Fotograme

In primul rand da, asa e, sunt zile bune de cand nu am mai scris. In al doilea rand da, asa e, ar trebui sa inving cu mai multa usurinta acest moment de inertie cand ma asez, cu cele mai bune intentii, in fata calculatorului si scriu un titlu. Titlurile, am sa va spun un secret, imi ies cel mai bine. Probabil ca am ramas undeva nostalgic la acel moment din viata fiecaruia cand comunicarea e simpla, folosesti cuvinte propozitie si ceilalti ar trebui sa inteleaga tot demersul din aceasta asociere, eu aratand cu degetul si spunand: “papa”. Normal, pe gard se afla o cioara. Aidoma, cand am scapat de aceasta drama ca nu stiu mai deloc despre ce e vorba in gandurile mele care trebuie ca-mi vin dar inca nu se arata, raman mirat la propria-mi lene.

O fi un fel de stare de bine.

O fi un fel de lehamite care ne apuca pe toti scrijelitorii pe hartie din cand in cand, pe sistemul: “si cui ii pasa, chip de lut, de oi fi eu sau altul”? Vedeti voi, noi traim romantse destul de pasionale cu himera cititorului. Acest cititor eu imi doresc sa nu fie un Gulica, taximetrist din vocatie, care se intrepatrunde cu meandrele concretului din momentele mele cele mai aspre in timp ce asteapta o clienta la scara de bloc. Da, recunosc, sunt vanitos, nu mi-am dorit sa fac discurs de vulgarizare de cand, in clasa a 7-a fiind, am fost admonestat pentru utilizarea verbului “a stopa” intr-o teza la istorie. Mi s-a spus ca e un cuvant gazetaresc, deci ca atare searbad, urat, si ca dintre toti tocmai eu (lacrimi de rigoare) care am atata talent (gorgoros de rigoare) sa dau un asemenea exemplu (cascat de rigoare pe banca din spate de la cuier). Scurt si cuprinzator si pana in vremea de astazi am dificultati sa ma opresc, si prin revansa de asemenea sa ma pornesc. Nu mai sunt eu perfectionistul ce eram, remarc adeseori in zeflemea la propria-mi persoana, caci vedeti voi numai un perfectionist poate spune asta! Si din ce in ce mai des vad, aud, consult persoane care si-au rezolvat problema extinctiei iminente prin ceea ce nenea Hewitt a denumit “perfectionism orientat social”. Cu alte cuvinte un “ceva” pe care il scoatem din buzunarul de la chilot doar in situatii gregare care determina anxietate. Sa zicem, de exemplu, ca eu ma aflu la o adunare cu multi oameni, o conferinta sau un congres. Nu cunosc pe nimeni acolo, ma fatsai toata seara cu un pahar in mana si tot incerc sa ma bag si eu intr-una dintre bisericute. Nu-mi iese, bisericutele sunt gata formate si-apoi toata lumea pare ca se cunoaste cu toata lumea, toti se saluta, ridica din cap sau din spranceana, se striga amical in timp ce eu ma scufund, pas cu pas, in nisipurile inadecvarii. Aceasta se cheama, pe romaneste, anxietate. Solutia la anxietate de care vorebeste nenea Hewitt este una care, veti ramane surprinsi, e determinata foarte devreme in experienta noastra terestra. Inca de la gradinita poti sa anticipezi cine va fi evitantul, cine va fi disruptivul si cine va fi flamboyantul la 20 de ani. Sa anticipezi, da. Nu sa spui cu siguranta. Si unii si ceilalti au sanse sa alunece in aceasta zona de accentuare a sforaritului social in care lucrurile trebuie sa respecte ritualul ad litteram. Perfectionistul depinde in mare masura de eticheta. Depinde de imaginea de consolare pe care o proiecteaza in incapere, in timp ce marcheaza un teritoriu imaginar in jurul lui in care se asteapta ca ceilalti se vor simti inconfortabili. Sa zicem ca la aceeasi intalnire la care ma plimb cu cana’n mana si sufar ca toti sunt prieteni cu toti apare la un moment dat o privire, sau o voce familiara. Ce usurare! Dupa ea cu siguranta inca una si-asa mai departe. Oamenii, o stie si perfectionistul, agrega cel mai adesea in grupuri mai mari decat doi cu exceptia acelor momente intime, intr-un fel sau altul. Or situatiile sociale sunt orice numai intime nu. In momentul in care se formeaza un “cerc” de cunostinte, perfectionistul va deveni invariabil coarda de la pian care falseaza. Cineva imi spunea la un moment dat despre altcineva (persoana importanta): “incearca prea mult, si din asta pare fals, pare rau intentionat, si sunt sigura ca ma vorbeste pe la spate”. Saracul om, de fapt, se lupta cu proprii demoni in momentele respective navigand o barcutsa de mucava pe un ocean de adrenalina. Ce te faci insa ca in comportament asta se reflecta sub forma unei rigiditati cognitive, o anumita intransigenta si nevoie de a avea dreptate. Nu e aceeasi “dreptate” pe care o are narcisicul, de exemplu, care cand da cu telemeaua din turnu’i de clestar trebuie sa afle tot poporul ce a produs galinaceea, e o dreptate cu dintii scrasniti ca o Dacie care a intrat cu greu intr-a’ntaia. Cu siguranta adevarurile perfectionistului sunt unele indelung repetate, suficient de terne incat sa nu provoace controversa, sa nu dea nastere la valuri, si mai ales sa nu sparga scoarta de a-spontaneitate. Pentru ca vezi tu, cititorule, perfectionistul este in mare masura in a-spontan. Nu un anti-spontan cum sa zicem ar fi un obsesivo-fobic care fuge mancand pamantul din  fata propriilor obsesii fobogene (adica acele ganduri “rele” pe care nu le vrea dar le are si pe care, cand le are, ii dau idei ca ar trebui sa se fereasca de ele, sau de consecintele lor). Nu. Perfectionistul este un a-spontan. Singurul lui moment de spontaneitate pe care l-au remarcat unii, inclusiv eu in munca mea (dar contestat indelung de altii), este ca perfectionistul are toate sansele sa decompenseze in violenta in perioade de stress intens. Spontan.

