De lapidare

Lapis. Piatra. Lapidare. A arunca piatra. “Cine e fara de pacat sa arunce primul cu piatra”. Iisus. Allah, Mohammed. Crestinism. Islam. Hadith. Sharia. Ei sunt rai. Noi suntem buni. Ce barbari, cum pot sa-si omoare femeile adultere cu pietre? Soraya M. Cititi cartea. Sau mai bine vedeti filmul. Efectele vizuale sunt graitoare. Nu strica niciodata sa ti se (mai) faca (o data) rusine ca esti om, prinde bine sa-ti aduci aminte, indiferent de originile tale sau de lupta ta pentru bunatate, sau bun-simt, ca la o adica si mainile tale vor fi ridicat cel putin un bolovan de-a lungul vietii tale. Si mai devreme, sau mai tarziu, ai sange pe maini.

Dar sa nu ridici piatra pentru ca la randu-ti esti privit “pacatos”? Uite un gand cu adevarat tulburator mai ales ca in 99% din cazuri procesul de intentie subiacent e acela ca ai putea fi chiar tu, in alta lume, un alt timp, o alta Soraya. Si in Biblie, Noul Testament, exista un moment Kodak in care o femeie adultera urma sa fie omorita cu pietre, si-apoi vine Rabbuni si spune vorbele ramase ulterior profetice. Am sa gandesc astazi, aici, cu “voce tare” asupra anti-lapidarii, si-am sa gandesc lapidarea in termeni de “de ce cu pietre, de ce nu cu foc, sau cu decapitare”. In fond si la urma urmei moartea rituala reprezinta o epopee morala in care “binele” si “raul” nu sunt altceva decat tuse groase pe o realitate mult mai adanca, a dreptatii percepute prin exemplu. Executia in sine vine ca o concluzie a unei legi care e legitimata o data in plus ba, mai mult, capata proportii redundante, reduplicative, aperceptive. Cine a vazut o lapidare se va gandi, poate, de doua ori inainte sa preacurveasca. Cine si-a pierdut o mana ca era hot va avea dubii daca merita sa si-o piarda si pe a doua etc. Sa-mi fie cu iertare daca cumva, prin asta, pare ca in vreun fel ader la astfel de solutii. Nu sunt pentru pedeapsa cu moartea. Discriminarea femeilor imi ridica parul pe spinare, intr-o astfel de lume eu nu m-as fi nascut dat fiind ca mama si matusa-mea au fost primele iesite “din sat” la scoli la Bucuresti. Iar lapidarea ca forma de pedeapsa imi pare o abominatie. Nu stiu insa de ce gandesc asa. Caut pe cat posibil neutru sa gasesc motive in culturi alternative, si la distanta unele de altele, unde discriminarea este faptica, femeile oprimate, lapidarea posibila si in 2010 AD, si in 2010 BC.

Cu siguranta intr-o lume moderna, progresista, cu “dragoste de aproape” acel stai, nu da cu bolovanul, empatizeaza, si tu le ai pe ale tale, va declansa un moment dubitativ, poate are dreptate, sa nu ne lasam dusi de val, si mai ales sa nu ridicam bolovanul. Sa nu judecam daca nu vrem sa fim judecati. Sa nu condamnam. Sa nu hulim impotriva aproapelui, noi n-am mers in galosii lui, poate daca eram ca el faceam si noi aceleasi greseli, poate ca are dreptul la o a doua sansa, poate ca se caieste. Poate ca nu e chiar un om atat de rau in adancul sufletului lui.

