Iletrism

Discutia despre terminarea andreanum.ro a fost dureroasa. Agonizam, de la inceputul anului, despre utilitatea scrisului in formatul asta. E si vizibil, de altfel, ca ultima mea tenta de-a-mi scrie diverse ganduri aici/ de fapt acolo trimitea la o nevoie de speranta.

Mi-am pierdut-o, la inceput de 2013.

Pentru ca scriu de ani de zile in Romania si nu m-au deranjat scuipatii cat m-a deranjat un gest ridicol si malitios si nu din partea unui pacient, cat din partea unei foste colege de generatie care a crezut de cuviinta sa spuna, public, minciuni despre mine. Minciunile respective au fost preluate de altcineva, acel cineva a crezut ca face “societatii” un bine propagand o gogomanie care e totusi un mar otravit. Gabriel Diaconu, pe scurt G, dezvaluie in scrierile sale secrete profesionale.

Nu pot sa exprim in cuvinte cat de dezamagit m-am simtit. Am impins nenorocirea asta de iliteratie in privinta sanatatii mintale din 2008 incoace aproape unilateral si in variile momente in care am avut de polemizat pe tema asta mi-am asumat, singular, rolul de-a articula un punct de vedere quasi-coerent. Nu stii unde mergi cand faci asta, am mizat – si cred ca am mizat corect – pe un meta-efect care mi-as dori sa se regaseasca in constiinta publica nu a celor care (ma) citesc dar mai degraba a celor care nu ma citesc, care nu m-au cititi niciodata si care probabil nu vor sti niciodata cine sunt. Azar Nafisi scrie undeva despre Teheran ca sunt absentele si nu prezentele care fac diferenta in strazile supravegheate ale capitalei iraniene. Aidoma mi-as dori ca absentele mele si nu prezentele sa reprezinte un semn de insanatosire culturala psihiatrica a Romaniei.

Dar calcaiul meu al lui Ahile a fost dintotdeauna corectitudinea. Din josul paginii mi s-a parut corect ca oamenii sa arunce cu noroi. E divertisment. Din stanga sau dreapta comunitatii mele profesionale, in interiorul ei m-am asteptat ca oamenii vor fi tendentiosi in virtutea credo-ului caci ce-ai cu noi ba, de ce vrei sa dam cu var.

Ironia a facut ca palma a venit de la o persoana care la vremea respectiva imi era prietena.

Astfel ca am facut pasul inapoi. Mi-am retras ambasadele, am intors spatele cu buna stiinta unei prezente publice cred eu destul de consistente cel putin dupa 2010. Si m-am afundat intr-o relativa indiferenta agnostica. Dincolo de varful dealului unde-mi urcam sisific bolovanul a facut o diferenta si ca alta buna prietena de-a mea, intr-o buna dimineata, mi-a transmis ca “in anumite cercuri” se vorbeste de faptul ca eu imi discut pacientii pe blog.

Ce mici sunt oamenii. Ce pacat ca un moment am sperat in ei.

Dar totusi nu. De ce-ar fi trebuit sa fie altfel dupa ce rostogolul a inceput a se rostogoli? Cand scriam de Sorin Oprescu in Delatori si frustrati oare eram acelasi ca acum? Cand scriam in Ziarul Copiilor oare eram acelasi ca acum? Cand am polemizat cu Hadar despre hartuirea sexuala in Universitatile Romaniei (cu U mare si R mare) eram acelasi care sunt acum? Cand am condus echipa de interventii psi dupa ce-a explodat maternitatea Giulesti, si 9 luni dupa aceea, eram acelasi care sunt acum? Sau cand am facut campania din Iorga. Sau cand am dus polemica despre alaptare si autism cu Mame pentru Mame (care, ironic, m-au ajutat mai apoi cu Iorga, prilej cu care am legat o relatie decenta cu Ana Maita, aceeasi care pe pagina lor promitea ca ma reclama la CMR). Cand am vorbit despre suicidul Madalinei Manole, sau cand am scris tone, literalmente tone de cerneala despre depresia la roman eram acelasi?

A doua intrebare care m-a luat pe nepregatite, la sfarsitul anului trecut, a fost “de ce dintre toti psihiatrii, Gabi, de ce doar tu ai facut scandal despre Bereanda?”. Pentru prima oara nu am stiut ce sa raspund si m-am infricosat. In spatele retortei era o alta realitate.

Nu caut o apologie in mintea celui care citeste. Nu sunt lucruri pe care am sa le trec vreodata in CV-ul meu profesional. La fel, cei care il citesc pe G nu ii cunosc CV-ul profesional de care sunt cel putin la fel de mandru; e alta viata, e alt univers, e alta identitate si e un alt nivel de competenta.

Si Andreanum a murit. Traiasca Andreanum.

Pentru ca ma intorc. Pentru ca nu am de gand sa ma opresc. Precum George Bernard Shaw dau o replica acelora care ma intreaba, la fel de metaforic, de ce vreau toalete cu apa intr-o Londra plina de cacat si eu zic domnilor, nu pentru ei o fac ci pentru mine.

Pentru ca imi pute. Pentru ca am gresit sa cred ca daca un text sau altul pica sub tavalugul unui choice overload (inadins facut incat individul sa degaje de la cautarea unei informatii despre sanatate, si in particular sanatate mintala) vreunul dintre noi, vreunul dintre MINE, ar trebui sa isi puna degetele in sertar si sa nu mai scrie. Deci am sa scriu.

Numele meu?

G.

Porecla mea?

Mutsunake.

Ma intorc.

E martie 2013.

G

Treisprezece intrebari

Lui Dickens, scrie Chesterton, nu ii displacea argumentul acesta, sau celalalt, despre opresiune. Lui ii displacea opresiunea pe de-a intregul. Ii displacea o anume privire pe figura omului atunci cand se uita de sus la seamanul lui. Si-acea privire este singurul lucru de pe lumea asta cu care trebuie sa ne luptam, intre aici si focurile iadului.”

