Sputa unei generații

Ce-a mai rămas din noi, doctorii? Ce-a fost, de fapt, vreodată? O iluzie, un mit, o ”școală” de care auzeai, din bătrâni. O adunătură de oameni. Unii mai vocali, alții mai peltici, unii zei, alții lepre, figuri unite sub semnul cearcănului și-al halatului cu buzunar ticsit. Niște obosiți. Obosiți cronici. Obosiți de povara muncii la negru, tratăm oameni cu negru sub unghii, într-o țară cernită, coclită de cald și scăldată în secetă. În timp ce Patriarhia se roagă pentru ploaie, noi ne rugăm, din nou, pentru drepturi. Nici n-am ridicat bine vocea că începe din nou sfada. Cum că am fi de fapt niște bogați. Niște burjui. Niște paraziți care sug sângele poporului. Șpăgari. Funcționari. Funcționari? Noi nu mai funcționăm de mult. Disfuncționăm. De-un ev trăim în nevroză. Suntem tabloul pe care l-ați pictat. Icoana noastra nu mai face de mult minuni. Doar stoarce ocazional o lacrimă la care, vremelnic, se mai închină câte unul. Noi n-adunăm săruturi și temenele. Noi, nu voi, suntem cei în genunchi. Am adunat sputa unei generații care c-o mână ne-a mulțumit și cu două ne-a ars palme. Asta v-ați dorit? Asta ați căpătat. Și v-o spun și unora, și celorlalți. Medici și pacienți deopotrivă. Suficient cu jelitul mortului. Nu-l cheamă Lazăr, deci nu e înviabil din morți. Prototipal pentru România, îl cheamă Lăzărescu. Lăzărescu moare, în fiecare zi, pe vreo secție. Sau se naște în timp ce moașele și lăuza își șterg, reciproc, transpirația. Căci e cald, și climatizarea costă. Lăzărescu palmează, căci încă n-a auzit de lege, doar de tocmeală, plata pentru pinionul schimbat. Dacă e băiat de băiat, nu-l doare prin bască. Dacă e speriat de speriat, merge acasă și începe să coacă paranoia. Mai e mult până vin și mă saltă? Poate ar trebui să mă opresc. E hora nebunilor. Cine dracu’ poate să mai iasă din ea acum? Cum să desfaci, azi, ce s-a ferecat cu-atâta dibăcie și talent în zeci, și zeci, de ani? Un singur păcat și nu te mai spală o mie de ape, și noi, doctorii, am adunat atâtea păcate. Mai vine câte-un Gulică și zice, suveran, ”lasă că vă știu eu, am trăit, mi s-a întâmplat asta și asta și asta”. Și adevărul e că unele povești sunt grozave, îți stă mintea-n loc și privirea în gol și te gândești: e coleg de-al meu? Practicăm, cumva, aceeași meserie? Am trecut prin același loc, am parcurs același drum? Am pierdut aceleași nopți, ne-am tocit aceleași coate? Ne-am ros aceleași unghii și ne-am înfundat aceleași coronare? Suntem una? Nu, nu se poate. Nu suntem una. ”Ei” sunt ei, și ”noi” suntem noi. Câți mai suntem? Câți mai sunt? Nu știi. Ne-am decrepit. Ne-am cotropit. Ocazional te mai întâlnești cu câte unul care-ți place, și când te uiți în ochii lui, măcar pentru un moment, îți spui nu, încă nu. Încă nu ne-am dus de tot. Nu suntem chiar praf. E suficient să te uiți la unul. Cum iese pământiu din gardă. Sau cum își face sufertașul dimineața când soarele încă sforăie dus, căci trebuie să intre în sală la prima oră. E suficient să te uiți cum mănâncă pe sponci, c-o mână înfulecă în timp ce se uită la ceas. Nu, nu pleacă de la muncă. Se duce, mandibula încleștată, înapoi la serviciu.

Plutim ca bibanii într-o mare de lozinci. Confetti prin piața Centrală. Doctorii salvează vieți. Doctorii performează miracole. Mai sunt și doctori buni prin România. Unde-s doctorii d’antan? Ce s-a ales de doctorii noștri? Cu respect vă anunț, noi nu suntem doctorii ”voștri”. Ne suntem doctorii noștri, de multe ori unul altuia, și-așa cum vă plângeți de noi ne plângem și nouă. Cu ponoselile de rigoare. Până când nu mai crede nimeni în nimic, se-așterne mai întâi disperarea (oh, ce le mai place babelor când consumă colivă disperată) și-apoi tâmpita abulie, și ne întoarcem la jug. Jugul e simpatic și profitabil dacă te-apuci să faci un bișniț din el. Găsești mereu câte un om de asuprit, de ce să nu profiți un pic de asta, mai ales când te îmbie? Hai, dom’ doctor, că oameni suntem, știm și noi cum vă plătesc. Oameni sunteți? Acum v-ați trezit să fiți oameni? Dar mai deunăzi când nu vă crăpase buba unde erați? Unde-ați fost când ne-au trebuit oameni? Voi, de prin primării, unde-ați fost când v-au putrezit dispensarele? Voi, de prin cătune, ce-ați mâncat când vi s-a închis spitalul orășenesc? Vă spun eu ce-ați mâncat. Usturoi. Usturoiul e panax universalis. Și, culmea, dacă nu mănânci nici gura nu-ți pute.

