De la un dus, către cel ce pleacă

Primul lucru pe care îl simți când te desparți de București e entuziasmul dureros al bagajului. Uite-o, e acolo. Viața ta într-o valiză. Bine, e o metaforă. Nu e o valiză. Sunt mai multe valize al căror conținut e mizer. Ce să fi pus în ele? Prietenii care rămân în urmă? Cărțile din colecția Adevărul? Minciuni la copertă? Trompetele citadelei? Claxoanele și numerele bulgărești care taie benzi? Mirosurile familiare, aici a căzut un meteorit, aici un pepene, aici a murit un șobolan, aici l-a mâncat o javră? Probabil e dimineață, atât de dimineață încât ți-ai spălat nisipul din ochi cu nisipul din apă în timp ce nisipul din robinet susură, suav, balada instalatorului. La un colț de stradă stă un taxi cu butelie și kilometraj incalificabil pentru o Dacie, semn că totuși se poate. Ia te uită, nu-i scârțâie ambreiajul. Ia te uită, nu-i bate planetara. Ia te uită, ar trebui totuși să-și schimbe curând bucșa de basculă. Și bieleta aia a văzut sigur vremuri mai bune, probabil acum vreo 100 de mii de kilometri. Există un petec de soare proiectat besmetic pe-un bloc al cărui beton, pentru o fracțiune de secundă, seamănă cu o floare de colț. O floare de colț de stradă. În portbagaj intră viața ta în timp ce tu, separat de ea, conversezi cu onorabilul Pelerin Popescu, micul Chairon. Unde mergeți? Tulburătoare întrebare. Unde mergem toți, de fapt. Unde se duc ei, ceilalți? Care e destinația fiecărei fețe oubliabile așteptând, cuminte, tramvaiul în stație? La aeroport. Pelerin se luminează, fața ca un bostan, dinții ca o noapte de Sânziene. Dacă nu poate să plece, pentru că de fapt Popescu n-ar putea vreodată să plece, măcar să-i vadă pe alții plecând. Și tu pleci. Tu pleci cu golul tău din stomac, cu pașaportul tău din buzunarul de la piept, cu viza ta din pașaport și sentimentul clar, sensibil violent, că am făcut tot ce era de făcut. Pe dreapta e holda arsă. Pe stânga fântâna otrăvită. Blestemata Mioriță și podul, și lacul, și pasajul, reclamele obscene precum vagine putride ale victoriei asupra sărăciei, neînvinsă și totuși acoperită cu reduceri la chiloți și tampoane, și accelerația lui Pelerin care-și duce barca peste Styx cu incredibila viteză de 90 de kilometri pe oră, moment la care îți dai seama că probabil și cureaua aia de transmisie ar merita cercetată în curând. Acel curând. Acel timp care-ți postcede. Acel timp pe care-l lași în urmă precum întunecimea lui Melko din care-a ieșit omul. Și întunecimea l-a urmat. De jur împrejur, sub cerul albastru, se proiectează haloul gălbui al traiului la comun, la șatră și vatră, al kapital-mensch-ului. Otopeni. Gara noastră mică. Tunul gigant din care sunt catapultați cetățeni către Lună, mână mănușă pentru aterizaj al unor ciudați care consideră că Luna e, de fapt, la noi. Niște besmetici. Bumbeni. Dar tu știi. Tu știi de la Milan Kundera că luna e în altă parte. Și viața e în altă parte. Momentan, viața ta e în portbagaj, dar nu pentru mult timp. Pelerin își încasează ortul și, cu viața pe căruț, ca într-un sanatoriu, intri pe mila verde a tuturor plecaților încă neplecați, conjuganți ai verbului ”te duce”. Și m-am dus, m-am dus, m-am dus. Viața intră la cală, cu chilot și șosetă. Meniul dimineții e cafea și suc de portocale, una s-o țină pe cealaltă, cafeaua se duce în sus, portocala în jos, ți-aduci aminte de Kir Ianulea și fasolea cu sfeclă? Sau erau gulii…Pe tarmac sunt păsări Hoopoe, ciocănitori mecanice, târâtoare, cărăbuși, coleoptere, remorci pline cu vieți la valiză care intră, supus și tăcut, în burta arheopterixului. Se cântă o muzică în urechi, ritmată, pe aici bleu, pe aici violet, nu mai e drum de întors.

Vei fi auzit, fără doar și poate, momentul când se strâng șuruburile din pântecele avionului. Toate viețile s-au numărat și ies la socoteală. Cordonul ombilical se retrage și în curând o rădașcă împinge mastodontul în poziție. Mastodontul cască, plictisit, flexează flapsuri, eleroane, învârte turbina dreaptă, învârte turbina stângă, se freacă încet la ochi, hublou cu hublou, își dezmorțește conductele hidraulice, ting-ting se aprind semnele pentru montarea centurilor, clop-clop se împreunează cataramele, într-un spațiu mult prea strâmt cineva face reclamă la ceasuri și parfumuri. Da, într-adevăr. Asta n-ai luat cu tine. Un timp nou. Un miros străin. Și acel moment. Acel moment când începe, tulumb-tulumb, drumul spre eternitate. Pasărea Hoopoe se decide să zboare, stomacul tău parcă ar mai sta un pic pe pământ. Mai repede, și mai repede, până când botul bestiei se ridică, burta-i se ridică, aripile condensează pe marginea flotantă, și dintr-o dată Bucureștiul rămâne mic în urmă, meteorit și șobolan, pepene și javră. Bine ați venit în împărăția cerurilor, priviți cu atenție tărâmul pe care l-ați părăsit. Arată atât de frumos de sus! N-aș fi plecat dacă-aș fi stat tot timpul aici, aici de unde petele se pierd în pătrate și dreptunghiuri verzi, de unde casele sunt piese de Lego aranjate cochet, care pe lângă un drum, care pe după o apă, care pe sub un plop, care pe câte-o plută. De ce m-ai lăsat să plec, nenorocito? Și nenorocita răspunde, aici e drumul național cu numărul 1, aici o facem ușor la stânga către Carpați, altitudine 6000 de metri, de ce nu? Ce te ținea aici? Aici era țara mea, aici erau semenii mei, aici mi-am plentat  primele vise, de-aici voiam să ies, să umblu, tu nu mi-ai omorît plecările, tu mi-ai omorît venirile. Tu nu mi-ai închis o ușă, tu nu m-ai lăsat niciodată să o deschid. Despărțirea de România e ca un sărut al lui Iuda, realizarea că asta a fost, un părinte violent, un spital de nebuni și un sanatoriu de ftizici care, de sus, arată ca un parc de distracții. Din liniștea norilor soarele-și proiectează frumosul pe dealuri, și vântul se rupe de munți, România se termină când treci munții, n-ai să o mai vezi mai apoi, e mult prea jos. N-ai s-o mai vezi curând. Vei auzi de ea, ai să citești despre. Zumzetul debil, totuși muzical, se va retrage într-un reces al minții în timp ce-ți primenești veranda pentru reîncarnare. Alt nume. Altă limbă. Alt loc. Alt spațiu, pe alt continent. Alt foc. Altă șpangă. Și alte baionete. Dar cel puțin vei respira o coerență care nu, nu mai era aici. Ultimele dubii se evaporă și-ți e clar. Sunt plecat.

M-am dus.

G