Rabbi David Wolpe – On Faith Panel (WP)

M-am hotarat ieri, dupa ce-am constatat cu regret, la sfarsitul muncii, ca am aruncat prea putina cenusa pe rezultatele studiului STISOC, sa ma intorc asupra rezultatelor acestuia intr-un format mai larg. Cine este STISOC, ma veti intreba. STISOC e un acronim care, precum in bancul cu Terente, in forma erecta se citeste Stiinta si Societate (StiSoc), Interese privind cercetarea stiintifica si rezultate cercetarii. Proiectul face parte din agenda mai larga de dezvoltare a Ministerului de Resort Roman care, in colaborare cu Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie, Autoritata Nationala pentru Cercetare Stiintifica (da, stupoare in sala, exista si o astfel de autoritate), si Arhiva Romana de Date Sociale s-au gandit ca ne trebuie o aliniere la Eurobarometru si in domeniul cunoasterilor de stiinta. Pe site-ul proiectului exista un raport extrem de detaliat, peste 80 de pagini, care ne situeaza, mutatis mutandis, la coada plutonului. Si saraci, si condusi prost, si idioti pe deasupra. Pai sa nu plangi? Sa nu suferi? Sa nu pleci cat mai departe de tara asta e dobitoci? Ce ofensa adusa insa mamelor tuturor acelor copii care au vrut sa mearga la scoala sa invete despre uraniu, si plutoniu, astronomie si legea lui Coulomb, si-a lui Ohm, esti om cu mine daca sunt om cu tine (sau invers?), cat face pi patrat pe raza cercului sau la ce e bun un antiseptic, anume ca acum, dupa ce-am inchis scoli si-am desfiintat posturi de profesori, si ne-am batut joc 20 de ani de educatie, constatam “ingrijorati” ca prolifereaza idiocratia.

In ante scriptum la urmatoarele, si o spun aici raspicat, ce porcarie sa scrii 84 de pagini in concluzie la 13 (treisprezece) intrebari! Caci atat le-a luat acestor domni sa concluzioneze ca sunt(em) analfabeti stiintific.

Dar am sa incep cu lucrurile bune. Acest studiu, carevasazica cercetare, carevasazica ancheta sociologica, s-a concentrat pe un “esantion stratificat multistadial probabilist”. Formularea in sine iti taie respiratia odata ce realizezi ca oamenii au stratificat (dupa ce, nu stim?) in mai multe faze (multistadial, ca doar nu le-o fi iesit de prima oara) pe baza unei ecuatii de probabilitate (probabilist) cum ca asa e si la scala nationala. M-am chinuit, n-am gasit substrat pentru nici unul dintre aceste cuvinte, recte NU stiu dupa ce au stratificat, NU stiu cate faze aufost, NU stiu care e ecuatia de probabilitate. Dupa multe dificultati am gasit, la coada documentului, precizarile metodologice, anume ca “tinta” esantionului a fost de 1200 de chestionare la “orase si sate” (nu stim care, unde, cum, cand), iar metoda in sine, de esantionaj, a fost asa: (sa ne radem cu Stan si Bran)

“Sat-centru de comună – prima adresă se va alege în primul imobil aflat lângă primărie, în partea stângă a acesteia.”

“Sat-periferic (sat component al comunei în care nu există primărie) – se porneşte din marginea satului venind din direcția centrului de comună şi se alege prima gospodărie de pe partea stângă a drumului principal”

Acum sa ma bata Precista dar eu nu inteleg rationamentul, LOGICA prin care cineva a stabilit ca reprezentativ pentru Romania e omul care sta in centrul satului (unde, apropos, de obicei e biserica cu tot cu casa parohiala, cantorul, mai sta si vreun tsarcovnic) si-apoi la satucurile format catun, pe coline, se ia prima gospodarie de pe partea stanga a drumului principal. Oricum e suficient de aberant incat sa tina apa. Dar nu va fie teama, anomalia de abia acum incepe, principiul “multistadial stratificat probabilistic” (inversiunea imi apartine, caci e mai decenta) inseamna asa:

“La fiecare adresă se aplică un chestionar cu un singur membru al gospodăriei, ales din rândul persoanelor cu vârsta de peste 18 ani, care fac parte din gospodărie. Din cadrul gospodăriei va fi aleasă persoana a cărei zi de naştere urmează să fie sărbătorită la data cea mai apropiată de luna/ziua în care se desfăşoară cercetarea. Dacă persoana care îndeplineşte criteriul de selecție nu este în gospodărie la momentul vizitei operatorului, acesta va stabili o altă oră şi zi la care va reveni pentru a completa chestionarul. Daca persoana care indeplineste criteriul de selectie lipseste pentru mai mult timp din gospodarie se va alege persoana a carei zi de nastere se sarbatoreste la data imediat urmatoare.“

Mie asta imi suna a gogomanie, sa imi fie cu iertare. Era mai simplu sa imi fi spus “am dat chestionarul fiecarui adult care se intampla sa fie acasa la ora la care am sunat la usa”. Si cum in tara asta o minoritate de oameni alfabetizati stiintific inca mai trudesc pentru sudoarea fruntii lor exista o sansa ca repondentii, in buna lor masura, erau prin curte TOCMAI pentru ca erau tampiti. Dar ma grabesc cu concluziile. Hai sa mergem pe firul apei si sa intelegem ce-au facut investigatorii odata ce au esantionat esantionul, si-au stratificat stratul. Le-au dat 13 intrebari oamenilor si i-au rugat sa-si dea cu parerea daca e adevarat sau fals:

1. Antibioticele distrug atat virusii cat si bacteriile

2. Genele tatalui sunt cele care determina daca copilul va fi o fata sau un baiat (scuzati cacofonia, e din original)

3. Laserele functioneaza prin concetrarea undelor sonore (laser, frate!)

4. Toata radioactivitatea provine din activitati umane

5. Laptele radioactiv devine sigur pentru baut prin fierberea sa

6. Primele fiinte umane au trait in aceeasi perioada cu dinozaurii

7. Electronii sunt mai mici decat atomii

8. Fiintele umane, asa cum le stim noi, au evoluat din specii stravechi de animale

9. Pamantului ii trebuie o luna sa inconjoare soarele

10. Soarele se invarte in jurul Pamantului

11. Centrul Pamantului este foarte fierbinte

12. Continentele pe care traim se misca de milioane de ani si vor continua sa se miste si in viitor

13. Oxigenul pe care il respiram provine din plante

…

Onorata audienta, va rog, luati-va un moment de cumpatare. Inchideti ochii, deschideti mintea, si-apoi repede deschideti ochii sa nu se inchida mintea la loc. Sunt indignat pana peste poate de inexactitatea unora dintre intrebari (omul nu a evoluat din specii STRAVECHI, mocofanilor! iar oxigenul pe care il respiram NU provine doar din plante) care impieteaza logica elementara prin finalitatea lor, a la Radio Erevan (e adevarat ca Ivan Ivanovici a primit o Volga de ziua lui? Radio Erevan raspunde…), pana la (limita) false prin propunerea afirmativa, anume ca unele antibiotice au actiune bactericida si viricida, altele bacteriostatica s.a.m.d. Atata timp cat, spune logica, ai o exceptie de la propunerea care infereaza “intotdeauna” raspunsul nu poate fi decat fals. Or la cel putin 3 dintre intrebari (adica 23.1% din chestionar, ca sa para mai umflata cifra) situatia e flagrant aidoma.

