Ntelectoal

Imi povestea taica-meu intr-o seara, cam la zece minute dupa ce mai terminasem de devorat o carte (el era destul de nedumerit, nu devorase vreodata o carte, mai degraba o savura cu lingurita, citind scriitor dupa scriitor, opere complete, cum mai sa citesti o carte intr-o zi? E sacrilegiu) cum ca prin anii ’70 se intalneau pe furis pe la unii, pe la altii prin case si citeau carti “interzise”. Ce aura de mister – imi spuneam – cat de excitant poate fi sa mergi incognito pe stradute laturalnice, sa bati la usa intr-un anumit fel (doua lungi, una scurta), apoi o voce sa zica: “parola” si dupa ce dai parola (sa zicem “aghiotant”) sa auzi patru yale masive cum sunt invartite si o femeiusca mititica, zvarluga, sa-ti deschida si, aruncand privirea in stanga, dreapta, sa zica, hai repede ca intra frigul. Ei si inauntru sa nu te astepte o gasca de mafioti, traficanti, shishi shushanei sau cum le-o fi zicand. Nu, inauntru sa te astepte altii ca si tine, imprejurul unei mese mari, pe care se afla carti. Si fiecare dintre ei sta comod pe o anumita piesa de mobilier, canapele, fotolii, unii se sprijina de biblioteca, gazda apare periodic cu ceai si chec si eventual visinata (daca e o gazda cu adevarat exceptionala, e afinata sau ciresata de cirese amare) sau, mult mai rar, serbet de trandafir? Ohhh, divina aparitie…

Asa era in mintea mea de copil, eidetica, sinestetica, imaginea intelectualului. Haituit, alergand mereu pe drumuri nebatute, desfundate, bland cunoscator insa al secretelor suficient de “secrete” incat un dominion autarhic sa decida ca sunt subversive, sa hotarasca sa le scoata inafara normalului astfel incat doar cativa “privilegiati” curajosi vor avea energia de a deschide acele coperti, de a-si imprinta fiinta cu acele cuvinte. Care vor merge mai departe. Cuvintele merg mai departe. Ideile merg mai departe, pentru mine au fost dintotdeauna la fel de vii ca si oamenii si uneori mai pretioase, noi care am trait intr-o lume in care oameni au murit pentru idei dar si idei au murit pentru oameni. Iar taica-meu era unul dintre ei! Un intelectual modest insa, n-a avut niciodata emfaza si superioritatea pe care eu – de exemplu – le am uneori si-asta pentru ca lui nu i-a trebuit, si adeseori trebuie sa-mi aduc la randu-mi aminte ca experienta lirica, explorarea unei carti e un domeniu atat de personal, atat de intim incat pana la urma ceea ce ia fiecare de la o carte e inafara scrutinului public, si n-ar trebui sa se faca in public. Un posibil corolar la asta e ca in general critica de arta sau literatura sunt niste mici monstri. Iar eu, marturisesc aici si sa fie bine inteles, n-am putut vreodata suferi criticii de arta, si nici n-am citit vreunul. Scoala ne-a obligat, si pe mine si pe tine (si ce mai polemizam cu taica-meu uneori, Doamne) sa luam diferite pasaje, diferite romane, nuvele, schite si sa le interpretam pe un canvas al calitatii impus arbitrar. Cine stie pana la urma care e diferenta intre o metafora buna si-o metafora proasta? Exista o calitate intrinseca, o qualia a metaforelor care le face sa fie bune? Sau, ca si in cazul culorii merelor, “metaforele sunt rosii pentru ca sunt bune”? Exista un “rosu”
al metaforelor? – ma intrebam cand eram pusti. Da, stiu, e posibil ca nu toata lumea se intreba acelasi lucru, ba chiar dimpotriva si tocmai de-aici emfaza si superioritatea. Mie mi-e frica de singuratatea ideilor, si mult inainte sa stiu despre sanatate mintala am inteles ca “alienarea” e un proces, nu o destinatie. Dar divaghez. Care e figmentul ideilor bune, al artei de calitate? E la rascrucea dezbaterilor sterile intre critici? E nevoie de o critica si alta decat cea pe care o exersam in scoala, unde stabilesti structura stilului epic, introducere, cuprins, incheiere, metafora, comparatie, hiperbola, epitet, aliteratie? Iar raspunsul e fara doar si poate ca DA. Avem nevoie de critica asa cum avem nevoie de discernamant. Avem nevoie de discriminare pentru ca din conflict apare progresul, si nicidecum din acorduri perfecte si in cele din urma daca o idee primeaza asupra celeilalte, apare o selectie de idei. Si cu putin noroc “binele” din idee este doar o functie utila, evolutionara. Ideile bune supravietuiesc, mi-am zis dintotdeauna. Uite o idee pentru care merita sa lupti. Binele invinge intotdeauna raul.

