M-am asezat pe scaun, m-am facut confortabil. Cu mainile tremurande, mi-a pus o acoperitoare pe cap, alba, elastica; intre timp imi explica motivul, stii trebuie sa determin cu exactitate unde ti-e vertex-ul pentru ca el e reperul de suprafata dupa care me iau ca sa iti gasesc cortexul motor primar. Pe masa se afla o cutie cu markeri, pixuri, creioane. A luat un pix. Ma gandeam, de ce s-a gasit sa ia tocmai un pix si nu un marker, ar fi fost mai simplu. Cu un metru de duzina, mi-a masurat distanta dintre nasion si protuberanta occipitala externa. A marcat jumatatea. Apoi a masurat distanta inter-auriculara. Si a marcat jumatatea. Aici e vertex-ul, imi spuse peste ochelarii cazuti la baza nasului. De pe frunte incepuse sa i se scurga un mic siroi de transpiratie. E prima oara cand faci asta? Nu, mi-a raspuns cu un zambet usor incurcat, dar data trecuta n-a mers foarte bine si acum e prea tarziu, timpul e pretios si n-am ce-i face, trebuie sa continui sa incerc. E’n regula, l-am asigurat din priviri, hai sa continuam. Acum ca ai gasit vertex-ul care e mutarea urmatoare?
In spatele’i, masinaria Magstim nou-nouta torcea aproape imperceptibil. Langa, bratul telescopic cu 6 grade de libertate sustinea, intr-o relativa imponderabilitate, bobina dubla cu racire controlata care, acum am observat, seamana izbitor cu un trifoi. Un trifoi monstruos, de plastic bleumarin. Langa ea, ecranul cu functii digitale si potentiometrul care determina cat de puternic e campul magnetic la care ma va supune. Imi vine sa zambesc. Uneori gesturile de solicitudine pe care le faci pot sa devina cele mai traznite idei cu putiinta. Saptamana trecuta am stat aproape doua ore intr-un scanner de rezonanta magnetica nucleara functionala, cu dopuri in urechi in timp ce imi verificam competenta in teoria mintii. Acum, intr-o ipostaza destul de hazlie dat fiind cipilica de pe urechi cu linii si puncte ciudate pe ea ma simt ca un pacient caruia urmeaza sa-i fie despicata tseasta pentru o sesiune full frontal nuditiy. Esti gata? ma intreaba anxios, cu placerea vinovata a omului care urmeaza sa faca prima incizie. Doar ca nu va face nici o incizie. Ceea ce urmeaza insa e la fel de interesant.
Pulsul mi-a ajuns pe la 95 batai pe minut si e in urcare, bobina se apropie usor usor de scalp in timp ce potentiometrul a urcat la 55% din pragul motor evocat. Se opreste, dintr-o data. Am uitat dopurile. Ia, pune-ti dopuri ca altfel o sa asurzim amandoi. Stiu de saptamana trecuta ca scaner-ul e o masinarie infernala, zgomotoasa, in orele petrecute inauntru as putea sa jur ca am avut halucinatii muzicale simple ( mi-au batut clopote, clopotei, carillioane si asta doar pentru ca atomii mei de hidrogen din lobii temporali dansau muzica polaritatii magnetice ). Trec peste senzatia nesuferita data de piesele expandabile care-mi astupa acum complet conductul auditiv extern. E spre binele meu, imi spun, chiar daca miscarea asta mi-a trecut pulsul la viteza de croaziera si acum palpit vesel pe la 130 batai pe minut. Relaxeaza-te, imi spune, si lasa mana moale ca altfel nu functioneaza. E’n regula, incerc sa schitez un zambet care probabil iese foarte fad pentru ca el a devenit acum si mai palid. Pupilele lui midriatice care schiteaza un reflex de acomodare rapid imi spun ca probabil pulsul ii e cam tot pe acolo ca al meu, doar ca el transpira. Stressul lui reuseste sa ma relaxeze si, increzator, il incurajez hai, ca n-avem toata ziua. Sa-i dam drumul.
