A tous mes amis

Vamik ne spunea, într-o vară toridă în Vienna, că Orientul deja a triumfat. Noi nu ne dăm poate seama, dar gestul suprem de umilință e când admiri Stephansdom în timp ce-ți înmoi croissant-ul în cafea. Adică o semilună. Vamik e un cipriot complicat, și un psihanalist legendar care cunoaște istorie. Și istoria e despre identități, migrație și nexus-uri de putere. Fiecare pagină scrisă în sânge. Sângele e memorie, o cerneală a minții care îți scrie codul genetic. Vai celor care uită. Și noi uităm. Și ne uităm la lucrurile pe care le uităm ca și cum ar fi o caricatură neverosimilă, în timp ce ne mâncăm absenți micul dejun, admirând realitatea pe-un ecran plat, tablou mișcător al nemișcării.

Există o legătură intimă între islamo-fobie, islamo-fascism și islamo-fascinație. Europeanul o are în codex-ul lui familial. Islamofobia e motivată ancestral. Atâtea lupte pe care le poți invoca. Dominația timp de jumătate de mileniu a otomanilor. Cruciadele. Explozia dominionului Petrolului care a născut, odată cu Războiul Rece, germenele islamo-fascismului, a cărui față umană a fost pan-arabismul lui Nasser, și-al cărui geamăn negru continuă să fie islamo-fascinația. Începe relativ benign, cu pasiunea gastronomică, de la shawarma la kebab, de la kebab la cataif și baklava, continuă cu variante apretate de filosemitism sau antisemitism ”alb” (nu importă de fapt, sunt cam același lucru), și termină în violență etnică. Nu sunt ei. Suntem noi, prinși în bătrânețea propriei noastre crize identitare. Vienna are, la fiecare colț de stradă, un fast-food oriental, și o minoritate musulmană crescândă. Și nu doar Vienna. Paris, Londra, Berlin, Roma, Amsterdam au încetat de mult să mai fie orașe care conțin, prin forța populației, o anumită etnie. Față de coloritul divers, în obicei, port sau limbă al migranților, nativul manifestă o inocentă, dar incremental frustrată, curiozitate. E suficient să-i vezi pe Vestici în restaurante, la ore târzii, cum se delectează cu o narghilea, sau cum pronunță, stâlcit, numele mâncărurilor. E suficient să-i vezi cum își asortează eșarfele cu galoșii, galoșii cu decorațiunile, decorațiunile cu muzica pe care o ascultă în mașină. Împrumută, și totuși nu respectă ontologia a tot ce văd. Și când se prăbușesc turnuri, când mor oameni la maraton, sau în tren, sau în gară, sau într-o redacție de ziar, occidentalii vor ridica, dintr-o dată, cartea intransigenței. Terorismul devine, din nou, iataganul religiei celuilalt. Fug înapoi sub cortul identitar. Își vor aduce aminte că trăiesc liberi într-o lume liberă. Liberă să profaneze. Liberă să scuipe pe simbol. Pentru că simbolul nu înseamnă nimic pentru ei, atâta timp cât ne putem râde. Simbolul celuilalt, adică. Pentru că al lor e mai puternic.

Blasfemia nu scuză crima odioasă. Dar o circumstanțiază, e momentul când cade cortina ipocriziei. Atunci vezi de fapt retorta xenofobă. Să plece înapoi la ei acasă! Auslander aus! E același reflex visceral pe care l-am avut, de-a lungul evurilor, de fiecare dată când am avut de-a face cu vreo molimă. Căutăm, disperați, carantina. Carantină care nu face decât să prelungească numărul morților. În timpul marii epidemii de ciumă din secolul XIV, ”moartea neagră” cum i s-a spus, oamenii erau încurajați să se adune în locașurile sfinte, unde mai mult se omorau între ei. Atunci au murit, spun unele statistici, între 30 și 70% din europeni. În disperare de cauză, papa Clement al VI-lea a început să le ierte păcatele, la grămadă, tuturor victimelor. Deși totul aducea cu o pedeapsă divină. Și-apoi au venit ei. Murad I și legiunile de ieniceri, spahii. Nu trecuseră decât 30 de ani. Populația Europei era decimată de ciumă când armatele sultanului s-au întâlnit cu ale lui Lazăr Hrebeljanovic la Kosovopolje, într-o vreme când Islam-ul era încă o religie atât de tânără. A venit apoi vremea asediului, după ce Suleyman Magnificul a pus Vienna sub asediu în 1529, un asediu care va dura un secol și jumătate. Împrejurul catedralei Sfântului Ștefan (Stephans cathedral), ziduri vechi de 300 de ani au fost fortificate. Și totul s-a terminat la 1683, cu bătălia de la Kahlenberg, începutul sfârșitului dominației otomane. Cu patru ani înainte, ciuma secerase din nou peste 80 de mii de vienezi. Ciumă și Islam. Islam și ciumă.

