Sine ira et studio

Fără furie sau părtinire. Așa zice Tacitus când scrie în Anale de domnia lui Augustus, apoi Tiberius, Gaius, Claudius și Nero. Nero infamul. Nero, care-a dat foc Romei. De război, și crime de război, a rămas de-atunci tradiția să vorbești la rece. Fără nervi. Fără patimă. Fără să fii partizan.

Lucru greu de făcut când ești medic și vorbești de medici. Poți fi acuzat, pe rând, de oricare dintre ele. Ori că scrii la nervi (m-am obișnuit de mult să fiu etichetat ”disperat” de diverși inspirați ai presei). Ori că – evident – iei partea breslei. Dar dacă îmi încep textul cu Tacitus, pesemne că vorbesc de un război. Și crimele dintr-ânsul.

De unde ideea? Florin Chirculescu, întâi-descălecătorul nostru, al ”noilor dizidenți”, a ieșit din lunga hibernare prijeluită de lansarea celui mai recent roman, într-un articol publicat de IPP (Institutul de Politici Publice) și preluat de Adevărul. Tema, deși grosier vastă în scop și vagă în constituție, atinge la un moment dat problema salariilor medicilor dar mai ales a ”plicului”. Ca unul care-a luptat, în ultimii ani, public pentru înlocuirea facilului ”șpagă” cu mai-adecvatul termen de ”plată informală” am avut o plăcută tresărire când am regăsit sintagma (care, în originar, îi aparține economistului maghiar Janos Kornai) în șapoul introductiv la articolul din Adevărul. Succint, doctorul Chirculescu (încă) îi spune ”plic”. Ce-o fi în plic, nu știm exact. Presupunem că bani. Admit că m-a mirat, mi-a oferit pauză și-apoi m-a lăsat pe gânduri concluzia dânsului că sistemul de sănătate a fost ”susținut” de plic, în toți acești ani. Și mai mult m-a mirat confesiunea, alifie la ipocrizie, că doctorul Chirculescu ”așteaptă” plicul.

Pentru că, deși dibaci plasată ca o raționalizare ex aequo a motivului prin care se oferă, și se acceptă, plăți informale, îmi pare că nu reflectă adevărul. Adevărul îl găsești în nuanța pierdută printre rânduri din ce spune doctorul Chirculescu, adică de fapt relația de condiționare informală prin plată, în relația medic-pacient. Plicul este o recompensă, nu o formă de plată nefiscalizată. Dar e, de fapt, banana pe care-o așteaptă maimuța ca să persevereze, ca să nu cumva să-și urmeze instinctul și să-și păstreze caracterul animal?

E la îndemână, psihologic, să propui că o breaslă a adoptat practica plicului ca să-și prezerveze motivația. Orice misiune, fie că a fost a iezuiților în Asia, sau a maicii Tereza în Calcutta, s-a bazat pe donațiile binevoitorilor. Ani lungi de muncă și cercetare au relevat că banii n-au avut tocmai destinația propusă, și uneori au fost folosiți să finanțeze cu totul alte lucruri. Prin analogie, și medicina românească a fost gândită, subtil și pervers de comuniști, drept o chestiune vocațională, apostolică, o cârciumă de kibbutz în care oferi sănătate pe roșii, lapte și ulei, și trăiești din mila publică aproximativ la fel cum trăiește sacerdotul. Doar că te închini la alt zeu, și profiți de alt șarpe. Și dacă e să mergi pe tangenta asta plățile informale acceptate de medic cam în același fel în care se pune banul la disc s-ar fi regăsit, cumva, în calitatea informală a sănătății. Adică din plic s-ar fi dus o parte din bani în zugrăveală, în aparatură, în binele bolnavului cu pricina.

Dar nu asta s-a întâmplat. De fapt, timp de jumătate de secol, medicii au acceptat că au două surse de venit. Una era salariul (fie el mic, mizerabil, infim, o scuamă pe buzunarul doctorului), cealaltă era prestația în regim aprozar în care prețul se stabilea funcție de alte reguli economice. Primitive, ce-i drept, dar totuși economice. În mizerie, totuși medicul n-ar fi murit de foame (doar) din salariu. Rezidentul, poate. Dar medicul nu. Și-atunci de ce a fost vreodată nevoie de plic? De plată?

Răspunsul istoric e că medicina a fost organizată așa mult înainte de apariția statului social. După prostituate și preoți, medicii/ vindecătorii/ șamanii au fost printre primii care și-au făcut traiul în regim liberal, profitând de cerere și ofertă. E posibil că un secol de bolșevism și totalitarism au netezit credința că sănătatea / ca și educația/ ar fi un bun gratuit, pentru toți. Dar la nivel de schemă primitivă ea n-a încetat niciodată să existe în relație cu costul. Că era un gest sacru către sacerdotul vindecător sau șaman, tainul tot trebuia oferit altfel actul ”magic” al vindecării nu se întâmpla. Banii sau bunurile respective nu erau date pentru bunăstarea magicianului, cât pentru îndestularea divinului care stătea în spatele acestuia, de fapt forța vitală care vindecă. Iacătă că, antropologic cel puțin, existența plicului nu e contingentă la vreun sistem sau vreo axă de supraviețuire cât cel mult indicativă pentru primitivismul social al românului. Fie el medic or pacient. Și astăzi aud, cu o frecvență supărător de mare, voci care spun că ”medicul tratează, Dumnezeu vindecă”. E pe cât de stupidă afirmația pe atât de corectă, dacă te uiți la necesitatea plicului. La Dumnezeu nu te duci cu mâna goală. Dacă doctorul canalizează cumva degetul supranatural în rană, nici la el n-ai cum să te prezinți ”nepregătit”. E o observație interesantă cum aceiași medici care, adeseori, formulează astfel de propoziții n-au dus-o niciodată rău, hermitic, n-au făcut din meserie o sărăcie, or viceversa.

O altă constatare e că, oricât de mitologic argumentat ar fi fost plicul, de la un moment dat încolo lucrurile au luat-o razna. Și au luat-o razna în momentul în care, acum 25 de ani, medicul s-a trezit antreprenor. Antreprenoriatul medical a avut nevoie de timp, și ani, să lateralizeze, și încă funcționează pe-o balanță șchioapătă. Diverse cazuri ajunse faimoase (a se vedea scandalul de la spitalul de Arși/ lotul Antochie) arată că, și când medicul ar fi putut bine-mersi să se ducă să lucreze în privat pe bani frumoși, tot a preferat alterantiva ne-fiscalizată, informală și deci ocultă. Cam greu să stea propoziția doctorului Chirculescu în picioare când te uiți la mamoplastii în serie făcute sub prețul pieții, cu sutele, miile, în timp ce sunt decontate de CNAS. Ce sistem? Ce picioare? Ce plic până la urmă? De fapt și de drept vorbim de o piață care-a câștigat, în ani, complexitate, până la punctul la care parazitismul informal a căpătat o nouă dimensiune, para-formală. De fapt, în democrație, plata informală a devenit legitimă, a ajuns să fie considerată tarif (vezi cazul de la Constanța, spre exemplu) și uite-așa am ajuns la discuția, și isteria concomitentă, despre ”condiționarea actului medical”.