Dar lumea adultilor nu e un loc de dezbatere socratica. Nu exista intotdeauna un turneu deschis, loial, sportiv al ideilor, concretiunilor si cristaloidelor de idei, al romanelor si-al manualelor de intrebuintare. Exista mema suprema, aceea ca ideile corup si e nevoie de “ordine” pentru ca lucrurile sa nu o ia complet razna. Avem nevoie de o realitate comuna, in care sa stabilim “norme” si sa stabilim “normalul”, iar asta se transpune in tot si in toate dar mai ales in arta/ literatura. Se transpune si in cercetare, unde curiozitatea celui ce cauta s-a pervertit de la necunoscut la confirmarea, din nou si din nou, a ceea ce stim deja. In literatura, avem “literatura de duzina”, care invariabil in zilele noastre prevaleaza, si se vinde, si se consuma, iar cei care o consuma sunt deja o subspecie intelectuala. Sunt “sub-intelectuali” poate? “Para-intelectuali”? “Pseudo-intelectuali”? Ar fi nedrept, cunosc o multime de oameni inteleligenti insa care, dupa ce au digerat memele esentiale s-au retras in zona gri a constiintei unde sapa, sapa mereu pentru geme unicat, pentru ca nu-i asa si la varf exista o inghesuiala a replicarii.

Dar tot ce-am scris pana acum nu conduce catre o analiza a sub-para-pseudo-intelectualului. El, in sinea-i, este un individ la fel de anonim ca mine sau ca tine, si-apoi simplul act de a citi este atat de frumos incat accentul ramane pe intelectual, nu pe sub-para-pseudo. Nu, ce-am scris pana acum creaza un context in care dezvaluim bestia. Ntelectoalul. Caci ce poate fi mai urat, mai abject, mai repugnant decat caricatura groteasca a omului de cultura, anti-eroul pus in aceasta ‘functie’ (a fost vreodata o “functie”?) in scopul de a asasina ideile, nicidecum ca pastor de idei. Or geniul malefic al comunismului a fost sa ia ce e mai rau in societate, puscariasi, infractori, scursuri ale societatii, nemernici sau pur si simplu indivizi fara directie, pe o tangenta permanenta la viata, si sa le spuna: “de azi inainte esti intelectual. Profesor. Doctor. Avocat. Preot. Inginer. Academician”. Matraguna a perfuzat intr-atat toate circuitele culturale ale unei natii, ale Romaniei in speta (dar nu numai) incat pana in zilele noastre o discutie pe marginea culturii nu poate avea loc decat in spatele yalelor, ca in anii ’70, si nicidecum in agora. Ntelectoalul traieste, este un produs al indoctrinarii si-al arivismului social, si ca orice mutant altoit a trebuit sa-si spuna adesea la oglinda ca intelectul e o meserie ca oricare alta, e un rol care poate fi jucat, poate fi falsat, pot sa existe sufleuri sub scena care sa-ti suplineasca acel ceva care nu e al tau, vesnic impostor si cel mult gaz de esapament al arderii interne de deseuri.

