Popo, ce poala mea!

Scriu pentru cel care nu e la fel cu mine. Pentru cel diferit. Pentru cel pe care Statul român îl consideră vrednic de vot, vrednic de taxă, dar nevrednic de drept. Celui care s-a văzut, din nou, scuipat și dat la o parte de o adunătură de fameni, mai degrabă preocupați să-și impartă prescura și sinecura, decât să scrie legi despre toți cetățenii, fără diferență de rasă, clasă și orientare sexuală. Pentru homosexual. Pentru bisexual. Pentru femeia lesbiană. Pentru transgender. Căci asta s-a întâmplat, de curând, în Comisia Juridică a Camerei Deputaților, după ce niște tiriplici la costum s-au pronunțat că e inutil să reglementeze parteneriatul civil între oameni, indiferent de preferința lor, pe motiv că ar fi o supra-reglementare, că aduce amenințări familiei (????), și că, oricum, ce mai bună variantă ”medicală” pentru un copil e să crească într-o familie heterosexuală.

Cu zâmbetul bărbosnic, Biserica și-a făcut temeneaua aferită, pentru moment monopolul e asigurat, iar iluzia ipocrită a sanctității familiei e prezervată. Nu pentru că am rezolvat problema majorității, acolo unde ai afurisenie, violență domestică, jeg și potroacă umană. Superbissim, polobocul divin în persoana unui tânăr zelot băcăuan a reglat părerea – și-așa mizeră – despre monolitul androgin prin aruncarea minorității LGBT înapoi unde i-ar fi locul, în penumbra istoriei.

Pentru că, nu-i așa, dacă toți oameni ar avea drepturi egale ar scădea dramatic natalitatea. Cuplurile heterosexuale n-ar mai prăsi odrasle la fel de homofobe dacă homofobia ar fi adresată, corect, complet și etic prin legi care să fie incluzive, nu exclusive. Oamenii nu s-ar mai duce la spovedit dacă și ultimul ”gheiuț” ar avea libertatea să-și legalizeze relația cu partenerul lui de viață. Cum zicea un cinstit liberal, câțiva ani în urmă? Nu există dom’ne homosexuali. Există doar bărbați care n-au cunoscut o femeie adevărată. Nu poți să nu te întrebi, totuși, dacă ți-ai mai păstrat un dram de logică și luciditate, ce-i mână în luptă pe acești cormorani ai dreptății? Ce-au ei de câștigat, înafară de medalii de merit din partea Preafericitului? Și cu ce e încurajată relația sobornică dintre un bărbat și femeie dacă interzici asocierea administrativă dintre oricare alte variante (bărbat/ bărbat, respectiv femeie/ femeie)? Îmi pare un fel bate șaua să priceapă oaia, nu cumva să înceapă să se gândească la opțiuni.

E o dovadă impecabilă a gândirii profund medievale a unora care prin consens, consorțiu și șansă s-au văzut ajunși la maneta deciziei, personalități firave, pulsionale, obsesiv legate de nevoia de curățenie, puritate și, mai ales, ortodoxie. În manifestul bilios al unei astfel de filosofii, omul nu este evoluat, este creat, e după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și Dumnezeu n-ar putea fi vreodată homosexual, n-ar fi putut vreodată gândi că împreunarea dintre altceva decât Adam și Eva e canonică. Bine, aparent Dumnezeul biblic n-a auzit niciodată de animale hermafrodite, de homosexualitate în lumea animală, de gena homosexualității, de diversitate în flora și fauna planetei. Pentru cititorul Cărțiii lumea e făcută din stamină și pistil, din penis și vulvă care, laolaltă cu numele Creatorului n-au voie să fie vreodată menționate pentru că e rușinos, e obscen de-a dreptul, e secretul murdar al perpetuării speciei. Copiii nu se nasc din coit, copiii se nasc din dragoste, și singurii capabili de dragoste sunt credincioșii care au patalama de sus că dragostea lor e sfântă, imuabilă și inamovibilă. Dar asta nu înseamnă că nu suferă amenințare. În același timp există ispită. Există tentație. Există drac. Dracul și-a băgat coada, din punctul de vedere al acestor pitecantropi cu sutană, și din precedenta pricină au apărut toate scârnăviile pe planetă. Care scârnăvii, ca veritabile buruieni din Grădina istoriei, musai să fie – dacă nu făcute săpun – măcar negate cu violență.

Popo, îmi rezerv dreptul să acuz. Îmi rezerv dreptul să arăt cu deget. Îmi rezerv dreptul să-ți demasc ipocrizia. Popo, n-ai loc la masa discuției lucide cât timp vii și propui astfel de enormități. Nici tu nici liota de sicofanți care nu-și satisfac nevasta prin batic decât după ce-au pocnit, vrăjmaș, vecinul minoritar. Oameni care sunt speriați, până la psihoză, de o posibilă epidemie de homosexualitate doar pentru că nu mai e interzisă. Vă doare la coccis, cucernici enoriași, de semenii voștri. Cu mic, cu mare, care mai alfabetizat, care mai agramatic, dați cu piatra că piatra-i gratis, ce folos că v-ați construit mintea pe-un munte de contradicții, cât timp nu e vorba de voi, ci de ”altul”, altul n-are chip, n-are nume, n-are față, și voi nu vi-l asumați.

