânge de pe obrazul victimei sau ce structură aveau bolovanii din rucsac. Păcatele de gazetă sunt mult, insist, mult mai sumbre decât întrebarea aruncată de Mihai Gâdea în direct unui om adus în calea presei strict prin natura unui gest deliberat, sub discernământ, pentru care îmi pare improbabil că Adrian Zglobiu să nu-și fi imaginat că va primi și el prescura lui de celebritate. Dorită.
Apetitul nostru pentru disperare și disperați e vorace. Că sunt disperați de putere, sau de opoziție, e o chestiune de hazard. Disperatul e ingredientul minune, acest garam-masala de Dunăre-Marea Neagră pentru umblătorul cu mintea și cu telecomanda. Și când lucrurile pică într-o cheie antic-tragică ne frecăm bucuroși mânuțele și transformăm televiziunile de-o parte, și de alta, în jurați la execuția lui Cincinattus. De pe urma faptelor unui necăjit se vor bucura, vor face trafic, vor câștiga un gologan și apologeții, și centurionii, actului de maliție socială. Maliție socială care spune că proștii noștri sunt mai puțin proști decât proștii lor într-o țară de proști din care facem, și totuși nu facem, parte.
G
andreanum & co 