Scrisoare deschisă președintelui României

Domnule președinte,

Am citit în această dimineață transcrierea discursului dumneavoastră cu prilejul seminarului găzduit la Muzeul Național Cotroceni – ”Resursele umane în Sănătate – Dialog asupra politicilor de Sănătate” din data de 5 octombrie, 2015 (sursa: www.curentul.info). Fac abatere de la o hotărâre recentă de-a cumpăta mai bine modul, și maniera în care particip la dezbaterile publice pe tema Sănătății pentru a vă scrie. Am investit, în anii de când sunt întors în România, timp altfel prețios în chestiuni care țin de profesia mea medicală indirect. Am scris, am polemizat, am protestat, am perorat adesea. Într-un cuvânt, mi-am făcut cred datoria de cetățean onest, plătitor de taxe, liber profesionist și liber în gândire, de-a opune Administrației un punct de vedere critic. Găsesc că e normal, și civilizat, să faci asta când observi inechitate, abuz și neglijență. La fel, găsesc că e timpul, devreme ce v-ați aplecat atenția asupra Sănătății, și ați făcut apel la dialog, să răspund invitației.

Devreme ce e o misivă publică, am să rezum succint punctele pe care discursul dumneavoastră le atinge, și-asupra cărora – cel puțin pentru mine – adastă ambiguitate:

  1. Chestiunea finanțării sănătății. Punctul dumneavoastră de vedere stă sub bemolul contradicției. Pe de-o parte afirmați că nu sunt bani suficienți, pe de altă parte propuneți că se cheltuie ”din ce în ce mai mulți bani”, aparent într-un mod ”ineficient”.
  2. Chestiunea corupției sistemice, respectiv nevoia unui sistem liber de corupție – mare sau mică
  3. Chestiunea pregătirii profesionale, de la vlădică la opincă, respectiv problema exodului gri (”brain drain”, i.e. migrația capetelor luminate din medicină)

Am să încep cu ultimul punct, respectiv cel care reprezintă leit-motivul textului remis presei, și care sper că e concordant la realitatea cuvintelor dumneavoastră. Migrația cadrelor medicale, domnule președinte, este inevitabilă pretutindeni. Micro-migrația este chiar dezirabilă. E destinul fiecărui doctor care vrea să-și desăvârșească practica să umble. Problema României e că găsim căi să plecăm, mult mai rar găsim căi să ne întoarcem în România. Vorbiți de o fractură sistemică. Ea există. Doar că nu e sistemică, e epistemică. Medicul român prea rar pleacă de voie, cât de nevoie. Motivația de-a pleca stă pe dorința unui trai bun. Unii vor spune că un trai bun se traduce în bani destui. Și poate că este adevărat. Cred că am suficientă autoritate în urma tuturor dezbaterilor publice la care-am asistat să spun că e principalul fanion de lamentație, anume lipsa bunăstării. Salariile sunt mici, condițiile de lucru improprii. E nodul gordian în care se împiedică majoritatea negocierilor. Medicii n-au bani. Statul n-are bani pentru medici. Găsesc argumentul ”renumerației după buget” a fi fiind fals construit, și în cele din urmă imposibil de rezolvat. Nu fără decizia strategică a unui popor de-a plăti onest o Sănătate onestă pentru cetățenii lui.

Dificultatea spinală a Sănătății, domnule președinte, nu derivă neapărat din practica economică. Spunem, cei care au ales calea dizidenței la Sistem, de ani de zile că principala problemă o reprezintă a) lipsa demnității în practică și b) deturnarea politică a actului medical, atât la nivel individual, cât și de grup. Pata noastră de pe halat are o sorginte directă, în educația doctorului așa cum s-a prăsit pe tărâm românesc, o povară istorică pe care n-o poți șterge doar cu salarii bune. Regimul paralel de venit instituit în perioada comunistă s-a altoit, și perfectat, în ultimul sfert de secol, cu participarea voluntară, benevolă și pe alocuri entuziastă a Statului român. Corupția morală a medicului începe din fașă, din studenție, în mediul Universitar unde observă canalele informale de devenire. Primii bani sunt bani pe care studentul îi dă pentru o notă la examen, următorii sunt pentru rezidențiat, unde de multe ori există costuri dacă vrei să înveți meserie, și-apoi ca să devii medic specialist adeseori va trebui să ungi roțile aceluiași sistem. Aceasta nu e corupție, domnule Președinte, aceasta este o filosofie socială generalizată care întâmplător își găsește o aplicație și în medicină. Mătrăguna șpăgii crește la umbra opacității Administrației, acolo unde se organizează concursuri, acolo unde se decid destine pentru profesionist. Medicul își cheltuie demnitate și încredere nu la magazin, ci în diversele anticamere administrative unde stă la cozi pentru diverse hârtii, patalamale, avize. Umilința lui se oprește la ghișeu, respectiv la ușa profesorului, managerului de spital sau șef de clinică.

Principiul care ghidează Sănătatea în România în acești ani nu e meritocratic cât filon direct al unei plutocrații orientate politic, fără urmă de interes național, social sau medical deopotrivă. Nu se caută oameni buni. Se caută oameni ușor adaptabili monstruozității administrative. Cine poate, rămâne. Cine nu poate, pleacă. Iacătă deci că medicul care părăsește sistemul – și eu sunt unul dintre cei care au părăsit sistemul de Stat – n-o face de drag, o face pentru că trebuie. Aceia dintre noi care l-am părăsit stăm mărturie profunzimii problemei. Nu spun că doctorul care lucrează la stat este obligatoriu compromis, dar îndrăznesc să afirm că nu există medic în România care să reușească, până la capăt, să rămână cinstit atâta timp cât lucrează în Sistemul de Stat.

Pentru că, domnule președinte, legile care ocrotesc activitatea medicală în România încurajează infracțiunea, atât prin text cât și prin absența lui. Corupția începe acolo unde, fie prin dorință fie prin neputință, profesionistul de sănătate renunță la codul lui etic și la ființa lui până la urmă sacerdotală. Noi n-am jurat credință neamului. Noi am jurat credință omului bolnav. Iar Statul român nu ne dă voie să îngrijim bolnavul cum ne-am dori. Statul român, prin imixtiunea politică și managerială, a pervertit actul medical care nu mai e de mult în folosul suferindului, cât o verigă într-o buclă de decont. Și asta pentru că decidenții, oamenii care au făcut politici de sănătate, așa numită ”clasă” politică s-a încetățenit într-o ipocrizie a promisiunilor fără destinație, și-a hotărârilor fără cap, darămite coadă. Vorbiți de resemnare, de lipsa curajului de-a-ți asuma transformări.

Nu, domnule președinte, nu există resemnare. Dumneavoastră, cei care observați dinafară actul medical, vă permiteți un bagaj lexical străin medicului. Când stai cu o viață de om în mână nu știi ce înseamnă să renunți. Nu știi ce înseamnă frică. Știi doar că ai fost chemat să-ți asumi, cu bune cu rele, acea faptă care te va urmări, independent de rezultat, în ziua de mâine. Pacientul tău va trăi, sau va muri, funcție de performanța ta profesională. Vorbiți de faptul că meseria mea e nobilă. Meseria mea este, într-adevăr, nobilă. Colegii mei nu mai sunt nobili de mult. Dezolarea mea de medic care se apropie de vârful carierei lui profesionale este, când mă uit împrejur, la cât de puțini mai sunt nobili. Și asta pentru că s-au văzut obligați să renunțe la dezideratul umanist de-a-și ajuta aproapele în favoarea unei munci de conțopist, de funcționar, de birocrat până la urmă, care trei sferturi din timp completează formulare și dacă mai are și timp să se uite la pacient e deja zeu. Colegul meu care face gărzi, descoperit atât legal cât și moral, până când pică din picioare nu are timp să gândească în cheia nobilă a meseriei, ce face el e angrosism medical și îl compromite. Când ai o sută de oameni care îți vin la Camera de Gardă într-o noapte, domnule președinte, nu mai ai timp să te gândești nici la finanțarea sistemului nici la mica, sau marea corupției. Ai timp doar să te ocupi de omul din fața ta. Și cred, văd și conchid că pentru Statul român povara Camerei de Gardă dintr-un spital aiurea din România rămâne cel mult o metaforă de folosit public, mediatic sau beletristic atunci când ne numărăm morții sau dezastrele.

Domnule președinte, vorbiți de lucruri în care eu cred. Lucruri care pentru mine sunt sfinte. Lucruri care mie mi se întâmplă zi de zi. Lucruri sub care eu semnez și pentru care eu îmi pun la bătaie parafa, dreptul de practică, și sănătatea. Vorbiți de viitor. Pentru mine Sănătatea în viitor este o chestiune de viață și de moarte, atâta timp cât trăiesc în România, atâta timp cât părinții, rudele mele, copilul meu trăim aici. Vine ziua când oricare din noi va deveni pacient într-o ecuație morbidă a Sănătății de care momentan ne bucurăm, pentru că n-avem nevoie de ea. Vă scriu pentru că ziua în care abdic de la toate cele de mai sus va fi și ziua în care am să plec, fără să mă uit în urmă, din România. Propunerile unor politicieni de-a ”lega” rezidentul de vatră pe perioada formării profesionale, ca și altele care ar obliga medicul să stea, o vreme, într-un post sunt jigniri la adresa breslei mele. M-am născut în comunism, într-o țară care nu punea valoare pe dreptul individului de-a-și căuta, unde crede, bunăstarea. Mi-aduc aminte de prețul libertății, plătit cu vieți omenești, ca eu să vă pot scrie astăzi fără teamă de consecințe ori represalii. Niciodată medicul nu va putea fi asimilat unui șerb, unui sclav, unui impiegat ori funcționar. Suntem, prin ADN-ul meseriei noastre, liberi. Liberi să tratăm bolnavi oriunde suntem chemați să o facem, acolo unde putem să facem o diferență, acolo unde putem salva sau îmbunătăți vieți.

Apelul dumneavoastră la Sănătate, ca și scrisoarea mea de altfel, rămân doar file într-un dialog încărcat până la refuz de absurd, obstinație, și mult prea des reavoința celor care împart o dreptate la care eu nu pot să ader, atâta timp cât pentru mine e nedreaptă, atâta timp cât pentru pacientul meu e nedreaptă. Domnule președinte, ”ineficiența” măsurilor luate de-a lungul timpului de politicieni au însemnat oameni, oameni care au murit de multe ori inutil, oameni care au murit cu zile, copii care ar fi putut trăi, bătrâni care ar fi putut să se mai bucure un pic de nepoți. Regret, în numele meu și-al colegilor mei, că nu vă putem împrumuta pentru o zi dumneavoastră, politicienilor, ochii și urechile noastre. Pentru că dacă ați vedea, dacă ați auzi, dacă ați trăi cu poveștile petrecute nouă sunt șanse că discursul n-ar fi centrat pe finanțare, pe corupție, pe brain drain. Discursul dumneavoatră ar fi despre copiii de la maternitatea Giulești care nu meritau să moară în explozia de acum 5 ani, sau despre medicii care au căzut cu avionul în Apuseni, sau despre toți bolnavii de cancer care ani la rând au trebuit să acceseze, la limita contrabandei, tratamente pentru boala lor. Discursul dumneavoastră ar fi fost despre colegii mei care au plecat, înfrânți, în Occident pentru că n-au mai răbdat de-atâta amar și nemernicie. Discursul dumneavoastră ar fi fost despre dreptul omului la viață și bunăstare, la sănătate și prosperitate, lucruri scrise și prea des uitate în Constituția României.

Cred, domnule președinte, că dincolo de putregaiul medical în care m-am format și în care trăiesc, voi prinde ziua în care am să mă uit în urmă la acești ani în care-am vorbit, am luptat, am scris și-am mizat pe conștiința semenilor mei, și va fi o zi în care-am să-mi spun că a meritat, că în cele din urmă oamenii și-au adus aminte de ce e bine, ce e important în viață. Și pentru mine nu e important ce fel de umbră fac pământului, cât să las în urmă o potecă de străbătut pentru cel care va veni. Aceasta e poteca mea. Vreau ca medicii care vin, cei care acum se nasc, cei care acum își tocesc coatele să învețe pentru prima sesiune la Facultate, să știe că a existat o generație care s-a uitat la ei cu speranță. Și care i-a pus mai presus de vreun preț, vreun cost, vreun calcul aritmetic.

Gabriel Diaconu, MD

Cine sunteți ”noi”, Moise?