Condiționarea actului medical e în sine o gogoriță pe care politicul a vândut-o mass-media, i.e. cum că doctorul care e un ”funcționar” (aici Chirculescu are profund dreptate când critică decizia ICCJ) a făcut trafic de influență când a refuzat să opereze pacientul care n-avea plic la el. Să fie bine înțeles. În majoritatea instanțelor, așa cum pacientul are voie să-și aleagă medicul, așa și medicul are voie să-și aleagă pacientul. Să refuzi e permis, să invoci sărăcia pacientului drept criteriu cel mult reprobabil moral, dar nu neapărat ilegal. Dacă te uiți de jur împrejur în țările pe care le-admirăm cu nesaț vei observa că, din criterii administrative dar mai mereu financiare, medicii refuză să trateze pacienți. Unde se vor duce oamenii respectivi? Asta e o întrebare grea. Când ești pacient, și ușile ți se închid, și încep să-ți bubuie mințile cum să faci, ce ambulanță să chemi, la cine să apelezi îți vine să înjuri de toți Dumnezeii și să dai cu barda în doctor.

Curios.

Curios cum oamenii care fac asta sunt de obicei, deși nu m-aș grăbi să generalizez, oameni care deja sunt subsidiați social într-o bună măsură. Oameni care oricum au fost umiliți prin pensii proaste, prin șomaj infect, prin încurajarea muncii la negru, oameni neasigurați, oameni care trăiesc de pe azi pe mâine. Nu medicul îi trădează pe ei. Ce-i trădează pe ei e însuși Statul care i-a împins, ca pe vite, într-un țarc al neputiinței. Medicul, vis-a-vis de serviciul de sănătate, e doar ultima verigă într-un lanț al nesimțirii. Ceea ce nu face nesimțirea lui mai mică. Doar o circumstanțiază. În interiorul unui macrocosm în care toți sunt egalmente mojici medicul blând, bun și empatic riscă să fie canibalizat de semeni. Nu-i fac apologetica. E un lucru observat de mult, acela că același medic care era spân în spitalul de stat când merge în privat unde e remunerat corect, și-și poate manevra practica antreprenorial, nu va fi tentat să ”șpăguiască”. De ce nu va fi tentat să șpăguiască? Pentru că în loc să i se arate pulanul i se explică regula jocului, i se arată facturierul și i se face legătura cu un contabil deștept. Pentru puzderia de medici zarzavagii de prin spitale există corolarul administrativ, statul are medicii pe care și i-a crescut, oamenii au medicii pe care-i merită.

Și – regret să văd asta la ani de zile de la obținerea unui deziderat pentru care am militat – descentralizarea spitalelor și transferul lor către autoritățile locale n-a făcut decât să demonstreze că, prin satrapii, prin gubernii, prin provinciile noastre autonome barbare spitalul e în mizerie pentru că primarul e mizerabil, prefectul e un jeg, și Consiliul local e o adunătură de lupi între oi care discută despre kebabul favorit. Să ceri medicului să fie un Sfânt e un banc bun. Tiranozaurii noștri de administratori de județ n-au nevoie de o populație sănătoasă. Că dacă ar fi oamenii sănătoși poate că ar gândi mai bine. Poate că ar trăi mai bine. Poate că și-ar plăti taxe. Poate că ar învăța să întrebe ce se întâmplă cu banii lor. Nu, plicul nu a susținut vreodată Sănătatea, domnule doctor. Plicul a susținut și a acreditat ideea că Administrația poate administra și așa, că oamenii sunt lăsați de izbeliște să bănănăie pe la ghișee, prin camere de așteptare, prin saloane și cabinete. Plicul – așa cum se discută de el public – nu e o invenție medicală, nu e un stetoscop al doctorului cu care ascultă pacientul la buzunar. E de fapt gheara administrativă care se bagă, din nou și din nou, în buzunarul din nădragul sărmanului care trebuie să rămână rob, supus, umil și smerit. Bani dai la polițist. La taxatoare. La ghișeu. La consilierul care-ți face lipeala. La aghiotantul care-ți face intrarea.

Iar noi, breasla medicală, am acceptat și acceptăm că suntem tot un fel de instituție administrativă incapabilă să se administreze. Cu un Colegiu impotent, în care se dezbat chestiuni mai degrabă ezoterice. Cu o mișcare sindicală uneori incredibilă, alteori lipsită formal de credibilitate. Trăim paradoxul etern al sindicalismului cadrelor medii care cât de cât se mai ocrotește pe sine, în timp ce sindicatele medicilor – inclusiv cel pus pe roate de doctorul Chirculescu – se dovedesc relativ nevolnice pentru că, prin Statut, nu pot sparge convenția neputiinței instituționale a medicilor de-a protesta, de fapt. De-a intra în grevă. De-a se putea pune la masa negocierilor cu autoritățile.

Îmi rămâne în minte o snoavă spusă la un moment dat de doctorul Arafat, acum câțiva ani, despre experimentul SMURD de la Târgu Mureș. Oamenii au renovat UPU de la Județean după care i-au rugat pe oameni, dacă vor să dea ceva, să o facă ”centralizat”, într-o cutie de donații. Ei bine, în loc să intre plicul în urnă ”veniturile” informale s-au redus dramatic. De ce dramatic? De ce n-a vrut omul să dea aceeași sumă, nu știu, 100 de Euro spre exemplu, pentru binele comun? N-am o explicație definitivă. Una care-mi vine în minte e că niciodată, dar niciodată n-a existat în mintea românului o entitate formată care să fie ”comunitatea”. A existat comuna, mai primitivă sau mai puțin primitivă. A existat interesul ocult, al micro-cosmului reprezentat de familie, prieteni, gașcă. Dar comunitate n-a existat. Omul vrea să dea doctorului și ca o funcție a propriului lui arivism, a potenței lui, a capacității lui de-a se diferenția de semeni. Când dă nu vrea să se facă de râs nu doar în fața doctorului, dar și-a celor din jur care, altfel, îl vor batjocori, o să râdă de el că s-a dus rupt în cur la Halat. E o stranie formă de generozitate care își are bucla de feedback în zona culturală de unde se scoboară pacientul. Poate să fie pe moarte. Poate să fie în agonie. Dar nu se va da jos din pat neîmbrăcat cumsecade, ”de spital”, și cu siguranță nu se va duce ”nepregătit” la doctor. Ai putea să trăiești o strângere în piept, un gol în stomac, mai ales dacă te-ai dezinfectat de specia asta socială de gândire. Dar ea există, și co-există în lunga, și întortocheata, conspirație a plicului.