Gogoasa maxima, insa, este ca in urma unei astfel de aberatii sa tragi concluzia ca “romanii” au un “deficit cognitiv” (?????) nici mai mult nici mai putin stiintific! Dat fiind ca nu stim ca antibioticele nu se dau in viroze respiratorii (inexact, apropos, viroza respiratorie schimba dinamica cililor vibratili si datorita florei bacteriene din gat, din gura, datorita cariilor dentare si-a mucilor trasi viguros caile respiratorii se supra-infecteaza, deci DAI antibiotice in viroze respiratorii) vom concluziona rapace ca “romanii nu au cunostinte medicale”. Acum, departe de mine sa nu speculez, ca medic, acelasi lucru, dar nu sistematic, in urma unei analize statistice. Dansii ce fac aici este PSEUDO-stiinta, adica mai rau decat sa iti dai cu parerea. Pun, in spatele unor opinii preconcepute, un chestionar menit sa confirme ipoteza de lucru si nu sa o cerceteze, anume “nu-i asa ca romanii sunt prosti? Wow, fii atent, chiar avem dreptate!”. E un algoritm rusinos de prost, e o metoda defectuoasa si, astazi, ma vad obligat la randu-mi sa fac pasul inapoi de la propriile mele citatii ale rezultatelor acestui proiect odata ce am avut acces la raportul final.

Ca nota de subsol, domnilor, si Europa, in general, are tembelii ei in materie de cercetare; “intrebarile” pe care oamenii le pun sunt derivate dintr-o curicula scolara, cu un anume grad de penetranta, pe un anume esafod de promovabilitate etc. Analfabetismul stiintific nu poate fi evocat decat in conditiile unei bune evidente a acoperirii educationale pe grupe de varste, si pe zona geografica. Ce relevanta are daca badea Gheo de la Capalna a auzit de lasere sau de bosonul Higgs? Ce logica va anima, mai oameni buni, sa constatati ca in Romania exista creationism? Acum eu sunt evolutionist, lucru stiut si langa care raman, dar astazi iau partea creationismului, anume ca nu e totalmente “analfabet stiintific” sa nu inghiti pe nemestecate formule magistere cum ca omul “se trage din specii stravechi”. Sa va fie rusine, sunteti oameni de la universitati si v-ati pus logo-uri in capul raportului, si-ati invocat si “autoritatea” nationala de cercetare. E une bataille de jeu, domnilor, nemaivorbind de faptul ca indiferent daca mergi, sau nu, pe tangenta pana la capat tot ramai cu intrebarea: “asa, si?”

Adica sa presupunem ca aveti dreptate, si doar 15% dintre romani sunt “alfabetizati stiintific” adica au raspuns la peste – sa zicem – 8 din cele 13 intrebari. Sa zicem. Ei si ce? Exista studii care spun ceva despre esantionale studiate, si-apoi sunt studii care spun ceva despre autorii care le-au scris. Mie, acum, in timp ce scriu aceste randuri imi rosesc obrajii, ca unul care a publicat, si publica, alaturi de alte nume in psihiatrie, anume ca de fiecare data cand a venit vremea sa emit concluzii la propriile mele rezultate ne-a luat mult, foarte mult, poate cel mai mult sa alegem cuvinte cu delicatete, sa nu sune final, sa nu sune adevar absolut, sa lasam si pe altii sa verifice ce-am scris noi, sa replice metodologia, si sa valideze inependent ce-am gasit noi. Mi-am facut de zeci, sute de ori propriul proces de metoda, anume ca am stiut ca nu e perfecta, am stiut ca nu exista esantionaj care sa nu dea rateu, iar cand vorbesti de o populatie, oricare ar fi ea, scuipi si in san sa nu stigmatizezi, domnilor, sa NU stigmatizezi! Or ce face acest imputit de raport? Aud? Se iau 1200 de oameni, care din centrul comunei, care din prima casa pe stanga, care de la parterul blocului din intrarea Mantuleasa care era acasa la ora 14 cand am ajuns noi acolo, il intrebam daca laptele radioactiv mai e radioactiv dupa fierbere, omul isi da cu parerea si gata, avem o imagine despre ALFABETISMUL stiintific al Romaniei?

Hai sa ne intelegem. Cate scoli? Cate biserici? Sunt curios care e rata analfabetismului stiintific in zone acoperite educational vs cele neacoperite educational. Oare, daca nu sunt diferente, mai avem nevoie de scoli sau lasam omul sa aprofundeze prin “scoala vietii” ca avem tectonica a placilor sau ca oxigenul vine din plante? Sa-l lasam sa reinveteze roata? Sa faca focul prin frecarea betelor? Vom lasa omul sa salbaticeasca odata ce l-am salbaticit destul?

G

Revolutia rozelor

Georgia. O melodie cantata de Ray Charles. O melodie cu dublu substrat, nume de femeie iubita si de stat segregationist din sud-estul Americii despre care scrie si Lawrence Hill in savuroasa sa “Book of Negroes“. Mai important insa, Georgia este numele primului stat post-sovietic riveran Romaniei unde, in urma cu 7 ani a fost posibila o revolutie a rozelor. Eponimul de rosaceea a fost capatat dupa ce dizidentii lui Saakashvili (actualmente presedintele Georgiei) au luat cu asalt portile Parlamentului in ziua cand urma sa fie deschise oficial lucrarile de catre – atunci – post-comunistul Shevarnadze. Pentru georgieni Shevarnadze era tot un fel de “pleaca ai nostri, vin ai nostri, noi ramanem tot ca prostii”. Dracul insa si-a bagat coada, mai exact un filantrop deloc strain si noua, cu aspiratii neo-kissinger-iene, domul George Soros in persoana. Cateva zeci de milioane mai tarziu are loc scena din noiembrie 2003, cand opozantii intrerup procesiunea oficiata de Shevarnadze, acesta fuge si decreteaza stare de necesitate, cere sprijinul armatei, i se refuza, iar de Sf. Gheorghe puterea trece in mainile reformatorilor, pro-occidentalilor, anglofililor si anglofonilor domnului Saakashvili. Si da, vorbim de acelasi domn Saakashvili care intr-un moment de megalomanie stearpa a decis acum doi ani, in virtutea studiilor domniei sale in America de Nord, ca poate sfida Mama Rusie in problema Abhaziei si-a Ossetiei de Sud. Moscova a retaliat, si-a retaliat rapid. La Tbilisi trandafirii revolutionari au fost remunerati cu sange. Ambitiile georgienilor de-a avea deschidere la mare, dar si angst-ul lor nationalist, au fost zdrobite ne-elegant de mana noului premier Putin (fostul presedinte Putin, viitorul czar Putin).