Incep bataile. Un tesla si jumatate, la frecventa de 1 Hertz, pentru 10 minute. Cinci centimetri rostral lateral de vertex, la intersectia celor doua bobine helicoidale si cu o adancime de aproximativ 3 centimetri aparatul Magstim nou nout proiecteaza un camp magnetic ce-mi sondeaza scoarta cerebrala fara ca eu sa pot sa emit vreo pretentie. Scopul e ca in urma stimularii sa am contractii musculare contralateral. Pe scoarta cerebrala structurile periferice sunt desenate metameric, altfel spus avem un “omulet” pentru simturile motor, si senzitiv. Iar masinaria ma gadila la homunculus-ul motor. Primele minute sunt fara nici un rezultat.
El e nemultumit. Ar fi foarte neplacut, dupa tot training-ul si toata teoria tinuta, daca asta ar fi doar o mare pacaleala. O pacaleala de zeci de mii de dolari. Nu se poate. Trebuie sa mearga. Inca un milimetru. Si inca un milimetru. Exploziile periodice imi provoaca o senzatie neplacuta in muschiul zigomat si in fasciculul anterior al muschiului temporal. Ii spun asta. Ii trece pe langa urechi. Imi vine sa rad si dintr-o data ma bucur imens ca, desi am un creier foarte activ, nu e catusi de putin dotat cu receptori pentru durere, sau kinestezici. Si totusi, in minte mi se contureaza o imagine destul de clara cu cortexul meu ratatinat sub umbra amenintatoare a magstimului.
Si apoi, dintr-o data, se intampla. Ting. Contractie. Ting. Contractie. Flexorul comun al degetelor, incepand cu auricular, apoi inelar, medius si un pic mai jos index. Contractie dupa stimulare. Contractie. Stimulare. El e extatic. Eu indiferent.
Iti dai seama, imi spune, ce trist e de fapt. Nu suntem decat niste mecanisme biologice care cred pana la disperare intr-o liberatate care nu exista. Uite, apas pe pedala, bobina impusca unde magnetice, creierul tau e sub controlul meu, mana ta se misca impotriva vointei tale. N-ai ce sa-i faci.
Dar stiam asta. Nu e nimic nou. Si totusi continui sa cred in verbul a vrea. Continui sa vreau in verbul a crede. Gandul bun ramane un val care se sparge de marginile mintii si apoi o ia de la capat. Si de la capat.
G.
Am promis ca o sa organizez un pic lucrurile. S-ar putea sa va fi scapat, dar in ultimele 3 luni am adunat sase povesti sub acelasi titlu: “natura moarta”. Ideea mi-a venit intr-o buna dimineata, in timp ce paseam grabit spre spital si-am trecut pe langa un paraplegic care rula cu viteza pe pista de biciclete. Mi-am adus aminte ca, deunazi, vazusem un alt paraplegic pe marginea digului. Cele doua imagini conexe au nascut o idee…si-asa a inceput o poveste. Asa incepe de obicei. A urmat un joc vreme de saptamani bune, in care in mod voit mi-am lasat mintea sa navigheze libera de pilot automat catre lucruri din mediu care imi creau reverberatii. Au urmat amintiri, unele cu un mare sambure de adevar, altele pur fictive si totusi cu o aroma, o savoare care-mi face enorm placere, atunci cand o pot transpune in scris. Ultima poveste din “natura moarta” e poate cea mai pragmatica, experienta mea disociativa in prezenta a doi caini e cu atat mai relevanta cu cat eu sunt canofob (in remisie, din fericire). Odata cu acel rendez-vous, mi-am propus sa opresc exercitiul. Iata-le, deci, pentru prima oara “culese” impreuna, sunt multumit ca am reusit sa le scriu fara sa-mi roseasca foarte tare obrazul la o lectura ulterioara.
andreanum & co 