Prezența voastră e o amenințare, de drept, la adresa sănătății, a medicinei și-a prezentului așa cum se petrece, el, de fapt. Ați devenit exact persecutorii pe care-i reclamați cu un sfert de secol în urmă. Lasă că v-ați recuperat cu vârf, și îndesat, privilegiile pierdute. Lasă că primiți bani de la Stat mai abitir decât orice altă organizație, fie ea guvernamentală ori ba. Lasă că ați acoperit țara cu puzderii de chilii, mănăstiri, troițe. Lasă că se face turism ecumenic prin școli în timp ce Darwin e scos manuale. Lasă că folosiți două seturi de registre, cu mâna stângă sunteți progresiști în timp ce cu dreapta frecați cădelnița protocronismului. În cele din urmă satisfacția Păstorului de oameni e că s-a descotorisit de capre, în sus se ridică minaretul, mâine poimâine o să apară și sutanele cu bici care să mâne oamenii la slujbă. Face Ministerul Sănătății consulturile obligatorii anual? O să vină și BOR cu obligativitatea spovedaniei periodice, eventual controlul virginității înainte de căsătorie.

Și totul în numele fricii. Totul în numele monopolului vieții veșnice care-i este interzisă, prin Carte, aceluia care nu face parte din cenzura majorității. Nu contează să crezi. Contează să te supui. Contează să consimți. Contează să fii creștin, alături de frații tăi creștini, și împreună să purificați creștinătatea de păcat, de sodoma libertății. Căci ce-i aia libertate? Ce-i acela umanism? Ce-i aceea gândire construită pe dovezi? Nu există dovezi. Există doar revelații, cea dintâi și cea din urmă.

Supoziția psihologică e că adversarii cei mai abitir ai parteneriatului civil între homosexuali au ei înșiși porniri reprimate, fantezii onctuos dosite, nevoi profund (sic!) absconse, experiențe puerperale inedite și curios diverse pe care astăzi și le reglează prin crearea unor legi orwelliene care să-i facă pe cei drepți mai egali decât alții. O reclam, clar și răspicat, ca pe o monstruozitate modernă, în flagrantă contradicție cu realitatea secolului în care întâmplător m-am născut, un compromis politic făcut cu aliatul de oportunitate al politrucului politic, care dintotdeauna a fost preotul. Preot care predică iubirea, în timp ce afurisește variantele ei. Preot care predică iertarea, în timp ce aruncă anatema focului Gheenei pe cel de neiertat. Preot care cheamă la reconciliere, în timp ce dezbină. Preot care plutește ca gâsca-n lac pe balta gândirii circulare în care e adevărat pentru că este bine, și ce bine e că e adevărat, mai ales dacă ai și-o Carte care-ți zice care e adevărul. Preot care, în Chilia fetidă a minții lui, se sperie ca un copil de umbra pe pereți a sexualității umane. N-o pricepe nici acum, n-a priceput-o niciodată. Sexualitatea, pentru preot, e de fapt frunza pusă pe organ.

Și, aparent, legea care scoate înafara normei conviețuirea între oameni. Pentru că așa o doresc unii. Pentru că trăiesc ură. Spaimă. Frică. Silă. Fobie. Pentru că pe homosexualitate acești flaimuci pe obrazul umanității nu pot pune frunza. Le ridică vălul. Zici gay – se gândesc doar la sex, un alt fel de sex, un sex ”contra naturii”. Nu va conta pentru deputatul din comisie că decide soarta unor oameni, care au povești, destine, narațiuni, aspirații, speranțe, dureri, păreri, regrete, viitor, oportunități. Nu va conta atâta timp cât va fi felicitat de purtătorul de patrafir. Care acum poate lua decizia și, întors în parohie, să tune și să fulgere împotriva degenerării moderne. Care va putea acum să invoce tot, libertatea expresiei, acces la cunoaștere, la informație, la educație, la literatură, ca fiind corupte de prezența deviantului, a aberantului, a celuilalt, ”cel care nu e ca noi”.

Cinstite fețe, retorica voastră-mi urcă vomă în gât. Și nu în numele meu. În numele tuturor pe care i-am cunoscut și care, din cauza voastră, și numai a voastră, duc vieți în suferință. Persecutați de vecinii lor. Înjurați cu fiece ocazie. Născuții păcătoși. Vinovați de păcatul minții înainte de păcatul trupului. Oameni care trăiesc, din cauza voastră, în secret, departe de familiile lor, departe de comunitate. Oameni care-și clivează identitatea, existența însăși, din teroarea de-a fi discriminați. Asta în timp ce voi vă plimbați rotundul fesei prin piele capitonată, sfințiți apă și împrăștiați fum din tămâie capetelor boante și descoperite, în poziție umilă. Ce putere trebuie că simți, ce siguranță trebuie că ai în momentul în care poți decide destinul a sute de mii de oameni dintr-o singură apreciere, în altar.

Dar ei sunt prietenii mei. Ei sunt pacienții mei. Sunt la fel de buni, uneori răi, ca oricare altul. Sunt la fel de oameni. La fel de complicați, întortocheați. La fel de în stare de egoism feroce dar și de altruism, de generozitate, de omenie.

Liniștea mea e că în cele din urmă, sub povara intoleranței de sub umbra crucii, masa celor rămași sensibil interziși de intoleranța voastră va crăpa, sub propria-i greutate. Și din ce în ce mai multe voci se vor ridica împotriva gândirii ortodoxe, talibane, segregaționiste, oribil coafată în crez, și-n religie. Și otrava propriei voastre obscenități se va spăla, și vom învăța să trăim unii cu alții mai bine, și vom citi și alte cărți, vom admite și alte variante de normalitate. Vom crește. Om după om. Copil după copil. Și vocea crăpată a pustnicului care anunță apocalipsa sodomiților va ajunge o diaporamă de muzeu, la care se vor uita, curioși, oameni scăpați de sub dictatura autocrată a Clerului.