Finalmente, plata informală ține mai mult doctorul aproape de țarină decât orice altă formă de contract socială. Acolo unde generalissimul Oprea propunea ca doctorii să fie obligați să stea – 5 , 10 ani nu contează – popriți pe plantație după rezidențiat, natura umană românească a inventat deja ”vadul” în care își face albie doctorul informalist. Doar așa rămân doctori în provincie, pentru că prin volum își rotunjesc veniturile. Doar așa aduc comunitățile doctori, prin speranța că-i vor gratula, a se citi omeni, cât timp oameni sunt și suntem. Plățile informale au explodat, paradoxal, în aceeași perioadă în care a început Marele Exod al medicilor. Și n-au explodat că s-au împuținat medicii. Nu. Medicii, inițial, s-au împuținat între ei. S-au mâncat. S-au ros pe la articulații. S-au dat în gât. S-au dat în fapt. Și-au organizat veritabile rețele, și rețete, para-antreprenoriale. Care cu rețete fictive. Care cu clinicuțe și farmacii satelite. Care cu firme de salubrizare, sau de oferit servicii conexe sanitare, materiale, consumabile, botoși, mănuși, siringi, perfuzoare. Astfel că de la un punct încolo plicul, plata informală a devenit un avant-propos la saltul în privat al pacientului care a fost, ulterior, invitat să se trateze la două capete. Regim hotelier de pensiune în privat. Regim exclusivist, în fața altor melteni, la spitalul de Stat.

Oamenii sunt răi. Și medicii sunt oameni. Să închei, fără furie și părtinire, războiul plicurilor presupune mai mult decât emanciparea salariilor medicilor. Presupune să notezi, în minuție și cu verb, ramificațiile practicii. Eu am propus fiscalizarea ei sau decriminalizarea plicului, plecând de la situația de la Mureș, anume că va fi mult mai puțin atractiv pentru medic, respectiv pacient, să ”pluseze” la poker-ul plicului dacă vor trebui să taie chitanță. Nu mizez că medicii își vor crește veniturile. Nu. Veniturile lor vor scădea. Dar vor scădea într-o zonă relativă, confortabilă, în care tentația de fraudă și de lăcomie să fie preîntâmpinate de alt gen de contract. Un contract cu hîrtie sub el. Un contract cu semnătură și declarație la ANAF.

Vine ziua când am să zic ”adio plic” prietenilor mei doctori. N-am să le zic vreodată ”adio Sănătate”. N-am tânjit, nu tânjesc și n-am să tânjesc vreodată după o plată informală. Din 10 ani de practică medicală independentă, doar 2 i-am petrecut prin spitalele de Stat ale României. Deci sunt prea puțin contaminat de ”conspirația gentililor”. Cei doi ani, în schimb, sunt suficienți încât să am luciditatea de-a fi scris despre toate astea onest, și în deplinătatea cuvintelor folosite.

G

Porci la borcanul cu miere

Jucam avocatul diavolului cu un bun amic, jurnalist. Și până la urmă care e speța pe care o construiesc procurorii în cazul doctorilor arestați la Spitalul de Arși? Că decontau, în fals, operații cosmetice (nas, sâni, abdomen etc) cărora le spuneau de fapt plastice. N-avea fata nasul strâmb, avea fata nasul mare și voia să arate ca Charlize Theron. N-avea tanti buze ca Angelina. N-avea tanti fund ca Jennifer. N-avea tanti burtă, pardon avea tanti burtă și voia tanti fără burtă. Are sens? Are sens. Eu susțineam că e o totuși o poveste complicată, asta cu grupul infracțional. Sunt mai multe povești într-una. Una în care oamenii pun mână de la căciulă și fac un biznis din care să iasă bani la toată lumea. Alta în care oamenii fac evaziune fiscală, adică produc bani pe care îi ascund statului. Și-a treia în care oamenii falsifică documente prin care obțin foloase necuvenite nu doar de la pacient dar și de la stat care devine, fără voia lui (fără voia lui? asta e o întrebare de 100 de puncte) la o afacere bănoasă. Cât de bănoasă? De milioane de Euro de bănoasă.

Cam greu să își spele fața, îmi spune amicul jurnalist. Până la urmă așa o să rămână, ca niște porci care s-au îndulcit la borcanul cu miere.

Mirarea mea înapoi către el – de ce să se complice? De ce să nu facă asta în regim 100% privat? De ce nu la vedere? De ce nu cu cărțile pe masă? De ce nu cu chitanță, factură, plătit taxe onorabilului stat? De ce să nu-i dai Cezarului ce-i al Cezarului? E o poală, un bănet, un purcoi de venit, poți foarte bine să stai cuminte, să-ți plătești dările, să trăiești și să lași pe altul să trăiască. E până la urmă propria mea naivitate, n’est ce pas? De om care se uită stânga, dreapta înainte să treacă strada. N-am frică de Dumnezeu, am frică de Fisc. Nu de alta dar Fiscul mi-a făcut onoarea unei corespondențe intense nu acum foarte mult timp. Fiscul s-a priceput să-mi explice niște rahaturi de penalități unde nu erau doar ca să-mi facă favorul de-a-mi compensa lucruri pe care trebuia să mi le dea înapoi și-apoi să-mi spună – rămânem prieteni. Prieteni? Nu. Statul român nu e prietenul meu.

Și statul român nu era prietenul lor.

Aceste rânduri nu sunt în sprijinul infractorului, admițând că ce au făcut acești doctori este o infracțiune. Una foarte complicată. Aceste rânduri caută să analizeze motivele pentru care s-a ajuns aici.

Să începem cu sfârșitul. Să începem cu propunerea că oamenii falsificau diagnostice pentru decontări. Nu e o invenție de factură recentă. Toate spitalele o practică. Toate spitalele o practică în buna știință a Caselor de Asigurări. Toate spitalele o fac pentru că așa curge banul în România. Scremut. Constipat. Cu uz cronic de ”laxative” instituționale. Majoritatea managerilor iscusiți trebuie să găsească, pentru supraviețuire, chichițe, bucle în legislație, majoritatea managerilor folosesc bandă izolir pentru legături fir-la-fir administrative. Ar fi un fals grosolan de logică să pretindem că e mai puțin infracțiune aici pentru că e infracțiune pretutindeni. Dar ar fi egalmente o infracțiune să nu vezi peisajul moral în care începe povestea grupului de piromani din Sănătate. Pe Calea Griviței se practica așa. Se va uita cineva cum se întâmplă pe la alte adrese? Cum se fac achiziții, cum se scriu foi, cum se decontează servicii? Propunerea privind pachetul de bază s-a făcut pe genunchi, în echipă restrânsă, peste vară. S-au scos diagnostice eligibile spitalizării, s-au băgat diagnostice eligibile spitalizării. Cine va avea curiozitatea să cerceteze anexa cu norme privind implementarea pachetului de bază în servicii de sănătate (acronim SS, fără nici o legătură cu infamul SS) va găsi, dacă apasă CTRL-F și cuvântul cheie ”chirurgie”, următoarele lucruri:

– servicii acordate în ambulatorul de specialitate/ decontate prin CNAS:

C2 – la punctul 7 – chirurgie plastică, estetică și microchirurgie reconstructivă = contract de furnizare de servicii medicale îm ambulatoriul de specialitate clinic, tarif pe serviciu medical exprimat în puncte

– pachet de serviciii medicale în asistență medicală spitalicească, internare continuă pe 24 de ore, grupe diagnostice

1. C1070 – proceduri ale pleoapei

2. D1100 – alte proceduri la nivelul ochiului

3. D1120 – proceduri asupra gurii și glandei salivare

4. D3060 – traumatism și diformitate nazale

5. J1032 – proceduri minore pentru afecțiuni nemaligne ale sânului

6. J1060 – proceduri în sala de operații ale pielii, țesutului subcutanat și chirurgie plastică la nivelul sânului

7. J1070 – alte proceduri ale pielii, țesutului subcutanat și sânului

8. J3030 – tulburări nemaligne ale sânului

9. J3052 – traumă a pielii, țesutului subcutanat și sânului vârsta sub 70 de ani

În lista de spitale acreditate să facă asta, pe lista CNAS, la poziția B_03 se află spitalul clinic de urgență de chirurgie plastică, reparatorie și arsuri București, unde DMS (durata medie de spitalizare este de 5.8 zile, sub DMS național (6.65). Tariful maxim pe zi de spitalizare pe chirurgie plastică și reparatorie e de 456.57 RON pe zi de spitalizare. Tariful mediu pe caz/ maximal pentru spitalele de acuți în regim non-DRG este, pe chirurgie plastică, 1369.70 de RON. Cineva ar putea să observe, spre exemplu, că în regim non-DRG dacă înmulțești decontarea per zi maximală cu DMS-ul nu-ți dă la socoteală, pentru că CNAS decontează, real, doar 3 zile de spitalizare. Până la 5.8 mai mănânci o pâine, pâinea lui Nicolăescu, domn care știa foarte bine, cu instrumentele contabile ale dânsului, cum e cu înmulțitul de pâine și pești, adică de la 3 până la 5.8 trebuie să însăilezi ceva, să-ți iasă la socoteală. E un exemplu evocativ pentru discuția și de mai sus, și de mai jos.

Cumva – mă depășește în competență criteriul complet de calcul de decont al unui caz – acești chirurgi foloseau interfața logistică a spitalului și colaborarea cu CNAS să efectueze operații care figurează pe lista de servicii decontabile, până la urmă, dacă se face încadrarea diagnostică pe normele prezentate tocmai de MS. Nu le poți imputa asta. Vedeam, într-un reportaj matinal, o doamnă care preciza că unele foi erau incomplete, că unele foi nu erau codate la momentul când au fost ridicate. Nu e o crimă decât cel mult crimă prin neglijență. În majoritatea spitalelor din România capul de diagnostic e lăsat liber pentru că una e ce faci tu, doctor, pentru pacient alta e ce raportezi. Când raportezi ai început deja să te gândești la bani, când lucrezi pe pacient te gândești la pacient. Ar fi o măgărie să presupunem că oamenii în spitale ofertează cele mai scumpe tratemente. Nimic mai fals. Oamenii ofertează ce e disponibil și de cele mai multe ori ce e disponibil e penibil de puțin. Semnalele din teritoriu au fost foarte evocative, vezi dezvăluirile doctorului Oprea de la Ploiești care povestea cum e cu reutilizarea cauterelor și furtunele de endoscop cârpite cum se poate. Statul român a construit un sistem monstruos, o Casă Națională de Asigurări de Sănătate cu 3000 de angajați și un buget frumușel de funcționare de 90 de milioane de Euro pe an și o veritabilă junglă amazoniană de devalizat, de fapt, bani. Batoza funcționează pentru că pretutindeni manageri, șefi de secție, chirurgi sau din alte specialități, au ajuns să-și construiască fiecare caz, fiecare foaie de observație astfel încât să stea pe buget, nu să trateze oameni. În partea cealaltă sunt contribuabilii care habar nu au unde se duc banii lor din contribuții la asigurările de sănătate sau ce drepturi derivă din aceste contribuții. Ce știm în povestea de la spitalul de arși? Că doctorii le cereau pacientelor prospective să aibă trimitere de la medicul de familie. Ce înseamnă asta? Că medicii le propuneau pacientelor să beneficieze de drepturi de asigurat pentru care femeile respective plătiseră. Plătiseră statului român bani să fie tratate. Până la urmă, decontat pentru un nas mai frumos sau pentru o burtă mai plată, nu contează, erau bani vărsați de niște oameni într-un buget. Mie mi se pare că statul român se bagă oricum, deja, prea mult în buzunarul meu și-mi spune cum să-mi cheltuiesc sănătatea, în ce privește decontarea de servicii e oricum hapsîn și de 10 lei îmi dă o sănătate de 2 lei. Chestiunea decontului pentru aceste operații, cel puțin mie, mi se pare fals exprimată și imposibil de probat. Ar fi fost o falsitate să le interneze pentru colică biliară și să le facă rinoplastie, da. Dar dacă le-au făcut rinoplastie pentru un nas strâmb, admițând că nasul strâmb e o diformitate înseamnă că e serviciu legal și nu e treaba statului să-mi spună mie altfel. E treaba chirurgului să aprecieze.

Mergând mai departe pe firul apei ajungem la ”folosirea logisticii de spital în scopuri private”. Aici lucrurile sunt un pic mai mocirloase. Fiecare spital are contracte pentru facilități ca orice altă instituție. Și blocul e o instituție. Lucrurile sunt într-o veselă comunalkă. Plătești apa la comun, plătești curățenia la comun șamd. În conjuncție cu paragrafele anterioare rezultă că parte din decontarea de servicii conține într-ânsa uzitarea logisticii, că doar pacienții n-ar trebui să-și plătească și feștila de la capul patului când devin pacienți. Bine, știm din precedent că se plătesc tot felul de lucruri, de la botoșei la medicamente indisponibile pe secție – cum a fost în cazul tatălui meu care, când s-a operat a treia oară a ieșit anestezista pe hol să ne dea o rețetă de medicamente care nu se găseau în sală în momentul respectiv. Om adormit, craniotomie făcută, creierul carevasăzică la vedere, familie alergând besmetică peste drum la farmacia cârdășindă cu spitalul care, surpriza surprizelor, avea pe stoc tocmai medicamentele respective. Slabă satisfacție când Dana Buliman a fost trimisă pe sanie, slabă satisfacție când  te uiți cât costă marmelada la spitalul Obregia. Chestiunea cheltuielilor de regie în sistemul de stat e a doua mare suveică prin care statul se fură pe sine însuși cu un index variabil, care index – de când cu descentralizarea administrativă și politizarea pozițiilor de management – de când cu vin-ai-noștri-pleacă-ai-noștri-noi-rămânem-tot-ca-proștii a devenit o formă de artă barocă în nuanțe rococo. Unde coco e jargon pentru bănuț, pentru lovele, pentru cașcaval. ROcoco e parola spre tot ce e românesc.