Cea mai grea problema este notiunea de pacat, si greseala. Aici risc din start o descalificare a oricarui argument ulterior caci in elucidarea notiunii de pacat il includ si pe al meu si-atunci, pe cale de consecinta, exista si la mine un raport la “pacat” personal pe care il iau drept martor. Fara a avea o notiune ego-morfa, personalizata, ancorata empiric, despre “pacat” esti condamnat la aderarea de urgenta la un sistem de imprumut. La persoana I pacatul reprezinta o abatere de tip “incercare si eroare”. La persoana a II e o abatere de la calea ce buna. De unde stiu eu care este “calea cea buna”? Si de unde stii tu? Sau, si poate cel mai important, de unde stie el? Cu siguranta omnipotenta impune, aristocratic, si omniscienta, si-atunci invariabil “calea cea buna” devine calea lui cea buna. Semi-potenta, sau potenta pana la un punct finit, rupe canonul obligativitatii ca “binele” absolut este reprezentarea unui “bun” absolut, implicit. Asta presupune ca in acest Univers, pe acest Pamant, in acest colt de galaxie, exista un “bine” care circula, si este remanent datorita si multumita prezumtiei unui Prim Miscator. Este in fapt, si de drept, prima axioma de la care pleaca orice exercitiu de reprezentare a Divinului. La acest bine, pe care sa ni-l imaginam ca un tramvai, cautam cu totii sa calatorim mai mult sau mai putin cu bilet. A crede intr-un Proferator de bine e imposibil fara sa crezi in Proferator. Facerea de bine reprezinta o validare a Paragonului primar. Ciudat insa, exista o eroare implicita, un paradox cuantic pana la urma, caci nu vom fi pastrat niciodata memoria primului om care s-a ars bagand mana in foc. Nu stim cum il cheama. Si cu siguranta nu-i atribuim calitati mitologice. N-a ramas in memorie deci s-a stins. Cu siguranta si el e un Dumnezeu uitat, ca multi altii. Lista exemplelor poate continua, in fapt si de drept in 90% din timpul nostru pe Pamant, in vietile noastre, deciziile “bune” n-au calitate morala ci intervin intr-o rutina de ergonomie sociala si personala. E bine sa te imbraci cald cand afara e frig. E bine sa verifici focul si gazele inainte de-a pleca in concediu s.a.m.d. Acest “bine” deriva dintr-o calitate unica a lobului nostru frontal, si comuna pana la un punct cu alte mamifere, de-a anticipa consecintele faptelor noastre. Ce stabileste “binele” sau “raul” devine, pe cale de consecinta, un corolar direct al unei actiuni anticipate si satisfacerea unei nevoi. Satisfacerea unei nevoi, de la nivel instinctual pana la cel cognitiv si metacognitiv, sufera constrangerile legii lui Darwin. Marul nu este “bun” pentru ca este rosu. Rosu inseamna copt. Copt inseamna bun pentru tine. Deci marul este rosu pentru ca este bun. Si-atunci, daca intelegi acest raport de putere, poti sa desparti binele de Primul Miscator, si de nevoia de dogma. Pericolul insa de-abia de aici incepe.