Până în zilele noastre. Impuri suntem, din partea lor. Impuri ne sunt, de partea noastră. Globalizarea n-a adus decât un recul al fascismului spoit în naționalism deșănțat. Și nu e o întâmplare că ieri au murit jurnaliști la Charlie Hebdo, pentru niște caricaturi. Grafitti pe un alt fel de biserică. Și lumea s-a înnegrit în timp ce spunem, scriem toți Je suis Charlie. Dar nu scriem toți pentru același motiv. De fapt, o minoritate asociază asta cu strigătul pentru dreptul la liberă expresie. Majoritatea subscriu, de fapt, la propria lor bârnă, în timp ce deplâng paiul din ochiul celuilalt. Și-atunci ai s-o vezi. Islamofobia. Crusta subțire a civilizației se rupe, și suntem din nou sub asediu. Ciumă și ieniceri, semilună și lupta Profeților, și Profetul nostru care e mai puternic decât Profetul lor. Inconștienți la faptul că, faptic, suntem toți prinși la mijloc. Și noi, și prietenii noștri musulmani.

A tous mes amis musulmans…mă întreb cum e să trăiești într-o țară care-ți disprețuiește opțiunea culturală în timp ce-ți cumpără chifteaua și taftaua. Care te tolerează cu superioritate în timp ce-ți desenează originile ca fiind o troacă, și tu un porc care-ai ieșit din ea. Cum e să ți se repete, ad nauseam, că atunci când ești în Roma te porți ca romanii. Cum e să fi trecut prin doctrina Sarkozy și interzicerea vălurilor în școlile publice. Cum e să te izbești, la poarta instituțiilor, de segregare și discriminare. Cum e să apleci capul între umeri, în această așa-zisă lume liberă, perspirând isteric pamflet și spoială a democrației, o Fermă a animalelor în care gentilii sunt mai egali decât alții. Nu. Nu e corect să omori oameni pentru o caricatură. Nu e corect să omori oameni pentru nimeni, și pentru nimic. Și totuși argumentul nu e alb-negru. Mulți dintre migranții musulmani au plecat în bejenie de frica, fuga, teroarea acelorlași lucruri pentru care tu-i condamni astăzi, indiscriminat, ca și cum ei ar fi motivul pentru care-a venit ciuma. Ciuma nu sunt ei. Ciuma suntem într-o bună măsură noi și promisiunile noastre. Ciuma e anatema la adesa teocrației fără nimic care să o susțină, pe lângă vorbe goale și politică dezbinândă. Nu există integrare. Există asimilare sau obliviune. Și oamenii care vin cu arme, oamenii care împing sharia în citadelă nu vi se adresează vouă, gentililor, care nu mai înțelegeți normă și sânge. Li se adresează tot lor. La risc să-și piardă originile și portul. Morții de la Charlie Hebdo sunt victime rituale într-o răzbunare etnică menită să le aducă aminte etnicilor că nu vor dispărea la a doua sau a treia generație, în timp ce Yussuf devine Joseph. Pentru că nu e suficient. În toamna lui 2013 au fost lupte de stradă în aceeași Franță care astăzi stă îndoliată după ce Leonarda Dibrani, o etnică rroma kosovară, a fost deportată de autorități. Manuel Valls, ministru de Interne la vremea respectivă, declara pentru France Inter: ”oamenii aceștia au un stil de viață complet diferit de al nostru. […] nu există altă soluție decât demantelarea taberelor și deportarea lor în țările de origine”. În tot acest timp, peste 60 de imigranți sirieni erau blocați în port la Calais, în timp ce autoritățile le refuzau admiterea în țară.

Cine sunt oamenii, cine râde, și mai ales de cine se râde? E o bombă cu ceas care când detonează nu face decât să accentueze coarda sensibilă a pestilenței occidentale. Odioasă e ziua când oamenii sunt ”probleme”, și probleme se rezolvă cu deportare. Un război tăcut care ocazional, ca un vulcan subteran, irumpe. Irumpe ciudat, sub forma unei fraternități de oportunitate, cu oameni pe care-i dorim salvați de un alt jug, de data asta islamo-fascist. Dar nu e islamul. E fascismul care preocupă, care-i preocupă și pe unii și pe ceilalți. Malala Yousafzai, care a împărțit premiul Nobel pentru pace cu Kailash Satyarthi, a fost împușcată în cap de talibani pentru că a vorbit, liber, despre dreptul la educație al fetelor din valea Swat, din nord-vestul Pakistanului. Occidentul a luat-o în brațe, și nu pentru că avea dreptate neapărat, ci pentru că putea alimenta fața umană a islamofobiei deghizată în political correctness. Aidoma cu Ayan Hirsi Ali. Aidoma cu Salman Rushdie. Toți sunt victime ale teocrațiilor, iar teocrația nu are religie, e doar un cap al hidrei care naște din orice religie, a cărei flamură stă și la Teheran, și la Vatican. Ayan a devenit membru în Parlamentul Olandei doar ca să fie mai apoi sabotată de un membru al propriului cabinet. Nu mai puțin rușinos a fost momentul când i-a fost retrasă cetățenia olandeză, doar pentru a-i fi oferită înapoi într-un val de revoltă publică. Iar Salman? Salman a fost impietat în primul rând de proprii co-naționali, care l-au dus până la punctul de-a scrie un auto da fe în care mai că-și cerea scuze că ofensase Islamul, sub amenințarea fatwei. În toate cazurile n-a fost bestialitatea teocratului, ci ipocrizia birocratului din Vest care n-a negociat niciodată cu teroriștii. Unde teroriștii sunt tot o emanație a Vestului, depletat de resurse, în continuă căutare de piețe noi, de carne proaspătă, de petrol ieftin, de femei frumoase, de destinații exotice. Dacă ai să ai un turist care se descalță când vizitează marea moschee din Isfahan, cum poți agrea că un jurnalist poate să scuipe un Profet? Asta în timp ce accepți decalogul propriei tale religii, că numele Domnului nu e de luat în deșert? E o adunătură de disonanțe cognitive pe care se construiește ura față de rasă, gintă, etnie, un zid amenințător care crește, ca cel din Israel, dornic să închidă o lume în spatele lui, o lume pe care-o să o amintim doar în cărți, și jurnalul lui Ibn Battuta.