Și ajungem de fapt la marea supărare. Ce i-a supărat pe procurori? Că oamenii percepeau tarife de privat la spitale de stat. Că ziceau cât costă o rinoplastie, o mamoplastie, o mamoplexie etc. Că-și puneau preț pe mâna lor că doar până la urmă ei munceau, nu? Munceau la negru. Toată speța de la spitalul de arși e despre muncă la negru și onorarii medicale nefiscalizate. Ia uite ce zice profesorul Astărăstoae într-un recent interviu despre plățile informale în medicină:

”Noi am spus să se scoată la suprafaţă plăţile informale, se poate găsi o metodă. Cum scrie în Legea privind drepturile pacienţilor că pacientul, după ce s-a terminat actul medical, poate să dea unităţii medicale sau medicului curant, bunuri materiale. De ce nu se aplică şi care este raţionamentul organelor noastre? Se spune că pacientul poate să dea, dar medicul nu are dreptul să primească. Aceasta este raţiunea. Îl plăteşti prost, ceri de la el mult, după care ţii deasupra capului lui aceste plăţi informale, care este un onorariu care s-a plătit oricând sau oriunde în lume, dar care la noi este şpagă” (sursa)

Vasile Astărăstoae e președintele Colegiului Medicilor din România. Colegiul meu, și-al tău dragă confrate, dar și-al doctorului Stan și-al doctoriței Isac. Bine, doctorul Astărăstoae comite o mică aroganță, legea e destul de clară în privința datului și primitului de foloase necuvenite – intră în scenă faimosul articol 289 CPP

”Fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.”

Bine, e de tot râsul pentru că, în privința relației medic pacient există o lege foarte rar invocată, legea 48 / 2003 care zice așa, la articolul 34. E spectaculos:

”Art. 34
(1) Personalul medical sau nemedical din unitatile sanitare nu are dreptul sa supuna pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta sa il recompenseze altfel decat prevad reglementarile de plata legale din cadrul unitatii respective. 
(2) Pacientul poate oferi angajatilor sau unitatii unde a fost ingrijit plati suplimentare sau donatii, cu respectarea legii. ”

Negru pe alb, nu? Dacă omul vrea să dea dă, doctorul nu are voie să ceară, să condiționeze, să presioneze pacientul să dea bani necuveniți că intră sub incidența art. 289. Cât timp e liber consimțit actul e legal potrivit acestei legi. Grupul de la spitalul de arși, deci, ce făcu de fapt? Ce zic procurorii sau ce zice legea?

Totul se va reduce, deci, la faptul că acești doctori nu și-au declarat veniturile la fisc deci Statul nu și-a luat zeciuala care-i a lui, acel 16%. Prejudiciul TOTAL ar fi de 240 de mii de euro în taxe neplătite (grosso modo). Zice legea 241/ 2005 așa:

”Art. 9
(1) Constituie infractiuni de evaziune fiscala si se pedepsesc cu inchisoare de la 2 ani la 8 ani si interzicerea unor drepturi urmatoarele fapte savarsite in scopul sustragerii de la indeplinirea obligatiilor fiscale: 
a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; 
b) omisiunea, in tot sau in parte, a evidentierii, in actele contabile ori in alte documente legale, a operatiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; 
c) evidentierea, in actele contabile sau in alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operatiuni reale ori evidentierea altor operatiuni fictive; 
d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor; 
e) executarea de evidente contabile duble, folosindu-se inscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor; 
f) sustragerea de la efectuarea verificarilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictiva ori declararea inexacta cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate; 
g) substituirea, degradarea sau instrainarea de catre debitor ori de catre terte persoane a bunurilor sechestrate in conformitate cu prevederile Codului de procedura fiscala si ale Codului de procedura penala. 
(2) Daca prin faptele prevazute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, in echivalentul monedei nationale, limita minima a pedepsei prevazute de lege si limita maxima a acesteia se majoreaza cu 2 ani. 
(3) Daca prin faptele prevazute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, in echivalentul monedei nationale, limita minima a pedepsei prevazute de lege si limita maxima a acesteia se majoreaza cu 3 ani. ”

Felul în care statul român a ajuns să-i vâneze ca pe prepelițe pe doctorii care lucrează la negru nu are în spate decât hulpăvia României de-a controla tot, național și comunistoid, sistemele puse în slujba cetățeanului. Aici impresionează scorurile, e ușor să prostești o nație și să pici în caricatura poveștii în care bampirii sug sângele boborului. Pe de altă parte, respectând disproporțiile, grupul de la Spitalul de Arși nu face decât să iasă din plutonul micii evaziuni cultural ubicue în România către plutonul marilor furăcioși care – ca să citez un clasic în viață – ”nu se dau dimineața jos din pat pentru mai puțin de 100 de mii de Euro”. Lor da, trebuie să li se aplice legea dar nu din unghiul vehiculat momentan în presă și nu pe calapodul deja explicitat teribil, inclusiv dinspre președinția României, ca un fel de mafie a sănătății. Nu e nimic mafiot aici, e doar o economie paralelă cifrată la vreo jumătate de miliard de Euro, bani pe care românul preferă să îi dea direct doctorului fără să treacă prin Stat. Pentru că statul e hoț. Pentru că statul dă norma hoției și e lupul care strigă lupul. Iar azi, legea fie ea corectă sau onest aplicată rămâne strâmbă. Folosind principiul aplicat la spitalul de Arși, dacă SRI și DIPI ar merge la fiecare cătun spitalicesc în România am avea pușcăriile pline de evazioniști și sănătatea s-ar opri, în asistolă. Pentru totdeauna. Nu e nimic de câștigat din asta, legea are nevoie să se schimbe. Grupul Stan, Isac și compania sunt evazioniști, nu sunt căpușe. Ca ei sunt majoritatea doctorilor din România. Să-i arestăm pe toți, zic. Nu e ca și cum n-ar pleca deja pe capete. Să îi luăm, cu cătușe, și să ne luăm de ei că spre deosebire de prostime nu merg cu tramvaiul și nu se uită toată ziua la televizor. Că muncesc pe bani. Pe bani grei. Bani grei? Oamenii au făcut muncă la cota pieței și, dacă e să joci până la capăt avocatul diavolului, tot ce-au făcut în plus față de privat a fost să le ofere pacienților un drept pe care statul nu li-l dă, anume să beneficieze de asigurarea lor de sănătate în plenitudinea ei. Asta în timp ce în alte spitale se fac matrapazlîcuri infame, ce-i drept, cu internări fictive și rețete inexistente. Nu e cazul aici. N-am auzit să fie vreo operație fictivă. Am auzit că banii au intrat în bugetul spitalului din bugetul CNAS, totul a rămas în sistem mai puțin onorariile medicilor.