Moise Guran a scris multe lucruri simpatice de-a lungul timpului. Lucruri simpatice, ergo mi-e simpatic și autorul lor. Corolarul nu se aplică, totuși. Am să explic imediat de ce. Devreme ce magma medicilor a început să se agite vulcanic Moise Guran scrie de curând un articol cum că ”noi” suntem adevărata problemă. Materialul e presărat cu câteva ștrasuri economice și-apoi conține a) câteva gogomănii, b) câteva enormități și finalmente c) un număr ce-i drept limitat de tâmpenii. Ca să mă întorc la corolar, dacă textul include ante-menționatele aberații nu înseamnă nici că autorul e aberant, nici tâmpit. E posibil, în lirismul patologic de care suferim periodic și care nici pe mine nu mă ocolește, că alunecăm în scenariul colectiv de grup și-apoi cântăm, cu jare și dor, balada popii din Rudeni.

Doar că în dimineața asta mie nu mi-e a cânta.

Astfel că, dacă tot dezbatem public o chestiune care afectează vieți, de-o parte și de alta a mesei de ping-pong sanitare, hai s-o vorbim pe șleau și cu subiect și predicat. Moise, simt nevoia s-o spun și ție ca și altora în trecut: critic articolul nu autorul. Lucru cu care sper că ești obișnuit.

Chestiunea cu numărul unu (și aici arunc o privire în unghi drept și prietenului Vlad Mixich care a acreditat termenul de ”dușmani” ai medicilor). Nu pretind că pricep mintea tuturor colegilor mei, dar din partea mea dușmănie nu prea e față de nimeni. Mi-a chinuit și-mi chinui mintea să nimeresc cuvintele potrivite când deschid gura sau tasta. Am o puzderie de sentimente față de situația Sănătății românești: silă, greață, siderare, amuzament, pe alocuri croșete de ură. Dar dușmănie n-am. Și propunerea că purtătorul de halat a) are dușmani sau b) dușmănește nu e ancorată în realitate decât dacă vrei să desenezi un pastel de aproximații. Ca și ultimul procariot, proprietatea la care fac referire și Vlad și Moise se numește, de fapt, iritabilitate. Iritabilitatea medicului e firească în narațiunea deja vast cunoscută publicului, chiar dacă intră în flagrant contrast cu formația lui profesională. Că jurnalistul, punditul, comentatorul public se uită cu un amestec de angoasă și compasiune la calvarul nostru (fără să-l priceapă foarte mult) și pune-apoi ștampila propriei priceperi nu reflectă un adevăr, decât miopia observatorului. Punctul meu de vedere este destul de drastic. Să fii medic, și să cultivi dușmănisme, e o contradicție în termeni. Ah, știu câțiva confrați capabili de astfel de silnicii. Dar nu-i voi numi medici. Fac parte dintr-o specie de coioți care oricând, oriunde, și mai ales pentru un mititel pumn de arginți vor învârti putina în ax către interesul vreunei facțiuni politice sau administrative. Dar doctori? Nu, îmi pare rău.

Doi. Privind locul nostru în societate și dacă poate fi el comparat cu acela al polițistului, educatorului, preotului, pompierului sau măturătorului de stradă. Moise e de opinie că e ca și cum ai compara mere cu pere. E o opinie, merită respect. Dar e o opinie cel mult dubioasă. Pentru că trimite la percepția vulgului despre substantiv, și nu la realitatea din spatele epitetului (medic, pompier etc). Realitatea din spatele epitetului e că poți să compari un medic cu un pompier, la fel cum poți să compari un medic cu un medic. Și nu e nimic rău într-asta. Democrație nu înseamnă egalitarianism. Democrație înseamnă respect cuvenit tuturor și recunoașterea abilităților și gradelor de libertate pentru fiecare meserie. (Că tot a folosit Moise Guran analogia cu șahul)…În șah piesele nu au valoare egală. Un pion e un pion. Nebunul e nebun. Regina e regină. Fiecare societate are voie, democratic, să mizeze în dezvoltarea ei pe o anumită piesă. Eu, ca cetățean, văd sănătatea la centru și pot prezenta argumente pentru asta. Văd și legea ca parte a aceluiași crux. Educația ibidem. Nimic special la nici una dintre meserii. Mantia de mister și superbitate aruncată pe umerii ”discipolilor lui Aesculap” nu folosește nimănui. Și sugestia voalată că suntem speciali nu face bine discuției. Nu suntem speciali. Ce ne face speciali e disciminarea. Da, argumentul ”dar și profesorii sunt discriminați” stă în picioare dar e fals când e folosit ca seceră la piciorul protestului medical. Ar fi simpatic să vezi medicii că se revoltă că grădinarii nu-și primesc drepturile. Eu nu vreau să am drepturi nici pe spinarea polițiștilor, nici pe-a educatorilor. Sofismul acesta cretin a fost folosit în trecut de Eugen Nicolăescu atunci când a scos stomatologia de pe lista compensatelor și-a spus ”îmi pare rău, ori tratăm plombe ori cancer”. Vreau să trăiesc într-o lume în care tratăm și plombe și cancer, și remunerăm corect și polițist și anestezist.

Trei. Moise Guran propune că românii nu-i simpatizează pe medici. Să-mi fie iertat, dar ce verb e acesta? Ce sunt eu, un fel de Bănel Nicoliță? Trăim cumva în industria entertainment-ului unde băbuța din gradenă suspină când iese halatierul la rampă? Medicul ca arhetip social n-are nevoie să fie nici simpatic, nici amuzant. Nevoile lui sunt robuste, dar sobre în același timp. Untura simpatiei pătează, la fel cum sugestia că de fapt din antipatie socială ne-am ales noi cu mizeria în care trăim. Nu antipatia ne-a creat troaca financiară. Suntem aici pentru că am perpetuat un model. Modelul sănătății finanțată duplicitar e comunist. Dacă acreditezi ideea patiei, fie ea sim sau anti, acreditezi și ideea unei lupte de clasă. Și dacă acreditezi ideea asta, încetezi să mai trăiești într-o societate civilă care-și folosește mintea, nu viscerul, în sortarea unor vectori sociali. Prosperitatea unei lumi nu se construiește prin plebiscit la fiecare pas. Ce-ar fi dacă eu mi-aș face meseria funcție de simpatia mea în a face anumite manevre, și-a administra anumite tratamente? Toți pacienții pe care i-am văzut vreodată, și tot ce știu din sistemul sanitar e că niciodată cuvântul ăsta nu intervine în ecuația sănătății. Motivul pentru care stagnăm ca vitele în staul în ce privește emanciparea serviciilor de sănătate se găsește în cu totul altă parte, și-anume la buricul târgului, în văgăuna puterii, în biroul birocratului și-n sertarul potentatului.

Moise, nu administratorul meu de bloc decide dacă Sănătatea e finanțată corect, dacă medicul e plătit decent, dacă medicina e relevantă pentru societate. Toate acestea sunt atribute de gândire și decizie a unei clase de ”aleși”. Atenție, ”aleșii” nu sunt totuna cu ”politicienii”. Politician poate fi oricine. Poți fi și tu, pot fi și eu. Cei care sunt relevanți în dezbatere aici sunt demnitarii. Persoane care ocupă poziții de decizie într-un mecanism decizional: miniștri, parlamentari, președinte, tehnocrați. Of-ul meu e că ocupanții multor dintre astfel de poziții sunt niște simpatici, niște histrioni, niște rupți în izmene și de multe ori semi-analfabeți, a căror unică dar prosperă calitate a obediența față de partidul ocazional la putere.

Referitor la asta, observă te rog comentariul recent al lui Codrin Ștefănescu vis-a-vis de situația unor ”aleși” psd-iști, care deși sunt sub urmărire penală rămân totuși sus în sondaje. Zice domnul Ștefănescu ”ce să fac eu dacă domnul Nichita are o problemă, cât timp tot are 75% încredere”. Domnul Ștefănescu trebuie să-și țină organizația puternică în Moldova. Ce treabă are domnul Ștefănescu cu legea, unde mai găsește el om atât de popular ca primarul Nichita? Aici, găsești, de fapt, epitomul simpatiei. Politica în românia e un concurs de popularitate, și hotărârile se iau spre adăparea, și torpilarea ulterioară, a unei mase curios crescânde de imbecili manipulabili. Oameni care mușcă din cozonacul manipulator al gazetarului, al mazetei de partid, oameni care habar n-au pe ce lume trăiesc, cam care sunt drepturile lor, care sunt legile țării, ce caracter de sacralitate au ele, și la ce ne trebuie legi și reguli până la urmă. România e presărată cu pojarul anomiei și-al anarhiei înțărcuită în diverse dominionate. Și harababura asta instituțională nu e o consecință a antipatiei față de doctor. E consecința becalismului fabulos la care s-a dedat statul român în pasiunea lui de-a cheltui bani aiurea, către buzunare și mai aiurea, în timp ce niște slabi și gângavi de-ambele părți ale poveștii și-au văzut de borboroseala lor publică fără să aibă, vreun moment, conștiință civică. Tâmpenia lor a costat, și costă vieți. Și singurii care stau și numără morții sunt doctorii, și aparținătorii.

Finalmente, în privința dreptului medicului la grevă.

Moise, să ne înțelegem. Să funcționezi într-un domeniu strategic e un act consimțit de persoană. Doctorul nu e sclavul interesului național. În țări parte ale Uniunii Europene greva generală, demisia în grup și forme de protest similare au fost practicate cu succes mai ales în dialogul surzilor, așa cum îl trăim și noi aici. Nu ne luăm pacienții ostatici, pur și simplu ne ridicăm mâinile de pe plaga asta purulentă. Nu ți se pare că e un fel de ”lupul strigă lupul” în povestea asta? Cu prețul compromisului breslei medicale au trăit oameni, la fel cum au trăit cu prețul plății informale înfipte în buzunar. Devreme ce ICCJ a clarificat o chestiune și pentru ultima curcă din cătun, anume că plata informală e ilegală, și devreme ce asta trimite doctorul în pușcărie când pretinde, acceptă sau nu refuză plată informală, rezultă că doctorul respectiv (bun, rău, nu contează pentru argumentul de față) e periclitat. Suntem doctori, nu măicuțe benedictine. Asta înseamnă profesioniști angajați într-un contract de muncă, nu jurământ social. Asta presupune, logic pe mai departe, că în condiții dezavantajoase nu vrem să ne practicăm meseria. Mi se pare just și matur să facem asta, cât timp am fost la celălalt capăt al hotărârilor tâmpe care au condamnat zeci de mii de oameni la o viață de ambiguitate fiscală, legală și personală, în timp ce continuau să opereze și să consulte bolnavi. Să nu confundăm victimă și agresor aici. Statul român s-a asigurat că medicii vor fi încartiruiți într-un ordin profesional peltic, impotent și butaforic, și mă refer aici la Colegiul Medicilor, al cărui rol de reprezentare azi e minuscul, dacă nu și vetust pe deasupra.

Sistemul de sănătate socială, bazat pe solidaritate, contributivitate și finanțare centrală nu e nicăieri foarte viabil fără ca Statul să alimenteze mașinăria infernală. România a aruncat grăunțe în sistem și pretinde, alchimic, să clocim ouă de aur. Nu se poate. Ori primim ce se cuvine, ori ne oprim din cloacă. Șantajul sentimental e ce ni s-a administrat nouă în bolus de fiecare dată când astfel de dezbateri au atins masa critică. Așa s-a stricat droașca în urmă cu doi ani când din grevă am ajuns la pichet, de la pichet am ajuns la promisiuni transformate în 100 de lei la salariu și 5 lei în plus la masa bolnavului.

Moise, stimate cetățean plătitor de taxe ca și mine. Așa cum nu-mi doresc un polițist care aleargă după infractor într-un Logan fără girofaruri că n-au mai fost bani de beculețe așa nu-mi doresc nici un doctor care să opereze bolnavul cu bisturiu cumpărat din simbria personală. Las polițistul să militeze pentru girofarul lui și-mi văd de lama mea, că aia mă doare. Și dacă doctorii vor face pasul civil, și civilizat, la disobediență poate alții vor urma. În asta cred, pentru asta lupt. Și miza, pentru mine, e renunțarea la oniric, și la impresionismul vulgar atât al gazetarului dar și-al omului de stat pentru care ”medicina” rămâne o Fata Morgana. Avem oameni, confrați care știu ce e de făcut ca lucrurile să meargă mai bine. Nici tu, nici moromeții din Poiana lui Iocan nu vor putea drege busuiocul într-o chestiune pentru care n-aveți nici formație profesională, nici jargon suficient. Nu mă aștept ca tu să pricepi prevenție, epidemiologie, triaj, piramida nevoilor într-un sistem de sănătate. Mă aștept ca demnitarul să priceapă asta. Dacă nu pricepe, mă aștept ca o minte luminată să aducă un om priceput în poziția aia. Protestul medicilor, până la urmă, nu e o negociere în talcioc, e un strigăt la ordine și disciplină. Când omul de rând va fi invitat să participe la o operație am să-i dau omului de rând voie să-și dea cu presupusul despre ce e necesar la operația respectivă. Când gazetarul va vindeca măcar un caz de hepatită am să las gazetarul să propună soluții pentru eradicarea hepatitei. Dar până când o astfel de utopie devine posibilă, adică niciodată, am să mă întorc cu fața către omul care a mâncat niște pagini de carte și chiar știe ce vorbește.