G

Sexual(ă) în gamă minoră

În așteptarea unei dezbateri cu părintele Tănăsescu pe tema morții, sufletului și-a creierului de om (deocamdată cu mănuși aruncate și ridicate, sper să nu așteptăm o eternitate – serios, nu e de glumit cu eternitatea) m-am gândit să ofer un punct de vedere despre smotocelul de joacă al BOR când nu sunt ocupați cu colectarea de fonduri pentru Catindrala Neamului. Anume sexualitatea individului.

Aici lucrurile par simple și otova. De-o parte e normalitatea majorității pe care-o găsești în orice manual de biologie: bărbații au sex masculin. Femeile au sex feminin. Bărbații de sex masculin se iubesc cu femeile de sex feminin. Așa e prevăzut în manualul Creației (cu care vine orice omuleț Furbee când se naște). Indiferent cine, cum, când sau în ce scop iese din șablon prin însăși definiția păcatului, va păcătui (pe care o dă și părintele Tănăsescu pe undeva când vorbește de Dumnezeu și Satana, de fapt păcatul nu e neapărat o prezență cât mai degrabă o absență, fascinant cum ar părea). Nu e nimic personal, vorba lui Scarface. Unii non-heterosexuali pot fi chiar simpatici luați așa, om cu om. Dar precum în Ferma Animalelor 4 picioare e okay, 2 picioare nu e okay. Șansa deviantului, pentru Biserică, e pocăința și acceptarea ”normei”, revenirea la turmă și înregimentarea în oceanul fervent de orto-practicanți. Se oferă aici spre exemplu diverse sodome, gomore, împietrirea în sare a Sarei (sic!) și diverse argumente pseudo-științifice despre logica unor găuri, apendice sau deschizături din corpul omului. Pentru început. Se continuă totuși treptat cu o retorică din ce în ce mai adversă la adresa sexului în sine, fie la propriu fie la figurat, se voltează cu privire la cumpătare în comparație cu hulpăvia poftelor și-a satisfacerii cărnii (moderația, aparent, e rezervată acelorași drept-credincioși) și se conchide, sistematic, ce noroc pe capul nostru că avem și dreptate și-avem și Dreptatea de partea noastră. Ar fi chiar de rahat să ne înșelăm or noi, or El.

LGBT e un acronim despre L(esbiene), G(ay)/ homosexual, B(isexual) și T(transexual). Lesbienele, pentru cine e în dubiu, sunt femei de sex feminin care se iubesc cu femei de sex feminin. Gay-ii sunt bărbați de sex masculin care se iubesc cu bărbați de sex masculin. Bisexualii sunt bărbați (sex masculin) și femei (sex feminin) care se iubesc cu toată lumea. Glumesc. Nu, ei se iubesc cu parteneri care pot fi bărbați sau femei (de sex masculin respectiv feminim). De ce tot insist cu bărbatul de sex masculin și femeia de sex feminin? Pentru că există o populație, greu de apreciat, imposibil deocamdată de numărat, de bărbați și femei pentru care genul nu se suprapune cu sexul. Ei sunt trans-sexuali. În ultimii ani, din dorința de-a schimba acceptul de pe sex pe gen, comunitatea trans a devenit ”trans-gender” (termen mai vag, din unele motive care nu-și au locul aici în discuție). Unii sunt bărbați de sex feminin sau femei de sex masculin, mulți dintre ei sunt heterosexuali (deși la nivel de sex sunt homo-sexuali, e suficient de confuz pentru voi?) și să mă bați trei zile și habar n-am, n-am întâlnit niciodată un trans-sexual homosexual pur (cunosc câțiva bi și mai mulți hetero). Un trans-sexual homosexual pur ar fi, spre exemplu, un bărbat cu fenotip feminin (e femeie) dar genotip masculin (are dezvoltare genitală și hormonală de bărbat) și care e atras de femei. Un trans-sexual homosexual, mai mult sau mai puțin glumind despre, se apropie tangențial de ideea bisericii de pocăință dacă e să faci drumul de la București la Cluj prin Ulan Bator.