Je suis Charlie. Pentru că în suflet sunt scrib, și scrierile mele sunt o probă, o prelungire a minții mele, flamă în întuneric, unde întunericul e tot al meu. Dar nu pentru că urăsc Islamul. Sau pentru că-i disprețuiesc pe musulmani. Sau pentru că mi-e silă de Allah. Sau pentru că mi-aș dori să se întoarcă de unde-au venit. Sau pentru că opun creionul unei arme. Nu. Am prieteni musulmani. Și am să continui să-i am. Sunt Charlie pentru că mă pun în seama celui care mă citește, și-am să continui să mă las citit chiar când cineva mă amenință cu moartea. Dar nu orb. Nu impermeabil la eroarea scrierii mele, când stă pe-o falsă premisă. Iar în cazul Franței, și-a felului ei de-a-și fi manifestat ura față de celălalt, victima nevinovată poate va fi satiristul, dar vine rămâne a decidenților care cu o mână au vândut tehnologiei lumii islamice, și banii lor au fost buni, și generozitatea lor lungă, în timp ce cu cealaltă i-au împins în banlieux și i-au forțat pe cei nativi țării lor într-un informal appartheid. E relevant, pe undeva, că una dintre victime se numea Ahmed. Și el era un Charlie. Și el era un Malala.

G

De lapidare

Lapis. Piatra. Lapidare. A arunca piatra. “Cine e fara de pacat sa arunce primul cu piatra”. Iisus. Allah, Mohammed. Crestinism. Islam. Hadith. Sharia. Ei sunt rai. Noi suntem buni. Ce barbari, cum pot sa-si omoare femeile adultere cu pietre? Soraya M. Cititi cartea. Sau mai bine vedeti filmul. Efectele vizuale sunt graitoare. Nu strica niciodata sa ti se (mai) faca (o data) rusine ca esti om, prinde bine sa-ti aduci aminte, indiferent de originile tale sau de lupta ta pentru bunatate, sau bun-simt, ca la o adica si mainile tale vor fi ridicat cel putin un bolovan de-a lungul vietii tale. Si mai devreme, sau mai tarziu, ai sange pe maini.

Dar sa nu ridici piatra pentru ca la randu-ti esti privit “pacatos”? Uite un gand cu adevarat tulburator mai ales ca in 99% din cazuri procesul de intentie subiacent e acela ca ai putea fi chiar tu, in alta lume, un alt timp, o alta Soraya. Si in Biblie, Noul Testament, exista un moment Kodak in care o femeie adultera urma sa fie omorita cu pietre, si-apoi vine Rabbuni si spune vorbele ramase ulterior profetice. Am sa gandesc astazi, aici, cu “voce tare” asupra anti-lapidarii, si-am sa gandesc lapidarea in termeni de “de ce cu pietre, de ce nu cu foc, sau cu decapitare”. In fond si la urma urmei moartea rituala reprezinta o epopee morala in care “binele” si “raul” nu sunt altceva decat tuse groase pe o realitate mult mai adanca, a dreptatii percepute prin exemplu. Executia in sine vine ca o concluzie a unei legi care e legitimata o data in plus ba, mai mult, capata proportii redundante, reduplicative, aperceptive. Cine a vazut o lapidare se va gandi, poate, de doua ori inainte sa preacurveasca. Cine si-a pierdut o mana ca era hot va avea dubii daca merita sa si-o piarda si pe a doua etc. Sa-mi fie cu iertare daca cumva, prin asta, pare ca in vreun fel ader la astfel de solutii. Nu sunt pentru pedeapsa cu moartea. Discriminarea femeilor imi ridica parul pe spinare, intr-o astfel de lume eu nu m-as fi nascut dat fiind ca mama si matusa-mea au fost primele iesite “din sat” la scoli la Bucuresti. Iar lapidarea ca forma de pedeapsa imi pare o abominatie. Nu stiu insa de ce gandesc asa. Caut pe cat posibil neutru sa gasesc motive in culturi alternative, si la distanta unele de altele, unde discriminarea este faptica, femeile oprimate, lapidarea posibila si in 2010 AD, si in 2010 BC.

Cu siguranta intr-o lume moderna, progresista, cu “dragoste de aproape” acel stai, nu da cu bolovanul, empatizeaza, si tu le ai pe ale tale, va declansa un moment dubitativ, poate are dreptate, sa nu ne lasam dusi de val, si mai ales sa nu ridicam bolovanul. Sa nu judecam daca nu vrem sa fim judecati. Sa nu condamnam. Sa nu hulim impotriva aproapelui, noi n-am mers in galosii lui, poate daca eram ca el faceam si noi aceleasi greseli, poate ca are dreptul la o a doua sansa, poate ca se caieste. Poate ca nu e chiar un om atat de rau in adancul sufletului lui.