Voci. Aud cum se ridică voci. E-un susur plăcut. Măcar atâta. Măcar atâta am făcut. Da, de mine vorbesc. Există un ”mine” supra-numerar, câțiva care au tot fluierat în biserică în timp ce, anesteziați, confrați de stetoscop roboteau în poziția climpoțelului, care pe-un salon, care prin birouri. Tehnocrați. Birocrați. Certocrații de serviciu. Deloc surprinzător, noile voci sunt furioase. Literar fragile dar sincere. Sinceritatea n-are trafic și monedă. Dar îndurerează. În sfârșit ne doare cu fundal sonor. Nu că nu ne-ar fi durut, tăcut, și în trecut. Ne-a durut până la hohot. Și tot ne-am făcut treaba. Și tot ne-o facem. Ați venit, cu taior și toc, cu costum și cravașă, și-ați decis că e sărăcie. Distinși demagogi, serios că nu v-ați înșelat. În această breaslă am șlefuit o ciudată sărăcie. Din sărăcia noastră s-au operat oameni cu șnur și fermoar din piață, s-au cârpit endoscoape cu leucoplast și s-au reșapat instrumente. S-au mobilat cabinete și s-au cumpărat mănuși. Și ocazional mașini de fițe. Din nemernicia noastră ne-am clădit, și în nemernicia noastră am trăit. Ne-am cununat, ne-am încuscrit, ne-am cumetrit de multe ori printre noi. A avut nevoie finul de post, du-te finule la cine te trimit. A suspinat nora, ia noro de-aici și fă-ți post. Medicina n-a fost niciodată o republică platoniană, chiar dacă născută e din aceeași peșteră. Pe la noi a fost un cnezat de menumoruți în care diverși vodă prin lobodă mai întâi s-au bătut cu turcii, și-au trucat apoi victoria și, în uralele boierimii, au mai ctitorit câte-o biserică. Cred că puțini mai pricep cât de ticăloși ne-am făcut, de fapt. Nu om cu om. Cât neam cu neam, prieten cu prieten și familie cu familie. N-ai cum să reconciliezi vocea sănătoasă a dizidentului cu halena fetidă a prestatorului de servicii. Ștampila supremă a funcționariatului ne-a înfipt fix în Dostoievski. Trăim în crimă și pedeapsă.

Eu am vrut, fără să pricep din ce motiv mai exact, să ajut. Aș fi putut să scriu, mi-aș fi văzut de ale mele. O fi fost vreun histrionism, vreo rană narcisică, vreo moaș’sa pe gheață care m-a convins să mă înham la acest car cu boi. Sunt foarte aproape să constat că mi-am trăit jumătate de viață în halat, și-apoi voi îndrăzni să spun că majoritatea vieții am fost doctor. Cât încă sunt minoritar, păstrez luciditate. E singurul meu adevăr. Eu mi-am dorit să ajut. Când eram mic și disecam la Veronica, cu masca pe față și lacrimi în ochi de la formol mă gândeam, în idioțenia mea, că asta trebuie să faci. Să-ți otrăvești corneea ca să înveți să ajuți. Unii oameni își învață meseria la capul patului, alții la patul capului. Cred că fac parte din a doua categorie. Statul român mă vrea în prima. Și totuși mi-am dorit să ajut. Uneori să mă lupt cu morile de vânt. Cu morile de moarte. În perpetuă scârbă de neam și țară prin anii de frondă m-am agățat de acest gând. Că necăjitul ăla de pe patul putrid n-a avut de ales și-atunci de ce m-aș plânge eu? Până la urmă el e ăla bolnav, nu eu. Asta înainte să încep să observ bolile de halat. Care la inimă, care la plămâni. Într-o perioadă îmi imaginam cum doctorul ”murdar” are halatul psoriatic, cum cel care refuză șpaga are de fapt coloana cu spondilită, de-aia nu se îndoaie. Când îl vedeam pe bașoldul cum coboară, onctuos, din mașina hidramat îmi impuneam că de fapt e nu doar obez, cât diabetic, de-aia are nevoie de o pulență.

Sunt visător. Poet. Rupt pe undeva de toate. Trăiesc cu aceeași convingere pe care-o știu la camarazi că treaba mea e să-mi fac meseria bine, cât timp mi-o fac bine e treaba fiecăruia cum își suportă firea. Corb la corb nu-și scoate ochii. Nu ridica sabia, nu-ți trăda confratele, taci tu măcar de tăcerea lui. Până n-am mai putut. Poate se-aproprie clipa când numărul neputuților se-adună. Sau poate nu. Dacă știu ceva despre neamul meu, e că are gena umilinței dominantă. Se consumă, în savoare, adaosul de insultă la injurie. Urcă periodic la suprafață ca o spumă elanul feriștilor, și-apoi leseferiștii susură. Și-mi urcă în urechi Topârceanu și ”ce-ai cu noi, bă, de ce vrei să dăm cu var”. Definitivă apreciere.