Privitor la lapidarea femeilor adultere cu siguranta orice om cu “bun” simt va avea o reactie de aversiune imediata daca face trimitere la natura lui umana, la binele qualic din el. Este ceea ce o buna parte din filosofiile disidente vor afirma, ca in om rezida un bine cu aceleasi calitati magnetice ca si polii pamantului, si nu poate fi de inspiratie divina. Binele este un “post-product”, la fel cum dieta bogata in banane este buna pentru cimpanzeu, la fel cum infanticidul este bun pentru reproducerea leilor. Din pacate nimeni n-a demonstrat de exemplu ca, la om, uciderea cu pietre a femeii creste rata de ovulatie a celorlalte femei din comunitate care, iata, vor naste apoi mai multi copii. Si-atunci? Soraya ii intreaba pe lapidatorii ei bine, bine, dar de ce imi faceti asta? (altfel spus, unde e binele in asta). Raspunsul este simplu: “e legea lui Allah”. Punct. Aici ai putea sa te opresti si sa iti faci bagajul din discutie. Daca e lege, e bine. Daca marul e rosu, e bun. Nu ai calitatea de a judeca dat fiind ca si tu, de exemplu, crestin sau evreu sau divinator al lui Pocahontas Zmeul, faci la fel, adica executi o serie de miscari pe tabla de sah cosmica a vietii tale in virtutea unui Reprezentant. E interesant, totusi, de observat ca nicaieri in Coran nu apare un dictum al lui Allah prin care Creatorul sa incapaciteze femeile adultere prin bolovaneala. Legea lui e a lui Allah, ci e sharia care e un fel de lege a lui Allah. Utilitarianul s-ar opri sa contempleze “binele” pentru un grup de oameni care sunt gata sa sacrifice o femeie care a umblat cu mai mult de un barbat, odata stabilit sacramentul casatoriei. E tabu. Tabu la fel cum umblatul cu mama ta, sau cu sora sau fratele tau, sau cu ruda ta de gradul I, sunt tot tabu. E tabu, si nu de inspiratie Divina. Acelasi Dumnezeu care, putativ, a poruncit 10 sau 20 sau 100 de injonctiuni pentru om (nu fura, nu omori, nu ravni la magarul frateluii tau) le-a incurajat, cu enorma generozitate, tuturor celorlalte forme de viata. Traim, fatalmente, in mijlocul unei naturi perverse care se ocupa chiar acum, in timp ce tu citesti, cu un debaclu infinit de homosexualitate, ambiguitate sexuala, promiscuitate, oportunism, travesti, consangvinizare, emergenta si extinctie, si-asta in vazul lumii si-al firii. Nu se poate sa creezi un Univers in care totul adera unui ciclu vital, al nasterii, evolutiei, climax-ului si peri-climax-ului, si-al mortii, dar la om sa te opresti si sa zici stop. Tabu. “Nu” e bine. Ba, mai mult, presupunand ca omul are calitate de pastor al Turmei ar trebui sa se scandalizeze pana la ictus privitor la toate aceste turbulente dimprejuru-i, de la falicitatea gimnospermelor pana la substratul din mierea albinelor. Si n-o face. Si pentru ca nu o face inseamna ca suntem incapabili de acel “bine” de inspiratie asa-zis divina. Suntem in schimb perfect capabili de-acel “bine” aplicat noua, rasei umane, toate 6 miliarde de suflete, un bine care e comensal, memetic, la specia noastra si nicicare alta. Penicilina buna pentru noi e mortala pentru streptococ. In replica, binele streptococului sau al plasmodiului de da malaria nu pot fi discriminate ca fiind cumva “de rang minor”. E stricta utopie Zen. Intr-o reclama la servetele un calugar se fereste sa calce pe-un gandac, il ia cu grija, si-l depune pe veranda de la templu si-apoi zambeste fericit. Binele cosmic a fost respectat. Apoi stranuta. Ia un servetel din cutia de pe masa, isi sufla nasul, si-apoi fade to black, si-apoi un urlet. Pe cutia de servetele scria “germ killers” (bactericide).

Mai stiti de crucificarea de la manastirea Tanacu? Romania, 2005. La doua milenii, aproximativ, de la mutatul dracilor in turma de Porci din povestea cu acelasi nume. Povesteste Maica Arcaleanu:

Chiar fratele ei a insistat sa ramana la manastire, ca sa ne rugam pentru ea. Pentru a o putea duce la preot, in biserica, am legat-o de o cruce cu lanturi la maini si la picioare, peste prosoape. I-am trecut lanturile peste brau si am unit zalele cu niste lacatele mici pe care le-am gasit in magazie. Tot timpul slujbei am legat-o la gura cu leucoplast, pentru ca tipa incontinuu

Persoana cu pricina nu era posedata. Avea schizofrenie, fusese tratata de schizofrenie, renuntase la tratament in perioada de Post pentru ca a crezut ca “asa este bine”. Cine i-a spus ei ca este bine? Tu? Eu? Nu. Nici macar nu putem da vina pe Biblie sau pe Iisus. Putem da vina tot pe un fel de sharia, interpretarea literala a unei dogme care circumscrie cautarea binelui ca proces intr-o beatitudine a “gata, am aflat binele, si-acum il practic cu orice risc”.