Subiectul LGBT e imens cât Sahara și nici măcar NGO-urile care le promovează drepturile nu sunt foarte kosher, de sus până jos. Psihiatria a făcut progrese remarcabile (nici noi nu suntem vreun neam de sfinți) și-a scos LGBT-ul din biblia noastră, adică nu mai e boală să fii LGBT. Rămâne însă problema a) identității de gen, a b) practicilor sexuale parafiliace din interiorul oricărui gen și c) confortul cu oricare dintre a) sau b) numit generic de aici încolo ”disforie de gen” (anterior numită GID – gender identity disorder). Și noi, și Biserica (să nu uităm că totuși scriu despre ei, nu despre noi) avem o curiozitate remarcabilă de-a ne uita cam mult în chiloții oamenilor). Biserica zice că e preocupată de veșnicia sufletelor păcătoase ale acestor indivizi. Pe noi cică ne preocupă sănătatea lor mintală. Să sperăm că suntem sinceri și unii, și ceilalți. Pe mine momentan, deși scriu din interiorul psihiatriei, nu mă interesează fix deloc versantul psihiatric al discuției LGBT (în acest text oricum), n-am să traforez foarte mult pe ceea ce e un pseudokynegeticos oricum ai da-o. Totul e foarte alunecos. Variantele de sexualitate, vezi LGBT plus alte minorități conlocuitoare parafiliace (pedofilia, necrofilia, zoofilia, gerontofilia, sapiofilia etc) sunt despărțite de un gard al normalității (opusă bolii) de coordonate sociale sau intra-individuale. Sunt homosexuali care au disforie de gen (adică nu le place cum e orientarea lor sexuală vs. organizarea lor sexuală intelectuală, să zicem), sunt pedofili care nu vor abuza vreun copil vreodată (Asociația Americană de Psihiatrie și-a luat o papară teribilă când a ieșit DSM-V pentru că afirma un lucru altfel corect, științific, cum că pedofilul nu e un criminal și pedofilia e o ”preferință sexuală”. Ei, când au zis asta s-au inflamat toate organizațiile religioase dar și laice cum că e imposibil tu, APA, să scrii ”preferință sexuală”.). Treaba ta ca psihiatru, și-am să revin un pic mai încolo și la treaba ta ca preot, e mai puțin să judeci sexualitatea individului cât relația lui emoțională cu aceasta, impactul asupra vieții lui și a celorlalți/ în măsura în care sexualitatea e totuși o funcție psihică de cele mai multe ori supra-numerară. Uneori daunele sunt medicale. Alteori sunt crime asupra sexualității individului. Abuzul sexual, ca și crima (care nu are rasă), nu e restrâns doar la minorități sexuale.  Violul, violența sexuală sunt comportamente deviante care se întâmplă cu diversă preponderență prin minorități sexuale dar nu datorită aspectului minoritar însuși cât mai degrabă personalității psihopate a individului.

Or ca să tragi linia dintre normal și patologic în sexualitate cere testicule. Coaie. Cojones. Biluțe. Și-un pic de nesimțire. Pentru că umanitatea, pe glob, suferă de o diversitate culturală remarcabilă în privința speciilor sexuale culturale. Există, ce-i drept, majoritatea zdrobitoare a oamenilor ca mine, ca tine, ca el ca ei, care sunt neinteresanți/ bărbați de sex masculin care se iubesc cu femei de sex feminin/ Dar ajunge să mergi un pic mai la stanga graniței României, în fosta Yugoslavie, și vei întâlni trans-vestitism cultural, femei care își asumă toată viața un rol social masculin – muskobanja sau tobelija (la sârbi), virgjineshtë / burrneshë (la albanezi). Admisibil, e o practică extrem de rară. Dacă mergi înspre Pacific/ vezi povestea mea neterminată despre revolta de pe Bounty și soarta urmașilor lui John Adams de pe insula Pitcairn) găsești poligamie, promiscuitate și fenomenul de ”breaking in” – dezvirginarea rituală a fetelor la 12 ani. În Yemen (dar și în România până nu demult) fetițele erau date înspre căsătorie la vârste fragede și ajungeau să aibe copii la 12 – 13 ani de asemenea. Când vorbești pedofilie, spre exemplu, te izbești de aceste variante culturale. Când vorbești de transvestitism vs. trans-sexualitate, te izbești de alte variante culturale. Cine ești tu, occidental spilcuit de la Harvard, să te pronunți că realitatea ta e normală și realitatea celuilalt e boală? E o întindere mizerabilă, până la urmă, a conceptului de maladie la dezordine (disorder), și de la ”dezordine” (disorder) să începi să propui mijloace prin care să restabilești ”ordinea”. E manipulativ. Ca și cum poți trata homosexualitatea sau variantele LGBT. Ca și cum – știu că nu convine dar e fapt – poți trata pedofilia.

Nu le poți trata pentru că nu respectă paradigma conservatoare de boală cu excepția acelor situații în care oricare dintre spațiile LGBT – Par (incluzând parafilii) trăiesc, eclozează și speciază, în interiorul altei boli psihice care de fapt le motivează și le modulează. Se poate? Se poate. Poți avea o persoană care a fost foarte traumatizată în viața timpurie sau e obligată prin granițe geografice și soociale să trăiască un timp relații homosexuale deși e heterosexuală (Hitchens de exemplu, în memoriile lui, menționează că în zona educațională catolică britanică a anilor 60 era obligatoriu cultural că băieții din internate, până la majorat, vor întreține relații homosexuale unii cu ceilalți deși foarte puțini, dacă vreunul, rămâneau la orientare homosexuală/ exclusivă cel puțin/ după aia. Și nimeni nu trăia cu impresia unei pandemii psihiatrice). Poți avea o persoană care are probleme neurologice particulare care dictează un comportament fie la risc sexual, fie aberant sexual. Nu e aproape nimic imposibil când te uiți cu atenție la sex (sic!). Dar orientarea însăși, preferința sexuală, foarte rar – dacă vreodată și doar prin filtru individual – poate fi considerată aberantă. Aberația e nu funcție de preferința maselor, aberația e funcție de cât de ego-sintonică e la individ. Lui John îi place să facă cineva pipi pe el, asta îl excită, e okay, John nu se crede o persoană deviantă doar că Mary, cea cu care are o relație sexuală fetiș, e o femeie care se droghează și care a fost vândută în sclavie când era mică și care când îi face asta lui John (adică se pișă pe el, senso-stricto) trăiește o anxietate profundă și are de multe ori amintiri traumatice din adolescență. Nimic, niciodată, nu e simplu. John preferă. Mary are o preferință dictată de trauma ei care o ”cheamă” la re-punere în scenă.

