Nu există scuză

Uite ce i-aș fi zis eu doamnei, îi răspund mămicii care tocmai m-a sunat să-mi spună că iar i-a fost bătut copilul la școală. M-aș fi uitat cu calm în ochii învățătoarei, mi-aș fi măsurat atent vorbele, după care i-aș fi spus, clar și apăsat, că dacă îmi mai jignește copilul, dacă îl mai lovește, dacă îl mai umilește, dacă îl mai atacă sub orice fel, dacă mai trece vreodată peste acea linie în nisip pe care tocmai am trasat-o am s-o iau pe capota mașinii și-am să-i rup picioarele, am s-o bag în spital și-am să-mi asum consecințele. Suferința ei mi-e inegală suferinței copilului meu la mâna ei. Îmi pasă de el, dacă ea dă în el nu-mi mai pasă de ea. Dacă nu se poate cu lege, n-are să se poată cu tocmeală. De la oprobiul public, la distrugerea carierei mele, la dosarul penal pentru vătămare din culpă, la tot ce derivă din asumarea unei fapte antisociale, mi-aș asuma un astfel de gest, când toate celălalte pârghii au eșuat. De ce-aș face asta, ai să mă întrebi. Simplu. Pentru că atunci când un copil e abuzat și, în România, îți cauți dreptatea, și până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, nu-ți mai rămâne decât apelul la instinctul de conservare al individului. Astfel că-i dai o opțiune. Ori încetează să-ți bată pruncul, ori suportă consecințele. Dacă te duci la directoare și te trezești că directoarea îți pune regulamentul în față, și regulamentul nu-ți apără copilul, ci apără ”dascălul” bătăuș, deși în scriptă pedeapsa fizică a școlarului, abuzul lui fizic, emoțional, de orice altă natură e dezavuat, opțiunile tale devin progresiv limitate. Iar dacă te duci la Inspectorat, și Inspectoratul dă extemporal la impotență și-ți demonstrează că face tot ce poate, adică mai nimic, tu rămâi cu nimicul și copilul tău cu trauma. Dacă protestezi, dacă te duci în presă, și te întâlnești cu oameni blazați care s-au săturat să audă de profesori ciomăgari, dar mai ales de părinți abrutizați care nu văd vreo problemă în asta cât timp nu-i vorba de copilul lor, înseamnă că ai abdicat de la buna rațiune. Iar oamenii, semenii tăi, sunt tâmpi. O fi făcut copilul ceva. O fi înjurat, o fi scuipat, o fi jignit. Până la urmă pedeapsa e ruptă din Rai. Deci scuzabilă.

Iar dacă depui plângere penală îți dai seama ce se întâmplă, nu? Evaluarea psihologică. Probe. Martori. Procurorul care poate-i solidar, poate nu. Polițistul care se uită compătimitor la tine în timp ce opinează haideți doamnă, atâta tamtam pentru o palmă, acolo? Devii slugă tributară unei indiferențe colective și tot ce speri e că dacă începe urmărirea penală, pe perioada anchetei profesorul sau învățătorul bătăuș vor fi suspendați din funcție. După care pe chichițele din contractul de muncă fie își va lua concediu medical, fie se va retrage temporar doar ca să fie apoi reîncadrat în muncă în altă parte, la loc luminat, loc cu căldură, unde să-și continue munca de dedicație. Adică trosnitul la oase.

Nu, dragii mei, nu există scuză. Nu există circumstanță atenuantă. Nu există context în care abuzul sub aura autorității devine normal. Și cât timp societatea civilă va accepta astfel de practici, fie acasă fie în școli, suntem damnați să creștem generații peste generații de oameni a căror educație rămâne sub stigma pumnului, a furtunului și-a vânei de bou.

Cu ani în urmă am dus o campanie de presă împotriva învățătoarei Bereandă, care își maltrata copiii la ore. Am reclamat, mai apoi, practicile silfidice ale doamnei Blându (nume predestinat) care nu vedea o problemă în mulsul clasei pentru folosul propriu. Am invitat Ministerul Educației la dialog, mai întâi cu Kathy Andronescu și-apoi cinstitul Pricopie făcătorul de pelerinaje la moaște. Nu poți fi în toate locurile în același timp. Anul trecut onor Ministerul a anunțat, cu pompă și ghivent, că a modificat Regulamentul încât să descurajeze violența școlară perpetuată de cadrele didactice. Rezultatul? Zero barat. În Adevărul de ieri Ioana Nicolescu face o recenzie morbidă a celor mai recente evenimente petrecute în școlile din țară în care copiii sunt victime ale relelor tratamente, aplicate de profesori/ învățători. Și, coincidența face, că molima a lovit de data asta un pic prea aproape de mine ca să nu-mi pese, sau ca să invoc toptanul de alte obligații pe care le am.