Și totuși. Totuși vine-o zi. Vine o zi când scabia asta care ne mănâncă, ne-otrăvește, ne consumă își va găsi un tratament. Nu cred că vine dinafară. Tot dinăuntru o să o lovim. Nu e om în care eu să nu fi dat. Pe bun merit. Cu fiecare articol scris. Acel om din dinastia Ascarizilor care s-a căcat pe el de jurământ. Ăla nu e om. Ăla nu e doctor. Nu e om pe care să nu-l fi pictat în acuarelele sputei pe care mă simt obligat să mi-o spăl cotidian pentru că el, și nu eu, a gândit că ”se poate și-așa”. Pentru el eu mi-am luat flegme de la oameni care nu mă cunosc și care n-au stat vreodată să-mi judece mie faptele, cât faptele lui, și-ale lor. Am îndurat niște ani. Mi s-a cam luat. Și mi-e ciudă că am petrecut ani în critică și în înverșunarea luptei când poate-ar fi meritat să discut mai degrabă cu celălalt. Cu omul bun, cumsecade, bun de pus la rană. Omul care pricepe nu doar carte cât și menirea lui de-a-și pune obrazul în joc.

Căci astăzi îndrăznesc. Am, în cele din urmă, puterea să o fac. De unde sunt, prin ceea ce fac, nu mai e loc de rușine. Duc o viață bună. Aici. Am tot ce mi-am dorit, și-mi doresc încă multe altele. Un singur of mi-a mai rămas. Și poate-am să mă distrug în scopul de-a mi-l satisface. Mi-asum asta. Eu nu pot trăi, până la urmă, cu conștiința că, dincolo de celula mea de normalitate, continuă ciuma. Nu îmi pot reprima nodul din gât când citesc despre doctori arestați. Nu pot să pretind că nu mă privește. Nu mă pot preface. Și nici nu pot să o iau în van, sau s-o las cu ușurință să-și prelingă seva pe mine realitatea că murim. Pasiv, aș putea spune că, măcar așa de icnetul morților se va trezi, unul, la un moment dat să facă ce-i de făcut și România să aibă o sănătate decentă. Cine s-o nimeri atunci prin spitale, cât de bine pregătit va fi, câți bani va avea pe ștatul de plată, cine știe…Dar mi-aduc aminte. Și e o amintire din viitor. Cândva părintele meu bolnav va avea nevoie de grijă. Cândva copilul meu, dacă pățește ceva, va avea nevoie de doctor. Aș putea să fug. Aș putea să-i car după mine în Occident. Am prieteni. Cunosc oameni. Există locuri. Mai bine m-aș pune să adun bani albi pentru zile negre, nu? Mult mai simplă varianta, ducă-se dracului România și medicina ei, până la Vienna faci mai puțin cu avionul decât cu mașina până la Brașov.

Dar apoi îi văd. Pe ei. Cealaltă familie a mea. Locul de unde mă trag. De la an la an mai bătrâni. Oase bătrâne. Articulații diforme. Creiere ciuruite de emboli. Utere cu copii înăuntru ai căror rinichi nu merg și părinții plâng, disperă, încotro să o ia? Prieteni din copilărie peste care a dat năpasta. Și ei sunt neam. De România pot propune că mi s-ar rupe. Dar de ei? De ei nu pot, și nu vreau, să mă rup. La fel cum nu mă pot rupe de doctorii pe care-i știu și care lunar îmi spun aș pleca, dar nu îmi vine. Au și ei neamul lor ca și mine. Asta nu vrea să însemne că cei care-au plecat au greșit. Deși, dincolo de libertăți și dreptul să-ți cauți destinul, cred că au greșit. Au greșit dacă au plecat că nu se mai putea. Sau poate că mă simt, pe undeva, vinovat că prin tăcerea noastră le-am dat drumul lor într-o bejenie fără sfârșit. Zic că au greșit pentru că acum se uită de-acolo, aici, și treaba noastră a rămas să ne ocupăm de cei pe care i-au lăsat în urmă. Nu ne-am cernit, încă mai sunt doctori buni în România, doar că mai puțini care să poată opună bestiei dezumanizării o voce clară, fie ea aspră ori ba, dar clară care să spună ”nu”. Pe aici nu se trece.

Bancul traficat la noi în familie, înainte de 1989, era ”cine pleacă ultimul din România să nu uite să stingă lumina”. Puștii născuți după Revoluție n-o să-l înțeleagă. Generația mea râde, și plânge în același timp. Am dreptul să cred ceea ce cred, să spun ceea ce spun, să scriu ceea ce scriu. Mi-am câștigat dreptul ăsta în lunile când îmi așteptam părinții de la adăpostul raiului din margine. Am crescut într-o familie cu un părinte care a umblat, din 1993 încoace, prin lume ca să avem ce ne trebuie. Și-un altul care, îndărătnic, când am vorbit să emigrăm a zis nu, eu vreau să mor în pământul patriei mele. Și mi-a luat 22 de ani să pricep ce-a vrut să zică în ziua aia. Și cred că înțeleg astăzi mai bine decât atunci.