Până când, Moise, va fi Sănătatea organizată de oricine mai puțin de medici? Și până când vor fi medicii un fel de slujbași la cantina comunală?

Nu, nu clamez nici simpatie, nu clamez nici lacrimă de babă de mila mea, nici osanale nici flegmă pentru doctorii corupți. Tot ce cer, și nu-mi pare mult, e un pic de bun simț. Mai are cineva bun simț în zilele acestea? Clamez un loc sub soare la fel ca în alte țări europene. Clamez civilizație. Clamez respect pentru doctor, respect pentru pacient, un pic de spirit gospodar în cheltuirea banului meu când sunt pacient, și pentru banul meu când sunt doctor. Singurul mod în care cineva-și permite, spre exemplu, un Audi la 3000 de Euro e dacă-și ia o droașcă reșapată. Așa gândiți voi toți, până la urmă, despre Medicină. Că v-o permiteți și la mâna a doua. Ei bine nu. Nu e chiar așa. Sănătatea românescă e un fel de Lăstun care e forjat pe autostradă. Și când se produc accidente oamenii se înfoaie și protestează. Tâmpiți am fost noi, generație după generație, că am mers cu tărăboanța asta și-am pretins că e limuzină, în timp ce parlamentarul se dădea jos din mașină germană, preotul își cumpăra țoale noi cu fir de aur și asfaltarul asfalta scara spre rai.

Altfel gânduri bune și amicale, Moise. Și nu te grăbi să anunți că medicii nu vor face grevă. S-ar putea să ai o surpriză.

G

Sputa unei generații

FullSizeRenderCe-a mai rămas din noi, doctorii? Ce-a fost, de fapt, vreodată? O iluzie, un mit, o ”școală” de care auzeai, din bătrâni. O adunătură de oameni. Unii mai vocali, alții mai peltici, unii zei, alții lepre, figuri unite sub semnul cearcănului și-al halatului cu buzunar ticsit. Niște obosiți. Obosiți cronici. Obosiți de povara muncii la negru, tratăm oameni cu negru sub unghii, într-o țară cernită, coclită de cald și scăldată în secetă. În timp ce Patriarhia se roagă pentru ploaie, noi ne rugăm, din nou, pentru drepturi. Nici n-am ridicat bine vocea că începe din nou sfada. Cum că am fi de fapt niște bogați. Niște burjui. Niște paraziți care sug sângele poporului. Șpăgari. Funcționari. Funcționari? Noi nu mai funcționăm de mult. Disfuncționăm. De-un ev trăim în nevroză. Suntem tabloul pe care l-ați pictat. Icoana noastra nu mai face de mult minuni. Doar stoarce ocazional o lacrimă la care, vremelnic, se mai închină câte unul. Noi n-adunăm săruturi și temenele. Noi, nu voi, suntem cei în genunchi. Am adunat sputa unei generații care c-o mână ne-a mulțumit și cu două ne-a ars palme. Asta v-ați dorit? Asta ați căpătat. Și v-o spun și unora, și celorlalți. Medici și pacienți deopotrivă. Suficient cu jelitul mortului. Nu-l cheamă Lazăr, deci nu e înviabil din morți. Prototipal pentru România, îl cheamă Lăzărescu. Lăzărescu moare, în fiecare zi, pe vreo secție. Sau se naște în timp ce moașele și lăuza își șterg, reciproc, transpirația. Căci e cald, și climatizarea costă. Lăzărescu palmează, căci încă n-a auzit de lege, doar de tocmeală, plata pentru pinionul schimbat. Dacă e băiat de băiat, nu-l doare prin bască. Dacă e speriat de speriat, merge acasă și începe să coacă paranoia. Mai e mult până vin și mă saltă? Poate ar trebui să mă opresc. E hora nebunilor. Cine dracu’ poate să mai iasă din ea acum? Cum să desfaci, azi, ce s-a ferecat cu-atâta dibăcie și talent în zeci, și zeci, de ani? Un singur păcat și nu te mai spală o mie de ape, și noi, doctorii, am adunat atâtea păcate. Mai vine câte-un Gulică și zice, suveran, ”lasă că vă știu eu, am trăit, mi s-a întâmplat asta și asta și asta”. Și adevărul e că unele povești sunt grozave, îți stă mintea-n loc și privirea în gol și te gândești: e coleg de-al meu? Practicăm, cumva, aceeași meserie? Am trecut prin același loc, am parcurs același drum? Am pierdut aceleași nopți, ne-am tocit aceleași coate? Ne-am ros aceleași unghii și ne-am înfundat aceleași coronare? Suntem una? Nu, nu se poate. Nu suntem una. ”Ei” sunt ei, și ”noi” suntem noi. Câți mai suntem? Câți mai sunt? Nu știi. Ne-am decrepit. Ne-am cotropit. Ocazional te mai întâlnești cu câte unul care-ți place, și când te uiți în ochii lui, măcar pentru un moment, îți spui nu, încă nu. Încă nu ne-am dus de tot. Nu suntem chiar praf. E suficient să te uiți la unul. Cum iese pământiu din gardă. Sau cum își face sufertașul dimineața când soarele încă sforăie dus, căci trebuie să intre în sală la prima oră. E suficient să te uiți cum mănâncă pe sponci, c-o mână înfulecă în timp ce se uită la ceas. Nu, nu pleacă de la muncă. Se duce, mandibula încleștată, înapoi la serviciu.

Plutim ca bibanii într-o mare de lozinci. Confetti prin piața Centrală. Doctorii salvează vieți. Doctorii performează miracole. Mai sunt și doctori buni prin România. Unde-s doctorii d’antan? Ce s-a ales de doctorii noștri? Cu respect vă anunț, noi nu suntem doctorii ”voștri”. Ne suntem doctorii noștri, de multe ori unul altuia, și-așa cum vă plângeți de noi ne plângem și nouă. Cu ponoselile de rigoare. Până când nu mai crede nimeni în nimic, se-așterne mai întâi disperarea (oh, ce le mai place babelor când consumă colivă disperată) și-apoi tâmpita abulie, și ne întoarcem la jug. Jugul e simpatic și profitabil dacă te-apuci să faci un bișniț din el. Găsești mereu câte un om de asuprit, de ce să nu profiți un pic de asta, mai ales când te îmbie? Hai, dom’ doctor, că oameni suntem, știm și noi cum vă plătesc. Oameni sunteți? Acum v-ați trezit să fiți oameni? Dar mai deunăzi când nu vă crăpase buba unde erați? Unde-ați fost când ne-au trebuit oameni? Voi, de prin primării, unde-ați fost când v-au putrezit dispensarele? Voi, de prin cătune, ce-ați mâncat când vi s-a închis spitalul orășenesc? Vă spun eu ce-ați mâncat. Usturoi. Usturoiul e panax universalis. Și, culmea, dacă nu mănânci nici gura nu-ți pute.

Voci. Aud cum se ridică voci. E-un susur plăcut. Măcar atâta. Măcar atâta am făcut. Da, de mine vorbesc. Există un ”mine” supra-numerar, câțiva care au tot fluierat în biserică în timp ce, anesteziați, confrați de stetoscop roboteau în poziția climpoțelului, care pe-un salon, care prin birouri. Tehnocrați. Birocrați. Certocrații de serviciu. Deloc surprinzător, noile voci sunt furioase. Literar fragile dar sincere. Sinceritatea n-are trafic și monedă. Dar îndurerează. În sfârșit ne doare cu fundal sonor. Nu că nu ne-ar fi durut, tăcut, și în trecut. Ne-a durut până la hohot. Și tot ne-am făcut treaba. Și tot ne-o facem. Ați venit, cu taior și toc, cu costum și cravașă, și-ați decis că e sărăcie. Distinși demagogi, serios că nu v-ați înșelat. În această breaslă am șlefuit o ciudată sărăcie. Din sărăcia noastră s-au operat oameni cu șnur și fermoar din piață, s-au cârpit endoscoape cu leucoplast și s-au reșapat instrumente. S-au mobilat cabinete și s-au cumpărat mănuși. Și ocazional mașini de fițe. Din nemernicia noastră ne-am clădit, și în nemernicia noastră am trăit. Ne-am cununat, ne-am încuscrit, ne-am cumetrit de multe ori printre noi. A avut nevoie finul de post, du-te finule la cine te trimit. A suspinat nora, ia noro de-aici și fă-ți post. Medicina n-a fost niciodată o republică platoniană, chiar dacă născută e din aceeași peșteră. Pe la noi a fost un cnezat de menumoruți în care diverși vodă prin lobodă mai întâi s-au bătut cu turcii, și-au trucat apoi victoria și, în uralele boierimii, au mai ctitorit câte-o biserică. Cred că puțini mai pricep cât de ticăloși ne-am făcut, de fapt. Nu om cu om. Cât neam cu neam, prieten cu prieten și familie cu familie. N-ai cum să reconciliezi vocea sănătoasă a dizidentului cu halena fetidă a prestatorului de servicii. Ștampila supremă a funcționariatului ne-a înfipt fix în Dostoievski. Trăim în crimă și pedeapsă.

Eu am vrut, fără să pricep din ce motiv mai exact, să ajut. Aș fi putut să scriu, mi-aș fi văzut de ale mele. O fi fost vreun histrionism, vreo rană narcisică, vreo moaș’sa pe gheață care m-a convins să mă înham la acest car cu boi. Sunt foarte aproape să constat că mi-am trăit jumătate de viață în halat, și-apoi voi îndrăzni să spun că majoritatea vieții am fost doctor. Cât încă sunt minoritar, păstrez luciditate. E singurul meu adevăr. Eu mi-am dorit să ajut. Când eram mic și disecam la Veronica, cu masca pe față și lacrimi în ochi de la formol mă gândeam, în idioțenia mea, că asta trebuie să faci. Să-ți otrăvești corneea ca să înveți să ajuți. Unii oameni își învață meseria la capul patului, alții la patul capului. Cred că fac parte din a doua categorie. Statul român mă vrea în prima. Și totuși mi-am dorit să ajut. Uneori să mă lupt cu morile de vânt. Cu morile de moarte. În perpetuă scârbă de neam și țară prin anii de frondă m-am agățat de acest gând. Că necăjitul ăla de pe patul putrid n-a avut de ales și-atunci de ce m-aș plânge eu? Până la urmă el e ăla bolnav, nu eu. Asta înainte să încep să observ bolile de halat. Care la inimă, care la plămâni. Într-o perioadă îmi imaginam cum doctorul ”murdar” are halatul psoriatic, cum cel care refuză șpaga are de fapt coloana cu spondilită, de-aia nu se îndoaie. Când îl vedeam pe bașoldul cum coboară, onctuos, din mașina hidramat îmi impuneam că de fapt e nu doar obez, cât diabetic, de-aia are nevoie de o pulență.

Sunt visător. Poet. Rupt pe undeva de toate. Trăiesc cu aceeași convingere pe care-o știu la camarazi că treaba mea e să-mi fac meseria bine, cât timp mi-o fac bine e treaba fiecăruia cum își suportă firea. Corb la corb nu-și scoate ochii. Nu ridica sabia, nu-ți trăda confratele, taci tu măcar de tăcerea lui. Până n-am mai putut. Poate se-aproprie clipa când numărul neputuților se-adună. Sau poate nu. Dacă știu ceva despre neamul meu, e că are gena umilinței dominantă. Se consumă, în savoare, adaosul de insultă la injurie. Urcă periodic la suprafață ca o spumă elanul feriștilor, și-apoi leseferiștii susură. Și-mi urcă în urechi Topârceanu și ”ce-ai cu noi, bă, de ce vrei să dăm cu var”. Definitivă apreciere.