Așa că fac ce știu. Scriu. Și cred că scriu sub semnul bunului simț, chiar dacă aș putea fi acuzat de incitare la violență. Până la urmă să fii psihiatru presupune  empatie, conciliere, calea filosofică a disidenței pașnice, de inspirație gandhiană. Ai zice că în ziua în care copilul tău devine victimă a violenței tot ce-ai de făcut e să-l scoți de-acolo, să-l muți la altă clasă, și apoi să laisse glisser ou laisse tomber. Adică s-o lași baltă, în jargon popular. Dar uite că eu nu gândesc așa. Nu gândesc că în fața mâniei unui profesor tulburat, și care și-a abandonat codul etic, ar trebui să faci pasul înapoi. Ar trebui să faci pasul înainte. La fel cum în cazul unui medic care își pătează practica n-ar trebui să clipești. La fel cum în cazul unui preot răspopit n-ar trebui să pleci capul. Or pasul înainte înseamnă disobediență. Măsurată, cu calm, dar fermă.

Vreau ca Statul să-și vadă de lege, încât bătăușul copilului meu, sau al tău, să nu ajungă la legea mea.

Pentru că violența școlară se întâmplă sub umbrela Instituției. Eu îmi trimit copilul acolo pentru că vreau să-i dau o viață bună, vreau să deprindă unelte care să-i ajute în viață, vreau ca Statul să-și onoreze promisiunea socială față de mine, prin Constituție, că pune preț pe viața de copil, și pe bunăstarea lui mintală. Nu-l trimit acolo să trăiască un lagăr de concentrare. Nu-l trimit acolo să fie făcut bou, cretin, idiot, imbecil. Nu-l trimit acolo să fie ținut cu mâinile sus în fața clasei până când, prin intermediul unei forme de tortură, pică din picioare sau îi seacă lacrimile pe obraz. Nu-l trimit acolo să fie maltratat, dezonorat, numele lui să fie făcut de ocară, și cu siguranță nu-l trimit acolo să fie cobaiul unui sistem educațional care joacă destine la barbut. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l trimit acolo ca cineva să-l lovească, să-i facă rău fizic.

Siderată, mămica îmi spunea, prin telefon, că în răspunsul primit de la Consiliul de Administrație al Școlii unde băiatul ei e înscris se certifică abuzul, dar e calificat drept ”izolat”. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea des. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea rău. Cu alte cuvinte ce-atâta zarvă, ce-atâta cancan, ce-atâta zaiafet. N-a fost decât o palmă. N-a fost decât un verb. N-a fost decât o dată. Pentru mine e ca și cum ai spune că, atâta timp cât s-a produs ”izolat”, un viol e acceptabil. Pentru că integritatea fizică, psihică, emoțională a unui copil e inviolabilă, pentru mine acea zi în care o persoană dă în fiul meu e ultima zi din viața lui când a făcut asta. Nu mă văd intolerant. Mă văd intolerant la intoleranță, la brutism, la nemernicie, la micime morală. 

Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt semenii mei. Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt părinții celorlalți copii din aceeași clasă care aud măcar o dată că așa ceva s-a întâmplat. E rău să fii victima unui abuz, e egal rău să asiști – copil sau adult – la perpetuarea unui abuz sub ochii tăi. Unii suferă fizic, ceilalți vor suferi psihic. Vor duce acasă cu ei amintirea colegului lor care-a plâns și care, neputiincios, a fost crăpat în axul ființei lui de-o figură de autoritate. Care figură de autoritate profită de inegalitatea de vârstă, gabarit și resurse ca să dea, să zdrobească o ființă lipsită, aparent, de apărare.

Ori eu cred că atâta timp cât un copil are părinți nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât trăiește într-o țară liberă, cu legi, cu canoane, cu reguli și regulamente, nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât aceste legi sunt sprijinite de societatea civilă, nu e lipsit de apărare. El devine – temporar –  lipsit de apărare doar în momentul când, în diada agresor-victimă, agresorul decide că legile n-au valoare. Că părinții n-au valoare. Că bunul simț nu are valoare. Și treaba noastră, a tuturor celorlalți, e să ne ridicăm vocea și să-i aducem aminte că ce face el nu doar că e dezagreabil, e de nepermis. 