Asa incep uneori cele mai profunde miscari seismice. Ochiul tau vede in suprafata nelinistea, picioarele tale simt vibratia, dar poti sa fii sigur ca undeva, in adanc, au loc abraziuni tectonice cu intensitate de sute de kilotone, in timp ce Pamantul isi re-aranjeaza mantaua. Social, oamenii sunt mobilizati uneori de cele mai anonime gesturi atata timp cat ating un punct in profunzimea lor care le aduce aminte ca sunt oameni. Nevoia de libertate e una intens individuala, si totusi oamenii lupta pentru ea in grup, nu fiecare pentru libertatea lui, ci impreuna pentru libertatea lor. Veti fi surprinsi, poate sa aflati ca astazi Romania nu ar avea un presedinte portocaliu, cu o camarila portocalie, cu un parlament atat de portocaliu, daca n-ar fi existat revolutia rozelor. Caci modelul ei a fost apoi importat in Ucraina, in disputa din 2004 dintre Yushcenko si Yanukovitch (ironic, dupa ce Yushcenko, incumbentul, a castigat alegerile a fost otravit “prieteneste” cu agent orange, dioxina, insuficient de letal incat sa inteleaga mesajul dar suficient de letal incat sa ramana desfigurat), si-apoi in Romania, la momentul formarii Marii Strutocamile. Alianta “Dreptate si Adevar”. O stanga, si-o dreapta si-au dat mana perfid si, de fapt, de a ici a inceput “a fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar povesti”. Democratii lui Roman, Stolojan si pe atunci pitorescul, inofensivul, ireverentul Traian Basescu s-au unit cu liberalii lui Tariceanu pentru un asalt asupra “rozelor” PSDR-iste, fief-ul rosu al lui Ion Iliescu. Reteta, insa, era de import si ca orice reteta de import a functionat; ingineria sociala a fost facila in Romania, ca si in Ucraina, Georgia (si, ca sa marcam istoric debutul, Serbia si venirea lui Kostunica presedinte), momentul elegant a ramas pe veci “draga Stolo” si-apoi, pe un val de simpatie si baloane portocalii care exploatau psihoza endogena a romanilor (“portocalele de Craciun si bananele de pe biblioteca”) am invins din nou comunismul. Nu ca ar fi fost nevoie. Nu ca exista o urgenta sa te lupti cu hidra din umbra. In 2004 trecusera “deja” 16 ani de alegeri parlamentare ciclice. In 2004 eram membri NATO si aveam o suma de capitole de aderare deschise pentru revenirea la Europa, acest Vaterland capricios. Dar pentru publicul elector spaima unui nou gulag a ramas constant in “cod portocaliu” (alta referinta inteligenta) astfel ca, in conflux-ul de presiune creat a fost de-ajuns sa arunci un chibrit aprins si voila. Flacara a renascut.

Astazi, sfarsit de 2010, ne uitam din abis la buza prapastiei prin care am cazut in vreme ce, pe-un mic platou de echilibru, admiram concomitent peisajul ce zace mai la vale de noi. Caderea abia a inceput. Anul trecut, la alegerile prezidentiale, simpla vizita a unui candidat la un “oligarh” (termen importat din vocabularul diurn al Yuliei Timoshenko) a aruncat diaspora (dintre toate) in aer, si brusc 200 de mii de voturi au decis, pentru prima oara, cine va gubernia Romania pentru alti 5 ani. E o boala a fiecarui om nascut in Romania, e povestea pe care el o aude, cum ne-au cotropit triburile barbare dar noi am ramas o “insula de latinitate intr-o mare de slavi”, si-apoi cand slavii ne invadeaza fugim unde altundeva decat in inima latinitatii (Italia, Spania, Franta) sau cat mai la mama dracului cu putiinta (US, Canada) de unde votam, “liber”, anticomunist. Oricine, dar anticomunist sa fie. Iar portocala mecanica, pe oriunde a trecut, a fost una anticomunista. Ce-a pus in loc, insa, s-a dovedit a fi catastrofal. In debandada ruperii structurilor sociale si-a oranduirii corupte, dar randuita, si-au facut loc viermi si lindini ai noii ordini, neveste de afaceristi si tinere aspirante la functia de magistra intr-o tara de nespalati, si degenerati. Prostia omeneasca va fi jucat si ea un rol sau – cum zic cei de la Cluj – “analfabetismul stiintific”. Da, cand o persoana nu are informatiile minime pentru a decide consimtit va decide nesimtit. In acel moment, abia, e util “codul de culori”. Nu poti sa nu admiri, pana la un punct, cat de bine au inteles acesti oameni fibra vulgului in anii ce-au trecut si cat de detasati, suntem noi, de anumite realitati care ajung in cele din urma sa ne prejudicieze.

N-am sa fiu de acord cu Daniel David, seful catedrei de psihologie si psihoterapie de la UBB Cluj, anume ca IQ-ul nu reprezinta o masura absoluta de cuantificare a “inteligentei”. Du matricea RAVEN pe care au folosit-o dansii in Guineea franceza si vei descoperi acelasi lucru. Dansii n-au facut decat sa redescopere America, intr-un sens, caci primele teste Stanford-Binet au fost folosite pentru oprirea imigratiei in Statele Unite ale Americii; non-vorbitorii de limba engleza erau automat mai tampiti decat ce se nascusera “anglofoni”. Stephen Jay Gould, in seminala sa “Mismeasure of Man“, observa cele doua erori profunde, una care ar fi “reificarea masurii cantitative de inteligenta ca reflectand un continuum coerent de adaptare evolutionara” si al doilea care tine insusi aspectul comparativ care poate pune tari pe o etajera mai sus, sau mai jos, a desteptaciunii ca si habeas corpus pentru o natie. In paranteza deci fie spus, rusine domnule Profesor “Aaron T. Beck”, dar felicitari pentru pozitionare, nimic nu te lanseaza mai repede pe orbita in ochiul public decat sa zici ca ai o tara proasta (bineinteles, ne-reflexiv la propria persoana).