Și totuși. Totuși vine-o zi. Vine o zi când scabia asta care ne mănâncă, ne-otrăvește, ne consumă își va găsi un tratament. Nu cred că vine dinafară. Tot dinăuntru o să o lovim. Nu e om în care eu să nu fi dat. Pe bun merit. Cu fiecare articol scris. Acel om din dinastia Ascarizilor care s-a căcat pe el de jurământ. Ăla nu e om. Ăla nu e doctor. Nu e om pe care să nu-l fi pictat în acuarelele sputei pe care mă simt obligat să mi-o spăl cotidian pentru că el, și nu eu, a gândit că ”se poate și-așa”. Pentru el eu mi-am luat flegme de la oameni care nu mă cunosc și care n-au stat vreodată să-mi judece mie faptele, cât faptele lui, și-ale lor. Am îndurat niște ani. Mi s-a cam luat. Și mi-e ciudă că am petrecut ani în critică și în înverșunarea luptei când poate-ar fi meritat să discut mai degrabă cu celălalt. Cu omul bun, cumsecade, bun de pus la rană. Omul care pricepe nu doar carte cât și menirea lui de-a-și pune obrazul în joc.

Căci astăzi îndrăznesc. Am, în cele din urmă, puterea să o fac. De unde sunt, prin ceea ce fac, nu mai e loc de rușine. Duc o viață bună. Aici. Am tot ce mi-am dorit, și-mi doresc încă multe altele. Un singur of mi-a mai rămas. Și poate-am să mă distrug în scopul de-a mi-l satisface. Mi-asum asta. Eu nu pot trăi, până la urmă, cu conștiința că, dincolo de celula mea de normalitate, continuă ciuma. Nu îmi pot reprima nodul din gât când citesc despre doctori arestați. Nu pot să pretind că nu mă privește. Nu mă pot preface. Și nici nu pot să o iau în van, sau s-o las cu ușurință să-și prelingă seva pe mine realitatea că murim. Pasiv, aș putea spune că, măcar așa de icnetul morților se va trezi, unul, la un moment dat să facă ce-i de făcut și România să aibă o sănătate decentă. Cine s-o nimeri atunci prin spitale, cât de bine pregătit va fi, câți bani va avea pe ștatul de plată, cine știe…Dar mi-aduc aminte. Și e o amintire din viitor. Cândva părintele meu bolnav va avea nevoie de grijă. Cândva copilul meu, dacă pățește ceva, va avea nevoie de doctor. Aș putea să fug. Aș putea să-i car după mine în Occident. Am prieteni. Cunosc oameni. Există locuri. Mai bine m-aș pune să adun bani albi pentru zile negre, nu? Mult mai simplă varianta, ducă-se dracului România și medicina ei, până la Vienna faci mai puțin cu avionul decât cu mașina până la Brașov.

Dar apoi îi văd. Pe ei. Cealaltă familie a mea. Locul de unde mă trag. De la an la an mai bătrâni. Oase bătrâne. Articulații diforme. Creiere ciuruite de emboli. Utere cu copii înăuntru ai căror rinichi nu merg și părinții plâng, disperă, încotro să o ia? Prieteni din copilărie peste care a dat năpasta. Și ei sunt neam. De România pot propune că mi s-ar rupe. Dar de ei? De ei nu pot, și nu vreau, să mă rup. La fel cum nu mă pot rupe de doctorii pe care-i știu și care lunar îmi spun aș pleca, dar nu îmi vine. Au și ei neamul lor ca și mine. Asta nu vrea să însemne că cei care-au plecat au greșit. Deși, dincolo de libertăți și dreptul să-ți cauți destinul, cred că au greșit. Au greșit dacă au plecat că nu se mai putea. Sau poate că mă simt, pe undeva, vinovat că prin tăcerea noastră le-am dat drumul lor într-o bejenie fără sfârșit. Zic că au greșit pentru că acum se uită de-acolo, aici, și treaba noastră a rămas să ne ocupăm de cei pe care i-au lăsat în urmă. Nu ne-am cernit, încă mai sunt doctori buni în România, doar că mai puțini care să poată opună bestiei dezumanizării o voce clară, fie ea aspră ori ba, dar clară care să spună ”nu”. Pe aici nu se trece.

Bancul traficat la noi în familie, înainte de 1989, era ”cine pleacă ultimul din România să nu uite să stingă lumina”. Puștii născuți după Revoluție n-o să-l înțeleagă. Generația mea râde, și plânge în același timp. Am dreptul să cred ceea ce cred, să spun ceea ce spun, să scriu ceea ce scriu. Mi-am câștigat dreptul ăsta în lunile când îmi așteptam părinții de la adăpostul raiului din margine. Am crescut într-o familie cu un părinte care a umblat, din 1993 încoace, prin lume ca să avem ce ne trebuie. Și-un altul care, îndărătnic, când am vorbit să emigrăm a zis nu, eu vreau să mor în pământul patriei mele. Și mi-a luat 22 de ani să pricep ce-a vrut să zică în ziua aia. Și cred că înțeleg astăzi mai bine decât atunci.

Astăzi stau și scriu. Exista o vreme, acum ani inumeri, când în ziua asta ne trezea mama, și ne spălam la vailing, și ea ne freca bine după urechi și apoi ne verifica unghiile. După care scoteam hainele de duminică, tata era deja îmbrăcat, cizmele date cu cremă și periate înadins, și cu pălăria ai bună, și punea caii la ham. Și apoi ne puneam cuminți pe o băncuță, în spate, și-o luam spre Sâmbăta. Era sărbătoarea favorită a mamei. Și era soare, și munții se vedeau clari în depărtare, cu umbre de zăpadă pe ei. Și din locul ăla de basm, cu aromă de tei în fața porții, porneam. Către țara de nicăieri unde primeai un pic de mir, și poate turtă dulce. E un timp pe care n-am să-l mai primesc niciodată înapoi. Și ce e ciudat, cel mai ciudat dintre toate lucrurile ciudate, e că fiecare zi care se scurge e o zi mai puțin. Ne tot ducem dinspre lume, înspre lumea de-apoi și tot ce lăsăm e o amintire.

Și asta îmi doresc să fie amintirea mea despre mine când n-am să mai pot să fac mai nimic.

Că am trăit, și-am muncit, și-am vorbit despre ce mi-e drag mie pe lumea asta. Și ce mi-e drag mie nimeni și nimic nu va putea să-mi ia, să scuipe pe sau să-și bată joc de.

Mie mi-e drag că sunt medic. Primul medic din neamul meu și poate ultimul. Și nu mi-am dorit lupta asta, anii de când trăiesc printre lupi. Dar, vorba lui taică-meu, când trăiești printre lupi nu-i musai să urli ca ei.

G

Ghiță și inventatorii

Citesc un articol din Evenimentul Zilei scris de Adrian Pătrușcă despre – aparent – conspirația mondială a industriei farmaceutice prin care oamenii ”sănătoși” sunt ”transformați” în consumatori de ”medicamente”. Toți termenii sunt în ghilimele, cu rigoarea obișnuită asupra proprietății termenilor. Printre rânduri, de fapt, textul e un atac sub centură la adresa psihiatriei. Nu e nici primul, nu va fi nici ultimul. Se acreditează ideea, plecând de la opinia unor ”experți” (ghilimele continuă), că medicii, în plenitudinea lor, propun (noi) formulări diagnostice fantasmagorice de fapt, ca să traducă în jargon profesional probleme de fapt uzuale, compatibile cu sănătatea omului. Carevasăzică diversitatea e transformată, patologic, de  niște oculți, și ca într-un circ al lui Barnum există ”ceva” pentru ”fiecare”. Sunt nominalizate aici, în particular, a) anxietatea socială – care-ar fi de fapt banala timiditate, b) deficitul de atenție, c) tulburarea disforică premenstruală (genericul PMS). Se face trimitere la prescrierea generoasă de antidepresive, de multe ori fără o bază clinică riguroasă. Dar nu numai. Se vorbește și de alte probleme de sănătate (vezi dislipidemia, sau nivelul crescut de grăsimi în sânge, sau probleme asociate menopauzei).

Care e corolarul gordian al afirmației? Suntem mai sănătoși decât credem, doar că avem o frică incrementală de moarte, și de fapt pastilele ”tratează” spaima de moarte, de bătrânețe, de fragilitatea firii. Îți stă, pe moment, mintea în loc, mai ales dacă ești un om de rând care cochetează cu angoase existențiale. O atare propoziție alimentează copios retorica tuturor celor care a) cheamă înapoi la spiritualitate, b) sugerează că naturopatia e cheia, sau în orice caz ”medicina alternativă” (o veritabilă gemă culturală), sau – cel mai frecvent – propun soluții de sănătate bazate pe nutriție, mișcare, stil de viață etc. Las la o parte dezbaterea din ce în ce mai agresivă pe marginea eficacității vaccinurilor, deși – pe undeva – și ea se înscrie (tot) aici.

Ar fi multe chei de abordat într-o atare dezbatere. Am să o aleg pe cea mai simplă și, probabil, cea mai ușor de înțeles într-o discuție care de obicei pică în tehnicalități indigeste. Sunt puse sub semnul întrebării două chestiuni, de fapt. Prima este realitatea diagnosticului de boală. Iar a doua este sancțiunea terapeutică a bolii. Altfel spus, are Ghiță boala lui Ghiță sau e doar o impresie? Și merită să ia aspirină pentru asta, or ba?

Să încep cu realitatea unui diagnostic de boală. Realitatea diagnosticului de boală începe pentru mine, clinician fiind, cu momentul în care Ghiță intră în cabinet. Ghiță e un cetățean oarecare care a experimentat, pentru o perioadă, o stare de ”rău”. Respectiva stare de ”rău” nu e o clasificare de manual, e răul lui Ghiță, și Ghiță îl trăiește. Indiferent ce vor spune detractorii medicinei alopate și-a modului ei de-a clasifica problemele, Ghiță n-ar veni la doctor dacă lui Ghiță i-ar fi bine. Pentru pacientul meu, suferința subiectivă e pe cât se poate de reală, și el o trăiește în conștiința lui, subiectiv, ca o anomalie. De ce vine Ghiță la medic? Pentru că există o întrebare, și poate medicul va reuși să-i răspundă. Ce-am băi nene? (sau doctore, meștere etc). Nu știu alții cum sunt, dar în meseria mea mi se întâmplă cotidian să mă scarpin între sprâncene pentru că, fapt este, în psihiatrie, nu e exotic să te uiți la Ghiță și să-i spui măi Ghiță, am să fiu sincer cu tine, habar n-am. Ce-mi descrii tu e într-un fel care nu se regăsește în Catastiful meu de Adevăruri. Evident asta nu e regula. Ghiță o să-mi spună povestea lui. O poveste medicală are, obligatoriu, o perioadă ”dinainte” când Ghiță era bine cu el, o perioadă de ”prodrom” în care a început să observe diverse lucruri cum se schimbă, ”criza” când stimabilul și-a dat seama că nu e bine, nu e bine deloc, și ”decizia” de-a se consulta cu un profesionist despre asta. Ghiță din paleolitic, de exemplu, când era deprimat nu-i zicea depresie, îi zicea într-alt fel. Sau dacă avea schizofrenie poate că Ghiță era ales profetul comunității. Felul în care strămoșii noștri au ajuns la un model ”medical”, empiric asupra realității bolii a început de la o gândire alegorică, simbolică a suferinței, apoi trecând prin șamanism, sacerdotism către tulburarea umorilor și a ”energiilor” organismului, și în cele din urmă spre fenomenologie, empiricism și strategia analitică de-a clasifica boala. Aș putea să-i dau un răspuns în oricare dintre ”limbi” lui Ghiță. Aș putea să-i zic că furnicăturile lui sunt spirite care-i populează falangele. Sau să-i apăs pe butonul din vârful halucelui și să-i spun că acolo e un centru energetic pe care Ghiță și l-a tulburat pentru că a purtat sandale fără talonetă. Sau aș putea să-i spun, pe limba mea, într-un fel, folosind un instrument oarecare. Categoric se pune, totuși, întrebarea dacă am să rămân liber să-i răspund pacientului meu și cumva că ”n-are nimic” (o propunere scandaloasă, stai bre nenea doctor că pe mine tot mă supără”) sau că ce-are el nu e o boală (bine, bine, dar atunci ce e, măre?) sau că ce-are el cu siguranță că-l doare, dar nu pentru că e bolnav ci pentru că e prost, sau – și mai rău – răuvoitor. Ghiță are o problemă, fără doar și poate. O să surprindă cititorul dar folosirea ”clasficării bolilor” nu despre relația profesională, medic-pacient, între mine și Ghiță. Clasificarea sistematică a bolilor e despre altele. Despre epidemiologie. Despre confratele meu care poate o să-l vadă vreodată pe Ghiță și care-o să citească ce-am scris eu în raportul meu medical etc. Le spun, invariabil, pacienților mei, că ei au ”boala” lor, care întâmplător poartă și-un nume. Se cheamă ”medicină contextualizată”, bazată pe pacient în egală măsură cu baza mai largă, de ”evidențe”.