Ce ne separa ireversibil de orice alta primata este aceasta abilitate de a organiza un sistem de nevoi pre-procesuale, redundante, care urmeaza apoi a se propaga de la generatie la alta, de la individ la individ, ce-i drept profitabile pentru comunitate, dar in cele din urma, si fara urma de arbitraj, bolnave. Religia este un morb. Mortal. Dar asta nu descalifica religia, si orice rastalmacire a unei atare afirmatii e departe de linia pe care o aleg aici. Lapidarea femeii in sharia, circumcizia clitoridiana la unele femei din Africa sau preputiala in iudaism si islam, trimiterea vaduvei sa arda pe rug in la fel de infamul suttee, exorcizarile din crestinism si notiunea de Pacat, fie el originar sau secundar, pentru care se poate arde in Iad pana la sfarsitul lumii, conceptul de Diavol sau shetani sau sheitan, si-asa mai departe, sunt “bune” in relativismul einsteinian al propriei dogme. Aici e de fapt linia foarte alunecoasa a darwinismului social, pentru care am fost acuzat de neofascism si admirator al eugeniei. Nimic mai departe de mine, trebuie sa fii bolnav sa faci o astfel de inferenta. Dar ca o comunitate sa renunte la practicile ei nu e doar o functie de revelatie, asa cum au practicat-o misionarii din Africa de exemplu. Epidemia de HIV nu s-a stins doar pentru ca Vaticanul a insistat pentru abstinenta in loc de medicamente si prezervative. In Congo si Rwanda nu s-a oprit genocidul dintre hutu si tutsi doar pentru ca proaspat-convertitii hutu au primit pamanturile aristocratiei tutsi, acei nobili care la primul census belgian au fost definiti ca avand “minim 10 vaci si nas lung“. Si-aici trebuie spus. Nu e nimic mai periculos pe acest pamant decat intrepatrunderea de tip “intelligent design” dintre evolutionism si creationism. De-aia spun ca dupa Darwin nu exista nimic, si orice e “reinventat” dupa Darwin e condamnat sa fie detrimental. Darwin a vorbit de evolutie prin selectie naturala. Leibniz a vorbit de cum noi suntem povestea de succes a tuturor acelora dinaintea noastra care au favorizat transmiterea genelor pe care le purtam, drept care suntem, indubitabil, supravietuitori in “cea mai buna dintre lumi”. Pe de alta parte prezenta unora, sau altora, pe o anume linie de filiatie nu confera drept genic asupra celuilalt asa cum au sugerat eugenistii inceputului de secol XX (si, mult inaintea lor, spartanii) decat daca oferi un Stalp, un Prim Miscator, un Proferator, un Creator. Doar asa apare un Bine care divide, care incita, care ofera legitimitate si lege crimei, si segregarii nu doar pe baza rasiala, ci culturala, regimentara, si in cele din urma identitara de grup. Tu, ca musulman, nu omori un evreu ci omori un om. Tu, crestin, nu mergi in Iraq sa lupti contra terorismului musulman ci impotriva irakienilor. Coliziunea sistemelor de credinta e un derivat inevitabil care, din pacate, chiar daca preteaza la pasiuni uneori istovitoare nu va fi unul veritabil, autentic, de “dialog intre egali”. Si-asta pentru ca ne folosim de-o realitate, anume ca suntem inegali, si extrapolam asta in inegalitate de drepturi si de sanse. Efortul lui Thomas Payne, si-apoi Jefferson (un ateu feroce) de-a lasa mostenire o Constitutie prin care se garanteaza dreptul la “viata si urmarirea fericirii” au fost, in cele din urma, sugrumate sub o America din ce in ce mai ecleziasta, la paritate cu Wahabitii Arabiei Saudite. Ce spun e ca lapidarea, la nivel simbolic, exista si nu doar in povestea Sorayei M, nu doar in Iran, nu doar in Islam. Exista ubicuu, acolo unde acest demers de cautare, de devenire, de ridicare a fruntii omului din tarana care zice-se ca l-ar fi fatat, este abandonat in favoarea unui Adevar gasit, si acceptat. In numele acceptarii neconditionate a acestui adevar, in numele proferarii lui, in numele executarii  lui cu titlu absolut, nu exista decat perspectiva unei eventuale apostazii, care cheama la lapidare.