Astăzi stau și scriu. Exista o vreme, acum ani inumeri, când în ziua asta ne trezea mama, și ne spălam la vailing, și ea ne freca bine după urechi și apoi ne verifica unghiile. După care scoteam hainele de duminică, tata era deja îmbrăcat, cizmele date cu cremă și periate înadins, și cu pălăria ai bună, și punea caii la ham. Și apoi ne puneam cuminți pe o băncuță, în spate, și-o luam spre Sâmbăta. Era sărbătoarea favorită a mamei. Și era soare, și munții se vedeau clari în depărtare, cu umbre de zăpadă pe ei. Și din locul ăla de basm, cu aromă de tei în fața porții, porneam. Către țara de nicăieri unde primeai un pic de mir, și poate turtă dulce. E un timp pe care n-am să-l mai primesc niciodată înapoi. Și ce e ciudat, cel mai ciudat dintre toate lucrurile ciudate, e că fiecare zi care se scurge e o zi mai puțin. Ne tot ducem dinspre lume, înspre lumea de-apoi și tot ce lăsăm e o amintire.

Și asta îmi doresc să fie amintirea mea despre mine când n-am să mai pot să fac mai nimic.

Că am trăit, și-am muncit, și-am vorbit despre ce mi-e drag mie pe lumea asta. Și ce mi-e drag mie nimeni și nimic nu va putea să-mi ia, să scuipe pe sau să-și bată joc de.

Mie mi-e drag că sunt medic. Primul medic din neamul meu și poate ultimul. Și nu mi-am dorit lupta asta, anii de când trăiesc printre lupi. Dar, vorba lui taică-meu, când trăiești printre lupi nu-i musai să urli ca ei.

G

Secretul lui Polichinelle

Purtătorul de cuvânt al spitalului Marie Curie, de unde Silvia Costinean s-a hotărât in extremis să dezvăluie unele practici medicale să le zicem neortodoxe, a transmis în această dimineață pe adresa redacției EVZ un drept la replică savuros. Merită citat în totalitate:

”Secţia de Terapie Intensivă Nou-Născuţi – recent inaugurată, în 28.03.2013, este cea mai mare şi mai performantă din ţară. În această secţie lucrează medici neonatologi şi pediatri cu mare expertiză în domeniul reanimării neonatale.

Opiniile doamnei dr. Costinean fac parte dintr-o postare personală, pe Facebook, nu de pe un site sau blog oficial şi nu au făcut obiectul unui interviu. Între cei doi doctori menţionaţi în articol există divergenţe vechi de peste 10 ani de zile, care nu au afectat desfăşurarea actului medical, din contra au dus la creşterea performanţei pe secţie. Comisia de Disciplină a Spitalului s-a autosesizat şi analizează dacă au fost respectate protocoalele de lucru pe secţie şi veridicitatea celor afirmate de doamna doctor Costinean” (Sursa)”

Aflăm lucruri uimitoare. Cum ar fi de exemplu că într-o secție de Neonato ATI ca cea de la Budimex lucrează neonatologi și pediatri ”cu mare expertiză” în reanimare. M-am liniștit, eu până ieri trăiam cu impresia că acolo e o pepinieră de tinere talente. Aflăm cu afirmațiile doctoriței Costinean fac parte dintr-o postare ”personală” pe Facebook. Și-aici mi-a trebuit o gură de apă să-mi revin. Eu trăiam cu impresia că doctorița Costinean a făcut o postare impersonală pe-un avizier la bloc, sau și-a notat totul în carnețelul personal, ediție limitată, intrări de tip ”dragă jurnal”. M-am întors la text să văd cine e este ”al doilea” doctor nominalizat de doamna doctor Costinean și, mirarea mirărilor, n-am putut găsi pe careva. Dar domnia sa se știe și ne mărtuisește, într-un maxim of, că divergențe sunt de 10 ani. Dar niciodată pacienții n-au suferit. Dimpotrivă. Productivitatea a crescut. Performanța a urcat prin tavan. Între timp s-a deschis și cea mai mare, tare, șmecheră secție de ATI din România unde toți sunt aleși pe sprânceană și pedigree.

E deosebit. Duios, Anastasia trecea. Și spitalul s-a decis să exploreze ”veridicitatea” spuselor dr. Costinean. Adică, după mintea mea, dânșii zic că până la proba contrarie Silvia Costinean minte. Ea, ceilalți pacienți, oameni care au rezonat la spusele ei în ultimele 24 de ore, mint. Asta e cam cum se întâmplă la Constanța unde, deși colcăie gândacii, managerul susține că probabil cineva răuvoitor a venit cu ei de-acasă, în conservă, să le strice imaginea. Sau ca la Ploiești unde când a ieșit doctorul Oprea să spună, cu subiect și predicat, ce măgării se petreceau în SJU s-a trezit un ”colectiv” de tovarăși bine intenționați care se semnează ”un grup de cadre medicale, medici și asistenți de la SJUP” și l-au somat (!!!!) să înceteze cu dezvăluirile.  La fel și aici. Totul merge pe roze, medicul care rupe rândurile e delirant. Aici aflăm că de fapt o stare conflictuală care merge în urmă până în paleolitic e ”profitabilă” pentru bunul mers al unei secții. Aici aflăm că cel mai bine, în România, mai ales pe o secție de neonatologie e bine ca oamenii să se aibe la cuțite. Să funcționeze în stress. Să aibe parte de-o mână de fier care-și impune punctul de vedere. Să ridicăm stindardul deci, să diseminăm practica!