Și vine-acel moment dificil în care, după ce-am clarificat cu Ghiță că are-o problemă ”diagnosticabilă”. Încă nu mi-am câștigat pita cea de toate zilele. Ghiță n-a venit la mine ca să-și îmbogățească vocabularul cu un termen greu de pronunțat (tricotilomanie vine repede în memorie). Săracul a căutat – atenție! – ajutor pentru problema lui. Și-atunci mă încrunt, mă frământ, mă gândesc la tot ce-am învățat în anii de facultate și mai apoi, și îi propun lui Ghiță diverse soluții.

Aici intervine a doua problemă.

Problema realității uneltelor terapeutice. În articolul confratelui Pătrușcă se trage cu obuzierul în constelația ”medicamentului”. Nu e prima oară. Gordon Parker, unul dintre măiaștrii teoriei în psihiatrie, vorbește despre paradoxul ”garbage in – garbage out” (sau, vorba bunicii mele, ”nu poți face din coadă de câine sită de mătase”). Indiferent ce tratament prescrii, dacă diagnosticul e de căcat tratamentul ar fi, obligatoriu, de căcat. Silogismul nu stă, totuși, în picioare. Logic poți avea diagnostice bune, consistente pentru boli care n-au tratamente eficace. Sau, chiar dacă ai dat-o cu mucii în fasole diagnostic, din varii motive soluția terapeutică pe care i-o dai lui Ghiță va funcționa. Pentru Ghiță. Care Ghiță va zâmbi fericit și se va duce în calea lui, și apoi le va spune tuturor prietenilor că ești un doctor bun, și-și trimite apoi o mini-liotă de tovarăși la tine la cabinet pentru că ”l-ai ghicit” din prima.

Ce înseamnă unealtă terapeutică? Păi unealta terapeutică are câteva scopuri declarate. Primul, și cel mai important, e ”vindecarea”. Vindecarea, în medicină, are un nobil ideal pe care străbunii noștri cu pasiuni de latiniști l-au numit ”restitutio ad integrum”. Restituție în integral. Dacă Ghiță nu mai putea mânca, Ghiță mâncâncă bine din nou ”ca înainte”: Dacă Ghiță nu mai putea dormi, Ghiță doarme. Și-așa mai departe. De multe ori, în medicină, asta se poate. Chirurgii au, din pricina asta, faima bine-meritată pentru că în chirurgie vezi restituția în regalitatea ei. Pentru noi, ceilalți, e un pic mai complicat. E motivul, de altfel, pentru care de multe ori le mărturisesc pacienților mei regretul că boala psihică nu e eruptivă. Căci dacă ar fi așa, ca o spuzeală, ca o urticarie, ”restituția” ar fi vizibilă cu ochiul liber. Necazul e că nu e. Și-atunci ajungi la a doua valență a ”terapiei”. Care e ”ameliorarea simptomatică”. Sună foarte pretențios, dar uite adevărul. Adevărul e că dacă-i zici lui Ghiță, măi Ghiță ia zi tu, ca la școală, cam cât de rău îți e, pe o scală de la 1 la 10, unde 10 e foarte, foarte rău și 1 e foarte, foarte bine? Și-o să-ți zică săracul, în chinuri, măi e rău de 8/10!!! Și apoi, hocus pocus preparatus, și la o lună-l întrebi din nou, cetățene, cum e? Și zice măi domnul doctor e mai bine, se vede o diferență, acum răul e doar 4 din 10, sau 2 din 10, sau chiar 1 din 10!!! Minunat. Se cheamă ”ameliorare”, carevasăzică. Ușurare. Multe medicamente în prezent pe piață nu vindecă, doar ameliorează. Aici e durerea de fapt pe care-o reclamă adversarii strategiilor alopate, că – vezi Doamne – am ajuns să ”ameliorăm” câte în lună și în stele. Și că tot inventăm chestii pe care să le ameliorăm. Posibil, nu zic nu, dar asta nu elimină realitatea că pastila pe bază de șpilofenazonă pe care i-o dau lui Ghiță îi face bine lui Ghiță. Umflați până la jugulară, ironic, detractorii încep și o vântură cu efect placebo, cu vindecare închipuită blah blah blah. Doar că medicina e un pic mai complicată decât un articol de ziar, nu ne uităm niciodată la nota pe care și-o dă Ghiță, vezi ”subiectivismul” din poveste. Toate medicamentele de pe piață trec printr-un proces riguros de selecție în care, în studii foarte întortocheate, sunt puse față în față cu renumitul efect ”placebo”. Dacă nu se descurcă mai bine semnificativ decât ”placebo” n-ajung niciodată pe piață, pe raft. Aici trebuie făcut amendamentul, într-adevăr, că unele dintre ele au o marjă mică de răspuns terapeutic față de placebo. Nu e un proces perfect. Din fericire pentru toată lumea tocmai doctorii prescriptori, în cele din urmă, ajung să propună, sau nu, un medicament dacă le dă bine la blazonul profesional. Pentru că dacă nu-ți faci bine meseria și Ghiță nu se simte bine după ce l-ai tratat Ghiță nu mai vine la tine. Ori se duce la altul, ori nu se duce nicăieri și devine un forumist vehement împotriva medicinii. Observația e că dacă Ghiții ar fi majoritari, vocea lor ar ajunge (și chiar a ajuns de câteva ori) să fie auzită într-atât de mult încât Puterile care sunt au decis să schimbe diverse canoane profesionale pentru că, scuze și regrete, am greșit.

Are voie medicina să greșească? Evident. Are voie medicina să greșească și cu reavoință și întervenția Împăratului Rău care e industria Pharma? Nu prea. De-asta există congrese, de-asta există conferințe, de-asta comunitatea profesională rămâne cu ochii deschiși prin furtună. An de an se întâlnește populația purtătoare de halat a planetei să discute tocmai asta. De-asta există dezbateri cu asociațiile de pacienți. De-asta scrie domnul Pătrușcă la ziar, până la urmă, și bine face că scrie. Pentru că lumea științei nu e o Catedrală, și adevărul nostru nu e relevat, e veșnic controversat. Din controversă se naște progres, că altfel ne-am închina toți la Zeul Rostopască și-am trata bubele cu prișnițe și-acum.

De dezavuat rămâne concluzia, totuși, că ”inventăm” boli ca să vindem produse care altfel n-ar face doi lei pentru că n-ar fi acreditate de corpul medical. Să îmi fie cu pardon, ascult de ani de zile litania comersanților de pastile și zâmbesc, și întreb, dar după aia mă duc și îmi fac și eu temele, citesc, discut cu pacienții, le zic de grijile mele, totul e cu cărțile pe masă. E valabil și pentru diagnostic și e valabil și pentru tratament. Nu mă deranjează când un articol îmi pune breasla sub lupă. Foarte bine. Sunt puțin inoportunat în numele lui Ghiță căruia un articol ca al domnului Pătrușcă îi spune că de fapt, chiar dacă pe el îl doare, e doar o invenție și chiar dacă se simte bine cu tratamentul lui, e doar o scamatorie ca firma Șvaițer să facă bani pe urma lui. În urmă cu niște ani de zile Răzvan Mihai Vintilescu a scris ceva asemănător, gen ”sute de mii de români triști au luat Prozac degeaba”. Am reacționat și-atunci, îmi pare adecvat să reacționez și-acum. Pentru că, spre deosebire de domnii jurnaliști, înțeleg diferența dintre două concepte care seamănă, dar nu răsar împreună: ”eminence based medicine” (medicina bazată pe opinie de experți) și ”evidence based medicine” (medicină bazată pe dovezi). Eu nu mă duc în cucuruzul patriei medicale unde nu există dovezi decât dacă sunt obligat de suferința lui Ghiță pentru care încă nu s-au scris tratate de medicină, pentru că e foarte posibil că Ghiță e acel pacient dintr-un milion. Mi s-a întâmplat de câteva ori. Știți cum e, domnule Pătrușcă, să te uiți la un om cu simptome extraterestre și să fie nevoie să faci ceva? E greu. Greu pentru el. Foarte greu. Și greu și pentru tine. Și-atunci te faci frate cu dracul și treci puntea, te uiți la legi să te asiguri că nu comiți vreo infracțiune, te informezi, îl informezi și pe el, consulți colegi, suni la somități, deschizi Internetul, proptești tavanul noaptea pe întuneric, și te tot duci, ca doctor, la drum cu pacientul tău către un orizont de așteptare.

Pentru că în cele din urmă Medicina e despre munca, de zi cu zi, om la om, șold la șold, în demersul de-a obține acel ”mai bine” care face parte din conceptul de sănătate. ”Mai bine” uneori e un rău relativ mai mic, alteori e o schimbare dramatică în calitatea vieții unui om. Da, viteza cu care omul se duce în farmacie e îngrijorătoare. Da, și mai îngrijorător e că oamenii-și cumpără hapuri de capul lor, sau de capul farmacistului care poate că e doar un comersant care-și face targetul de vânzări. Și da, poate că uneori e și-un doctor mai pungaș băgat prin schemă, om care nu face cinste profesiei de doctor, de fapt un samsar de buline. Dar aici vorbim de șarlatanie, nu de Sănătate. E o sedilă care separă cuvintele. Când medicina e făcută cu cap, include câteva lucruri. Obligatoriu doctor, pacient, relația, alianța terapeutică dintre ei. Obligatoriu știință. Obligatoriu un canon, un standard de practică, o excelență și-o sobrietate în adresarea problemei cu care a venit Ghiță în cabinet. Și-am să desfid pe oricine, dincolo de troaca mediatică în care se scaldă medicina contemporană pe la noi prin Carpați, să-mi arate că, la origine, medicina nu e o profesie cu standard de practică. Standardul respectiv nu e o scamatorie, nu e circ, și cardiologul care dă statina aia ca să scadă colesterolul n-o face pentru că îi arde lui de asta, ci pentru că știe din studii că există o asociere între colesterol ridicat, ateromatoză, stenoză și accident vascular or infarct. Doctorul care dă antidepresiv nu-l dă pentru altceva decât rigoarea profesională de tratament al depresiei. Eu nu prescriu medicamente de dragul de-a-mi pune parafa pe-o hârtie, ci pentru că Ghiță suferă, și eu am unelte prin care-l ajut în suferința lui. Uneori nu merge, Ghiță vine înapoi, nu mai ia pastila X, eventual discutăm de pastila Y, sau de altele și altele. Pentru că suntem cumva agățați unul de altul pe drum, și drumul e către ”bine”. Pe mine mă interesează sănătatea doar ca un corolar al binelui, nu ca un concept rigid care, mai nou, include un fel de poporanism mistic în care individul cu adevărat ”sănătos” n-are nevoie de doctor pentru că și-a mâncat grișulețul după norma unui guru de pe Internet sau facebook. Da, oamenii sunt liberi să nu apeleze la doctor. Și da, de multe ori vor regreta asta. Mi-aș dori să decidă informați de ce înseamnă problema lor, ce se poate face, cu ce orizont de așteptare – realist vorbind – și cu ce riscuri. Riscuri, domnule Pătrușcă. Aparent nu există riscuri să scrii un articol despre cum sunt ”transformați” oamenii în găini mâncătoare de boane. Și totuși. Ce-ar fi să scriem de eforturile pe care le face lumea medicală să găsească soluții la probleme de care nu se vorbea acum 50 de ani pentru că poate nu le aveam? Între timp am devenit 7 miliarde de suflete, între timp unele premise climatice s-au schimbat, între timp da, nutriția a devenit alta șamd. Eu nu sunt vreun Mesia al poveștii. Eu sunt cel la care vine Ghiță. Ghiță care poate că a citit articole din ziar care desființează integritatea profesională a medicului. E doar o prelungire a manelei în care vei găsi binomul ”medic – șpăgar” sau ”medic – măcelar” sau ”medic – moarte”. Toate bazate pe exemple anectodice la fel de reale, poate, dar care nu reprezintă o majoritate statistică, o ”bază” de evidențe. Baza de evidențe e puricată mult mai atent decât gramatica și prozodia unui articol și, în fiecare zi, în fiecare cabinet oamenii nu se întâlnesc doar cu doctorul lor, ci cu toți doctorii de pe planetă care, atât cât s-au priceput, au dus medicina unde e acum.

G

De moravuri medicale

Mi-e foarte greu sa scriu randurile urmatoare. Am stat sa ma gandesc pe parcursul zilei de azi de ce mi-e greu. E o vina partajata, pana la urma? Sunt eu primul sa ridice piatra? Si daca e o piatra de ridicat asupra cui ar trebui sa o indrept. Si ce mi-as dori sa obtin odata aruncata piatra? Sa sparg un cap? Sa omor o femeie adultera? Sa imi revendic dreptul de a fi (si) eu cel care gandeste normal doar pentru ca am starpit deviantul dintre noi? Mi-e greu pentru ca pentru un moment am nevoie sa revin la mintea mea din urma cu sapte ani cand am plecat din Romania.