Dezbaterea întortocheată a normalității e triată gordian de Biserică în general și preoți în particular. Se taie. Se dă cu spirt. În primul rând că sexul e un păcat (mesaj fals dar pentru cel cu disforie de gen e reconfortant, acum cel puțin toată lumea e dereglată). În al doilea rând e o tentație a diavolului (în loc să fie ceva din interior de acceptat devine o influență xenopată, de fapt altcineva e la butoane) căreia trebuie să îi reziști. Și uite așa transformi un homosexual ușor disforic într-un homosexual abstinent, asexuat în varianta cea mai bună. Sau uite-așa transformi un pedofil care-ar fi venit să vorbească despre asta înainte de vreun viol în cineva care odată și-o dată va scăpa caii în lucernă. În al treilea rând – și e regula, nimeni și nimic nu mă poate convinge că e orice altceva decât o intimidare huliganică din partea bisericii – ameninți blând cu viața veșnică. Iadul. Arsul în flăcări care mai și doare pe deasupra. Hetereosexualii blânzi care fac sex pe întuneric doar în scop creativ, niciodată recreativ se vor veseli pe lumea cealaltă (aparent la fel de asexuat), devianții sexuali vor arde în iadul lor personal. Dar, să ne înțelegem, există liber arbitru. Ai de ales.

Nu, sfinți părinți. Nu prea ai de ales. Alegerea e doar acolo unde oameni vor merge spre unde-i cheamă sufletul. Și dacă admit / și-aș face o notă distinctă pentru altă dată / că pedofilia, zoofilia, necrofilia sunt cazuri care cu greu și-ar putea face loc în discuția naturală, organică despre minoritate sexuală aidoma e corect că LGBT-urile nu sunt devianțe, sunt variante normale. Oameni buni și oameni răi deopotrivă dar nu bolnavi de ceva în mod particular. Credincioși și atei, oameni care își trăiesc vieți private și simt nevoia să le monitorizeze cineva opțiunile sau preferințele. Oameni care merită drepturi egale pentru că le au deja, sunt oameni, nu e nevoie să vină nimeni să li le ia. Asta include dreptul de a avea copii și a-i crește. Dreptul de a avea statut social și comuniune civilă (nu știu dacă neapărat religioasă, e altă discuție). Dreptul de a avea proprietate și succesiune testamentară în cadrul familiei. Dreptul la vieți private și la oportunități, șanse, integrare. Drepturi pe care prin dialog meschin, prin predică medievală, prin minciună sistematică referitor la sursa sufletului și-a sexualității individului, prin instigare la ură și la violență Biserica le fură acestor oameni. Biserică până la urmă finanțată, pari passu, și de fondurile lor (fără ca ei să poată face ceva să redirecționeze acei bani). Biserică până la urmă practicantă a obrazului întors, dragostei de aproape, ce ție nu-ți place altuia nu-i face șamd. O liotă de iertători întru Iisus care în momentul doi te amenință cu eternitatea lor pe care și-o înșusesc ca pe-o jucărie, până la urmă bigoți, homofobi, xenofobi, oameni la nivel de fulgi și catran, furci și topoare până în ziua când vreunul dintre ei se trezește că nici el nu e tocmai hetero, sau copilul lui nu e tocmai drept, sau cumva problema asta devine a lor, nu a ”altora”.

Crima nu a a homosexualului. Nu e trans-sexualului.

Nu.

Crima e a ta, celui care-l persecuți în numele unui bine despre care te pricepi doar să vorbești, nicidecum să-l faci să se întâmple. Pui păcătosul la masă dacă subsemnează la contractul tău dar pe el îl afurisești și-l trimiți unde tu crezi că îi e locul. Mulți dintre oamenii cu care eu am lucrat, și lucrez, nu sunt într-atât tulburați de sexualitatea lor cât de răul pe care li-l fac oamenii dimprejur. Răul pe care îl pățesc în comunitate. Răul pe care îl evită prin camuflaj. Prin rușine. Prin disimulare. Sau – mai rar – prin luptă. Răul pe care unii dintre ei ajung să-l internalizeze și la rându-le să devină apostați, la rându-le homofobi, la rându-le înverșunați pe unul, sau altul.

Biserca poate fi o voce a diviziunii sau poate chema la reconciliere. Biserica poate co-exista cu știința, biserica poate participa la viața comunității și la sănătatea ei. Biserica poate educa. Poate face cultură. Biserica poate păstra o identitate de grup. Câte dintre acestea mai rămân obiective pentru Biserica Ortodoxă Română? Revin la întrebarea mea, cum rămâne cu ultimii 200 de ani? În ce cult al trasului în țeapă se așteaptă să trăim în timp ce micii ortodocși își caută parteneri pe rețele de socializare binecuvântate de BOR? În ce lume religia ajunge prin manuale de geografie și preoția se pronunță cu privire la transmisia sinaptică? Și în ce lume sexul meu și locurile prin care mi-l bag e preocuparea preotului din parohia mea atâta timp cât pentru mine e viață privată?

LGBT nu e despre organe genitale și coit. LGBT e despre dragoste. Dragoste de oameni. Și normalitatea celui care nu caută neapărat să își satisfacă mădularul (sau despicătura, după caz) cât locul lipsă din suflet. Nevoia de-a iubi și de-a fi iubit. De-a găsi o oglindă și-un loc mai fără de singurătate. Și prin asta nu se deosebește cu absolut nimic de heterosexualitate, ”normalitatea” pe care-o trăim. De partea cealaltă, pentru gay sau lesbian sau trans-sexuali, e la fel de ciudat de multe ori să ne vadă, mințile lor nu funcționează pe același calapod. Și totuși noi suntem homofobii, nu ei (de cele mai multe ori). Și totuși agresivitatea e la noi. Mai degrabă de aici aș începe. De la agresivitatea noastră, nu de la sexualitatea lor. LGBT nu e problema lor, e proiecția noastră și propria noastră emoționalitate. Și când Biserica e atât de vocală, și când afurisește cu atâta pasiune te face să te întrebi de ce? De ce e asta o problemă pentru ei?