Sper că am fost suficient de clar. Nu e o pledoarie pentru medici. E o pledoarie contra unei mizerii, unei abjecții în care ei sunt produsul final al unei filosofii, al unei ideologii promovată de statul român. Statul român naște, crește și cultivă infractori pe care apoi, ubicuu și capricios, îi ia la zdup și-i pedepsește doar pentru a-și afilia un grup oarecare profesional. E o metodă rudimentară, desolută, anacronică dar totuși remarcabil de performantă. De ce să le dai salarii mai mari la medici? Ia arată-i cu degetul pe milionarii de la spitalul de arși și închide-le gura la toți. De ce să legalizezi plățiile informale când poți să împingi procedura și mai în adânc? Sperie-i pe toți ceilalți. Dă un semnal că tu, STAT omnipotent, ești veșnic prezent, ochiul tău mare e la pândă, poți să interceptezi conversații private medic-pacient, poți interveni în secretul profesional, poți să asculți ce vrei tu, când vrei tu, cum vrei tu. Tu, stat, poți asista la ședințele mele de terapie. Poți să auzi cine cu cine s-a culcat și cine pe cine-a violat, și cine-a promis cui cât pentru o pereche de sâni de import. Dar eu vin și întreb, cum rămâne cu libertățile individuale? Cum rămâne cu ingerința statului în intimitatea mea? Voi ați făcut toate ăstea pentru că cineva a turnat, cineva a atenționat, cineva a vrut să oprească o mașinărie care funcționa în paralel. Și e bine atâta cât e, mai puțin de unde încetează să mai fie bine. Ce să înțeleg, că s-a dus pe copcă ideea ofertei de servicii private în paralel în spitalele de stat? (care, dacă s-ar fi întâmplat, azi doctorii Stan și Isac nu erau la mititica). Să înțeleg că noua strategie a Ministerului Sănătății e să creeze o falie între medicina socială, la stat, și cea privată? Să înțeleg că se va tăia totul în două și oamenii vor fi lăsați să aleagă dar de fapt li se va spune clar care e alegerea? Atâtă foame e de bani, domnilor? Din câte înțeleg eu, marele beneficiar e Casa Națională de Asigurări și bugetul MS care nu doar că nu va fi suplimentat ba chiar și micșorat un pic. Ca să ne fie bine. Și la vară cald.

G

 

 

 

 

 

 

Hai să nu vorbim despre asta

Eforturile recente ale Ministerului Sănătății de-a…sanitiza sistemul sanitar din România s-au lovit, nu fără argument, de un zid de critici. Majoritatea privesc schimbările în substanță care sunt minimale și de obicei îndreptate spre austeritate, o sumă dintre ele țin de tehnicalități și deși diavolul e în detalii nu fac obiectul următoarelor rânduri. Sunt obișnuit că gâlceava eternă la noi se reduce la grăunțe în timp ce caravana trece astfel că propun să vorbim mai degrabă de lucrurile despre care nu vrem să vorbim.

Și motivul pentru care nu vrem să vorbim e că e rușine să vorbim. Și – în ce privește implicarea Ministerului Sănătății – pentru că nu ține de Minister decât într-o măsură limitată.

Nu vrem să vorbim despre faptul că sănătatea în România are o cu totul altă economie, paralelă cu cea a suprafețelor și-a declarațiilor oficialilor. De o parte stau subsidiații, oameni fără venit or asigurare medicală și a căror sănătate este menținută în condiții de război de disponibilitatea medicilor de-a trata astfel de cazuri sociale. De altă parte stau plătitorii, oameni care contribuie din venitul lor lunar sume proporționale către Stat și care, mici sau mari, Statul vine și spune că trebuie să le asigure o sănătate bazală – mai mult sau mai puțin robustă.

Și colo, și dincolo, mâna pe la spate tranzacționează bani care intră în buzunarul medicului. Despre asta scriu deja de niște ani, vezi plățile informale care ajung la destinație pentru unicul scop de-a grăbi, facilita, îmbunătăți dar și garanta rezultatul unui act medical oarecare. Supără pe mulți dar, în ecuația omului care dă și a medicului care primește e medicul care, pe de o parte, câștigă ilicit niște bani dar e tot medicul care e prizonier, ostatic practicii și în același timp psihologic condiționat să o continue. În procesul condiționării responsabil e pacientul care își măsoară nu rareori generos costul recâștigării propriei sănătăți (cam în același fel în care își măsoară și accesul la Viață veșnică prin contribuții la biserică or patriarhie), responsabil e și statul că-l face pe doctor vulnerabil la plată informală prin remunerație mizeră, responsabil finalmente e și corpul medical care păstrează o tăcere ipocrită despre adâncimile obiceiului. Crizele momentare de sinceritate sunt urmate de tăcere dușmănoasă din partea celor care-și văd piața stricată de lupi moraliști, în viziunea lor, pentru că secretul succesului în negrul nostru triumf financiar, ca doctori, e că nimeni nu a primit nimic, nimeni nu scoate un cuvânt. Suntem opaci în spatele obiceiului înrădăcinat de-a fi pus deja un preț pe mâna noastră, fie că o consultație costă 100 de lei sau o operație 1000 de lei.