Practicile medicale în privința medicinei per se, că vrem că nu vrem, au trebuit să se adune în zona prezentului. Cum spun de obicei, avem nino-nino și beculețe. Dar comunitar am rămas, în Sănătate, la nivel de management, o clică imbecilă de politruci mai mici sau mai mari în care piramida șefiei comportă un ultrafiltrat de nesimțiți/ scuze pentru generalizare acelor excepții de la regulă/ vă știți cine sunteți/ a căror unică menire e să-și gâdile propriul ego prin funcție acolo unde funcția nu i-a ajutat. Să fac trimitere la aventurile doamnei doctor Boer la spitalul de psihiatrie sau la istoria dânsei de glorie și fală la spitalul Pantelimon? Să fac referire la ultimul de exercițiu de sinceritate în mandatul lui Nicolăescu în care aflăm că 3 din 5 spitale în România (adică mai bine de jumătate!) au probleme serioase de management? Domnia sa i-a amenințat că le va sta capul unde sunt picioarele și-apoi, cu o piruetă și-un triplu axel/ triplu tulup a ieșit cu restul tărăboanței liberale de la guvernare. Gargara trece, pietrele rămân.

Cred că e deja o mare problemă pentru spitalul Budimex că unul dintre medicii lor stindard a ajuns la punctul de rupere. Precedentul românesc e că cei de-aici care ajung să nu mai ”poată” (vezi Chirculescu, Constantinescu, subsemnatul, Oprea și acum Costinean) ajung de obicei să aibă o masă critică pentru că, simplu spus domnilor, noi nu prea avem de ce minți. Există un principiu în drept numit cui prodest, adică pe românește ”cui folosește” și mai exact la ce. Chirculescu n-avea vreo ambiție de-a deveni manager la Municipal. El săracul nu-și mai putea acoperi liniile de gardă în timp ce oastea patriei acredita spitale pe nivele de competență/ vezi linii de gardă/ fantasmagorice. Constantinescu s-a trezit că statul îi închide Institutul de Gastro & Hepatologie, la Iași, și nici un protest cât e el de rezonabil argumentat nu i l-a dat înapoi. Comasați au fost, comasați au rămas în timp ce la Caracal și prin județele domnului Dragnea creștea pălămida până la cer. Subsemnatul a răbufnit după ce doctorul Rusu a fost luat legat pentru că primise plăți informale și dus, legat de zapciii domnului Iacob, la poliție ca un infractor de drept comun. La distanță Oprea a clacat la un punct la care i se poate imputa doar un trecut de pasivitate. Dar cui nu i s-ar putea imputa? Până la urmă nouă tuturor. Și Silviei, și lui Chirculescu, și mie, nouă tuturora. Ce ne mai place să ne ținem gura. Să ne supunem. Să fim obedienți. Știți de ce?

Pentru că am fost învățați să ne fie frică. Oamenii taie și spânzură. Oamenii amenință. Oamenii bagă mâna în gât. Da, oameni cu halat alb prietene, ca mine și ca tine. Oamenii care de multe ori au cotizat puternic pentru un post de țârcovnic al stăpânirii n-au nimic de pierdut, banii au plimbat deja mâinile. Nu te pune cu ei că te calcă în picioare. Sau așa îți spun. În România se faultează zilnic medici între ei, se dau în gât, se sapă, se mânjesc reciproc pentru că nimeni nu e nevinovat și murdăriți sunt toții. E mai mult decât își poate vreodată cineva imagina și doar ocazional iese la suprafață, cum s-a întâmplat în cazul UMF Oradea unde clanul Maghiar, tată și fiu, au făcut praștie – potrivit dosarelor – vreo 900 de miliarde de lei în diplome false de medicină. Delator? Onorabilul Mircea Ifrim. Dar ce frumos dansau stripteuzele la hotelul Lido din Oradea în anul când am fost cu Cezar, prietenul bun al profesorul Ifrim, la congres la Oradea. Și ce fericiți coborau doctorii din mașinile lor cu numere de Germania. Și cum se învârteau berbecuții la proțap în toamna lui 1999 când încă eram prieteni și eu copil de trupă la oameni mai mari.

Oameni din sistem, periodic loviți de fierul beton al realității de le pică gravitațional în tiflă vor susține, peltic, că sunt ”cazuri izolate”. Izolate? Izolat e psihicul omului care neagă evidențe precum elefantul din încăpere. Și izolat e și omul care găsește de cuviință mai întâi să se pună la adăpost și-abia apoi, tardiv, securizat, să dea aramă pe fața medicinei pe care-a părăsit-o.