G

Minoritar

Imi plac cuvintele mari. Prietenul meu Mihnea trebuie sa imi aduca aminte periodic despre oamenii care ma citesc in ziar ca nu sunt un public “de specialitate”. Gabi nu esti la simpozion, imi spune. Oamenii nu au educatie. Oamenii nu au citit. Oamenii nu inteleg. Vrei sa ajungi la ei? Foloseste propozitii simple, concepte usor de priceput. Asimilabile. Nu e vorba de mesaj. E vorba de ambalaj. Daca esti prea sofisticat prostimea va trece mai departe.

In naivitatea mea protestez. Oamenii nu sunt chiar atat de prosti, Mihnea. Oamenii care citesc un ziar sunt cel putin literati devreme ce citesc, nu? Daca citesc inseamna ca au exact unealta necesara pentru a dezvolta o forma fie ea si primitiva de educatie, cultura, stiinta si intelegere despre mediul inconjurator si despre ce guverneaza logica elementara. Bunul simt. Ce e rau si ce e bine pe lumea asta. Poate unii vor fi fost ca si mine obligati sa invete fragmentul ala din Glossa cu vreme trece/ vreme vine/ toate-s vechi si noua-s toate. L-o fi picat si la vreo teza. Vreau sa  cred ca “teza” e un cuvant aflat in vocabularul unui cititor oarecare. Vreau sa cred, imi spun cand Mihnea imi aduce aminte de raritatea de relief in peisajul moral al cititorului de ziar roman ca e ceva teraformabil. Ca la sfarsitul zilei un cuvant lasa o urma, o falie in mintea unui individ. Si ca daca ai privilegiul sa te adresezi unei mase oarecare de oameni  – sute, mii, zeci sau sute de mii  / nu importa – ai face bine sa petreci timpul ala incercand macar sa contribui ceva in constiinta lor. Sa le spui ceva nou. Sa-i provoci. Sa-i intrigi. Sa-i duci inspre un “mai bine” moral care presupune inchizitie, introspectie, judecata si poate – DOAR poate – o schimbare in constiinta lor individuala.

Fac munca asta intr-un fel sau altul deja de multi ani. Am pierdut numarul cuvintelor scrise si al orelor petrecute in indoiala cu mine insumi si obrazul rosu dupa ce-am publicat un text ca poate n-a fost cel mai bun posibil, ca poate n-a inchis in el cea mai buna parte din mesaj. Le-o fi placut, nu le-o fi placut, povestea-i gata deindata ce primul cititor citeste.

E atat de frumos sa citesti. E ca si cum ai devora o lume, o lume abstracta, o lume ca o masa regeasca intr-o tara exotica in care un dineu cu adevarat formidabil nu e format din trei, cat din 13 feluri de mancare care vin din nou, si din nou, in timp ce te minunezi de diversitatea imaginatiei bucatarului. Atat e de frumos sa citesti. Din punctul asta de vedere nu exista scrieri proaste atata timp cat respecta principiul culinar al comestibilitatii, daca sunt cuvinte scrise de un om si daca omul respectiv le-a dorit digerate de-o minte crezi, speri, iti doresti poate pe undeva ca ai sa gasesti gust, aroma, placere si satietate in ceea ce consumi.

La ce bune toate randurile de mai sus?

Pentru ca servesc randurilor urmatoare. Vreau sa fie stabilit ca oricine este literat, minim alfabetizat si poate sa inteleaga ce scriu aici are la indemana uneltele necesare, bazale, minimale pentru a interpreta la nivel formal realitatea. Pentru ca asta ar fi – ce-i drept christica nu legala – scuza pentru intoleranta traditionala romaneasca despre care fac referire in cele de mai jos. “Doamne iarta-i ca nu stiu ce fac” – spune Iisus. Ca si cum daca ar fi stiut n-ar fi facut. In paranteza fie spus logic aici e o perversiune subtila, anume ca daca oamenii ar fi stiut n-ar fi facut, si atunci logic Iisus n-ar fi fost sacrificat ergo n-ar fi fost loc sa fie probat ca Messiah si-atunci ar fi disparut probabil ca si toti ceilalti dinaintea-i, si dupa-i, din iudaism care au tentat o reclama cum ca “fiul lui Dumnezeu suntem”. Asadar pentru desavarsirea faptica a martiriului era nevoie de ignoranti, de nestiutori, de zabauci in jargon. Dar sa ma intorc la tema centrala.

Majoritatea minoritatilor din Romania sufera o forma de persecutie. In Motsoc vs. Lapusneanu e sinteza perfecta a paradoxului. Capul lui Motsoc vrem. Multi dar prosti, Maria Ta. Prosti dar multi, boier Motsoace. E minunat sa fii majoritar in Romania functie de ce vrei tu. Daca se intampla ca esti roman, alb/ caucazian, nascut crescut si stabil in provincia unde provincialii tai sunt majoritari, daca se intampla ca esti de acord cu majoritatea lucrurilor cu care majoritatea oamenilor sunt de acord, daca se intampla sa ai aceleasi optiuni politice, sportive, cultural/muzical – artistice ca majoritatea colegilor tai de habitat lucrurile vor merge bine pentru tine. E o priveliste divina, de pe undeva de pe-un deal, sa vezi poporul in uniforma conformitatii. Oamenii, anonimi pana la ultimul, sunt multumiti in omogenia lor. Ai zice ca le e destul, caci legiune sunt.