Vreau sa explic de ce am plecat din Romania.

Am intrat la facultate la UMF Carol Davila in 1998. Cu putin timp inainte picasem un bacalaureat gratie domnului Andrei Marga pe care il salut pe aceasta cale. Aveam la prima sesiune 4 de 10 si un 4. Am luat bacalaureatul din nou in August si apoi, doua saptamani mai tarziu, am intrat al 400-lea din 1500 de candidati la Facultate. N-am sa irosesc atentia cititorului cu anecdota din spatele aventurii mele de licean. In primavara respectiva Cristina Daia, diriginta mea draga si una dintre profesoarele mele de suflet a fost diagnosticata cu cancer de san. A refuzat sa faca vreo incercare de-a se trata. A stat langa mine, tu trebuie sa ajungi doctor, Gabi. Asa mi-a zis. A apucat sa ma vada admis la Medicina. A mai trait doua saptamani dupa ce am devenit student si s-a prapadit. Intr-o zi de vineri. Ultima oara cand am vazut-o era la ea in casa, cu oasele frante, chinuita de durere. Avea 38 de ani.

Ar fi ieftin sa zic ca am facut facultatea in memoria ei. Dar m-a urmarit prin ani. M-a urmarit cand doctorul Lascu, la vremea aia sef de lucrari la Catedra de Anatomie, m-a acostat intr-o joi sa ma intrebe daca stiu sa lucrez pe calculator. Obisnuit cu filosofia Cristinei Daia am raspuns, clar, da. Nu mi-a fost niciodata rusine de munca. Si am muncit. Am muncit 3 ani in Catedra de Anatomie a UMF Carol Davila ca preparator.

Am avut studenti. Am pregatit oameni de multe ori mai varstnici decat mine.

Am scris carti. Sase carti. Nu le-am scris singur, nu le-am scris eu din capul meu. Profesorul Niculescu spunea oricum ca din antichitate nu se mai scriu carti din cap, se scriu carti din carti. Dreptul intelectual se pare ca nu exista in vremea aceea si noi, cei cativa care am facut asta – pe restul nu-i nominalizez – am participat la asta. Am xerocopiat tone de material, am luat din notitele domnului profesor, din notele de curs, din schemele lui (si, trebuie spus, din schemele altora) si le-am pus in manuale. Cineva trebuia sa faca manuale noi, cele vechi, litografiate erau ale lui Viorel Ranga si cu greu mai gaseai un exemplar complex. Cezar a fost un mentor bun. Ultimul mare boier al Anatomiei Romanesti, l-am gandit. Dincolo de realitatea nemerniciei lui ca personalitate ramane talentul lui de profesor. Impartasesc cu el un mic dejun intim, la Stana de Vale, cand mi-a povestit cum si-a rupt piciorul cand era profesor de histologie in Kinshasa. Vremuri.

Am fost bursier in toti anii de facultate. In primul an am terminat cu 9.90. Ironic sunt mai multi oameni care isi aduc aminte de mine decat imi aduc eu aminte de ei. E posibil ca memoria nu ma ajuta foarte mult. Am tocit-o foarte mult in anii aia. Am invatat, calculat la sfarsitul facultatii, vreo patru metri cubi de cursuri. Pagina cu pagina. Am batut spitalele Bucurestiului. Am pierdut nopti fara numar si in anul VI de facultate aveam 68 de kilograme. Un an mai tarziu dupa absolvire aveam 86 de kilograme. In facultate fumam mult. La anatomie, cand disecam pentru studenti, tocam repede un pachet. Puneam pudra de talc intr-o masca de chirurgie ca sa ia mirosul acru, toxic de formaldehida. Mancam la cadavru. Radeam la cadavru. Intre halatele albe ne simteam complici. Stiam ca noi, medicinistii incepem primii anul si terminam ultimii. Cand ASE-ul pleca la mare noi inca mai dadeam o luna de examene. Si multe examene au mai fost.

In fiecare an la examene se strangea un fond de protocol. Pentru domnii sau doamnele profesor. Captatio benevolentiae. Majoritatea stiam ce vor de la secretare. Unul un stilou de lux. Altul un ac de cravata cu diamante. Unul o carte scumpa, veche, invelita in piele. Altul fonduri ca sa-si publice dracul stie ce carte de-a lui. Toti vroiau ceva, mai mic sau mai mare. Pe unii ii gratulam doar ca sa ne lase in pace sa ne ocupam de ce ne interesa mai tare. Pe mine pe vremea aia ma interesau si alte lucruri inafara de medicina. De la spital plecam la televiziune. Sunt oameni care asa m-au cunoscut. Pentru ei nu sunt Mutsunake, sau G. Pentru ei sunt Zhivago. Porecla ii apartine lui Cristi Zarescu. Alt univers, alti oameni.

Mi-am facut lucrarea de diploma in neurologie la clinica profesorului Bajenaru. Cand l-am rugat daca pot sa-mi fac diploma la el mi-a zis ca e o singura conditie. Care? Sa iei 10 la mine la examen. Nu prea se lua 10 la el la examen. Am luat 10 la el la examen. A insistat sa o fac “pe bune”. Nu prea faceau studentii lucrari de diploma pe bune la UMF Carol Davila. Teoria o luau de unde puteau, practica o faceau din burta. Profesorul Bajenaru m-a luat cu el la cursul de Movement Disorders al profesorului Tolosa la Poiana Brasov. Cu o saptamana inainte mi-am rupt mana la sala. La cursul profesorului Tolosa am luat notite cu stanga.

Mi-am dat examenul de licenta in vara/ toamna lui 2004. Pe 30 septembrie mi-am sustinut lucrarea de diploma in fata profesorilor Bajenaru si Ion T. Popa. Am luat 9.50 la examenul scris si 10 la licenta. A doua zi ma suiam intr-un avion si plecam spre Montreal unde am stat urmatoarele doua luni ponderand daca merita sa ma intorc in Romania sa dau rezidentiatul sau sa raman definitiv acolo.

Pentru ca dupa sase ani de facultate eram sleit moral. Pentru ca stiam ce urmeaza sa se intample, aranjamentele la rezidentiat, munca sub-valorizata prin spitale si destinul mediocru de-a continua sa fiu sustinut de parinti pana la adanci batraneti. Pentru ca aveam 24 de ani si vroiam sa traiesc. Vroiam sa cutreier. Vroiam sa invat lucruri pe care Romania nu mi le daduse niciodata dar eu le gandeam, si mi-era foame de ele. N-am plecat din Romania de rau. Am plecat din Romania de foame. Intelectuala.

M-am intors totusi, si mi-am dat rezidentiatul. Am ales psihiatria, nu neurologia. Ceva m-a indemnat. N-am sa insist pe motivele de-a alege psihiatria aici. Pe data de 13 ianuarie, cu ordinul numarul 13, am fost confirmat in rezidentiat ca viitor specialist psihiatru. Am nimerit, aiurea, la clinica directorului spitalului Obregia, doctorul Radu Mihailescu. E al doilea om care m-a impins, indirect, sa plec. Imi ramane drag, am ramas aproape departe peste ani.

Mi-am facut jumatate din doua treimi din rezidentiat in Canada, si restul in Romania. Ma amuza gandul ca din varii motive specialitatea mea am terminat-o in 5 ani si jumatate, nu doar in 5 ani cat se face training-ul in psihiatrie in Romania. Am formatie de suicidolog si psihotraumatolog, cand m-am intors in Romania un domn profesor care era indrituit de statul roman sa echivaleze studiile mi-a zis ca el nu poate sa-mi dea o recunoastere pentru competenta mea pentru ca in Romania nu exista. Pana sa ajung la dansul a trebuit sa ofer flori bautura si cafea unor doamne. M-a invatat o doamna doctor, eu venisem naiv de peste ocean cu gandul ca birocratia functioneaza doar pentru ca ai dosarul/ vezi hartiile/ complet. Dupa 8 luni de asteptare un buchet de trandafiri si o punga bine plasata mi-au rezolvat situatia de drept in trei saptamani. Noroc sa se mutase comisia de la unde era la unde a ajuns.

Rezidentiatul in Romania a fost minunat. Cu unii dintre oamenii respectivi, indeosebi cu cei de la spitalul Universitar, inca mai lucrez indeaproape. Am revenit, la ani distanta, la profesorul Bajenaru cu care imi incep o teza de doctorat. E la fel de tanar. Mi-e la fel de drag. Altora le-am ramas ca un pai in ochi, salut pe aceasta cale doamna profesor de pedo-psihiatrie Dobrescu cu care sper sa reusesc sa ma salut daca ne intersectam, candva, pe o strada. Am cinci ani de cand sunt inapoi in Romania si sunt multumit de ceea ce fac aici.

Vreau sa va spun de ce m-am intors in Romania.

In toamna lui 2007 tatal meu a avut o pierdere de memorie. Ne-am ras, cum se zice. El era foarte serios cand spunea ca nu are nici cel mai mic detaliu al unei discutii la care asistasera mai multe persoane. A urmat un RMN facut imediat dupa sarbatori, si un diagnostic de meningiom de lob frontal. O tumoare pe creier. Am asteptat sase luni sa vedem daca tumora ramane pe loc. N-a ramas. Decizia a fost luata. Pe 28 august 2008 am aterizat pe Bucuresti, doua luni mai tarziu tatal meu a fost operat de profesorul Ciubotaru la spitalul Bagdasar din Bucuresti.

Cateva amintiri raman pe retina si am sa le mentionez ca om, nu ca medic.

Imaginea tatalui meu iesind bandajat din operatie iara eu tinandu-i mana, e okay tata s-a terminat cu bine. Mai tarziu urma sa aflu ca nu a fost tocmai bine, profesorul Ciubotaru mi-a explicat ca a trebuit sa disece “la rasul durei” ca sa-i scoata toata tumora, adica foarte aproape de sinusul sagital. Apoi tata la lift. Era frig in ziua aia, ca sa ajunga la salon trebuia sa stam in fata liftului in timp ce pe scari, de jur imprejur, oameni urcau cu papornite si cu pungi de iuta, murdari, cenusii, intunecati, unii stranutau, altii puteau a transpiratie. Pe tata era halatul lui de molton sa nu-i fie frig. Seara in care am urlat la niste apartinatori care intrasera in salonul postoperator in haine de strada si urmau sa desfaca parizerul pe ziar. Toaleta de pe culoar care refulase si o pelicula galben-maronie colorase podeaua. Criza de grand-mal a tatalui meu 24 de ore mai tarziu cand maica-mea m-a sunat si mi-a spus urland in telefon sa vin ca tata moare. Asistentele de acolo, gratia lor, in special una – Elena – blonda si buna, care i-a ciuruit tatalui meu venele in saptamana care a urmat pentru ca a trebuit sa primeasca un anticonvulsivant in perfuzie ca sa nu se repete incidentul. Venele tatalui meu n-au mai fost niciodata la fel. Dar ea, cu gratia unui consumator de droguri, i-a gasit cele mai ciudate cai incat medicamentul sa ajunga la destinatie.

Ii dadeam, stangaci si ciudat, cate 10 lei cand venea. Profesorul Ciubotaru a refuzat. Tata i-a facut cadou o carte cu Cave Minerals of the World cu autograf. Tatal meu e mineralog. Unul dintre cei mai buni mineralogi din lume. Profesorul Ciubotaru a fost foarte miscat. Am ramas in relatii bune pana in prezent. In fiecare dimineata in fata cabinetului lui erau cel putin 50 de persoane pe care le vedea incepand cu ora 8. Uneori opera pana la orele 12 – 1 ale diminetii. In fiecare zi era la fel.

Am stat un an la spitalul Universitar. Am facut garzi cu cei de acolo. Eram sus pe sectie, garda avea patru linii, etajul are 4 sectii fiecare cu aproximativ 60 de bolnavi. Uneori erai singur pe toata sectia, toti medicii erau prinsi jos, in garda cu diverse cazuri. La spitalul Universitar sectia de Neurologie vedea in medie, in fiecare garda, peste 120 de bolnavi. Asta inseamna ca la o garda de 24 de ore vedeau cam 5 bolnavi pe ora, ora de ora, neintrerupt. Bancurile abundau. Am resuscitat oameni. Unii au trait. Altii au murit. Am vazut drame. Am vazut durere. Am vazut oameni urland si am vazut oameni razand. Au fost oameni care mi-au sarutat mana. N-a fost om care sa ma injure. Am tratat tigani. Am tratat somalezi si ugandezi. Am tratat VIP-uri. Lucruri pe care le-am vazut n-ar fi corect sa le dezvalui. Nu ma consider un delator. Da se primeau cadouri. Da se primeau bani. Da oamenii scoteau plicuri si medicii intorceau obrazul. N-am vazut un medic sa ceara ceva. Dar da, era implicit.