Cea mai grea problema este notiunea de pacat, si greseala. Aici risc din start o descalificare a oricarui argument ulterior caci in elucidarea notiunii de pacat il includ si pe al meu si-atunci, pe cale de consecinta, exista si la mine un raport la “pacat” personal pe care il iau drept martor. Fara a avea o notiune ego-morfa, personalizata, ancorata empiric, despre “pacat” esti condamnat la aderarea de urgenta la un sistem de imprumut. La persoana I pacatul reprezinta o abatere de tip “incercare si eroare”. La persoana a II e o abatere de la calea ce buna. De unde stiu eu care este “calea cea buna”? Si de unde stii tu? Sau, si poate cel mai important, de unde stie el? Cu siguranta omnipotenta impune, aristocratic, si omniscienta, si-atunci invariabil “calea cea buna” devine calea lui cea buna. Semi-potenta, sau potenta pana la un punct finit, rupe canonul obligativitatii ca “binele” absolut este reprezentarea unui “bun” absolut, implicit. Asta presupune ca in acest Univers, pe acest Pamant, in acest colt de galaxie, exista un “bine” care circula, si este remanent datorita si multumita prezumtiei unui Prim Miscator. Este in fapt, si de drept, prima axioma de la care pleaca orice exercitiu de reprezentare a Divinului. La acest bine, pe care sa ni-l imaginam ca un tramvai, cautam cu totii sa calatorim mai mult sau mai putin cu bilet. A crede intr-un Proferator de bine e imposibil fara sa crezi in Proferator. Facerea de bine reprezinta o validare a Paragonului primar. Ciudat insa, exista o eroare implicita, un paradox cuantic pana la urma, caci nu vom fi pastrat niciodata memoria primului om care s-a ars bagand mana in foc. Nu stim cum il cheama. Si cu siguranta nu-i atribuim calitati mitologice. N-a ramas in memorie deci s-a stins. Cu siguranta si el e un Dumnezeu uitat, ca multi altii. Lista exemplelor poate continua, in fapt si de drept in 90% din timpul nostru pe Pamant, in vietile noastre, deciziile “bune” n-au calitate morala ci intervin intr-o rutina de ergonomie sociala si personala. E bine sa te imbraci cald cand afara e frig. E bine sa verifici focul si gazele inainte de-a pleca in concediu s.a.m.d. Acest “bine” deriva dintr-o calitate unica a lobului nostru frontal, si comuna pana la un punct cu alte mamifere, de-a anticipa consecintele faptelor noastre. Ce stabileste “binele” sau “raul” devine, pe cale de consecinta, un corolar direct al unei actiuni anticipate si satisfacerea unei nevoi. Satisfacerea unei nevoi, de la nivel instinctual pana la cel cognitiv si metacognitiv, sufera constrangerile legii lui Darwin. Marul nu este “bun” pentru ca este rosu. Rosu inseamna copt. Copt inseamna bun pentru tine. Deci marul este rosu pentru ca este bun. Si-atunci, daca intelegi acest raport de putere, poti sa desparti binele de Primul Miscator, si de nevoia de dogma. Pericolul insa de-abia de aici incepe.

Privitor la lapidarea femeilor adultere cu siguranta orice om cu “bun” simt va avea o reactie de aversiune imediata daca face trimitere la natura lui umana, la binele qualic din el. Este ceea ce o buna parte din filosofiile disidente vor afirma, ca in om rezida un bine cu aceleasi calitati magnetice ca si polii pamantului, si nu poate fi de inspiratie divina. Binele este un “post-product”, la fel cum dieta bogata in banane este buna pentru cimpanzeu, la fel cum infanticidul este bun pentru reproducerea leilor. Din pacate nimeni n-a demonstrat de exemplu ca, la om, uciderea cu pietre a femeii creste rata de ovulatie a celorlalte femei din comunitate care, iata, vor naste apoi mai multi copii. Si-atunci? Soraya ii intreaba pe lapidatorii ei bine, bine, dar de ce imi faceti asta? (altfel spus, unde e binele in asta). Raspunsul este simplu: “e legea lui Allah”. Punct. Aici ai putea sa te opresti si sa iti faci bagajul din discutie. Daca e lege, e bine. Daca marul e rosu, e bun. Nu ai calitatea de a judeca dat fiind ca si tu, de exemplu, crestin sau evreu sau divinator al lui Pocahontas Zmeul, faci la fel, adica executi o serie de miscari pe tabla de sah cosmica a vietii tale in virtutea unui Reprezentant. E interesant, totusi, de observat ca nicaieri in Coran nu apare un dictum al lui Allah prin care Creatorul sa incapaciteze femeile adultere prin bolovaneala. Legea lui e a lui Allah, ci e sharia care e un fel de lege a lui Allah. Utilitarianul s-ar opri sa contempleze “binele” pentru un grup de oameni care sunt gata sa sacrifice o femeie care a umblat cu mai mult de un barbat, odata stabilit sacramentul casatoriei. E tabu. Tabu la fel cum umblatul cu mama ta, sau cu sora sau fratele tau, sau cu ruda ta de gradul I, sunt tot tabu. E tabu, si nu de inspiratie Divina. Acelasi Dumnezeu care, putativ, a poruncit 10 sau 20 sau 100 de injonctiuni pentru om (nu fura, nu omori, nu ravni la magarul frateluii tau) le-a incurajat, cu enorma generozitate, tuturor celorlalte forme de viata. Traim, fatalmente, in mijlocul unei naturi perverse care se ocupa chiar acum, in timp ce tu citesti, cu un debaclu infinit de homosexualitate, ambiguitate sexuala, promiscuitate, oportunism, travesti, consangvinizare, emergenta si extinctie, si-asta in vazul lumii si-al firii. Nu se poate sa creezi un Univers in care totul adera unui ciclu vital, al nasterii, evolutiei, climax-ului si peri-climax-ului, si-al mortii, dar la om sa te opresti si sa zici stop. Tabu. “Nu” e bine. Ba, mai mult, presupunand ca omul are calitate de pastor al Turmei ar trebui sa se scandalizeze pana la ictus privitor la toate aceste turbulente dimprejuru-i, de la falicitatea gimnospermelor pana la substratul din mierea albinelor. Si n-o face. Si pentru ca nu o face inseamna ca suntem incapabili de acel “bine” de inspiratie asa-zis divina. Suntem in schimb perfect capabili de-acel “bine” aplicat noua, rasei umane, toate 6 miliarde de suflete, un bine care e comensal, memetic, la specia noastra si nicicare alta. Penicilina buna pentru noi e mortala pentru streptococ. In replica, binele streptococului sau al plasmodiului de da malaria nu pot fi discriminate ca fiind cumva “de rang minor”. E stricta utopie Zen. Intr-o reclama la servetele un calugar se fereste sa calce pe-un gandac, il ia cu grija, si-l depune pe veranda de la templu si-apoi zambeste fericit. Binele cosmic a fost respectat. Apoi stranuta. Ia un servetel din cutia de pe masa, isi sufla nasul, si-apoi fade to black, si-apoi un urlet. Pe cutia de servetele scria “germ killers” (bactericide).