Există în România un miriad de organizații care luptă pentru drepturile copilului și pentru protecția lui din momentul când iese pe ușă. Mult prea des în ultimii ani ONG-urile au ajuns aservite aparatului de Stat cu care împărtășesc fonduri și interese, astfel că realitatea de rahat capătă parfum trandafiriu în timp ce părinții își rod unghiile și, invariabil, la diverse întâlniri, se declară stupefiați de cât de obscur, sucit și grobian a devenit mediul educațional. Iar pisica e aruncată mereu înfara Educației în timp ce diverși și diverse prin felurite cotloane ale Aparatului promit reforme, aruncă manuale stupide pe piață, deplâng atriția de personal și, una peste alta, se-asigură unii pe alții că o să fie bine, și la vară cald. N-o să fie bine, și nici la vară cald. Nu atâta timp cât un copil e pălmuit la clasă. Nu atâta timp cât i se spune că doar elevii răi sunt bătuți, doar elevii răi sunt umiliți, doar elevii răi sunt ”dați ca exemplu”. Dauna psihologică e imposibil de cuantificat, dar inevitabil acolo. Dar de ce să-mi trimit copilul la psiholog pentru că o învățătoare cu tulburări de comportament continuă să profeseze, sub acoperirea de pâslă a Administrației? Cât de murdară, cât de strâmbă a devenit lumea în care trăiesc dacă încă hoțul rămâne cu un păcat, păgubitul cu o mie?

Deci nu, stimată educatoare. Deci nu, stimate profesor. Deci nu, onorat Inspectorat. Deci nu, domnule ministru, domnilor parlamentari, excelențelor voastre vă ridic, în obidă, un deget pentru că v-ați forfetat, în grup, mandatul. O fi greșeala-n grup, pedeapsa e individuală. Ce pedeapsă merită un profesor bătăuș? Zece la sută la salariu? Atât credeți că valorează o palmă dată unui școlar? Atât a ajuns Statul să decreteze că ar trebui să primească un abuzator? Mergând pe-aceeași linie de argumentație, ochi pentru ochi dintre pentru dinte, accept să-mi iau palma înapoi și-apoi să plătesc și eu 10% din salariul meu, măcar am să mă pot uita în ochii copilului meu care-așteaptă să-i recapete cineva cinstea înapoi când nimeni nu i-a fost alături.

G

Pessimo

Să-mi fie iertat dacă n-am să mă sui în căruța entuziaștilor. E știut că mă inflamez repede și tind să-mi risipesc vorbele în direcția potrivită propriului meu compas moral. E verificabil, încă de când a apărut înregistrarea cu doamna Blându de la școala 10 din București, într-una din primele mele intervenții telefonice, la România TV dacă nu mă înșel, am cerut Ministerului Educației și îndeosebi domnului ministru – zis și Sfântul Pricopie – o luare publică de poziție. A întârziat până după sărbători. A fost cumva condiționată de inflamarea suplimentară a opiniei publice. A fost nevoie să mă văd cu părinții implicați în scandalul de la școala 10 la un moment când sorții le erau potrivnici și să petrec cu ei două ore în care am ascultat, am văzut conversații electronice, m-am înfiorat și în același timp le-am împărtășit din experiența anterioară cu cazul din Iorga, unde psihologia de grup a fost – poate curios pe undeva – analogă, analogă prin aceea că inițial suportul pentru educator a fost uluitor de puternic. Sintetic spus în Iorga am plecat de la două mămici, iar acum în Rosetti am plecat de la o mămică și un tătic, și-o a doua mămică a cărei indignare a fost exacerbată cumva și de comentariile halucinante, direct ofensive, ale doamnei Blându la doar câteva săptămâni de la primul contact ”școlar”. Ce a urmat e deja subiect de presă, după ce mămăliga a explodat oameni cu credibilitate și-au pus la rându-le umărul în prezentarea, în splendidu-i jeg, a situației pe fond la școala unde își practica meseria învățătoarea ”cu 30 de ani de experiență”, ”reformistă” și – după cum s-a dovedit – impasibilă în fața evidențelor.

Iar week-end-ul trecut m-am aflat în studio la Antena 3 în compania a doi domni respectabili, unul de la Institutul Diplomatic Român celălalt specialist în PR la Bruxelles. Amândoi, on și off air, au argumentat că poziția domnului ministru – zis și Sfântul Pricopie – este foarte elegantă, că domnia sa de fapt a făcut foarte bine că s-a abținut de la comentarii publice, că era evident că trebuie mai întâi finalizată ancheta, că orice acțiune ministerială n-ar fi făcut decât să-i ofere acestei doamne portițe pentru reintrarea în sistem.