G

Ateism sau anti-religie

Aceasta este o discutie care ar fi trebuit probabil sa aiba loc mai demult. Din varii motive, s-ar putea sa fie nevoie sa mai aiba loc de un numar de ori pentru ca subiectul cu care avem de-a face este unul care (din fericire poate pentru noi?) pe cat de mult ii va antrena pe majoritatea, pe atat de putini ii va face sa ramana in discutie si sa n-o ia la fuga prin lucerna propriilor credinte. Iar cand spun credinte, fac diferenta intre credinte, credinta si crez. Ca sa nu existe dubii, n-am sa tin un discurs (foarte) academic pe tema asta. Si pentru ca in zilele noastre argumentul de autoritate se joaca atat de des, am sa vorbesc ca un simplu cititor in filosofie, religie, logica, si uneori de-a dreptul amator in bun simt. E posibil ca acesta din urma sa ne ofere un numar de raspunsuri la tema principala de discutie.

Sa incepem cu cateva considerente elementare. Exista o distanta lunga intre “credinta” si “adevar’, desi de cele mai multe ori cele doua sunt unul si acelasi lucru. Eu cred ca pamantul se invarte in jurul soarelui. Ba mai mult decat atat, cred ca pamantul e un geoid de rotatie, o planeta aflata intr-un “sistem” de planete in care se mai afla si altele (Mercur, Venus, Marte, Saturn etc.). Cred ca ziua are 24 de ore, iar o ora are 60 de minute. Cred ca opresiunea liberei gandiri la individ este un act de abuz.

Nu stiu daca ai observat trecerea de la realitati imediate (organizarea sistemului solar) pe care le putem cuantifica intr-un anume fel (intr-un singur fel daca asculti la unii) la un alt tip de considerente, asa zis “mediate”. De exemplu “ziua are 24 de ore” nu este un adevar, ci o credinta, pentru ca “ora” e un trick inventat de oameni ca sa masoare timpul. E, ce-i drept, sinantropic pentru noi sa consideram ca doar pentru faptul ca noi masuram timpul in ore ar trebui sa se aplice la tot universul. Exista, ce-i drept, un orologiu al universului, dar e sensibil diferit de al nostru. Privind insa ultima dintre afirmatii, unde spunem ca opresiunea e abuz, nu este doar departe de a fi un adevar dar este, in cele din urma, o chestiune de retorica. Nu doar o credinta, o opinie. Opresiunea liberei gandiri la individ este de multe ori un abuz; alteori, daca individul se gandeste (liber) sa arunce in aer o ambasada, sau sa intre intr-o scoala si sa inceapa sa traga (vezi Virginia Tech, Bowling for Columbine, vezi Kimveer Gill si drama de la Dawson College din Montreal de acum doi ani) opresiunea acelui gand (cenzura) e poate cel mai bun lucru care s-ar putea “crede” despre unii, sau ceilalti. Opresiunea liberei gandiri e ce tine un numar de membri ai acestei societati dupa gratii. Si-asa ajung la atributul principal al credintelor, spre deosebire de adevaruri. Sunt mai multe deosebiri, aceasta ne intereseaza insa indeosebi. Credintele sunt colorate moral. Nu e nici bine, nici rau ca pamantul se invarte in jurul soarelui (desi Galileo Galilei a suferit tocmai din pricina asta pentru ca e pur si muove). Nu e nici bine, nici rau ca ciclul menstrual la femela homo sapiens are 28 de zile. Abaterile de la adevarurile normative insa capata coloratie morala. “Credem” ca n-ar fi bine daca pamantul s-ar opri din miscarea lui de rotatie chiar daca nu stim toate dedesubturile. Credem ca absenta ciclului la femeie, in absenta (nota bene, un argument circumflex ca absenta unui adevar de obicei ne conduce pe o cale logica unde cautam minciuna) deci in absenta unui diagnostic de sarcina “nu e buna”. Credem ca “nu e bine” sa incurajam libertatea de gandire a unui criminal in serie.