Mai stiti de crucificarea de la manastirea Tanacu? Romania, 2005. La doua milenii, aproximativ, de la mutatul dracilor in turma de Porci din povestea cu acelasi nume. Povesteste Maica Arcaleanu:

Chiar fratele ei a insistat sa ramana la manastire, ca sa ne rugam pentru ea. Pentru a o putea duce la preot, in biserica, am legat-o de o cruce cu lanturi la maini si la picioare, peste prosoape. I-am trecut lanturile peste brau si am unit zalele cu niste lacatele mici pe care le-am gasit in magazie. Tot timpul slujbei am legat-o la gura cu leucoplast, pentru ca tipa incontinuu

Persoana cu pricina nu era posedata. Avea schizofrenie, fusese tratata de schizofrenie, renuntase la tratament in perioada de Post pentru ca a crezut ca “asa este bine”. Cine i-a spus ei ca este bine? Tu? Eu? Nu. Nici macar nu putem da vina pe Biblie sau pe Iisus. Putem da vina tot pe un fel de sharia, interpretarea literala a unei dogme care circumscrie cautarea binelui ca proces intr-o beatitudine a “gata, am aflat binele, si-acum il practic cu orice risc”.

Ce ne separa ireversibil de orice alta primata este aceasta abilitate de a organiza un sistem de nevoi pre-procesuale, redundante, care urmeaza apoi a se propaga de la generatie la alta, de la individ la individ, ce-i drept profitabile pentru comunitate, dar in cele din urma, si fara urma de arbitraj, bolnave. Religia este un morb. Mortal. Dar asta nu descalifica religia, si orice rastalmacire a unei atare afirmatii e departe de linia pe care o aleg aici. Lapidarea femeii in sharia, circumcizia clitoridiana la unele femei din Africa sau preputiala in iudaism si islam, trimiterea vaduvei sa arda pe rug in la fel de infamul suttee, exorcizarile din crestinism si notiunea de Pacat, fie el originar sau secundar, pentru care se poate arde in Iad pana la sfarsitul lumii, conceptul de Diavol sau shetani sau sheitan, si-asa mai departe, sunt “bune” in relativismul einsteinian al propriei dogme. Aici e de fapt linia foarte alunecoasa a darwinismului social, pentru care am fost acuzat de neofascism si admirator al eugeniei. Nimic mai departe de mine, trebuie sa fii bolnav sa faci o astfel de inferenta. Dar ca o comunitate sa renunte la practicile ei nu e doar o functie de revelatie, asa cum au practicat-o misionarii din Africa de exemplu. Epidemia de HIV nu s-a stins doar pentru ca Vaticanul a insistat pentru abstinenta in loc de medicamente si prezervative. In Congo si Rwanda nu s-a oprit genocidul dintre hutu si tutsi doar pentru ca proaspat-convertitii hutu au primit pamanturile aristocratiei tutsi, acei nobili care la primul census belgian au fost definiti ca avand “minim 10 vaci si nas lung“. Si-aici trebuie spus. Nu e nimic mai periculos pe acest pamant decat intrepatrunderea de tip “intelligent design” dintre evolutionism si creationism. De-aia spun ca dupa Darwin nu exista nimic, si orice e “reinventat” dupa Darwin e condamnat sa fie detrimental. Darwin a vorbit de evolutie prin selectie naturala. Leibniz a vorbit de cum noi suntem povestea de succes a tuturor acelora dinaintea noastra care au favorizat transmiterea genelor pe care le purtam, drept care suntem, indubitabil, supravietuitori in “cea mai buna dintre lumi”. Pe de alta parte prezenta unora, sau altora, pe o anume linie de filiatie nu confera drept genic asupra celuilalt asa cum au sugerat eugenistii inceputului de secol XX (si, mult inaintea lor, spartanii) decat daca oferi un Stalp, un Prim Miscator, un Proferator, un Creator. Doar asa apare un Bine care divide, care incita, care ofera legitimitate si lege crimei, si segregarii nu doar pe baza rasiala, ci culturala, regimentara, si in cele din urma identitara de grup. Tu, ca musulman, nu omori un evreu ci omori un om. Tu, crestin, nu mergi in Iraq sa lupti contra terorismului musulman ci impotriva irakienilor. Coliziunea sistemelor de credinta e un derivat inevitabil care, din pacate, chiar daca preteaza la pasiuni uneori istovitoare nu va fi unul veritabil, autentic, de “dialog intre egali”. Si-asta pentru ca ne folosim de-o realitate, anume ca suntem inegali, si extrapolam asta in inegalitate de drepturi si de sanse. Efortul lui Thomas Payne, si-apoi Jefferson (un ateu feroce) de-a lasa mostenire o Constitutie prin care se garanteaza dreptul la “viata si urmarirea fericirii” au fost, in cele din urma, sugrumate sub o America din ce in ce mai ecleziasta, la paritate cu Wahabitii Arabiei Saudite. Ce spun e ca lapidarea, la nivel simbolic, exista si nu doar in povestea Sorayei M, nu doar in Iran, nu doar in Islam. Exista ubicuu, acolo unde acest demers de cautare, de devenire, de ridicare a fruntii omului din tarana care zice-se ca l-ar fi fatat, este abandonat in favoarea unui Adevar gasit, si acceptat. In numele acceptarii neconditionate a acestui adevar, in numele proferarii lui, in numele executarii  lui cu titlu absolut, nu exista decat perspectiva unei eventuale apostazii, care cheama la lapidare.