Și-am spus-o cât am putut de răspicat că nu e nimic de lăudat la ministrul Educației în România Remus Pricopie. De lăudat ar fi fost dacă dânsul, în rușinea educațională pe care a oblăduit-o în ultimul an de zile în care s-a întâmplat cazul de la liceul Bolintineanu, cazul de la Prahova și – iată acum – cazul de la maria Rosetti, și-ar fi cerut public scuze pentru mizeria de sistem pe care o legitimează prin poziția dânsului și apoi să-și depună mandatul. Felicitările îmi par tardive în fața cuiva căruia opinia publică a trebuit să-i aducă aminte, prin oprobiu general, de rostul, menirea și până la urmă motivul pentru care e plătit din bani publici. Nu să susțină, într-o primă intervenție, că atâta timp cât școala nu pune mâna pe banii părinților chiar dacă banii părinților intră în școală nu se poate numi șpăgă. Nu să vină, viteaz mai  apoi după suspendarea directoarei din Rosetti și demiterea (pe undeva bâiguitoare) a doamnei Blându de către Consiliul Administrativ al școllii și să promită că vor fi inițiative legislative prin care să fie modificat Codul muncii astfel încât astfel de sancțiuni să fie mai ușoare pe viitor. Sunt epoustuflat, ca să folosesc termenul franțuzit al propriului meu of, de superbul curaj al înalților demnitari ai patriei care deschid ochii la normalitate abia când, în plin ocean de anormalitate, li se arată în urlete și strigăte de revoltă că pasivitatea lor și lipsa lor de rînduială profesională au născut monștri. Până când? Până când voi fi nevoit, în țara mea, să îmi spună cineva că e de aplaudat firescul ca și cum firescul ar fi o ocazie extraordinară, un fel de sărbătoare națională? Firesc era să nu fi aflat niciodată de cazul din școala 10 pentru că firesc ar fi fost să nu se întâmple așa ceva, sub mandatul domnului – zis și Sfântul Pricopie – ministru al educației. Firesc era ca directoarea, și oamenii de la ISMB în frunte cu persoana domnului inspector Trăistaru, după perdaful de anul trecut când s-au confruntat cu aceleași șontîcării birocratice oricare dintre dânșii, de la vlădică până la opincă, să-și folosească util timpul și la altceva nu doar achiziție de licențe pentru manuale virtuale, să învețe în școli neîncălzite copilul gramatica limbii române de la un dascăl ebrios, eventual isteric, obligatoriu mojic dar cu tableta în față. Sunt cutremurat de micimea minții și scurtimea atenției oamenilor dimprejur și-a tuturor deopotrivă pentru care agregatul acesta monstruos, educația în România rămâne doar o funcție a ”harului” educațional al celor care-l populează și mai puțin în prelungirea – cum ar fi la mintea cocoșului să admiți – unei politici coerente de stat care nu doar să plătească pe măsură omul care aduce litera, dar și omul care-aduce banca și omul care păzește clădirea. Domnul – zis și Sfântul Pricopie – este același care n-a avut o problemă cu ecumenismul feroce practicat în ultimul an în inspectoratele școlare din România. Dânsul n-a avut o problemă cu faptul că la Călărași inspectorul șef a interzis vizitele la expoziția Darwin de la muzeul Antipa dar a întors un ochi când copiii au avut ocazia să plimbe roata pe la moaștele Sfintei Paraschiva. Domnul Pricopie a opinat că văzutul exponatelor de la Antipa, unul dintre cele mai vechi muzeze de științe naturale din lume, și al uneia dintre cele mai apreciate – ce-i drept controversate – expoziție de anatomie in vivo, dăunează sănătățiii mintale a copiilor. Am organizat atunci un protest public și m-am oferit să le explic eu copiilor celor din cercul meu de cunoștințe lucruri pe înțelesul lor astfel încât să afle și altceva, nu doar de Cain, Abel și Scara lui Dumnezeu despre lume și natura împrejumuitoare. Cu mine a fost băiatul meu, care la vremea aia avea 2 ani. Deocamdată nu dă semne că ar fi fost traumatizat de vizita la Antipa. E ce-i drept alert când mergem pe la mănăstiri de prezența lumânărilor și-a persoanelor îmbrăcate vecernic (dar, ca să știe și domnul Pricopie, am de gând să-l învăț pe băiatul meu și religie, atâta religie cel puțin cât știu și eu și cred că știu întrucâtva). Și pentru toate de mai sus, și pentru încă altele care țin, spre exemplu, de atitudinea Procuraturii și Parchetului care vara trecută a ”invitat” elevii din Bolintineanu să meargă cu autocarul la audieri la Poliție eu nu simt că ar trebui să aplaud performanța de-acum a Ministerului de-a se fi trezit, în al treisprezecelea ceas și folosind aceeași atitudine guvernamentală încetățenită de premierul Ponta și prietenii săi, că poți deposeda dibaci dezbaterea publică insistând că de-acum, cu zel, vei tăia în carne vie. În primul rând domnule – Sfinte Pricopie! – ministru al educației carnea nu e vie ci e moartă, putredă și mai și pute pe deasupra. În al doilea rând pentru că evidențele vă strigă împotrivă dumneavoastră și multora dintre predecesorii dumneavoastră, în fapt în trup și suflet și cu minime exceție toți o apă și-un pământ, scurgerea ochilor pe învățătura patriei. V-ați bătut joc, într-un cuvînt ușor de înțeles de sus până jos, de părinți și copii deopotrivă. V-ați bătut, vă bateți și în pessimul meu realism găsesc că veți continua să vă bateți joc laolată (a se vedea și speranța domnului Funeriu, fost ministru al Educației slab creativ dar bun la repetat ce spune sufleurul, într-o ”revoluței a Părinților”) de felul în care se face educație în România. V-ați bătut joc prin brambureala programelor. V-ați bătut joc prin rotația cadrelor și examene de definitivat făcute cu japca. V-ați bătut joc prin transformarea unei rețete de învățământ care funcționa în România într-un camping de creație și de furtună a creierelor dezvirginate de rușine, periodic a mai apărut câte unul din neant să-și susțină propria teză dementă de amendare a numărului de ore, a numărului de clase, a numărului de an și dacă în 1990 rata noastră de alfabetizare era de 98% a ajuns, la 24 de ani de libertate să scadă către cote îngrijorătoare. Doar unul din doi elevi iau bacalaureatul în România și domnul Funeriu, ilustru predecesor, spune că e meritul dânsului că a ridicat capota de pe ipocrizia în învățământ. Ca și cum și a asta ar fi motiv de mândrie. Iar acum ministrul – zis și Sfântul Pricopie! – promite un nou cincinal de schimbări apocaliptice care nu știu cui vor folosi, poate doar dânsului într-un rezumat profesional pe care-l va folosi la următoarea angajare. E bîlb. E strâmb. E șontorog. E complet aberant dar, vreau să completez, e exact imaginea pieței care desface educație și consumă în bloc isterie în masă. S-a dus orice urmă de ștaif și de prestanță în dăscălimea românească ai cărei câțiva corifei post-decembriști, pe lângă numitele Blându și Bereandă, o numără și pe Cristiana Anghel, ai cărei ochelari de suferință s-au transformat în birou parlamentar în care sunt ocrotiți câinii mai bine decât oamenii.