Cum poți să te aștepți, până nu ai să ridici transperantele unei astfel de putreziciuni, că oamenii vor putea să-și amelioreze compasul moral? Că doctorul X sau Y câștigă de fapt 10000 de Euro pe lună din practică informală nu e nici bine nici rău câtă vreme doctorul respectiv va avea o justificare pentru prețurile practicate și va fi dispus să onoreze banul respectiv cu onestitate. În absența unui etalon de costuri medicale – care atenție nu e totuna cu pachetul de bază – n-ai să reușești să afli cât costă de fapt o operație de apendicită sau o colecistectomie, un transplant sau o hernie de disc. Etalonul de costuri medicale într-o profesie liberală se discută/ unde în altă parte? / în interiorul profesiei, vezi Colegiul Medicilor din România către care contribuim cu toți și care este delegatul nostru de breaslă în relația cu Statul. Nu sindicatele. Sindicatele pot cel mult negocia statutul, drepturile și veniturile medicilor în relația cu angajatorul lor, la stat or în altă parte. Dar la centru este Colegiul care poate face pasul istoric de-a isca o dezbatere națională fermă pe tema plăților informale mai degrabă decât să lase la nesfârșit seria delațiunilor penale să continue. Da vor mai pica un Mocanu, un Botez, un Rusu (din memoria istoriei recente) dar locul lor va fi luat tot de alți Mocanu, Botez șamd. Medicina românească nu e făcută din (fie-mi scuzată licența) arafați la fel cum nu e făcută din super-eroi. Medicina românească e făcută din oameni care sunt obligați, la intrarea în spitale și policlinici, să-și racordeze practica morală la un guvern de reguli și coordonate informale ajunse deja la stadiul de substantiv comun. Căci așa s-a pomenit. Medicii sunt învățați încă din rezidențiat cum să câștige bani informal și ei sunt cei mai vulnerabili la reinventarea practicii pentru că pe ei pică măgăreața cam din toate părțile, când ai 1000 salariu 100 de lei face o diferență uluitoare. Unde mai pui că rezidenții sunt omniprezenți, compătimiți de aparținători și ușor de sensibilizat prin ”atenții”. Dacă cei care dau sunt părinți de copii mari, ca și ei, părinții le vor da precum copiilor. Dacă sunt colegi de generație cunosc frecușul și umilința cronică la care sunt supuși rezidenții și atunci contribuția e un act de solidaritate. Ce înțeleg mai puțin oamenii e că faptele lor au consecințe, că pentru omul care acceptă 100 de lei o dată, de două ori, de 100 de ori își va dezvolta, ca și câinele lui Pavlov, un reflex, și oricât ar fi de integru moral tot va suferi, advers, când la al 1000-lea pacient așteptarea nu e întâmpinată de recompensă. Ministerul și Colegiul deopotrivă închid ochii la distribuția practicii, lasă loc de acest megalopolis experimental în care oamenii, la suprafață, jură după Hipocrate că n-au să facă rău și chiar se țin de cuvânt dar profită de faptul că Hipocrate nu zice nicăieri să muncești pe gratis, sau să mori tu de foame în timp ce coși o plagă sau dai cu rivanol un ulcer gambier.

Goana după obținerea unei specialități bănoase, sau a unui post într-un loc ”cu vad” au centralizat sănătatea în România. Nu doar pacienții plătesc informali doctori, și doctorii ajung să plătească informal alți doctori ca să prindă un loc la masă, concursurile sunt organizate cu buline opace pe locurile sensibile și – precum în Caragiale – ca prin minune ies mereu oamenii care trebuie în pozițiile care trebuiau. Știm că nu doar doctorii suferă de flagel, preoții au aceeași practică în împărțania parohiilor, ministerele abundă (oare și cel al Sănătății? – întreb nu fără puțină maliție) de tenta peșcheșului și-a sinecurii în care poxipolul solidarității este rușinea de-a fi obținut privilegiul prin cumpărarea lui, nu olimpian, prin liberă competiție.

Insistența autorităților că practica e izolată e halucinantă, pare ruptă dintr-o frescă ionesciană, cu broderie de Kafka și Dostoievski. La fel ca și în oricare altă organizare de tip mafiot, subteran nu există jumătăți de măsură și simpla înăsprire a puniției pentru transgresor nu va fi vreodată suficientă, e doar un bici pe spinarea sclavului de clan care știe că pe măsură ce pericolul crește crește și tentația de-a fi mai crud, mai sinistru într-un fel în păstrarea secretului profesional. Duplicitatea e reduplicată de disimulare, sunt oameni pe care îi cunosc și care ignoră suveran adâncimile precum Mitică de la ligă pentru că, semplice cum ar suna, nu văd o lume fără asta.

O lume fără monopolul financiar alternativ, freatic din medicină.

O lume în care vom fi oferit amnestie fiscală oamenilor care obțin venituri suplimentare din practica lor medicală în același fel în care și profesorii și-au normatizat meditațiile pentru care, de când cu regula introdusă acum niște ani, s-a reglat piața de servicii suplimentare (șontoroagă cum e și ea). Adevărul e că și profesorii condiționează, întorc mâna la spate părinților care-și doresc să aibe copii deștepți și învățați, până și educatorii împing tava către o listă inumeră de opționale căci ne-am învățat bine în România, suntem lacomi de bine și lacomi de mult.

Medicul are voie să condiționeze actul medical din punctul meu de vedere devreme ce are voie să refuze actul medical. Este un adevăr valabil pentru majoritatea instanțelor, într-un fel sau altul i-am transmis doctorului Arafat nu o singură dată că nu toată medicina înseamnă sirene și uniforme roșii, urgențe și elicoptere, ore de aur și vieți salvate spectaculos. Pivnița meseriei noastre e mult mai mundană, avem bolnavi cronici și boli care suferă amânare, medicamente care pot fi date scumpe sau ieftine, medici mari și medici mici, medici scumpi și medici ieftini. Pretenția de-a merge gratis la medicul scump e un oximoron social tipic românului care încă, la 20 de ani, se cutremură la niște robineți auriți din nu-știu-care-vilă-de-protocol-din-nu-știu-ce-localitate-limitrofă. E ca și cum, în sănătatea din România, e musai să meargă toți cu limuzina la aeroport sau să conducă Mercedes. Mie îmi pare din start o absurditate, una care continuă mult după ce-ai stabilit ”pachetul de bază de servicii”.

Medicii nu sunt servicii medicale. Medicii execută servicii medicale. Și chiar dacă toți fac același număr de servicii nu vei putea să ai o curbă Gauss corectă în calitatea actului medical câtă vreme singura motivația pentru medic e să vadă și mai mulți pacienți, să facă la cântar și mai multe acte medicale pentru sume discutabil de rezonabile. Și spune și tu, dacă echivalentul în pacienți la 2000 de Euro e în jur de 400/ consultații (plus acte medicale pentru fiecare) per lună, în timp ce poți să faci 40 de mii de lei în plus (la o medie de 100 de lei lăsați de fiecare pacient), adică alți 8500 de Euro, ce ai de gând tu stat?

De ce nu dă omul statului suta de lei în plus? Pentru că știe că statul va face ce face statul mai bine, va vămui copios suta până ce le destinație ajung, probabil, vreo 15 lei medicului. La aceeași cotă de 15 lei probabil că medicul ar câștiga, în plus, vreo 1000 de Euro în plus per lună dar vine statul să zică okay, dăm medicilor 1000 de Euro în plus la salariu? N-am auzit. Am auzit procente hubrice gen 2% sau ”maxim 20%. Este ceea ce un amic de-al meu spune că e un ”plasture pe o arteră ruptă”, adică o soluție absolut naivă.