Cine hotaraste insa ce este bine sau ce este rau? Ar fi romantic sa spunem “majoritatea”. Dar ar fi fals. Niciodata in istoria omenirii majoritatea nu a fost cea care sa coloreze moral, desi in cele din urma a oferit ceva numit “legitimitate” anumitor canoane pe care le perpetuam pana in zilele noastre intr-un veritabil ceaslov de credinte fara sa le supunem vreun moment scrutinului personal, sau public. Si ce e cu atat mai fascinant este ca acest ceaslov epigenetic (epigenetic face referire la aceea ca, oricum s-ar incerca o argumentatie ca prejudecatile si credintele sunt ereditare ele sunt, in fapt, parte a unui bazin cultural stabil, dar post-translational; daca un geaman a crescut la est de zidul Berlinului, si unul la vest de zidul Berlinului, ei vor fi epigenetic diferiti) este ca in sine, ca un veritabil obiect dotat cu intentionalitate (nu este, dar “se preface”) contine mesaje care previn alterarea lui in programul de baza. Sa ii spunem “sistemul de operare al credintelor”, un fel de Windows Vista Ultimate. Credinta este in mare masura o trasatura temperamentala impartasita de populatii vaste (mai rar limitate, de obicei “credinta” da unitate unei natii, popor) si prin asta “credinta” este un atribut evolutionar. Si uite ca am spus-o, lucru afirmat de altfel de Dan Dennett, unul dintre mentorii mei spirituali in a sa “Breaking the Spell”, credinta este un fapt biologic, natural, cu atribute evolutionare. Si ca orice alta specie culturala, credinta va suferi frictiuni si competitie pe resurse cu alte credinte (sisteme de operare Vista Ultimate sa zicem, desi pot sa fie unele mai vechi, XP sau chiar Windows ’95, si s-ar putea chiar sa piarda, nu-i asa?) iar nu rareori extinctia unei credinte este asociata, tragic, cu fenomene ablative, anomice in care declinul populatiei urmeaza. Nu e o enormitate sa afirmi (desi e curios sa insisti asta doar pe bucata ta de judecata) ca adeseori “Credinta ne mentine in viata”. Cat se poate de adevarat. Creierul nostru opereaza cu subrutine care daca sunt atat de performante este pentru ca sunt luate ca fiind copii ad literam, iar la un nivel primitiv (a se citi “incipient”) de constiinta sunt rulate alternativ cu o viteza uluitoare. Miliarde, trilioane de neuroni in creierul nostru opereaza, in fiecare secunda, cu fragmente de constiinta care sunt rulate inainte si inapoi mult inainte ca “noi” (cine suntem “noi”? pai cine vrea creierul nostru sa fim, proiectia sa cinematografica, pentru discutii fascinante poti sa citesti cartile lui Oliver Sacks) sa devenim “constienti” de ce se intampla. Iar unitatea operationala este credinta. Nu litera alfabetului; nu secunda. Credinta.