In revenire la tema centrala insa, nu prostia lui Creanga e principalul predictor al apatiei romanilor in fata agresorului dinauntru ci cu totul altceva. E a doua trimitere la Viktor Frankl in tot atatea zile, dar se cuvine. Despre apatie, asa cum Frankl a descoperit-o in Auschwitz, el spune asa:

Apatia, sau amorteala emotiilor si sentimentul ca nu-ti mai pasa de nimic, erau a doua faza de simptome in lantul de reactii psihologice ale prizonierului, unele care il faceau in cele din urma insensibil la bataile frecvente zilnice. Prin aceasta insensibilitate (n.t. nesimtire) prizonierul se inconjura de o foarte necesara platosa protectoare […] un mecanism de aparare obligatoriu. Realitatea era la amurg, si toate eforturile si emotiile conjurau o singura sarcina: prezervarea vietii individului, si-a celui de langa el. Era tipic sa auzi prizonieri, in timp ce erau manati inapoi in tabara seara, sa spuna “ei bine, o noua zi s-a terminat”. […] Dar dincolul de rolul de mecanism de defensa, apatia era si rodul altor factori. Foamea, si lipsa de somn, contribuiau (asa cum se intampla si in viata normala) la iritabilitatea generala, o alta caracteristica a vietii prizonierului. […] Majoritatea prizonierilor sufereau de un fel de complex de inferioritate. Toti ne imaginaseram, candva, ca suntem “cineva”. Acum eram tratati pe de-a intregul ca non-entitati.[…] Fara o deliberare constienta, prizonierul de rand se simtea teribil de degradat. Acest lucru devenea evident cand observai contrastele intre prizonierii mai “importanti”, Kapos, bucatarii, paznicii de la magazie, si politistii din lagar nu se simteau insa, in principiu, degradati ca majoritatea celorlalti ci, dimpotriva, promovati! Unii chiar dezvoltau mici deliruri de grandoare. […] De exemplu am auzit un prizonier vorbind cu altul despre un Kapo si spunea “Imagineaza-ti! L-am stiut pe omul asta cand era un sarman director la o banca importanta. Ce noroc pe capul lui sa fi ajuns atat de departe in viata…”

Restul e doar tacere. Revolutia rozelor sta pe principii inalienabile, de dizobedienta sociala, de opunere a bunei ratiuni unei stapaniri nedrepte, care si-a pierdut reprezentarea populara, carevasazica o tiranie, in detrimentul oamenilor care au facut posibila prezenta ei in fapt real, si concurent. Ce avem, astazi, e insa pervertirea ei intr-un lagar al pauperitatii individuale, si intelectuale, in care chiorul e rege in tara orbilor (sic!) si tot ce-a fost bun, si ordonat, in ierarhia sociala a fost din nou intors cu verdele in jos, orwellian, pentru o motivatie pana la urma meschina, fara vreo finalitate alta decat satisfacerea propriului prohab: bani. Bani multi, multi bani, bani si case si masini si o viata de autoritate pe care ti-o da banul cu care poti cumpara, si vinde, bunuri dar mai ales oameni. Oameni pe care sa-i controlezi in mini-lagare unde sa observi, cu satisfactie bolnava, cum se degradeaza. In testimonialul pentru documentarul Fenomenului Pitesti al lui Sorin Iliesiu istoricul Stephane Courtois observa “cred ca exista o relatie stransa intre experimentul Pitesti si caracteristicile particulare ale marilor conducatori comunisti. […]Ei nu sunt oameni ca dvs. si ca mine, sunt oameni cu adevarat marcati psiho-patologic”.

Dupa harababura recenta din parlamentul Romaniei cred ca e nevoie de multa, extrem de multa introspectie si nu a celor care au ajuns la un asemenea hal de nebunie incat sa foloseasca o platforma publica pentru debaclul propriilor insuficiente, ci a noastra. A noastra, care i-am pus acolo. A noastra, care-i imputernicim, care-i validam prin apatia noastra. La Auschwitz fiecare paznic SS avea, la orice moment, cateva sute de oameni in grija. Da, avea o pusca. Pusca lui avea poate 30 de gloante. De-ar fi murit 30 de oameni per bodyguard si tot nu s-ar fi ajuns la cifra uluitoare de la final. Nu gazul a omorit, simbolic vorbind, milioane de oameni, ci propria lor psihologie de-a fi pasit, voluntar, intr-un abator al umanitatii, cu o anticipatie pozitiva de viitor. Si-au cazut de atat de sus, incat retorta acelor zile inca permeaza in prezent. Iar zilele noastre, acum, sunt marca unui viitor cand se va vorbi si de noi la fel cum poate ne judecam si noi inaintasii, caci a fost nevoie de multa apatie sa induri opresiune, si dictatura vreme de 50 de ani. Dar conduci un popor si cu morcovul, si cu batul, si dincolo de rezistenta unora ca Elisabeta Rizea fiecare 2 – 300 de romani a avut mica lor grupare de informatori la “securitate” (tot pe metoda Teoharie Georgescu & Ana Pauker). Astazi aceasta pozitie de torturat/ tortionar continua, prolifereaza, si s-a rafinat in raporturile sociale de putere, si cu puterea. Or odata ce ai agreat ca aceasta e normalitatea, restul devine imposibil.

Refuz aceasta normalitate. Si o refuz repetand cele scrise mai sus, anume ca aceasta este ordinea lucrurilor, fapte ce nu pot fi schimbate, fapte care ajuta mintea in fata debaclului dement, desantat al individului imbibat in doctrina tiranista, zelot al unei apocalipse revolutionare din specia lui Neciaiev. Si-am sa refuz pana la capat.

G

Confesiuni ale unei minti. Periculoase?

Am sa iti spun ceva. Gandurile scrise aici nu ma reprezinta, sunt excursii mentale ale cuiva uneori mult mai bun, alteori mult mai rau. Ele n-au cum sa vorbeasca despre mine in realitate. In realitate sunt la fel de secretos ca si tine. La fel de fals uneori. La fel de mult disimulez ca sa obtin ceva ce-am nevoie, pus in fata unei alegeri dintre doua drumuri absurde mai des decat si-ar dori cineva dotat cu simtul ratiunii. Plec capul, intorc privirea, injur aidoma, suspin otova. Nu e posibil, in fond si la urma urmei, sa pastrezi pe de-a’ntregul identitatea aici, dincolo de granita simturilor. Eu, ma amuza acest adevar, sunt doar o prelungire, un pseudopod al propriei tale minti, vocea ta e cea care imi sonorizeaza cuvintele, suntem aproape pentru ca ce-am lasat eu marturie intr-o sticla pe-o mare ajunge in mainile tale, figurativ vorbind. Dar sa nu-ti faci vreodata o iluzie ca prin ce scriu ai putea sa ma recunosti pe strada. E valabil si pentru mine, si pentru oricine altcineva de altfel.

