Varianta 1:
Stirea zilei e ca (citez din memorie) ” in curand romanii ar putea munci cu o ora mai putin pe zi” (sursa: ghici cine). Formularea – trebuie sa recunoastem – este de o sinceritate absolut dezarmanta; conditional-optativul sugereaza chiar un scenariu alternativ in care fie a) mai putin de atat nu se poate sau b) daca s-ar indeplini anumite conditii i, ii, iii (sau i si ji) romanii ar fi dispusi sa munceasca o ora mai putin pe zi. Altfel, ca si pana acuma, angajatul roman nu lasa azi ce poate face maine, lasa pe poimaine ca poate nu e nevoie. Si atunci ma intreb, este oare mit sau realitate ca suntem un popor lenes? Ne copleseste oare hedonismul intre doua parastase si-o pomana prostului? Este oare Zburatorul nostru un conglomerat de procrastinare si speranta, va mai aduceti aminte de versul meu: “cand a batut postasul mintea-i era plecata in vacanta”?
Varianta 2:
Se pare ca accesul la educatie superioara devine din ce in ce mai sinuos. Intr-un editorial a la Gandul (ziar predestinat unei categorii minoritare in republica cu acelasi nume) mai ca mi-a stat dumicatul in gand citind despre examenele pe care parintii prosti trebuie sa le dea in fata birocratiei. M-am crispat un pic la vintre. As vrea sa pot sa glumesc, sa ironizez, sa minimalizez si in vreun fel sa ventilez furia existentiala pe care o am fata de hahalerele care au luat in sarcina educatia. Si aici nu e ca si cum as conchide ca primim ce meritam. Fiecare copil merita cea mai buna sansa pe care i-o poate oferi viata. Asta sa fie ce e “cel mai bun posibil? Manuale alternative, “optiuni” peste optiuni, aventuri liber-schimbiste ale unor oameni care sunt ei insisi niste haimanale, niste produse defecte ale unor vremuri aberante?
Varianta 3:
Tudor Octavian imi inchide cercul, si hai ca ma intorc la treaba ca un bun roman ce sunt (sic!), amintindu-mi ca avatarul adolescentei mele si intr-o vreme datator de nume al colegiului de unde ma trag, IL Caragiale, si-a petrecut ultimii ani din vata ascultand muzica la Berlin. Fara sa scrie. Cica ar fi fost o mostenire. Si uite asa va dorez la toti sa castigati la loterie. Sansele sunt cam la fel de mari ca si acelea sa castigati chiar daca nu jucati, deci nu aveti nimic de pierdut. E o mare gaselnita loteria asta, imbulinezi niste cifre tantrice si daca hazardul e de partea ta (proba ultima ca Dumnezeu exista si a stiut el de ce s-au nascut Mamitsica, Bunelu si unchiu’ Pamfil in zile cu numar prim) te trezesti posesor peste o avere frumusica. Sau poate tatal indelung alienat si ocazional alcoolic tocmai ce-a vandut niste terenuri la shpecula si te improprietaresti ante-mortem. Sau poate iti trece puiul autostrada, pentru ca mai nou s-a decis ca-ti va strabate batatura.
Chiar n-am nimic sa va spun zilele astea. Dar nu va uit. E posibil ca usor usor dintr-o dezamagire mai mica intr-una mai mare sa incepeti sa plecati spre alte meleaguri. Daca va consoleaza cu ceva, si eu as vrea sa fiu intr-o forma mai buna. De fiecare data cand vin aici ma inconjor cu un mare paravan numita varsta falsa a inocentei. Chiar si in momentele mele de mare cinism, acel cinism scriptic ramane expresia unei curatenii care vine din interior, si a unui compas moral pe care il mimez pentru ca inca traiesc cu iluzia ca asta se petrece si in viata reala. Oare am scris mult? Putin? Sa fie oare vremea unei pauze mai indelungi pe care n-am luat-o senso stricto mai deloc in ultimul an? E totusi coltul meu confesional, mi-e frica sa renunt la el si totusi mi-e frica din ce in ce mai des sa fac apel la el. Si totusi insist ca atata vreme cat scriu mintea-mi ramane limpede, si functionez si iata ca ma agat de una, de alta ca sa pretind ca sunt(em) in ordine. Eu. Voi. Ei. Poate am sa tin post la presa o vreme. Poate am sa va spun mai multe de mine, desi mi-e vara si mi-e tarziu de multe ori, pe cat de mult ma intereseaza sa va spun povesti pe atat de putin vreau sa fie despre mine. Eu sunt in ele. Si totusi sunt eu. Din ce in ce mai des ma regasesc in perioade lungi de tacere, placerea vinovata e aceea de a asculta tiradele altora, lectura cea mai buna devine adesea una a dialogului incestuos intre ratiune si pasiune, mi-e sete si foame de exotic si de anormal asa cum nu mai mi-a fost de mult. Si totusi, anormalul roman imi pare fara farmec si pervertit, acoperit de pulberea asfaltului concitadin. Vrei sa stii cat am stat azi pana sa sparg bula asta creativa, si sa pot sa-ti scriu asa cum vreau sa scriu? De fiecare data cand trebuie sa stau sa ma gandesc mai mult decat o secunda e suficient sa se strecoare o indoiala ca poate vreo vorba, sau alta, vor ridica praful de pe drum. Si-mi vine sa te resping. Pleaca. Du-te si cauta si in alta parte, doar cauta. Nu ramane cu ochii lipiti doar pe o cale, fie ea a mea sau a altuia. Cand o sa ne creasca oare urmasi? Cand ne vor muri tortionarii si cel putin vom putea sa indicam, cu anume ostentatie, locul unde albesc oasele unui trecut de care nu ne putem desparti cu un simplu “la revedere”?
G.
andreanum & co 