Nu, nu simt că am învins cumva – din nou – în fața sistemului. Pentru că tot ce-am făcut e ca, pentru un moment, să întrerupem convoiul dement, funerar, al acestor veșnici impersonatori către o mascaradă de construcție căreia, rând pe rând, îi vor pica victimă copiii noștri și, fără o prescrimbare în fond, copiii copiilor noștri deja gândiți să-și prăsească visele într-o idiocrație a viitorului în care țăranul Ghiță va buchisi pe ecran tactil în timp ce mulge capra și-și încălzește praporul cu lemne, și burta cu urdă.

N-am auzit, și n-am să aud de la dumneavoastră domnule Ministru, Sfinte Pricopie! vreun gest de bunăvoință față de realitate. Inițiativa vă e tardivă, reacția morală bleagă, nu se mai scoală dar atârnă frumos. Și în timp ce internetul se umple de mesaje care certifică ubicuitatea și caracterul universal al bijniței pe care o practică școlile de stat în România, școlile DUMNEAVOASTRĂ domnule, Sfinte Pricopie! dumneavoastră propuneți o ordonanță de urgență (ce frumos sună, într-o republică parlamentară precum România, ordonanța guvernamentală) prin care să scuipați corpul didactic, în timp ce banii îi ia corpul administrativ. Vai vouă, vai nouă tuturor, că în mijlocul vânzolelii morale unul nu mai stă să întrerupă corul catirincilor și să spună stop, nu e treaba mea să-i fac treaba ministrului, nu e treaba mea să-i fac treaba inspectorului, nu e treaba mea să-i fac treaba dascălului copilului meu. Păi dacă e treaba mea de ce le mai dau bani lor? Și cum măsor munca unui funcționar public aidoma ca și mine când, pe murmurul general de stupoare privind melena din praporul educațional, susține că nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i pute?

G