Ntelectoalul a facut revolutia, ca si tine. Pentru tine, libertatea a insemnat un inspir prelungit, si-apoi goana catre toate acele meme salbatice catre care nu avusesei acces. Adeseori ma incearca un suspin de compatimire pentru roman , pentru ca romanul de rand nu e nici mai sus nici mai jos decat oricine altul dar apoi are ceva special, ii este foame sa afle, suntem un popor curios pentru ca inca depindem in mare masura de traditia orala, de-aia mai intai Romania s-a acoperit pana in gat cu telefoane mobile, mititele, portabile, dosibile, apoi s-a umplut cu Internet, apoi 98% din romani se uita in week-end la televizor. Ca sa afle, ca sa asiste. Ca sa fie martori – ce-i drept pasivi. Pentru el insa, trecerea la vremurile de acum a creat ultimul element mutagen, pentru ca primul lucru pe care l-am facut dupa ’90 a fost sa insistam ca trecutul  nu exista. De o parte au fost aceia care au cerut studierea arhivelor securitatii, care au tipat besmetici ca sa ni se spuna cine a tras in noi, care au insistat ca asa ceva nu se poate, comunisti peste tot, criptocomunisti, neocomunisti, si zambetul fesenist a imbratisat apoi vladica si opinca. Ntelectoalul a devenit o fiinta mai libera decat tine. Spre deosebire de tine, ntelectoalul nu are trecut, decat un prezent permanent care se reinventeaza anual de 18 ani incoace. Sa ajungem ca, macar o secunda, sa privim un Becali la TVR1 balbaind cum vine cu diploma de bacalaureat a dansului. Sa ajungem ca, si in 2008, sa arestam elevi pentru fraudari de bacalaureat, cata vreme profesorii si cei deasupra profesorilor continua sa-si reinventeze alias-uri, masti de persoane integre dar fara vreo directie morala sau vreun principiu activ. Sa ajungem ca un presedinte sa arunce invective spre ministri, in uralele audientei. Aceasta e dictatura ntelectoalului. Acesta e motivul pentru care m-am declarat, acum cateva luni, lichea din acelasi neam de lichele denuntat de Gabriel Liiceanu, pentru ca nu e suficient sa cautam cai verzi pe pereti. Nu e suficient sa lansam, pana la moarte, atacuri ad-hominem catre care se nimereste. Azi e Patapievici, ieri a fost Paunescu, maine poate va fi un Cartarescu. Brancusi e pornografic, si Eminescu e prea popularizat. Am ajuns, in 2008, sa fim anti Eminescu?

E posibil ca fiara care e ntelectoalul sa se fi adaptat mult mai rapid la deluviul masiv de entropie care a urmat in anii ’90. Cu o constiinta moral inferioara, ntelectoalul a facut bani mai repede, mai bine, mai putin preocupat daca i se cuvin cat preocupat de ce i se cuvine in general. Ntelectoalul nu a avut probleme sa minta, si daca a fost nevoie sa fie mama ranitilor a fost, si daca a fost nevoie sa dea un cap in gura a dat. Daca a fost nevoie sa retina un pasaj din George Cosbuc, eventual cel cu voi vreti pamant, muie bah! a facut-o, dar invariabil, precum jegul si miasma pamantului, ntelectoalul a plutit la suprafata, si se afla la suprafata, revine mereu si mereu in suprafata. In suprafata mea, a voastra, polarizeaza si polueaza campul de constiinta public pentru ca ntelectoalul are voce, cata vreme a ta e in continuare in fundul gatului. Ntelectoalul are tupeul opiniei si apoi are si tupeul sa-ti spuna ca a ta nu conteaza. Ce stii tu? Pune mana pe o carte. Dar da-i peste mana, spune-i ca argumentul asta nu exista, ca mintea e un vehicul care si in stare perfect vidata de continut sau structura inca are talentul de a rationa primitiv, nu suntem inteligenti pentru ca suntem intelectuali ci dimpotriva, nu e nevoie sa fi facut un doctorat in logica pentru a o poseda una elementara. Intoarce-i armele impotriva-i. Si ce va ramane? Defetism. Auto-victimizare. Mizantropie. Meschinarie. Un morman de gunoaie. Ntelectoalul va avea grija sa-si perpetueze persoana in forma defavorizatului si-a persecutatului. Se vor gasi rapid alti trei ntelectuali sa-i planga de grija si sa-i spele moravul, ca apoi sa dispara o vreme pana cand se va fi restabilit. Retine, pentru ntelectoal nu exista trecut. Exista doar un prezent reinventat, din nou si din nou.

Iar acum stii. Uita-te din nou imprejur. Uita-te la scandalurile privind cultura. Privind arta. Uita-te cine ataca oameni si uita-te cum sunt atacate idei. Asculta cu atentie, si ignora mojicia din limbaj, ea e acolo ca sa-ti distraga atentia de la alte lucruri mai importante. Cine nu are argumente, isi creaza unul sub forma flegmei. Cine nu stie sa judece, va actiona “ca si cum”. Salve, magistra!

G.