G

Ateism sau anti-religie

Aceasta este o discutie care ar fi trebuit probabil sa aiba loc mai demult. Din varii motive, s-ar putea sa fie nevoie sa mai aiba loc de un numar de ori pentru ca subiectul cu care avem de-a face este unul care (din fericire poate pentru noi?) pe cat de mult ii va antrena pe majoritatea, pe atat de putini ii va face sa ramana in discutie si sa n-o ia la fuga prin lucerna propriilor credinte. Iar cand spun credinte, fac diferenta intre credinte, credinta si crez. Ca sa nu existe dubii, n-am sa tin un discurs (foarte) academic pe tema asta. Si pentru ca in zilele noastre argumentul de autoritate se joaca atat de des, am sa vorbesc ca un simplu cititor in filosofie, religie, logica, si uneori de-a dreptul amator in bun simt. E posibil ca acesta din urma sa ne ofere un numar de raspunsuri la tema principala de discutie.

Sa incepem cu cateva considerente elementare. Exista o distanta lunga intre “credinta” si “adevar’, desi de cele mai multe ori cele doua sunt unul si acelasi lucru. Eu cred ca pamantul se invarte in jurul soarelui. Ba mai mult decat atat, cred ca pamantul e un geoid de rotatie, o planeta aflata intr-un “sistem” de planete in care se mai afla si altele (Mercur, Venus, Marte, Saturn etc.). Cred ca ziua are 24 de ore, iar o ora are 60 de minute. Cred ca opresiunea liberei gandiri la individ este un act de abuz.

Nu stiu daca ai observat trecerea de la realitati imediate (organizarea sistemului solar) pe care le putem cuantifica intr-un anume fel (intr-un singur fel daca asculti la unii) la un alt tip de considerente, asa zis “mediate”. De exemplu “ziua are 24 de ore” nu este un adevar, ci o credinta, pentru ca “ora” e un trick inventat de oameni ca sa masoare timpul. E, ce-i drept, sinantropic pentru noi sa consideram ca doar pentru faptul ca noi masuram timpul in ore ar trebui sa se aplice la tot universul. Exista, ce-i drept, un orologiu al universului, dar e sensibil diferit de al nostru. Privind insa ultima dintre afirmatii, unde spunem ca opresiunea e abuz, nu este doar departe de a fi un adevar dar este, in cele din urma, o chestiune de retorica. Nu doar o credinta, o opinie. Opresiunea liberei gandiri la individ este de multe ori un abuz; alteori, daca individul se gandeste (liber) sa arunce in aer o ambasada, sau sa intre intr-o scoala si sa inceapa sa traga (vezi Virginia Tech, Bowling for Columbine, vezi Kimveer Gill si drama de la Dawson College din Montreal de acum doi ani) opresiunea acelui gand (cenzura) e poate cel mai bun lucru care s-ar putea “crede” despre unii, sau ceilalti. Opresiunea liberei gandiri e ce tine un numar de membri ai acestei societati dupa gratii. Si-asa ajung la atributul principal al credintelor, spre deosebire de adevaruri. Sunt mai multe deosebiri, aceasta ne intereseaza insa indeosebi. Credintele sunt colorate moral. Nu e nici bine, nici rau ca pamantul se invarte in jurul soarelui (desi Galileo Galilei a suferit tocmai din pricina asta pentru ca e pur si muove). Nu e nici bine, nici rau ca ciclul menstrual la femela homo sapiens are 28 de zile. Abaterile de la adevarurile normative insa capata coloratie morala. “Credem” ca n-ar fi bine daca pamantul s-ar opri din miscarea lui de rotatie chiar daca nu stim toate dedesubturile. Credem ca absenta ciclului la femeie, in absenta (nota bene, un argument circumflex ca absenta unui adevar de obicei ne conduce pe o cale logica unde cautam minciuna) deci in absenta unui diagnostic de sarcina “nu e buna”. Credem ca “nu e bine” sa incurajam libertatea de gandire a unui criminal in serie.