Dar nu e destul.

O grupare, oricat de omogena e ea, are un trunchi identitar care nu se denomineaza doar prin “suma lucrurilor care suntem si in care credem”. Nu. Oamenii nu au creiere pregatite sa anticipeze cat de multi seamana cu ei in trasaturile enumerate mai sus si atunci traiesc o forma de anxietate de grup. Oare suntem destui? Oare suntem amenintabili? Si atunci incepe xenopatia (boala celorlalti). Tigani. Unguri. Secui. Est vs. vest. Curvari vs. virtuosi. Doamne vs. curve. Destepti vs. prosti. Militieni vs. profesori. Politicieni vs. alegatori. Tarani vs. proletari. Grupez oarecum alandala extremele unui continuum nu pentru ca ar fi relevante apozitiile cat pentru a sugera ca ele exista,  ba mai mult – daca il citesti pe Gladwell de exemplu – par a fi inevitabile pentru mintea umana de pretutindeni. Ura de rasa sau de clasa au ceva intrinsec uman si cu cat cobori pe treapta civilzatiei le gasesti mai prevalente, mai predominante. Daca vrei sa stii deci, la un moment dat, mitologia fobiei unui grup ai sa te uiti la categoriile sociale pe care le denunta, minoritatile pe care le persecuta si dimensiunile naturii umane fata de care manifesta in mod virulent, furibund pe alocuri, sentimente de ostilitate.

As putea sa fac o paralela folosind experienta mea in Kosovo intre Est/ Vest, sa iau in discutie pozitia Vestului fata de anumite categorii sociale si chiar sa duc cuvintele mele in directia in care sa fac o apologie la adresa discriminarii la care sunt supusi Romanii in alte tari. Nu imi doresc asta aici (dar tot ce e scris pana aici se aplica si in situatiile respective). Prefer sa fac referire la felul in care romanii iau atitudine fata de anumite categorii: 1) minoritatile etnice a se vedea maghiarii si tiganii, 2) minoritatile religioase anume orice altceva decat cei care sunt crestini-ortodocsi si 3) minoritatile sexuale adica orice alta categorie decat adultii heteresexuali.

In ce priveste deosebirile dintre maghiar si tigani psihologia animozitatii difera in multe privinte dar se ingemaneaza in cel putin un domeniu. Si unii, si ceilalti pare – in mitologia romaneasca traditionalist/nationalista – ca vor sa fure valori (a se vedea bani), sau sa profite sau sa imbogateasca pe nedrept din ceea ce se cuvine romanului “verde”. Unii au o pretentie asupra unor pamanturi, ceilalti n-au nici o pretentie dar tulbura “moralitatea” si “civilizatia” romanilor prin furt si activitati considerate sub demnitatea romanilor, au un stil de viata nomad si greu rezistent la culturatie (lucru pentru care multi romani manifesta o forma latenta de invidie).

Minoritatile religioase din romania nu sunt stupite doar pentru cei 60 de ani de supresie religioasa etatizata ci si in raspuns la un sentiment nationalist de inspiratie divina medieval. Dumnezeul majoritatii religioase sigur vorbeste romaneste pentru ca “domnul nost’ Iisus Christos” nu ne lasa la greu. Istoric biserica insa a fost ca si in alte parti ale lumii intr-o vesnica frictiune si lupta pentru putere cu institutia laica, vezi “domnul de drept divin” sau “voda” care periodic ridica sau decadea diversi lideri religiosi. Ura fata de minoritatea religioasa nu e decat o chestiune de aritmetica, in general in diverse sisteme religioase nu se cauta doar majoritatea cat unanimitatea intru credinta si dogma. E de asteptat pe undeva ca cine iese din rand va reprezenta o sursa de pericol. Erezia, apostazia sunt instante care in multe instante au generat specii religioase noi (crestinismul fiind el insusi o forma de erezie in originar). Suficient insa sa observi cati romani au citit Biblia sau cunosc elemente de dogma, sau care observa ritualul religios din care fac parte sau care macar sa inteleaga ce-i separa pe ei de “ceilalti” (die Anderen) incat sa-ti dai seama ca fobia profuza nu are nimic de-a face cu obiectul ei intrinsec, ci probabil se reduce la confuzia dintre religie si etnie si deci la anxietatea prezentata in paragraful anterior. Nu esti roman destul daca nu esti destul de ortodox.

Finalmente si probabil ceea mai ciudata minoritate e cea sexuala. Aici lucrurile musai sa fie explicate doar in relatie cu bigotismul religios si caracterul etnic al sexualitatii unei anumite populatii. Norma sexuala este una obligatoriu ancorata etnic si religios. Fiecare populatie are un caracter traditional insular sexual incepand cu ritualurile de curtare, continuand cu atitudinea fata de anumite practici sexuale si terminand cu atitudinea fata de participantii la sex, vezi barbat si/ sau femeie si rolurile pe care ei le indeplinesc. In joc intra si arhetipul asa cum a fost discutat de Jung si Eliade (in particular), si separarea androginului ca tot in animus/ anime. Exista ca si in razboi lucruri pe care le fac doar barbatii, si lucruri pe care le fac doar femeile. Nu invers. Magisteriile nu se suprapun. Anumite gauri sau recesuri n-au fost gandite pentru anumite practici (ceea ce, facand o mica aroganta fata de acelasi plan Divin, iti spune ca Dumnezeu sigur si-a pus problema locului si adancimii la care trebuie sa intre un penis sau care e semnificatia orgasmului clitoridian mai ales cand a conceput clitorisul ca un mic penis). Normalitatea in sex cuprinde o enorma diversitate dar la nivel de majoritate presupune ecuatia barbat + femeie = dragoste.

