Pentru un dram de minte

Cel mai mult, dar cel mai mult ma amuza zilele acestea sa il vad pe onor. Titus Corlatean repetand, livid, ca atata timp cat Romania a respectat criteriile de aderare la spatiul Schengen e un drept “legitim” de-al Romanilor, caci noi am bagat timp, noi am bagat bani foarte mult chiar (un miliard de Oiro) si nu e de inteles cum de anul trecut Olanda, iar mai nou Germania isi foloseste dreptul de veto ca sa coupeze ceea ce oster-ii numesc “migratia saraciei”.

Rewind.

Vara trecuta naravasii uslashi compostau public cu mic cu mare cum ca doamna Merkel nu are drept de vot la Bucuresti, Romania nu e o colonie europeana si asa mai departe. Deutschland a auzit. A tacut amuzata. A troznit acolo unde doare obraznicia acestei mici clici levantine formata din ieftini epigoni de Stefan Gheorghiu, un fel de variante chinezesti ale politrucilor de altadata (aia macar aveau un mic NKVD prin spate). Si uite asa l-a pacalit baba pe mos si mosul pe baba. Nimic personal, Herr Ponta, nimic personal, Herr Antonescu, nu e altceva decat o evaluare obiectiva a performantelor dubioase, pana la urma mizerabile ale acestei administratii rosh-galbene (ca aia portocalie, amestecul cromatic omonim si totusi atat de diferit, nu? s-a dovedit o rusine nationala). Dar stai, acestia au tupeu, calaresc valul suportului popular al lapusnenilor prosti-dar-multi, din catunele Botosanilor pana in apele involburate de la Cazanele mici cu mic cu mare romanul intelege ca, precum in nuvela anterior mentionata asa, mai subtil, daca ei nu ne vreau nici noi nu-i vrem.

Pe buna dreptate un vizibil umanist din Romania a retortat expasperat, “ba asta e prost?”. Se referea la ministrul de externe al Romaniei, anterior ministrul de Justitie al Romaniei care a dat cu stangul in dreptul pe mecanismul de cooperare si verificare (MCV) pe cand avocatul poporului era demis, pe cand judecatorii de la Curtea Constitutionala imparteau doua steaguri la primarie, doua la prefectura, doua la popa Pripici iar superbii patriei, in frunte cu domnul Rus si apoi legendarul domn Stroe incercau o simpla fractie, cat pe numarul de alegatori face mai mult de 50 la suta ca sa-l dam jos pe Tiran? Au picat lamentabil o lectie de aritmetica de clasa a I-a. Iar cand oameni cat de cat cu mobila craniana le-au zis Europa se uita si ia notite onorabilii au tiflat. Cu tifla.

De ce se sperie Europa asa de mult de noi? Nu e ca si cum n-ar veni cu roaga sa ne ia doctori, ingineri, fizicieni, chimisti, maturatoare de strada, florarese, hoti banditi…dupa nevoi. Europa se sperie pentru ca in curand o sa ne mutam cu totii la ei nu de alta dar cei de-aici fac o slujba a dracului de buna sa ne convinga de frumusetea de la soare apune, caci la soare-rasare este une bataille de jeu. Stat lacom si hraparet? Check. Politicieni agramati, fonfi si hulpavi? Check. O formidabila abilitate de-a palma fonduri ca la birt ca dupa aia sa apara prin conturile exotice ale vreunui rege al asfaltului? Check. Mafie leviathana la marile intrari din tara, vezi Constanta? Check. Ce ne tot abureste domnul Titus Corlatean ca “s-au facut progrese” in combaterea coruptiei la vami, ia sa importe domnul Corlatean asa, discret un container din China sa vada domnul Corlatean cum se face vama la marfuri. Cu toata admiratia domnu’ Corlatean zau, mai subtire ca rad si curcile sau domnul Ponta, premierul dumitale. Si ca veni vorba, cand unul dintre pirpirii – si ultimii autentici – liberali ramasi prin guvernul sangeriu (recte domnul Vosganian) a indraznit a suspina c-ar vrea sa isi reduca personalul s-a basicat insusi El Che ca stai un pic, nu dam oameni afara de la Stat. Nu e ca si cum Statul nu ar emploaia aproape jumatate (!!!) din forta de munca la acest moment in Romania, intr-un circuit de-asta cretin de regurgitare a banilor dintr-un stomac intr-altul al Marii Bestii, in timp ce batranii imbatranesc, copiii se nasc si sunt hraniti cu lapte mai nou praf (caci cine mai are timp sa alapteze de cand indemnizatia de mama s-a redus la 12 luni), o tara de necajiti si neajutorati.