Cine hotaraste insa ce este bine sau ce este rau? Ar fi romantic sa spunem “majoritatea”. Dar ar fi fals. Niciodata in istoria omenirii majoritatea nu a fost cea care sa coloreze moral, desi in cele din urma a oferit ceva numit “legitimitate” anumitor canoane pe care le perpetuam pana in zilele noastre intr-un veritabil ceaslov de credinte fara sa le supunem vreun moment scrutinului personal, sau public. Si ce e cu atat mai fascinant este ca acest ceaslov epigenetic (epigenetic face referire la aceea ca, oricum s-ar incerca o argumentatie ca prejudecatile si credintele sunt ereditare ele sunt, in fapt, parte a unui bazin cultural stabil, dar post-translational; daca un geaman a crescut la est de zidul Berlinului, si unul la vest de zidul Berlinului, ei vor fi epigenetic diferiti) este ca in sine, ca un veritabil obiect dotat cu intentionalitate (nu este, dar “se preface”) contine mesaje care previn alterarea lui in programul de baza. Sa ii spunem “sistemul de operare al credintelor”, un fel de Windows Vista Ultimate. Credinta este in mare masura o trasatura temperamentala impartasita de populatii vaste (mai rar limitate, de obicei “credinta” da unitate unei natii, popor) si prin asta “credinta” este un atribut evolutionar. Si uite ca am spus-o, lucru afirmat de altfel de Dan Dennett, unul dintre mentorii mei spirituali in a sa “Breaking the Spell”, credinta este un fapt biologic, natural, cu atribute evolutionare. Si ca orice alta specie culturala, credinta va suferi frictiuni si competitie pe resurse cu alte credinte (sisteme de operare Vista Ultimate sa zicem, desi pot sa fie unele mai vechi, XP sau chiar Windows ’95, si s-ar putea chiar sa piarda, nu-i asa?) iar nu rareori extinctia unei credinte este asociata, tragic, cu fenomene ablative, anomice in care declinul populatiei urmeaza. Nu e o enormitate sa afirmi (desi e curios sa insisti asta doar pe bucata ta de judecata) ca adeseori “Credinta ne mentine in viata”. Cat se poate de adevarat. Creierul nostru opereaza cu subrutine care daca sunt atat de performante este pentru ca sunt luate ca fiind copii ad literam, iar la un nivel primitiv (a se citi “incipient”) de constiinta sunt rulate alternativ cu o viteza uluitoare. Miliarde, trilioane de neuroni in creierul nostru opereaza, in fiecare secunda, cu fragmente de constiinta care sunt rulate inainte si inapoi mult inainte ca “noi” (cine suntem “noi”? pai cine vrea creierul nostru sa fim, proiectia sa cinematografica, pentru discutii fascinante poti sa citesti cartile lui Oliver Sacks) sa devenim “constienti” de ce se intampla. Iar unitatea operationala este credinta. Nu litera alfabetului; nu secunda. Credinta.

Este surprinzator pe de alta parte cate “upgrade-uri” de credinta suferim de-a lungul vietii. Iar factorul mediator cel mai coroziv pentru software-ul initial este educatia. Toate studiile, sondajele, review-urile de literatura constata ca “la varf”, adica printre cei cu studii superioare sau din comunitatea stiintifica,  e o atmosfera foarte rarefiata pentru credinta fundamentala asa cum o percepe de exemplu mamaia de la Gostinu. Asta nu inseamna ca e mai putin prezenta spiritualitatea (Harris), dar “credinta” s-a reasezat, a suferit o metamorofoza ireversibila intr-un materialism obligatoriu asociat nevoii de probe. Iar asta e un non sequitur, pe cata vreme insasi definitia “credintei” presupune, la un moment sau altul in simbioza cu posesorul ei, “crede si nu cerceta”. Or else…(sau o sa vezi tu…) Acest non-sequitur este crezul.

Crezul e formula magica. Crezul e versiunea de buzunar, arhetipul pe care se construieste intreaga piesa de teatru a lumii din care facem parte. Inafara crezului n-ar fi fost nevoie ca un Copernicus sa arda pe rug, Iisus istoric ar fi continuat sa inmulteasca pesti pana la varsta pensionarii iar intregul esafodaj al “Credintei” ar fi ramas cel mult la un nivel dialectic mediocru, cel mult un joc simandicos de societate care ar fi rezistat, poate, cateva evuri dar nicicum atata amar de vreme pana in zilele noastre. Crezul e secventa memetica preferentiala pe care o intalnesti, lexical, in aria lui de acoperire. Noi, de exemplu, credem in Dumnezeu Tatal. Noi romanii, din bazinul carpato-danubiano-pontic, dar si noi rusii, si noi nemtii, si noi sud-americanii. E fabulos, nu? Credem in Dumnezeu Tatal. Indiferent cum “il cheama” , noi credem in El.