Intrebarea care se pune este de ce s-ar simti cineva bine orientat in timp si spatiu sexual agresat sau amenintat, sau in vreun fel inoportunat de orice alta forma de manifestare a sexualitatii. Nu am sa fac aici divagatia din trecut in privinta pedofiliei sau anumitor specii parafilice, ar fi o iesire din argument pana la urma. Deindata ce admiti ca exista si alte specii sexuale decat heterosexualitate chestiunea se rezolva.

Sau nu.

In oriscare dintre instantele de mai sus frica irationala, psihotica a individului e ca isi dilueaza compozitia de grup prin contaminare; fibra “vitala” a grupului se pierde, ne amestecam, ne pierdem, pierim ca popor, copiii nostri o sa aiba sange maghiar si tigan, urmasii nostrii vor fi papistasi si pagani, fetitele noastre o sa se pupe cu fetele si baietii nostrii o sa se futa in cur, ca poponarii, pentru ca daca nu starpim raul raul ne va cuprinde. O astfel de filosofie n-ar fi rezistat de la inceputurile lumii daca n-ar fi avut un ecou macar ocazional in felul in care omenirea a progresat de la formele ei primitive la notiunea moderna de “stat” si “popor”. Curiosilor ar merita sa le expic odata ca cele doua sunt produsul gandirii unui anume Iosif Visarion Djugasvili, zis Stalin, care a propus sinonima un popor = un stat = o limba. Da, exista mai multe specii extincte de popoare si de obiceiuri decat cele prezente. Nu mai exista sumerieni. Nu mai exista amalekiti. Nu mai exista dacii si romanii. Nu mai exista ostrogotii sau vizigotii. Nu mai exista cultura de Cucuteni (cucuteni care, de altfel, n-au stiut niciodata ca-i cheama cucuteni). Frica irationala, psihotica a individului s-a cladit pe milenii si evuri in care realitatea a fost ca daca nu tineai bine fortul dadeau barbarii peste tine si erai obliterat de pe fata pamantului.

Multi dintre cei care obliterau veneau cu propriile lor obiceiuri/ practici sexuale. Marii invadatori ai lumii se intampla ca au avut si o sexualitate mai liberala (sa nu uitam ca zeul Penis, in imperiul roman, se mai numea si Liber si ca egiptenii au fost, probabil, cea mai sexualizata civilizatie inainte sa treaca la Islam).

Frica romanilor de minoritati sexuale e la randu-i o concomitenta a intolerantei etnice si religioase. In fapt majoritatea argumentelor despre libertatea LGBT (lesbian/ gay, bisexual/ trans-gender) termina prin a se decanta intr-unul dintre cele doua rezervoare. Nu e nimic non-romanesc la orientari sexuale alternative macar din faptul ca acestea tin de natura umana, care preced nationalitatea unui individ. Sunt putine, daca vreo evidenta care sa puna in asociere practica religioasa majoritara in romania si sexualitate (in catolicism, de exemplu, a existat o controversata asociere intre pederastie sau homosexualitate si anumite categorii sociale). Dar acolo unde oamenii nu sunt dispusi sa discute despre cate de frica le e de extinctie etnica sau religioasa vor prefera sa mearga pe argumentul sexual.

O observatie e ca in vremuri de restriste angoasa libidinala creste in comunitate, pe masura ce granitele ei se inchid. Cu cat mai amenintata o comunitate – real sau imaginar – cu atat isi va creste agresivitatea sexuala fata de individ. Natalitatea creste, disponibilitatea sexuala a anumitor zone gri creste si ea (adolescenti, poligamie, samd) si accentul pe procreere la randul lui devine relevant. Intoleranta fata de minoritati aici depaseste zona non-hetero, intra si in spatiul acelora care fac sex de placere, sau care fac sex cu mai multi parteneri, sau care fac sex pur si simplu in anumite perioade ale lunii sau fazelor lunare. Ayaan Hirsi Ali descrie in detaliu atitudinea Islam-ului fata de sex si sexualitate si felul in care femeii in particular ii este interzis sa vada ceva placut in sex; placerea sexuala este “impura” or puritatea e o chestiue care apropie omul de Allah. (si aici o derogare hazlie e ca fara sex nimeni nu mai ajunge la Allah)

Sunt unii sau altii care se vor declara scandalizati de opresiunea minoritatii LGBT in Romania. Sau a ateilor (desi, cum explic in alta parte, ei nu sunt o minoritate per se). Sau a yoginilor (Bivolaru e inca un nume de casa). Sau a consumatorilor de substante recreationale (desi acolo granita cu patologia e intima, si blurata). Dincolo de evidenta ca pentru o persoana literata, care deci are unelte necesare sa testeze realitatea, intoleranta a priori  e o abdicare de la insusi principiul pentru care te-ai literat (adica sa te informezi), intuitia iti spune ca zgomotul care se intampla imprejurul unor astfel de evenimente e doar o consecinta pozitiva a faptului ca, departe de-a fi obliterate, astfel de insule minoritare au devenit relevante. O voce eretica ce nu poate fi redusa la tacere e deja inceputul unei avalanse care mai devreme sau mai tarziu distruge zidurile cetatii.

G