Azi sunt putin trist, dar are sa-mi treaca. Raman fidel obligatiei mele intrinseci de a continua sa creez, prin asta intelegand sa produc materiale de o dimensiune finita. Ti-am mai spus, poate doar o zecime din ce ma gandesc ca ar putea sa capete scop ajunge sa capete vorba si nu mi-am pus vreodata in gand sa redau cu fidelitate crescanda culorile imperfecte ale fiintei mele. De ce-as face-o, pana la urma? In exercitiul de excelenta pe care-l tentez de ani buni deja in momentul in care scriu obiectul nu e acela de a forma un estetic, sau un logic, sau un placut, ci de a atinge acel grad de satisfactie a posesorului in fata obiectului posedat. Da, ma gandesc ca ultima proba pe care-as putea sa o trec vreodata e aceea a delatiunii. Ani de-acum inainte, sa zicem, la o masa rotunda, ce-ar fi sa se ridice un epigon si, cu voce dezlantuita, sa arunce in agora ceva ce eu am produs in negura trecutului, prezentul meu de-acum in timp ce proiectez acest scenariu. E posibil sa-mi fie rusine de va veni vorba? Foarte. E posibil sa nu ma regasesc in el? Da, bineinteles. Ar trebui cumva ca aceasta ipostaza sa fie un argument suficient sa ma las complet de “meserie” si cumva sa gasesc ceva mai “bun” de facut decat scrisul? Mi s-a pus asta in vedere, ca oricine altcineva preocupat de onanismul blogging-ului (multumiri eterne lui Marius Tuca pentru acest insight), cum ca exista si alte feluri productive prin care eu sa-mi satisfac nevoile creative. Ce stiu eu, sa cioplesc o ciuturuga poate, sau sa fac exercitii de impostatie si respiratie ca sa-mi ameliorez tonul vocii. Sau poate sa imi explorez acele talente inca nedescoperite. Pana la urma cui ii pasa de scris, scrisul e periculos mai ales atunci cand chiar ajunge cineva sa citeasca. Personajul meu e hulit in mediul in care circul, felul in care scrie, cuvintele pe care le spune, mesajul amputat aproape invariabil de faptul ca circumscrie aura unui individ. Nu pot, recunosc, n-am acel talent sa debitez tampenii dar cu un zambet agreabil. Ale mele, pentru ca inevitabil mai apar, se suprapun unei personalitati dificile am aflat, iar asta preteaza la alienare.

Daca te afli in dificultate sa intelegi dincotro vine acest text n-am ce sa fac pentru tine. E un catharsis. Pana la urma ai posibilitatea unica sa umbli in sosonii mei pentru cateva minute. Asta e menirea mea zilnica, a mea si a altora care imbraca un halat, sau care primesc o poveste. Nu vom putea vreodata pricepe totul, e inutil, cine mai are inca senzatia ca doctorul pricepe, ca omul chiar se raporteaza empatic total, si emotional acolo, e un netot care-si merita frustrarea. Ce aflu eu de obicei e o inventie personala pe care-o exersez intr-o mare de zgomot, unde zgomotul e ce zice cealalta persoana. Si ca veni vorba de cealalta persoana, eu am o credinta care intr-o buna zi s-ar putea sa ma tradeze, dar inca n-a venit ziua cu pricina.

Anume ca judecata comunitatii profesionale in care te afli nu poate fi decat o condamnare la mediocritate. Singurul si ultimul indrituit sa ma judece, dincolo de colateralele administrativ-legale ale problemei pe care le las voit la o parte, e pacientul meu. Lui ma raportez. El sufera in urma racilelor mele fie ele de individ, de personaj, sau de profesionist. Restul, ca au marca sau nu, sau relevanta in a discuta despre subsemnatul, mie unul imi sunt in mod intim indiferenti. In revansa am ales, in ultima vreme, sa fac un pas inapoi si sa-mi recunosc orizontul de asteptare dur prin aceea ca in relatie cu semenii mei am fost inegal, judecand. N-am de ce sa o mai fac. Astfel ca discursul meu cel putin legat de sanatate pe viitor are sa se refere mai clar decat pana acum poate doar la chestiuni legate de sanatate, nu si de provider-ii de sanatate. Nu inseamna ca n-am opinii, inseamna doar ca am sa le tin pentru mine ca sa respect pana la capat acest principiu caruia i-am fost inamic alte ori din dorinta de a disemina un mesaj credeam eu incarcat moral.

Acest public nu mai sufera moralul din aceleasi motive din care nu sufera imoralul. N-are nevoie de busola pentru ca tangajul e deja suficient de mare incat sta sa verse la fiecare pas. Sunt surprins si azi, ca si alte dati, ca primesc acest mesaj cum ca meseria mea mai mult decat altele ma face susceptibil la a fi “judecat” de colegii psihiatri si – sa speculam – gasit cu o rotita sau doua la nelalocul lor. Termeni sunt multi, poate unii foarte adecvati conditiei mele, atata doar ca in elanul de a patologiza pe oricine as ridica o umila obiectie, una de ordin etic. Asa cum eu vad multi nebuni pe strada, dar tratez doar o minoritate dintre ei care consimt si la tratament, dar si la diagnoza mea (sau a altuia, folosesc persoana I doar in context), asa ma astept sa se desfasoare actul profesional si in jurul meu. In ziua in care am sa am sa zicem nevoie de un psihiatru accept si negociez o eticheta privind stress-ul meu cu acel psihiatru. Pana atunci nu.

Pana atunci, si spun asta dinadancul fiintei mele, fie care scriu cu vreo dara de talent sau nu, fie ca unele vorbe zgarie urechea pudica a vremurilor pe care le traim, nu ma intereseaza “pseudo-remarcile” cogenerilor mei pentru ca sunt intr-o zona eminamente patologica de practica medicala, tendentioasa si pana la urma evocativa propriei lor patologii de relatie. Nu cred ca exista cardiolog care sa spuna cu obida despre alt cardiolog “ia te uita la el, cardiacul!”. Prea des, in psihiatrie, aud psihiatri care mor de grija altuia. Le recomand sa isi vada in mod primordial de-a lor si tuturor le va fi mai bine. Cred ca normalitatea incepe cu limbajul vorbit, si cu folosirea neprimejdioasa a jargonului de specialitate. Pentru ca altfel credibilitatea se termina la propria admirare in oglinda.