Este surprinzator pe de alta parte cate “upgrade-uri” de credinta suferim de-a lungul vietii. Iar factorul mediator cel mai coroziv pentru software-ul initial este educatia. Toate studiile, sondajele, review-urile de literatura constata ca “la varf”, adica printre cei cu studii superioare sau din comunitatea stiintifica,  e o atmosfera foarte rarefiata pentru credinta fundamentala asa cum o percepe de exemplu mamaia de la Gostinu. Asta nu inseamna ca e mai putin prezenta spiritualitatea (Harris), dar “credinta” s-a reasezat, a suferit o metamorofoza ireversibila intr-un materialism obligatoriu asociat nevoii de probe. Iar asta e un non sequitur, pe cata vreme insasi definitia “credintei” presupune, la un moment sau altul in simbioza cu posesorul ei, “crede si nu cerceta”. Or else…(sau o sa vezi tu…) Acest non-sequitur este crezul.

Crezul e formula magica. Crezul e versiunea de buzunar, arhetipul pe care se construieste intreaga piesa de teatru a lumii din care facem parte. Inafara crezului n-ar fi fost nevoie ca un Copernicus sa arda pe rug, Iisus istoric ar fi continuat sa inmulteasca pesti pana la varsta pensionarii iar intregul esafodaj al “Credintei” ar fi ramas cel mult la un nivel dialectic mediocru, cel mult un joc simandicos de societate care ar fi rezistat, poate, cateva evuri dar nicicum atata amar de vreme pana in zilele noastre. Crezul e secventa memetica preferentiala pe care o intalnesti, lexical, in aria lui de acoperire. Noi, de exemplu, credem in Dumnezeu Tatal. Noi romanii, din bazinul carpato-danubiano-pontic, dar si noi rusii, si noi nemtii, si noi sud-americanii. E fabulos, nu? Credem in Dumnezeu Tatal. Indiferent cum “il cheama” , noi credem in El.

Pentru multi dintre voi nu e un secret ca Dennett, Dawkins, Hitchens si Harris au devenit notorii pentru critica lor la adresa religiei (in speta cele de orientare iudeo-crestina & islam). Or asta le-a atras o faima nu intotdeauna placuta ochiului sau auzului, ca de altfel si intregii comunitati de oameni care, pe acest mic glob albastru si palpitand de evenimente, spun: “noi nu credem in Dumnezeu”. A fi ateu, nota bene si astfel ma indrept spre a treia sectiune a dizertatiei mele, nu spune nimic despre tine, credinciosul. Spune ceva despre mine, iar eu spun “nu cred”. Si-atunci de ce apare, inevitabil, sentimentul dezordonat, visceral, ca a nu fi cu “noi” e obligatoriu “impotriva” noastra? De ce a fi ateu inseamna de fapt a fi “antiteu”? Raspunsul a fost oferit de un alt sondaj in US care sugereaza ca evreii ortodocsi se inteleg mai bine cu catolici ultra-radicali (si viceversa) decat fiecare dintre comunitati cu “liber-cugetatorii”, cu “ateii”. Fiecare dintre comunitati priveste lumea prin sticla colorata a Crezului, iar elementul cardinal al fiecarui crez e ca “Eu sunt Adevarul si orice altceva e o minciuna care trebuie anihilata”. Ce e mai subversiv pentru “Crez”, sa ii provoci veridicitatea sau sa ii negi existenta de facto?