Dar lasă medicul să își declare suta aia de lei în plus și statul va primi înapoi, fiscalizat, cam 50% din ea ceea ce, la o piață informală evaluată la aproximativ 200 de milioane de Euro înseamnă rezonabil de mulți bani. Păstrează nucleul medicinei sociale unde e el îndrituit, plătește regește ATI-știi și medicii din UPU, pune medicii să-și facă gărzile dar dă-le voie să își ceară onorariul la liber și s-ar putea să ai surpriza că oamenii vor judeca altfel momentul când au de dat 100 de Euro unuia, sau 25 altuia, poate că nu toate durerile de inimă merită un doctor de 100 de Euro, poate că nu toate insomniile cer ”cel mai bun doctor”. Și atunci, ca și în alte zone economice, stimulezi negocierea clară a unor tarife.

Veți spune că sănătatea nu se negociază. Veți spune că e un fault moral să îi ceri bani omului în suferință. Veți spune că medicii n-au suflet, că sunt hapsâni. Veți spune că există și medici buni, dăruiți, altruiști, care nu cer niciodată. Corect, nu mă îndoiesc că sunt medici care merg cu tramvaiul și care operează cu mâinile înghețate după ce-au făcut naveta cu personalul, medici care operează după 3 gărzi în săptămâna aia și care au genul ăsta de intransigență în care s-au înconjurat, ca într-un turn de fildeș. Muncesc până cad, muncesc până fac o prostie, muncesc până pleacă pentru că vine un moment când nu mai pot. Nu mai pot când se uită stânga-dreapta și văd că sunt ultimii ”proști” cu niscaiva aponevroză morală, când contemplează belșugul ilicit și până la urmă meșteșugit negociat de colegii lor care, culmea, au și mai multă clientelă de la care iau și mai mulți bani pentru că banul are efectul de-a crește notorietatea unui doctor. Dacă unul îți cere 100 de lei și altul îți cere 1000 de lei și ai 1000 de lei și-o bubă de operat vei tinde, psihologic, spre ăla care îți ia 1000 că ”știe el de ce-ți cere atâta”. Și în timp și ăla care cerea 100 va merge, asimptotic, spre – dacă nu 1000 – măcar 500. Și uite așa.

Nu e o dezbatere academică. E una la firul ierbii, între ofertant și ofertat. Medicii iau pentru că oamenii au bani de dat și-i dau, pentru că și oamenii înțeleg și condamnă suportul social al tuturor celor care, gratuit, primesc servicii medicale și-atunci de banii ăia te bagi în față, nu stai la coadă cu gloata, nu te amesteci cu plebea, de banii ăia primești pat mai bun și anestezic mai șmecher, antibiotic mai repede și asistentă mai blândă. Și chiar dacă moral scandalul poate să fie hey, am plătit de două ori mai bine te-ai gândi de două ori.

Inovația fundamentală în sănătatea românilor ar fi decriminalizarea ei pentru ceea ce este, o convenție liberală între vindecător și vindecabil în care nu intervii tu, Stat, să spui că etalonul de onoare e Zero lei după ce ți-ai luat partea leului pe care o gospodărești deja șmecherește, cu inumerate nexus-uri pe unde se decortichează bani (care pe achiziții, care pe externalizare de servicii, ca pe prefectură, care pe electorale, care pe parcări politice și promisiuni că am să fiu și eu domn cu dumneata devreme ce ai fost domn cu mine). Asta a făcut de fapt reforma de tip NHS pe care o dorește domnul Nicolăescu, aici e drumul înainte din punctul meu de vedere pe care-l afirm ferm și răspicat. Se va vedea, deîndată ce introduci o astfel de amnistie fiscală, dacă de fapt există o corelație între ce promiți și ce obții.

Tarifele mele pentru consultații, în mediul privat, sunt afișate pe website-ul instituției. Nu sunt nici mici nici mari și pot suferi schimbări unilaterale la un moment dat. Tratez la fel boli cum tratează alți colegi de-ai mei în mediul privat sau la stat pe prețuri mai mici, sau mai mari. Sunt oameni care vin pentru că vor la doctorul Diaconu, sunt oameni care vin pentru că și-l permit pe doctorul Diaconu. De cele mai multe ori ambele variabile sunt prezente. Și doctorul Diaconu își plătește taxele și impozitele și își negociază profesia cum poate el mai bine încât să aibă o viață normală și meritorie pentru viitorul lui profesional. Eu nu fac medicină la baionetă, fac medicină de bun simț și prețul pe care oamenii îl dau include respectul meu care eu mi-l aloc mie însumi din momentul în care ies pe ușa casei în care stau. Da sunt oameni care mi-au spus că la un moment dat nu-și permit serviciile mele medicale și am discutat cum putem să adaptăm asta la realitatea lor financiară. Sunt specialități, sunt boli unde se pretează o astfel de discuție și ele sunt majoritatea bolilor pentru că, în 2013, majoritatea bolilor nu amenință viața și nu pun individul în fața tradiționalului ”banii sau viața”, un fatalist Andri Popa din care nu prea poți alege decât să plătești, și să trăiești. Nu același lucru ți-l va spune un chirurg, un oncolog sau un medic pe salvare. Ei merită un statut special și condiții particulare de angajare. Nu același lucru i se întâmplă unui medic de familie, și ei merită un statut particular în raport cu nevoile lor deși și acolo e loc de negociere și de inegalitate din punctul meu de vedere. Medicina socială, apostolică, a năpăstuiților, a neajutoraților, a sărmanilor peste tot pe lumea asta e amortizată din alte venituri, din alte surse decât contribuția la asigurările de sănătate. Sunt atâtea ONG-uri care vehiculează programe de milioane și milioane de Euro pentru asistență socială a categoriilor defavorizate dar n-aud UNUL să finanțeze medicină pentru săraci înafară de astenicele ”programe naționale” care sunt atît de ușor deturnabile și în care tot Statul se poartă ca un ONG și, ocazional, manifestă bunăvoință și simț samaritean. Samariteanismul statului e contrapunctat însă de momente de cruzime și de criză cum au fost absența insulinei sau a citostaticelor din sistem, când pentru un chimioterapic ne-am trezit că nu mai putem plăti plombe.

Hai să nu vorbim despre asta. Hai să nu vorbim despre nimic. Hai să vorbim despre suplimentarea bugetului la Sfântul Așteaptă, hai să vorbim despre grevă generală și despre indexarea salariului rezidenților, hai să vorbim despre cum putem vorbi fără să vorbim de fapt despre nimic. Hai să vorbim despre câte anticamere trebuie vizitate pentru o schimbare de filosofie a sistemului când de fapt nu ne dorim schimbarea ei. Și, comme toujours în România, să ne lamentăm de birocrație și piedici legale, instituționale în felul de-a face asta. Și după ce vom fi terminat de lamentat hai să ieșim din nou în casă, în drum spre doctor, cu punguța și plicul pregătit. Pentru că devreme ce facem așa înseamnă că e bine că e așa, căci altfel de ce-am fi făcut-o în primul rând?

G