Detractorilor mei, sunt de acord cu toti ca am trasaturi de personalitate narcisica, sunt primul care sa va ofere acord tacit si 100% impartasit cu privire la aroganta mea, la complexul meu de superioritate, nu am nevoie de impartasanie ca sa constat ca in situatii publice am un comportament care stanjeneste anumite persoane, le enerveaza pe altele si destul de des ridica sprancene. Asta, pe de alta parte, nu ma impedica sa fiu un bun profesionist. Nimeni n-a spus ca un criteriu sine-qua-non pentru psihiatrul de succes e sa fie simpatic colegilor lui. Avand in vedere calitatea unora chiar ma bucur ca nu le plac, m-ar speria sa le devin brusc agreabil. Astfel ca sa lasam lucrurile asa cum sunt ele.

Sunt multumit de ce-am scris in acesti ani. Sunt multumit ca pierdut uneori in prezent inca ma regasesc in ele, textele mele, poeziile mele, rant-urile mele interminabile si imperfecte logic, disonante, stridente, greu de digerat si vinovate de partinism. Acolo sunt eu, in cele din urma, o forma de amintire perena a momentului in care mintea mea a fost  mai buna, mai tanara decat cea care o contempla acum.

G.

Distrus. Apetit distrus.

Teoretic, la câte organisme de control are ţara asta, asemenea greşeli nu s-ar putea întâmpla niciodată

Marius Nitu – “Romania de unica folosinta” (Gandul, 25.05.09)

Bine ati revenit in Romania, tara de care lumea-si bate joc dar mai ales locuitorii sai. Adica si domniile voastre, daca nu cumva va derogati. Ar fi bine s-o luati devreme, e deja plin la iarmaroc. Cineva trebuie sa le plateasca pe toate, pana la urma, cui sa-i dai vina cadou? Ia, te oferi careva erou sa ti-o asumi? Iesi careva in fata , cu mana scut pe pieptu-ti de arama? Ridica-ti privirea din tarana si umbla descult de Zaharia Stancu prin curtea stabilimentului jilav. Unde sunt acele valori iluministe pentru care s-au luptat stramosii nostri? Dusu-s-au pe apa sambetei ca vaca pe conducta . Nu se mai afla niste lucruri, observ dezumflat de propria-mi a-tranzitivitate. Nu se mai petrec niste fapte. Nu ne mai intereseaza sau – daca ne intereseaza – asta nu se intrupeaza in fapt. Noi mai mult cu gandul si cu vorba, de-am putea sta toti sa comentam ca nu schimba nimeni becul probabil ca asta ne-ar fi menirea. Si, din pacate, acelasi lucru se petrece si in comentarii identice precum ‘cesta de tocmai s-a incheiat.

E impenetrabil acest stil de-a scrie, adica zic si eu ce-au mai zis altii dar in alt pachet de poleiala. Nu e simplu sa fii carcotas, sa-ti fie toate poamele acre si toti strugurii cruzi atunci cand esti in minoritatea erudita, chinuita sa incline balanta si care glasuie din corcodusul de intelepciune. Asa da, asa nu. Contribuie sugestiv la acestea barba alba si fata mucezita pre-emptiv. Prin definitie un astfel de personaj e ca soacra pe plantatie, deci cel mult echinumerara sclavetilor sai. Pe de alta parte, si-aici infig un ac in papusa voodoo a acestui text nascut si crescut diform, o problema de ax(a) a zilelor noastre e valmasia, vuiala, zgomotul teribil si interminabil parca al “cunoscatorilor” care se dau cu parerea de-un fel majoritar. Adica suntem multi, deci parerea noastra e buna. Zeitgeist-ul aiesta pretios e-un atribut filfizonic din care se castiga o pita “dupa buget” dar care, in mod surprinzator, ofera coeziune comunitatilor altfel divizate de neincredere, suparare de om-pe-om si, pana la urma, rana sociala suprainfectata. Suntem ciumati de bubonica trecutului prin care cu greu poti cerne altfel decat ce te-ai obisnuit.

Imi dau seama, fara o prea mare suparare ca unul care si-a facut si-si face bucata lui, ca se intampla mai tot timpul profetii pe care ne chinuim cu ardoare sa le implinim. Un popor fatidic am fi, poate, de-am intampina valul cu credinta in lumea cealalta, dar nu suntem. Singura curiozitate care mi-a ramas in anii din urma e sa colectionez evidente care sa vorbeasca despre un “ceva” deosebit, un “ceva” care sa vorbeasca despre Romania in mod consistent si apartizan, un “ceva” care sa ramana si eventual sa ascensioneze in constiinta mea, dar poate si-a semenilor mei. Ospitalitatea romaneasca, de exemplu, e una vecina semantic cu ospiciul si hospitalismul. Nu mi-e clar, aici, de ce trebuie sa fie atat de scumpe hotelurile noastre, atat de pretioase, atat de pline totusi pentru ca evident cineva, de partea cealalta, le-a dorit scumpe. Asa cum a dorit si casele noastre facute in imense blocuri de beton mancate de carii sa fie scumpe, inaccesibile. Am oferit pondere acestor gunoaie, pana la urma, dintr-o dorinta puerila de a crea ancore poate in nisipurile miscatoare ale vremurilor, si din saracie am creat un “si-mai-saracie” pentru ca sarac-sarac, dar tot m-am dus la mare, sau mi-am luat o droasca second.

Si-apoi e mitul expatului, desprins parca din Vechiul Testament. Va aduceti aminte sfarsitul Genezei si inceputul Exodului, cu Iosif? Ei, noi suntem aia. Obligatoriu cine pleaca din Romania se realizeaza “afara” si-apoi isi ia si familia cu ei, dupa ce-l acuza pe ala’ mic cum ca i-a furat tigaile preferate. E un model atat de des invocat chiar daca e eminamente inexact. Individual luate, destinele romanilor iesiti din baierile tarisoarei de bastina sunt pe cat de variate pe-atat de anonime. Ne uneste insa resentimentul comun fata de ce-am lasat in urma, atasamentul emotional instabil fata de originile noastre si dorinta cvasi-permanenta de a imbratisa alt sistem de valori care sa ne dea stabilitate. Inapoi acasa ne foim navalnic, cotidian, asupra propriei conditii dar mai ales a celorlalti, dezrobiti deja de realitatea intempestiva cum ca noi suntem “ceilalti” pentru altii si ca, desi la linie vorbim una si-aceiasi limba nu facem altceva decat sa cautam vinovatii acolo unde e cel mai probabil ca noi vom fi cei iesiti basma curata.