Silvia Costinean nu pleacă. Eu cu atât mai puțin. Doctorul Chirculescu încă mai rezistă pe baricade la Municipal și chiar dacă nu ne întâlnim mereu în priviri rămânem în aceeași tabără reformistă. La fel și cu Răzvan Constantinescu. Eu dorm liniștit noaptea. Lucrurile pe care le scriu, lucrurile pe care le spun colegii mei nu ating oameni anesteziați care altă treabă n-au decât să digere minciuni. Vin pacienți, domnilor doctori. Vin părinți cu copii a căror sănătate s-a deteriorat pentru că unul, sau altul, nu s-au purtat cumsecade. Ies oamenii să spună, domnilor, cine cât cum cui a dat și pentru ce. Se rupe vălul tăcerii, domnilor, și ce bucurie mai mare să fie pentru noi, cei care-am vorbit și vom continua să vorbim despre asta, decât să prindem vremea iluminării cârtițelor?

Da, în proces se vor prăbuși mituri. Da, în proces vor aluneca în deriziu statui aparente ale ”medicinei performante” de la noi. Unii ca Beuran au rămas doctori dar li s-a luat funcția academică în urma verificării acuzațiilor de plagiat. Alți eroi momentari ai aterizării forțate și supraviețuirii miraculoase își vor săvârși momentul sub soare când e romantic să plimbi organe cu motocileta și vor trebui să răspundă totuși, etic, pentru emploaiarea studenților în activități ale unei Agenții Naționale, autonome, în efortul României de-a face cât mai multe transplanturi. Îmi rămâne pe retină imaginea lui Irinel Popescu înconjurat, o Cloșcă cu puii de aur, la Rareș Bogdan în platou în timp ce-și depăna, duios, amintirile. Uite-așa se călește oțelul, pe spinarea unei adunări de naivi și mai-puțin-naivi.

Spune Abraham Lincoln, părintele statului modern american: ”poți să-i păcălești pe toți uneori sau poți să-i păcălești pe unii mai mereu. Dar nu poți, mereu, să-i păcălești pe toți”. Iar dumneavoastră, domnilor, sunteți niște păcălici. Nimic mai multe. Statui plușate ale imposturii și mizeriei pe care indiferent cine, ce, cum îmi spune am să o judec pentru că, domnilor, noi nu facem parte din aceeași meserie, vezi profesie. Și meseria mea suferă din cauza practicilor dumneavoastră. E ca o infecție. E ca un parazit. Ca un sepsis al minții. Și cu fiecare om care vorbește despre sepsis imunitatea noastră la el crește. Fiecare bubă pusă în soare se va usca și odată cu ea veți decădea, domnilor. Și câte regrete aș avea n-am să le pierd pe voi. Regrete sunt pentru mine și pentru oameni cărora le-ați făcut rău și le-ați furat viitor.

G

Requiem eroului plecat

E interviul perfect. Mulțumesc, doamna Simona Tache. Afli tot ce-aveai nevoie chiar dacă știai dinainte cam cum se întâmplă treaba. Medicii umiliți care pleacă. Sărăcia. ”Tradiționala șpagă”. Medicul pribeag care-și descoperă remarcabilul potențial în țara de destinație. E un fel de Oliver Twist. Sau David Copperfield. Sau Singur pe lume. Sau Cuore Inimă de Copil. Romanul copilăriei minții sau cum să-ți iei, după un secol de singurătate (ar trebui să mă opresc cu licențele literare totuși aici), papornița și pleci în lume să-ți găsești norocul. Și după ce ți l-ai găsit să vorbești, catharctic, despre ce-ai îndurat. Unele întrebări au redutabilul caracter de-a sugera răspunsuri a priori cam ca în Caragiale și Marius Chicoș Rostogan: 

”Adică oamenii care ar trebui să ne salveze viețile nu sunt aleși dintre cei mai competenți, ci dintre cei care au avut mai mulți bani și pile mai tari?”

Și așa mai departe.