Au fost oameni care cand am refuzat s-au simtit jigniti si au venit dupa aia suparati ca domnule doctor banii nostri ce au, nu sunt buni? Le era frica de faptul ca daca nu primesc bani n-am sa le tratez ruda. Le explicam la toti ca tot aia e, ca nu de-aia imi fac eu meseria. Inainte sa plec din tara aveam un coleg care facea dimineata tura de tensiuni, o tensiune 10 lei. Cand am facut tura de tensiuni pe perioada concediului lui eu n-am luat 10 lei. A venit la mine mai in gluma mai in serios sa spuna ca ii stric piata. Facea naveta in fiecare zi din provincie, avea aproape 40 de ani si era un tip tare hitru. Acum e asezat la casa lui, l-am vazut anul trecut, a pus un pic de burtica.

In Romania in orice spital, pe orice sectie, oricarui medic i se ofera bani sau bunuri si medicul va primi. Sunt gesturi care sunt atat de incetatenite in constiinta individului incat au un caracter aproape spontan. Noi, medicii, vorbim intre noi (desi e secret sacerdotal) despre “cat ia fiecare”. Unii – spunem noi – sunt de-a dreptul nesimtiti. Ca ia 400 de euro pentru o operatie, sau 100 de euro pentru o consultatie, suntem cumva neobisnuiti inca – in 2013 – ca medicul ar trebui sa aibe un tarif. Caci medicul inclusiv in copilaria mea ca medic nu avea tarif, iar daca avea tarif era ceva atat de confidential incat nimeni nu stia; iti dadeai seama dupa costumele poate un pic mai scumpe sau masinile poate un pic mai bune. Dupa aia s-a ajuns la vile si limuzine de lux, doar un oligofren nu si-ar da seama ca doctorul ala nu si-a luat ML din salariul de la stat.

Stiu sa fac diferenta dintre bine si rau. Teoria e simpla si la indemana. Stiu sa fac diferenta si ca medic, si ca pacient.

Mi-a fost rusine de asistenta aia cand tata era internat in spital, de ochii ei incercanati si de tenul ei pergamentos, de mainile ei bune si de calmul ei incredibil in timp ce tata gemeea sub acul ei cand nu-i mai ramasesera cai venoase patente, mi-a fost rusine sa zic stii ce, eu sunt doctor deci nu cumva sa ceri. Si i-am dat. Si nu-mi pare rau. Si nu-mi pare rau pentru nimeni care a dat vreodata ceva unui medic.

Mi-as fi dorit sa fie un medic pentru Cristina Daia. Mi-as fi dorit ca diriginta mea iubita sa fi trait. Mi-as fi dorit contra oricarei sume de bani cineva sa-i fi bagat mintile in cap si sa-si fi facut mastectomia aia. Si sa-si fi luat citostaticele. Cineva sa-i fi zis uite ai un copil mic de 3 ani si o viata inainte. Nu ti-o irosi. Acolo e medicina. Acolo sunt medicii. Oamenii aia pot sa te ajute. Pentru ea, adevarurile astea au venit prea tarziu.

Am 33 de ani. Si eu sunt medic azi. Am vazut mii de oameni. Am salvat cateva vieti. In fiecare zi in drum spre munca imi spun, cand ma sui la volan, hai Gabi, jocurile sunt facute, azi dai ce poti tu mai bine.

In urma cu trei saptamani a murit bunica mea. Intr-o noapte de duminica spre luni. M-am trezit la 7 dimineata cu un mesaj de la mama mea. Am vorbit cu sora mea. Ne-am suit in masina si i-am dus la Fagaras, acolo unde am crescut eu. A trebuit sa-mi anulez primele 3 consultatii. La ora patru eram inapoi. Am plans tot drumul inapoi. E femeia care m-a crescut. Am plans in parcare. Dupa care mi-am zis hai Gabi, jocurile sunt facute, azi dai ce poti tu mai bine. Mi-am terminat consultatiile la ora 9.

In Romania sunt undeva la 30 de mii de medici. Numarul lor scade in fiecare zi. Traiesc intr-o lume a moravului universal ca, la fel ca la orice administrator de vraji si magie, trebuie sa dai un ban. Ca lui Chairon vaslasul. Ca banul pe care il pui pe ochii mortului in anumite parti ale Romaniei. Ca banul pe care il primesti in portofel pentru ca, superstitios, sa traga banul la ban.

Inafara de gesturile lor ocazional reprobabile, inafara de scandalurile si can-can-urile si tabloidele care mustesc, din cand in cand, de savoarea mizeriei risipita de vreun deject al profesiei noastre, umbletul nostru prin vietile voastre e tacut. Noi v-am plans mortii cand nu ne-ati vazut. Noi, cand ati primit o veste oribila, ai cancer sau tata nu mai are nici o sansa sau copilul tau va ramane cu un handicap am fost acolo, aparati doar de halat. Noi n-am avut pe cineva care dupa ce tiganul ala a urlat si-a scuipat si-a scos cutitul la noi sa ne mangaie. Asistentele de la Grigore Alexandrescu cu care am lucrat grupuri de terapie se mangaiau una pe alta cand se mai decompensau. Mie cand o pacienta a venit cu un cutit sa ma omoare la mine la cabinet nu m-a intrebat nimeni cati bani fac, daca or fi multi, daca or fi putini, daca mi-am dorit neaparat sa fac meseria aia si daca nu-mi convine de ce nu plec ca e o tara libera. Nu cer compasiunea nimanui, n-am nevoie de ea. Uneori cand ma intalnesc cu colegi si trecem de penibilitatile afabile ale salut-urile si ce-mai-faci-urile stiti despre ce vorbim?

Despre voi.
Despre cazuri.
Despre bolnavii pe care i-am mai avut. Despre ciudateniile pe care le-am intalnit. Despre cum am facut unii sau altii sau ce-ar fi mai bine sa faci cand te intalnesti cu o problema noua pe care nu stii sa o rezolvi. Da vorbim si de masini. Da vorbim si de bani. Da vorbim si de spaga luata de cutarica si de can-can-uri si barfet-uri. Okay, nu suntem sfinti. Halatele noastre nu sunt albe. Sunt patate. Atunci cand nu sunt patate cu sangele vostru sau cu solutii dezinfectante, atunci cand nu sunt patate cu pranzul mancat pe fuga in timp ce alergi pe scari la vreo urgenta, atunci cand nu sunt patate cu cerneala de la stilou sau de la parafa care a curs pentru ca ai incarcat-o cu tus ieftin, atunci cand nu sar manusile cumparate din salariu de la farmacie pentru ca spitalul nu mai are, atunci cand nu ne caram noi vata hidrofila si spirt-ul de la noi de acasa, abia atunci halatele noastre sunt patate cu plicurile slinoase in care oamenii isi pun banutii pentru doctor.

Ca sa ii dea ce e al lui.

Onoarea unde altcineva i-a luat-o.

Traiesc bine din meseria mea in Romania. Am un angajator caruia i-am spus in prima zi cand m-am dus la el “asteptam un copil, uite abilitatile mele, ajuta-ma sa nu plec din nou din Romania pentru ca a doua oara nu ma mai intorc”. A inteles asta. Anul trecut i-am zis ” uite munca mea, am nevoie sa circul, am nevoie sa invat, am nevoie sa imi platesc formarea in terapia asta noua, am nevoie de mai multi bani” si a inteles din nou. Angajatorul meu nu e statul roman. E un roman la fel ca si mine, dar nu e statul.

Daca angajatorul meu a inteles lucrurile astea atat de simple statul roman unde se impiedica? Unde are mai exact dificultati? In prima zi cand am ajuns la Montreal la Universitatea McGill unde am fost fellow am dat 1000 de dolari la librarie, pe carti. Doctorul Rusu, arestat recent pentru “luare de mita”, avea 1000 de dolari in buzunar. Contravaloarea a doua tratate de medicina.

Vreau sa cititi lucrurile astea. E foarte posibil ca a doua oara n-am sa le mai scriu in formatul asta. Pe mine medicina m-a otravit. Mi-a scrintit mintile. Imi e foarte putin posibil sa mai fac altceva in viata mea decat meseria asta. Doctorul Lascu, s-a spanzurat saracul, ne spunea intr-o zi la o tigara “sunt blestemat, voi va dati seama? daca eu nu mai pot opera copii eu am sa mor de foame”. N-a mai apucat sa moara de foame. A murit de streang.

Dar ceilalti?

Asta nu poate sa ramana asa. Atata cat tine de mine, in memoria oamenilor frumosi pe care i-am intalnit, pentru numele inaintasilor mei si-a tot ce e bun si sfant in meseria asta a mea, pentru halatul ala alb pe care l-am pus acum 15 ani de zile prima oara pe mine si pentru cinstea de-a fi doctor in fata parintilor si-a copilului meu asta nu are voie sa ramana asa.

G

Acum

Acesta nu va fi un text de tip “draga jurnal”. Tu nu esti nici draga, nici jurnal, iar eu sunt prea obosit la ora asta sa fac confesiuni intr-o sacristie a dezbracatilor. Nu ma simt medic, nu-mi pasa prea mult de halatul pe care l-am aruncat mototolit in rucsac odata iesit pe poarta spitalului; am ajuns acasa, mi-am deschis mail-ul, am citit o noua scrisoare deschisa a altui confrate rezident privind situatia noastra, a “tinerilor”, vis-a-vis de “sistem”. Fumat. Pase compoze, ca sa parafrazez fonetic. Poate de unde mi-am epuizat resursele argumentativ-logice aseara, cand in Charlatans tema esentiala de discutia a fost una, si-aceeasi, anume diseminarea ubicuitara a tampeniei pe unitatea de cariera, si cum dupa ce vei fi trecut de obida asociata obligatoriu cu deschiderea ochilor catre altceva iti vei permite, abia atunci, sa accezi la un gen de patriotism tacit, reflexiv, independent de moria care te inconjoara.

Ce este moria, ma vei intreba? E un fel de jovialitate prosteasca, imbecila, o succesiune de calambururi fara substanta. Noi? Moria. Si in acelasi timp stau si ma intreb din ce traiesc eu, cel putin, spiritual, cat timp admit ca perfect valabile toate cliseele dezastrului, si-ale disperarii, profesiei medicale in Romania. Ti-am scris de multe ori in anii acestia. Tu, public mut, si surd, si neaos, ai participat la acest exercitiu de solipsism si macar prind dimensiunea vedeniei la care ne-am aliat amandoi se poate, ca undeva, ti-ai ridicat nivelul de constiinta vis-a-vis de cine suntem noi.

Ii spuneam prietenului meu, cu care beam ceai intr-o berarie Guiness (n’est pas?) ca nu-mi mai este frica. Dupa toti acesti ani. Pur si simplu refuz discursul bazat pe teama zilei de maine. Nimeni nu mi-o poate lua; nimeni nu-mi poate lua, de-asemeni, ziua de ieri. Tot ce e la indemana de pierdut din preajma ochilor mei e clipa de-acum, cea in care aflu lucruri, procesez informatie, creez precedent pentru propriile mele stari, opinii, aspiratii. Deci, sa nu-ti raman dator cu un raspuns la intrebare.

Cine suntem noi? Medicii? Suntem bunii, raii si uratii acestor timpuri? Fara doar si poate. Nu suntem nici saraci, nici bogati. Prea cinici, de multe ori. Indolenti pentru ca, la fel ca in bancul cu pricina, de banii astia ascutim creioane, depasiti logistic pentru ca in pofida unui ego super-inflat in cele din urma se gaseste un context absurd care sa ne eludeze puterea de a pune pe portativ orice, fie ea stiinta sau putirinta (sic!). Dar in acelasi timp, o profesie din care exista zile, si nu sunt putine, in care ma simt atat de multumit, si privilegiat, ca fac parte. Nu e usor de explicat senzatia pe care o ai in momentele de prevalare impotriva bolii. Asclepian? Galenic? Poate in unele momente ne cotropesc sentimentele stramosilor? Sa fie vreun triumf narcisic in sine periculos pentru urmatorul care-ti va veni, si poate in van vei incerca sa ii oferi ceva, ca tot moare, si mort ramane odata muribund murit, un mort ca mortii, rece si nemiscandu-se? Nu. Momentele de prevalare in fata bolii sunt pentru medic, mai mult decat pentru pacient, un strop de alin teribil intr-o serie a pasiunilor in care numele se uita, indivizii raman doar umbre, si cazurile devin boli pe care noi, de le-am tratat, e ca si cum cu toti le-am fi facut.