Dar uite ca aici intervine de obicei proasta intelegere a ateismului, mai ales ca atitudinea aleasa de acei putini (nu foarte putini insa, aparent in US ar fi peste 12 milioane) este fie una foarte submisiva fie una excesiv militantista. De facto si de jure se ajunge mai tot timpul la o confruntare intre doi poli, unul teist si-altul antiteist. Mai rar(i) sunt aceia care raman la ideea originala, aceea ca noi nu indraznim sa ofensam “crezul”, noi pur si simplu criticam credinta si, intr-un cadru mult mai larg credintele. Exista oameni care chiar si dupa ajustarea credintelor isi pastreaza credinta (vezi Francis Collins de exemplu, sau Alaister Mcgrath) si-si afirma crezul. Din pacate, si-aici e cu adevarat un pacat capital, nici unul dintre cei doi nu face acelasi favor tuturor imprejur. Intr-un dintre conferintele lui deja celebre, Dan Dennett sugereaza cat se poate de serios: “eu sunt pentru studierea religiei in scoli; dar sunt pentru studierea tuturor religiilor in scoli, nu doar cea in care te-ai nascut (n.n.: Dawkins este absolut furibund pe tema “copilului nascut intr-o anumita religie”, cata vreme asta pentru el este un veritabil abuz dat fiind ca nu-ti ramane decat optiunea de a “fi” un “ceva” ca si cum inainte n-ai fi fost “nimic)”. Nimeni nu spune, adaug eu, ca e rau sa ai credinte. Ar insemna sa fortez o credinta de-a mea uneia pe care tu ai inradacinat-o deja. Dar hai sa le cercetam. Pe toate. Oxigenul religiei a fost insa dintotdeauna ignoranta si vacuumul de informatie. Bineinteles Credinta nu va rezista unui scrutin cu adevarat democratic unde dintr-o data punem la aceeasi masa studiul concomitent, sa zicem, al crestinismului iudaismului si islamului (desi lista poate fi mult mai lunga). “Crede si nu cerceta”, in acest caz, presupune tocmai ca n-o sa tragi cu ochiul in gradina vecinului.

In rezumat, a fi ateu nu este sinonim cu a fi anti-religios. E un non-sens. In fapt, fiecare om religios este “anti-religios” pentru o cohorta de alte sisteme organizate de Credinta, bazate pe un Crez. Observatia deja faimoasa a lui Dawkins, anume ca “fiecare suntem atei pentru 100 de Dumnezei, eu doar merg unul mai departe” merita sa cugeti asupra ei. A fi ateu nu presupune o disolutie morala, dimpotriva. Cati atei se vor sui vreodata intr-un avion ca sa-l prabuseasca in cea mai inalta cladire disponibila in numele lipsei lor de credinta? Dan Dennett a sugerat ca miscarea pro-ateism ar trebui sa imprumute din nosologia “gay pride” (o asociere sugestiva, dar neinspirata imi pare) asa ca el doreste ca ateii sa fie numiti “brights” (“luminati”) pentru ca e intr-adevar confuz cand analizezi etimologia cuvantului “ateu” (“fara Dumnezeu”…). E totusi teoretic posibil sa existe si atei prosti, sau “neluminati”. Si lor trebuie sa le spunem “intr-un fel”. In cele din urma, a fi ateu nu presupune un mars triumfal pe morminte, o Desacralizare a ceea ce este spiritual, ritualistic in viata noastra. E greu sa reconciliezi cele doua domenii separate atat de timpuriu in evolutia noastra (Harris), dar nu imposibil. Comuniunea noastra cu mediul care ne inconjoara, cata vreme am ajuns sa reprezentam aproape 99% din biomasa terestra (asta cuprinde animalele domesticite), este una in care controlam variabilele de mediu; in acest mediu, insa, adeseori tocmai Credinta si Crezul vin in calea Sacrului si-a spirituluilui. Nimic nu ne spune ca o discutie serioasa ca cea pe care eu o inchei acum nu poate conduce catre o redescoperire a sacrului din noi. Spun asta cata vreme exista indicii foarte concluzive ca a) nu putem trai fara meme si b) nu putem sa scapam de “driver”-ele noastre comportamentale (Kahler).

Observ, la final, ca in nici un moment in textul meu nu am adus vorba de Charles Darwin sau teoria evolutiei prin selectie naturala. Despre el va fi nevoie de un “dialog” separat, pe care sper sa gasesc puterea sa-l intretin cat de curand.

G.