Cititorul deja mozolit bine în realitatea dâmbovițeană își va alimenta copios tolba de argumente pentru care e de căcat să trăiești în România. E un cuvânt care reverberează la fiecare pas al conversației. Hai mai bine pleci. E noul jurământ al lui Hipocrat în timp ce-ți procuri biletul de avion și-ți propui să nu te uiți în urmă niciodată. Un poster de recrutare al forței de muncă în străinătate. Marele deget ridicat înapoi României. Nu unei persoane anume din România, nominalizez la întâmplare premier, ministru al sănătății, profesor universitar doctor, șef de resurse umane prin vreun spital orășenesc. Nu. Nouă tuturor. Implicit celor care din două una, or ne regăsim în aceeași diadă mizerie – umilință de care vorbește doamna doctor din interviu și alegem altfel, or nu. Să nu îndrăznești cumva să-ți faci meseria cumsecade în România. Să nu cumva să spui că se poate. Nu cumva să admiți că există probleme dar și soluții la ele. Soluțiile sunt umanitare. Cazuri disperate (căci nu-i așa, disperați sunt toți) de oameni grav bolnavi pentru care trebuie adunate 30, sau 50, sau 100 de mii de Euro să meargă cu cămila până la prima țară civilizată să primească ajutor. Unde prima țară civilizată e Austria, sau Germania, Franța sau Grecia, Turcia sau până și Ungaria (unde se fertilizează bine in vitro). Strigăte disperate de ajutor. Câțiva piloni de lumină și apostoli ai tranșeului. Toți sunt okay. Nimeni nu e okay. E o psihologie a jocului din care n-are cum să reiasă nimic pentru că toți spun că nu se poate face nimic. Apare periodic careva care susține, sus și tare, că dacă dăm bani medicilor, medicii n-o să mai plece. E ca și cum ai susține că pelicanii n-ar mai migra dacă balta ar fi plină de pește. Dar n-are balta pește, și n-are statul bani. Și e doar un pas până la a aluneca pe sanie în culpabilizarea noastră, că suntem nu știu cum, că suntem nu știu ce, că luăm bani de la oameni (ceea ce se întâmplă), că nu le dăm oamenilor tineri șanse (ceea ce se întâmplă), că țin boșorogii cu dinții de scaune și funcții (ceea ce se întâmplă de asemenea). Și-uite așa scrie jurnalistul istorie, dă cu bolovanul în salahorii care trec sperând că nimerește cătușele de la picioare. Zboară, puiule, zboară, uite doamna doctor ce bine-a ajuns dacă a îndrăznit.

Doamna Simona Tache, vreo 14 mii de oameni au îndrăznit. Mi-e greu să estimez dacă toți au ajuns în propria lor Karolinska. E posibil că unii au ajuns acolo, e posibil că alții încă se mai zbat. Medicina românească, o să-ți spună orice prestator de servicii de sănătate de pe-aceste meleaguri, nu e despre doctorul care a plecat, fie-i pământul reavăn sub picioare, e despre doctorul care trăiește aici. Nu poți să sugerezi că ”rămâne aici” ca și cum renunță la ceva anume. Nu sunt doar lucruri de pierdut dacă faci medicină în România, sunt și lucruri de câștigat. Refuz răspicat să pun anatema pe toți medicii din spitalele României că sunt șpăgari, că sunt piloși, că sunt răi, corupți, malefici, nesimțiți cu pacienții lor. Refuz răspicat să cred că medicul român tratează pacienți după manuale făcute în anii ’60. Nu câtă vreme funcționează Amazon, E-bay, Questia, Medscape, Skyscape, Epocrates, Merck.

Medicul român n-are nevoie să cumpere. Medicul român are nevoie să vrea. Și medicul român de cele mai multe ori vrea, stimată doamnă și stimată doamnă doctor intervievată. Și pacienții văd asta. E greu pentru omul de rând să priceapă cum e o sănătate per total în care vreo 10 milioane de oameni intră în cabinete medicale într-un an, se internează, se operează, nasc copii, copiii fac muci, părinții fac complicații etc. Fapt este că deși stăm prost la unii indicatori de sănătate nu trăim chiar ca-n junglă, cunosc radiologi care stau și-n România în nave intergalactice, cunosc chirurgi în România care pot să-ți coasă și sufletul la loc, cunosc medici bogați și cunosc și medici săraci și de fapt nuca grea de suferit nu e cea financiară, e cea socială. Boala medicului e că el nu e demn, că oamenii nu-l respectă (și nu-l respectă de multe ori), că nu e curat la locul de muncă și că nu-și permite tot timpul să facă medicină pe buza superioară a științei. Cam ca peste tot, de altfel. Nici în San Diego nici în Guadalajara nu te joci de-a serialul Science Fiction, doar că în conștiința asta tortuoasă a noastră, a românilor, perpetuăm mitul că în Occident e mai bine.

Financiar? Da, pentru mulți e bine. Profesional? Da, mulți oameni descoperă că se descurcă mai bine deîndată ce nu mai mergi cu mașina pe drumul județean, ci în regim de autostradă. Călătoria e mai sprâncenată, peisajul în același timp mai tern. Și bolile, pretutindeni, aceleași. Face și suedezul schizofrenie, face și francezul diaree, face și neamțul ruptură de menisc. Și medicul tratează. Nimic spectaculos în asta, nimic umilitor în asta.

Umilitor e să faci anticameră la vreun domn profesor ca să-ți dea voie să operezi în sală. Umilitor e să dai pungi punguțe pungulițe ca să primești o hârtie. Umilitor e să iei un plic. Nici una dintre aceste practici nu e apofiza spinată a medicinei, e apofiza spinată a României. Ce rezultă din faptul că medicul român se simte mai valorizat tratând în spitale din Străinezia pacienți străinezi? E posibil că și pacientul joacă vreun minim rol pe-acolo? Și dacă problema pe fond ține de-altă coardă socială, nu doar profesional-medicală, la ce-ajută emancipării pravilei să te apleci în fața ei? Să pleci din fața ei? Să îi întorci spatele?