Am avut saptamana trecuta un puseu de scleroza multipla. Aoleo, raspunde interlocutorul, dar nu stiam ca suferi de boala. Nu, draga, am avut o pacienta cu un puseu. Acum, pentru tara si popor, insistam oniric cum ca noi nu tratam boli, tratam bolnavi. Of, dar pe de alta parte noi nu tratam bolnavi, ci boli. Ti se rupe sufletul poate, dar in acest hotel al invalizilor esti un biet menestrel, sau hamal; duci bagajul, cureti anticamera, aerisesti holul. Hai, nu incepe sa-mi spui cum e cu plicul, cum e cu nasul pe sus, cum e cu mojicia doctorului, cum e cu inabordabilitatea profesorului, cum asistenta nici nu s-a uitat la tine pana nu i-ai dat ceva. Pierdem timp pretios, doar stii ce cred pe tema asta. Daca nu stii, mergi in urma, n-am ascuns vreodata ce cred despre spaga in sistemul medical. La fel, n-am ascuns ca nu ma simt vreun neam de Messiah, si daca fac fapte bune n-am pretentia ca le fac pe gratis. Stiinta mea nu e un bun regenerabil cu usurinta, si nu ma hranesc la stecher. Nu ma jigni, de fapt hai sa-ti zic un secret, in ultimul an n-am avut macar o data eu, personal, vreun incident in care sa ma simt jignit, sau umilit, de raportul la vreun pacient. Ah, am fost in schimb jignit, sau umilit, laolalta de oameni in care noi, medicii, se presupune ca avem inevitabil nevoie, la care ne raportam, si carele ne poarta sambetele, si duminicile, si cica ne protejeaza interesele in fata unei concurente de guri flamande, fie ei proletariat, clasa muncitoare sau intelectualime. La acest barbut al sanselor am pierdut la balotaj cu perdelele de la Ministerul Turismului. Oh, apropos, azi in garda iar n-am avut nimic.

Foarte haios, la intrarea in tura o asistenta m-a avertizat, razboinic, sa nu cumva sa am pretentia sa scriu tratament inainte de a vorbi cu pacientii sa coboare jos sa-si cumpere branule si leucoplast. Ca cica nu le-a dat de la materiale. Osama. De cuvinte. Respectiv spiciles. Spiciles, pentru cine nu stie, e un neologism la fel cum e si verbul a focusa, focusa-m-as si n-am cui, focusa-m-as codrului. Spiciles este starea de beatitudine pe care o atinge un profesionist care si-a tocit turul pantalonilor cu indarjire fix pentru acea zi din viata lui cand se trezeste, merge la spital, si afla ca nu exista (nici macar) leucoplast. Mi-aduc aminte de dialogul intre pilotul cursei American Airlines care a amerizat in Hudson River si turnul de control. Houston, avem o problema. Ce s-a intamplat? Nu ne merg motoarele. Reveniti la baza. Negativ. Repetati? Negativ, va trebui sa aterizam in apa. Huh? Repet, va trebui sa aterizam in apa.

La fel si cu leucoplastul. Mai ramane sa-mi rup poalele halatului sa bandajez venesectiile facute pentru recoltare de sange. M-am bucurat ca un copil ca aveam gel pentru EKG, m-am bucurat pentru ca avand gel pentru EKG n-a mai fost nevoie sa fac mai multe run-uri pentru derivatiile precordiale in care, mai deunazi, mi se desprindeau ventuzele aparatului de trebuia sa scot tot ce e de scos pe manual.

Oare ma simt altfel cand le cer pacientilor ajutorul? Tocmai lor? Le cer sa ma ajute cu intelegere. Le cer sa ma ajute cu disciplina. Le aud cverulenta invatata de-acasa, se uita la mine si se asteapta ca daca fac pe durii cu mine am sa ma pierd. Ii intreb linistit daca au verificat realitatea inainte sa intre pe poarta spitalului. Care realitate, se uita multi imberb la mine. Realitatea ca daca nu colaboram unii cu ceilalti e mult mai rau decat daca fiecare-si face treaba. Dom’ne ca nu e aia, nu e aia. Aveti dreptate, regret nespus, daca vreti va iau la mine acasa, va dau si-un blid de ciorba. Vreti minuni? Stiu o maicuta la manastirea Lapadatele. Nu vreti minuni? Atunci avem despre ce sta de vorba.

Si-apoi uita-te, dimineata, tu trecatorule, la fetele pamantii care ies din criptele unde-au stat ascunsi fiecare, poate, 24, 36, 48 de ore. Sa nu crezi ca sunt stafii ambulante. Sunt medici care, ca si mine la ora asta inaintata, verifica cu infrigurare, pentru o ultima data, deciziile luate, medicamentele scrise, diagnosticele ridicate la fileu. Oare o fi fost bine? Oare mintea mea m-a ajutat, de data asta? Oare cand ma intorc la spital va mai trai?

G.

De nomine medicis

Am o intrebare totusi: daca tot nu doreau sa fie bagati in aceeasi oala, acesti doctori “curati” de ce nu au luat atitudine pana acum impotriva colegilor manjiti? Sa ne mai scuteasca.

Anonim

Pe vremuri (o tempora, o moris) cand se punea problema unei “chestii” in sedintele de partid, secretarul organizatiei de tineret se ridica si, cu pieptul zbatand de entuziasm proletar, punea intrebarea care devine leit-motiv discutiei pe care o demarez aici,  privind reputatia medicului, dupa care fiecare isi facea autocritica si-apoi se emiteau sanctiuni. Daca tovarasul Visarion sustine ca nu a furat vilbrochene de la statiunea de mecanizare Sascut, dar ar fi putut sa afle daca l-ar fi intrebat pe Misha, cat de “curat” este tovarasul Visarion? Tovarasul Visarion ar fi trebuit sa previna, iar daca a fost in pozitie si-a avut increderea partidului, tovarasul Visarion ar fi trebuit sa dea dovada de initiativa si spirit civic. Si sa-l dea pe acest vampir al poporului pe mana clasei muncitoare.

Aici ne aflam astazi. Asa suntem noi, medicii, judecati.

Azi noi, medicii, suntem paria de serviciu. Nu mai sunt trecerile de pietoni de pe Kisselef. Nu mai sunt E-urile. Sunt doctorii care submineaza nevoia poporului suveran. Intr-un fel, sau altul, tema agoniei sanatatii in Romania la nivel de sistem a provocat un val de “reactii”. Reactiile in imensa lor majoritate, vai noua, sunt idiosincratice si cel mult reflecta ignoranta unora care se erijeaza in noi Cato. Vreau, jur ca vreau, sa aud acele argumente care merita. Vreau sa primesc plangerile vis-a-vis de sistem care chiar reflecta o cunoastere a sistemului. Evident, in relatia dintre tine, pacient si “eu” sistem medical exista o perpetua tentatie de abuz. E ubicuitara. E pretutindeni. Oriunde practic in aceasta lume daca institui o regula si-o parte si cealalta care ii asigura validitatea cauta sa o impiedice. Si atunci mai pui o regula, ca daca se incalca prima regula apare o consecinta negativa. Economic se ofera partilor o subventie pozitiva de viitor. Nu stim nici unii, nici ceilalti, binele si raul in practica medicala dar ne luam dupa figmenti axiomatici cum ar fi “primum non nocere”. Acest principiu hipocratic nu se aplica, din pacate, decat in medicina romantica si cea orientativa cand dai de meandre decizionale. Altfel in medicina moderna majoritatea cazurilor sunt finalizate intr-un “nocere”, incepand cu campaniile de vaccinare si continuand cu toata gama de explorari invazive care relativizeaza raul. Un rau mai mic te salveaza de la un rau mai mare. Viata, in paradigma medicala moderna, e un compromis de substractie, o functie de echilibru, o homeostazie. Arunca o piatra intr-un lac linistit dimineata, si-i vei strica homeostazia. Vor aparea unde de soc. Piatra va merge la fund. In virtutea regulii sancte a gravitatiei si fortelor de forfecare la interfata aer/ apa urmele pietrei se vor sterge, si entalpia maxima recastigata. Aidoma, actul medical provoaca invariabil turbulente in viata individului. Viata capata proportii precare dupa ce vei fi intrat in relatie cu un medic. Inainte e doar hazard, si evolutie naturalista. Dupa, e un proces in care si medic, si pacient, lupta impreuna pentru un “ceva” care comporta riscuri adeseori vitale. Din aceasta lupta deriva efecte infauste colaterale. Oameni mor. Pot sa rezulte infirmitati. Noua “viata” poate sa fie cu totul altfel decat a fost ea proiectata fantastic in perioada de tendinta naturalista spre extinctie.

Comunitatea, oriunde, isi are medicii pe care si-i merita. Pe care si-i “creste”. Pe care si-i cultiva. Putine sunt acele profesii arhetipale care sa-si traga seva chiar din nevoia de colaborare sociala dincolo de tagma vindecatorilor. Pozitia noastra isi regaseste arareori corespondent in regnul animal, noi fiind mereu pe o traiectorie de coliziune cu pacientul, cautand o simbioza perfecta in care el e boala, noi solutia. Invitatia este evidenta, dorinta latenta a pacientului fiind ca doar prin prezenta in acelasi spatiu “celalalt” sa-si asume rolul de ingrijitor si fara prea mare zabava sa ia durerea omului cu mana. Am putea sa remarcam ca, inca de pe vremea lui Aesculap si-a sarpelui de arama, medicul a avut un destin aparte in istoria umanitatii. Acolo unde altii au dat cu sabia, noi am venit cu atsa si ac. Acolo unde ghioaga a zdrobit osul, medicul a inventat atela si imobilizarea prin tractiune.

Pentru toate cele de mai sus, trebuie spus ca medicul roman a devenit bestia care nu arareori este (si aici ma distantez formal de alti colegi de-ai mei care continua sa pledeze pentru omenia instilata in fiecare profesionist de sanatate) independent de voia, nevoia si anevoia societatii care-l inconjoara. O colega observa deunazi, vis-a-vis de alt text de-al meu pe aceasta tema, ca un anumit sir de argumente ar fi atacat in vreun fel “credibilitatea” mea in fata colegilor. I-am raspuns ca faptul ca sunt medic imi confera credibilitate; credibilitatea nu-mi garanteaza totusi ca am dreptate; credibilitatea, in cele din urma, nu ma transforma intr-un bun profesionist. Or aici se pune adeseori problema, in ultima vreme, ca toate scandalurile iscate ating undeva profund in nevoia medicului de-a fi “credibil”, de-a fi “saman”, de-a fi “solvabil” cumva moral in fata pacientului inainte ca acesta “sa se puna pe mana doctorului”. E posibil sa fie o particularitate a specialitatii mele, dar in psihiatrie stim ca toate aceste asteptari nu sunt realiste, si fac parte din dansul egretei la inceput de relatie cu un pacient. Din fericire, noi stim cel mai bine cum se cheama facatorii de minuni.

Dar pe de alta parte atingerea la adresa numelui nostru impieteaza onoarea acestei profesii, si este facuta de persoane care continua sa ne priveasca drept facand parte dintr-o clasa muncitoare, rude pe regn si vecini de creanga cu alte categorii socioprofesionale. Si se inseala. Drept este ca adeseori este un motiv de lauda pentru unii ca au reusit sa dea spaga la un parlit de doctor; e un fel de pomana, sa ia si el saracu’ mai ales ca uite cum isi bat joc “astia” de el. Stai, imi spun anumiti prieteni, uite tu esti doctor bun, da? Si daca eu vreau sa-ti dau tie pentru ca stiu ca esti bun si pentru ca ti-ai facut treaba si intamplator stiu si cat castigi, e pacat? Eu zic ca da. Eu zic ca asta este, in fapt, investitia in prestigiu pe care trebuie sa o faca medicina romaneasca. Cred ca noi, comunitar, trebuie sa ducem chestiunea remuneratiei, si cea a “retributiei” pe sub tejghea mana in mana spre o rezolvare complementara. Eu n-am nimic impotriva consultatiei cu plata. N-am nimic sa se stie ca iau X pe o consultatie, iar ca Y ia mai putin, sau ca la spitalul Z poti sa faci o consultatiei sau o analiza pe care n-o poti sa o faci la spitalul T. Cine sa vina sa formalizeze o astfel de schimbare? Pacientul? Tot pacientul, amaratul?

G.