Cineva imi vindea azi niste vesnici platitudini cu privire la atitudinea “romanului” fata de boala, si patologie in general. Nu m-am suparat, ce e mai simptomatic insa e ca nu am mai protestat ca alte dati. E important pentru mine sa “fac parte”, nu? Ca si voi de altfel, toti avem un obiectiv important de a face parte si de a face la fel, de a respecta legea si faradelegea acolo unde ele se intampla si macar prin aceasta sa ne raportam la vecin ca si altcineva decat riveranul nostru drag. Doar ca in proces mi-a pierit apetitul. Ca si multi alti romani, sunt sigur, impartasim dorinte severe de solitudine, noi cu ale noastre, si macar o clipa as vrea sa traiesc in aceasta Romanie in care m-am intors fara sa mi se spuna ca traiesc in Romania. As vrea ca, macar o clipa, sa nu port culpa alta decat a optiunilor mele pe macadam. Guvernantilor mei li se adreseaza acest simplu mesaj, ce-ar fi sa faceti ca mine? Chiar nu ma preocupa rusinea ca cineva v-a ales, chiar nu traiesc naiv cu ipoteza ca ma reprezentati pe mine, sau pe oricine altcineva. Reprezentati-va macar pe voi, mie unuia mi-ati face un mare favor. Aceste prestatii de toata minunea, aceste scalambaieli favorizeaza o interminabila bazaiala narcotica din care pierdem esentialul, anume sa quantificam, cumva, si binele care se intampla. Mai mult, ratam observatia acelor cazuri unde critica aceasta coroziva de-o practica onoratii nostri jurnalisti, oameni de bine, analisti, vestoane ambulante si experti in consecinta chiar duce la ceva, chiar are consecinte nu doar mirositoare dar si durabile, “sustenabile” cum se zice mai de-antzartz pe meleagurile noastre balcanice.

Apetitul mi-e distrus, mi-e o adanca greata de uzitarea “golaniei”, substantiv comun si pana la urma anonim, ca sageata albastra. Copil fiind paduri cutreieram, nu? si mai ales cand mi-o servea cineva rosteam masinal “cine zice ala este ca magarul din poveste”. Presa care improasca fecalic oare cum ar trebui se se cheme? Politicianul oilor bucovinence oare cum ar trebui sa se numeasca?

G.

Spulbera praful

Praful spulbera aerul, limbile de foc inconjoara

Dimprejur coltul fiecarui cotlon intr-un oras ars

Unde oriunde iti intorci privirea exista un semafor rosu

Cutii de BCA impodobesc copacii morti prematur

Nascuti batrani, aparitia sinistra a unui metatars paleolitic

Ascult o muzica bolnava, lalaita de vocile vulvelor ratate

Dincolo de geam, un copil sifilitic vrea sa-mi curete praful

De pe parbriz. Ii fac semn sa plece, sunt prea prins in chingile

Micii mele centuri de siguranta. Sunt doar alt cersetor in aceasta

Imensa cutie de carton; in acest lugubru lagar de concentrare.
Un oras plin de praf

Un oras de beton.

G.

Mini-break

Stimati domni, domnisoare, onorat public pe cat de fidel pe-atat de grabnic in a nu mai da pe la noi daca tac din gura,

In urma a aproape 72 de ore nedormite si cu ocazionale castiguri banoase (multumim foarte mult Swiss Air!) am ajuns inapoi la tara muma. Unde am baut. Este un moment la care am ca prima obligatie sa imi restabilesc conexiunile locale in Romania, motiv pentru care astazi, dar si in zilele care vin, sunt prins cu drumuri pe ici, pe colo, cert este ca nu doar ca am sa scriu mai rar, dar s-ar putea sa nu scriu deloc.

Va sugerez, amical, sa nu intrati in panica. Este doar o faza dupa care ne vom intoarce toti cu forte noi. Nu doar atat, dar vom putea face lucruri inaccesibile pana acum, ceea ce si intentionam.

Sa fiti frumosi, sa fiti iubiti, si sa tineti aproape pentru noua “grila” de toamna Andreanum (de undeva de saptamana viitoare?)

Toate bune,

Mutsunake

Soldier Son

The other kids mocked me, they called me names

Heathen – they said, your mother is a whore

And your daddy’s the son of a whore. I did not listen

Who cares what everybody says? But I bled on the inside

I bled beneath the walls behind which I was hiding

In plain daylight. They called me Shaptir, spat sunflower

Seeds on my cheek. It is stained in my being, the root

of Anger, powerless that I am I am still attempting to smile. One night

I was returning home when three of them appeared at one corner

I did not want to fight. The chased me. Muslim scum, they cried

Desperately I was trying to find the right place to hide.

My dog tried to protect me, so they killed my dog.

Darkness tried to protect me, so they killed my darkness.

God tried to protect me

They killed my God.

But these are not tears, and I – I am not sad. I am rested

I am Vengeance.

I am Ready.

G.

A Divine Image (William Blake)

Cruelty has a human heart,
And Jealousy a human face;
Terror the human form divine,
And secrecy the human dress.

The human dress is forged iron,
The human form a fiery forge,
The human face a furnace seal’d,
The human heart its hungry gorge.

Heavy Metal Mania

Se implineste un an de cand am inceput sa scriu review-uri pentru albumele nou-aparute in zona metal. Am incercat sa acopar pe cat posibil LP-urile dinafara zonei underground dar care nu sunt tocmai “mainstream/ comerciale”. Pentru ca e posibil sa le fi ratat la vremea respectiva, sa le numaram, coane Fanica:

1. Nightwish – Dark Passion Play (2007)

2. Symphony X – Paradise Lost (2007)

3. Iced Earth – Framing Armageddon vs. Primal Fear: New Religion (2007)

4. Elvenking – Scythe (2007)

5. Apocalyptica – Worlds Collide (2007)

6. Diablo Swing Orchestra – Butcher’s Ballroom (2007)

7. Pagan’s Mind – God’s Equation (2007)

8. Gamma Ray – Land of the Free II (2007)

9. Ayreon – 01011001 (2007)

10. Visions of Atlantis – Trinity (2007)

11. Epica – The Divine Conspiracy (2007)

12. Avantasia – Scarecrow (2008)

13. Firewind – The Premonition (2008)

14. Pyramaze – Immortal (2008)

15. MIchael Kiske – Past in Different Ways (2008)

16. Judas Priest – Nostradamus (2008)

17. Revolution Renaissance – New Era (2008)