Nu judec (sic!) medicul plecat. Judec judecata lui odată ajuns. Judec boala samariteană a românului care aruncă fortuit și isteric bani în salvarea unui copil bolnav de leucemie or cancer dar se pișă pe lângă closet când merge la policlinica cu plată. Judec boala samariteană a românului de-a pupa și scuipa doctorul, ce bine e că stai dar ce bine e să pleci. E o relație psihotică între unii și ceilalți, prestatori și prestați de sănătate pe care majoritatea propun să o lăsăm la îndemâna sorții și darwinismului social, fie ce-o fi și când ne-o fi mai rău să ne fie așa de bine.

Doamna Tache, mic moment de grandiozitate din partea mea și admit că am să trag spuza pe turta mea. Nu mă ține mult, închei paranteza la acest paragraf. Dacă am putut lucra pentru kosovari, dacă am putut lucra pentru srilankezi, dacă am putut lucra pentru americani, pentru canadieni, pentru nemți, pentru olandezi, dacă am putut lucra pentru austrieci (prin lucru înțelegând muncă intelectuală) de ce să nu lucrez pentru români? Pentru că e țara rău? Pentru că nu câștig cât aș vrea aici? Pentru că e moartea speranței și delirul umilinței? Da, așa, și? De când m-am întors în România eu refuz să pricep onctuozitatea malignă cu care sunt întrebat de ce, sau la ce, m-am întors. Păi m-am întors să-mi fac meseria în maxima mea nerușinare de-a opta să fac exact același lucru aici, când aș putea să îl fac aiurea. Și aiurea continui să-l fac cumva, pe undeva. Pacientul meu n-are nație, patria mea n-are nume. N-am palat în România dar am o casă în care mă simt bine. Nu conduc o limuzină de lux dar am un SUV de proletar. Și câștigul meu, dincolo de remunerație, e strict practica mea medicală și nimic mai mult. Ce se întâmplă acolo, între mine și pacient, e o muncă al cărei caracter de universitalitate e unanim valabil. La fel ar plânge și neamțul, la fel și croatul. Doar că eu nu sunt nici neamț, nici croat. Eu sunt român. Și medicii nu sunt fără frontiere decât în organizația lor omonimă, altfel suntem ”aleși” prin șpăgi, prin fum, prin mii de baionete să ne îngrijim oamenii din mijlocul cărora ne-am ridicat în primul rând. Nu spun asta să plângă baba sau să lăcrimeze fata, spun asta pentru că e fapt. Nu știu medic român plecat să fi plecat cu zâmbetul pe buze și de dragul spațiului, ultima frontieră. Că își spală conștiința post-factum ca să se aclimatizeze la o cultură nouă, la o limbă nouă, la un alt nume pentru hârtia igienică e adecvat, pe undeva, dar îmi pare indemn să spui că ai plecat că doctorii români sunt răi. Chiar dacă sunt. E ca și cum ai susține că nu te mai duci la școală că te bat copiii. Ei bine eu nu suport copiii bătăuși și-am să continui să mă duc la școala aia chiar dacă vin zilnic cu ochii umflați acasă. Nu poți să naști segregare într-o comunitate și să predici cai verzi pe pereți că sigur există școli bune pentru copiii buni. Dar cu ăia răi ce te faci? Pe ăia unde-i pui?

Nu mai suntem vreunul de mult la școală și o să înghețe iadul în ziua în care migrația medicului român va îmbunătăți în vreun fel sistemul medical românesc. Pretenția că pleacă cei buni și rămân cei proști e falsă și grosolană pe fond. Pleacă și suficienți proști pentru că nu-i nevoie să fii genial să pleci, îți trebuie doar să fi absolvit medicina. Ceea ce poate o fi o mare brânză pentru un absolvent de jurnalism, pentru mine e norma. Marea brânză e când mă mai văd cu colegi care-mi spun, dincolo de acest frecuș zilnic de bazar care e România, ce-au reușit ei să facă în ziua respectivă, cu pacientul respectiv. Marea brânză e când unii sucombă și, la 40 de ani, oameni mișto cu care am râs și-am plâns, și-am trat oameni ca mine și ca tine, doamna Tache, își iau viața de la capăt pentru un Euro în plus. Da, uneori e pentru că nu se mai ajung cu banii dar, mic secret aici, unii pleacă pentru că nu se mai ajung cu mintea și cu răutatea celor dimprejur. Dar România e, și rămâne pentru mine, marele magazin de jucării în dezordine în care maximul avantaj e că nu se poate mult mai rău, de multe ori, dar pe Jov se poate mult mai bine. Și corul bocitoarelor din diaspora e cel mult o litanie despre ce n-am putut să facem, sau n-au putut să facă ei. Mi-aș dori la orice moment mai mult bocet înafară și mai puțin înăuntru. Și mi-aș dori medici care să se șteargă de mozolul aplicat cremos de vreun gazetar cu ochi stelați care refuză să priceapă de ce dracu n-am plecat încă în țări străine. Dacă nu pricepeți, doamna Tache, întrebați-ne. N-o să aflați de la cei care nu mai sunt printre noi.

G