Sa zicem ca nu m-am inteles in discutie cu amicii cu care m-am intalnit la petrecerea cu pricina. Am vorbit din doi in trei, cand am zis ceva toti s-au uitat la mine ca la sfintele moaste. Ma tot uit la ceas, oare cand e cel mai adecvat sa spal putina fara sa se supere gazda? Mai stau cinci minute si plec. Plec in cele din urma, astept zece minute la un taxi, cand vine e unul de bate vantul pe la usi cu un sofer care miroase a usturoi si asculta manele, si are bordul  plin cu iconite. Il mai suna si unul pe telefon mobil, acum conduce cu cotul pe volan in timp ce fredoneaza de viata lui. A mea, pe bancheta din spate, conteaza mai putin. Cu chiu cu vai ma duce pana la intrarea de la bloc interval in care mai pune vreo X % aditionale pe aparat ca deh, trebuie sa-si scoata cursa.

Tragand linie, am putea sa intelegem procesual de ce acum personajul nostru se urca in lift, apoi cand baga cheile in usa si se intalneste cu partenera/ partenerul/ familia va fi un individ “capsat”. Individul capsat poate si el fi de multe feluri, nu-i chip, in acelasi timp in care perfectionistul social va ochi, din prima, inconsistenta din mediul ambiant. Cine a mutat vaza aia? Ce-ai pus la mancare ca nu mai are acelasi gust? A ce miroase in bucatarie? Unde-mi sunt papucii care trebuiau sa fie aici? etcaetera, etcaetera. Conflictul escaladeaza, exista suficient combustibil inmagazinat incat personajul nostru de poveste sa faca un raptus agresiv, de cele mai multe ori verbal dar la un moment dat violent. Or violenta este o situatie volatila, este genul de situatie in care cineva poate sa o sfarseasca ranit serios sau chiar mai rau. Nu rareori, o alta parte a muncii mele, solutia pe care o gasesc unii perfectionisti e una ablativa in care isi amputeaza abilitatile asertive ca sa nu degenereze vreodata in violenta si intorc agresivitatea asupra lor. E o forma de auto-vatamare care urmareste aceeasi ritualistica a ordinii si remanierii de ordine dar care, prin simpla ei existenta, ar putea la un moment dat sa genereze instabilitate sub forma de idei suicidare acute.

Deci, unde eram? Ah, da. N-am mai scris demult. Si cand am scris titlul sincer nu m-am gandit ca am sa vorbesc despre perfectionist desi trebuie sa va marturisesc ca am avut instantaneu imaginea paginii unde scrie ca si la om iluzia de miscare este data de succesiunea rapida a “fotogramelor” inregistrate pe retina in secvente alternative care sunt egale cu potentialul de post-polarizare in care neuronii cu pricina sunt refractari la noi stimuli. Altfel spus, vedem viata in miscare desi ea este o lunga succesiune de fenomene statice printre care creierul nostru “tese” un miraj de interferenta. Vedem continuitatea ca o linie curba, de fapt daca ne-am opri macar o secunda am observa ca e un lung sir de trepte in spirala. Ceea ce tine perfectionistul blocat in propriul sau angrenaj e un sistem de parghii anxiolitice care sigur au functionat undeva, in trecut. Regula de scenariu e acum desueta, poate (sau poate nu), gama de accesorii comportamentale cu siguranta mult mai mare si poate cel putin la fel de la indemana. Or treptele pe care le cobori le poti urca la loc, zic eu mereu, nu e nevoie sa aluneci pe panta ireversibila catre scriptul propriei tale vieti.

Sa va uitati la poze azi. E oare ceva care va atrage atentia, care n-ar trebui sa fie acolo dar care este, si nu va aduceati aminte de el?

G.