Pentru multi dintre voi nu e un secret ca Dennett, Dawkins, Hitchens si Harris au devenit notorii pentru critica lor la adresa religiei (in speta cele de orientare iudeo-crestina & islam). Or asta le-a atras o faima nu intotdeauna placuta ochiului sau auzului, ca de altfel si intregii comunitati de oameni care, pe acest mic glob albastru si palpitand de evenimente, spun: “noi nu credem in Dumnezeu”. A fi ateu, nota bene si astfel ma indrept spre a treia sectiune a dizertatiei mele, nu spune nimic despre tine, credinciosul. Spune ceva despre mine, iar eu spun “nu cred”. Si-atunci de ce apare, inevitabil, sentimentul dezordonat, visceral, ca a nu fi cu “noi” e obligatoriu “impotriva” noastra? De ce a fi ateu inseamna de fapt a fi “antiteu”? Raspunsul a fost oferit de un alt sondaj in US care sugereaza ca evreii ortodocsi se inteleg mai bine cu catolici ultra-radicali (si viceversa) decat fiecare dintre comunitati cu “liber-cugetatorii”, cu “ateii”. Fiecare dintre comunitati priveste lumea prin sticla colorata a Crezului, iar elementul cardinal al fiecarui crez e ca “Eu sunt Adevarul si orice altceva e o minciuna care trebuie anihilata”. Ce e mai subversiv pentru “Crez”, sa ii provoci veridicitatea sau sa ii negi existenta de facto?

Dar uite ca aici intervine de obicei proasta intelegere a ateismului, mai ales ca atitudinea aleasa de acei putini (nu foarte putini insa, aparent in US ar fi peste 12 milioane) este fie una foarte submisiva fie una excesiv militantista. De facto si de jure se ajunge mai tot timpul la o confruntare intre doi poli, unul teist si-altul antiteist. Mai rar(i) sunt aceia care raman la ideea originala, aceea ca noi nu indraznim sa ofensam “crezul”, noi pur si simplu criticam credinta si, intr-un cadru mult mai larg credintele. Exista oameni care chiar si dupa ajustarea credintelor isi pastreaza credinta (vezi Francis Collins de exemplu, sau Alaister Mcgrath) si-si afirma crezul. Din pacate, si-aici e cu adevarat un pacat capital, nici unul dintre cei doi nu face acelasi favor tuturor imprejur. Intr-un dintre conferintele lui deja celebre, Dan Dennett sugereaza cat se poate de serios: “eu sunt pentru studierea religiei in scoli; dar sunt pentru studierea tuturor religiilor in scoli, nu doar cea in care te-ai nascut (n.n.: Dawkins este absolut furibund pe tema “copilului nascut intr-o anumita religie”, cata vreme asta pentru el este un veritabil abuz dat fiind ca nu-ti ramane decat optiunea de a “fi” un “ceva” ca si cum inainte n-ai fi fost “nimic)”. Nimeni nu spune, adaug eu, ca e rau sa ai credinte. Ar insemna sa fortez o credinta de-a mea uneia pe care tu ai inradacinat-o deja. Dar hai sa le cercetam. Pe toate. Oxigenul religiei a fost insa dintotdeauna ignoranta si vacuumul de informatie. Bineinteles Credinta nu va rezista unui scrutin cu adevarat democratic unde dintr-o data punem la aceeasi masa studiul concomitent, sa zicem, al crestinismului iudaismului si islamului (desi lista poate fi mult mai lunga). “Crede si nu cerceta”, in acest caz, presupune tocmai ca n-o sa tragi cu ochiul in gradina vecinului.

In rezumat, a fi ateu nu este sinonim cu a fi anti-religios. E un non-sens. In fapt, fiecare om religios este “anti-religios” pentru o cohorta de alte sisteme organizate de Credinta, bazate pe un Crez. Observatia deja faimoasa a lui Dawkins, anume ca “fiecare suntem atei pentru 100 de Dumnezei, eu doar merg unul mai departe” merita sa cugeti asupra ei. A fi ateu nu presupune o disolutie morala, dimpotriva. Cati atei se vor sui vreodata intr-un avion ca sa-l prabuseasca in cea mai inalta cladire disponibila in numele lipsei lor de credinta? Dan Dennett a sugerat ca miscarea pro-ateism ar trebui sa imprumute din nosologia “gay pride” (o asociere sugestiva, dar neinspirata imi pare) asa ca el doreste ca ateii sa fie numiti “brights” (“luminati”) pentru ca e intr-adevar confuz cand analizezi etimologia cuvantului “ateu” (“fara Dumnezeu”…). E totusi teoretic posibil sa existe si atei prosti, sau “neluminati”. Si lor trebuie sa le spunem “intr-un fel”. In cele din urma, a fi ateu nu presupune un mars triumfal pe morminte, o Desacralizare a ceea ce este spiritual, ritualistic in viata noastra. E greu sa reconciliezi cele doua domenii separate atat de timpuriu in evolutia noastra (Harris), dar nu imposibil. Comuniunea noastra cu mediul care ne inconjoara, cata vreme am ajuns sa reprezentam aproape 99% din biomasa terestra (asta cuprinde animalele domesticite), este una in care controlam variabilele de mediu; in acest mediu, insa, adeseori tocmai Credinta si Crezul vin in calea Sacrului si-a spirituluilui. Nimic nu ne spune ca o discutie serioasa ca cea pe care eu o inchei acum nu poate conduce catre o redescoperire a sacrului din noi. Spun asta cata vreme exista indicii foarte concluzive ca a) nu putem trai fara meme si b) nu putem sa scapam de “driver”-ele noastre comportamentale (Kahler).

Observ, la final, ca in nici un moment in textul meu nu am adus vorba de Charles Darwin sau teoria evolutiei prin selectie naturala. Despre el va fi nevoie de un “dialog” separat, pe care sper sa gasesc puterea sa-l intretin cat de curand.

G.