Baga-v-as in Schengen, domnilor guvernanti, daca inca am sentimente de amuzament fata de o atare oroare e ca din nou si din nou imi ridic sprancenele fata de adancimile cloacei in care se poate duce toata situatiunea. Ar fi de ras, daca n-ar fi de plans. Nu stiu de ce am viziunea aceasta ca exodul va fi cu masinile personale caci in curand TAROM canci, CFR canci, si sosele s-ar putea sa nu mai avem foarte multe, o sa o luam cu Dacia pe camp in directia Ungariei si Serbiei sau, ce sa mai, cu barca pe Dunare. O sa uitam cum ne cheama, de unde venim, in timp ce aici vor ramane doar dalbele oase ale strabunilor. Si-un steag tricolor fluturand.

G

Revolutia rozelor

Georgia. O melodie cantata de Ray Charles. O melodie cu dublu substrat, nume de femeie iubita si de stat segregationist din sud-estul Americii despre care scrie si Lawrence Hill in savuroasa sa “Book of Negroes“. Mai important insa, Georgia este numele primului stat post-sovietic riveran Romaniei unde, in urma cu 7 ani a fost posibila o revolutie a rozelor. Eponimul de rosaceea a fost capatat dupa ce dizidentii lui Saakashvili (actualmente presedintele Georgiei) au luat cu asalt portile Parlamentului in ziua cand urma sa fie deschise oficial lucrarile de catre – atunci – post-comunistul Shevarnadze. Pentru georgieni Shevarnadze era tot un fel de “pleaca ai nostri, vin ai nostri, noi ramanem tot ca prostii”. Dracul insa si-a bagat coada, mai exact un filantrop deloc strain si noua, cu aspiratii neo-kissinger-iene, domul George Soros in persoana. Cateva zeci de milioane mai tarziu are loc scena din noiembrie 2003, cand opozantii intrerup procesiunea oficiata de Shevarnadze, acesta fuge si decreteaza stare de necesitate, cere sprijinul armatei, i se refuza, iar de Sf. Gheorghe puterea trece in mainile reformatorilor, pro-occidentalilor, anglofililor si anglofonilor domnului Saakashvili. Si da, vorbim de acelasi domn Saakashvili care intr-un moment de megalomanie stearpa a decis acum doi ani, in virtutea studiilor domniei sale in America de Nord, ca poate sfida Mama Rusie in problema Abhaziei si-a Ossetiei de Sud. Moscova a retaliat, si-a retaliat rapid. La Tbilisi trandafirii revolutionari au fost remunerati cu sange. Ambitiile georgienilor de-a avea deschidere la mare, dar si angst-ul lor nationalist, au fost zdrobite ne-elegant de mana noului premier Putin (fostul presedinte Putin, viitorul czar Putin).

Asa incep uneori cele mai profunde miscari seismice. Ochiul tau vede in suprafata nelinistea, picioarele tale simt vibratia, dar poti sa fii sigur ca undeva, in adanc, au loc abraziuni tectonice cu intensitate de sute de kilotone, in timp ce Pamantul isi re-aranjeaza mantaua. Social, oamenii sunt mobilizati uneori de cele mai anonime gesturi atata timp cat ating un punct in profunzimea lor care le aduce aminte ca sunt oameni. Nevoia de libertate e una intens individuala, si totusi oamenii lupta pentru ea in grup, nu fiecare pentru libertatea lui, ci impreuna pentru libertatea lor. Veti fi surprinsi, poate sa aflati ca astazi Romania nu ar avea un presedinte portocaliu, cu o camarila portocalie, cu un parlament atat de portocaliu, daca n-ar fi existat revolutia rozelor. Caci modelul ei a fost apoi importat in Ucraina, in disputa din 2004 dintre Yushcenko si Yanukovitch (ironic, dupa ce Yushcenko, incumbentul, a castigat alegerile a fost otravit “prieteneste” cu agent orange, dioxina, insuficient de letal incat sa inteleaga mesajul dar suficient de letal incat sa ramana desfigurat), si-apoi in Romania, la momentul formarii Marii Strutocamile. Alianta “Dreptate si Adevar”. O stanga, si-o dreapta si-au dat mana perfid si, de fapt, de a ici a inceput “a fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar povesti”. Democratii lui Roman, Stolojan si pe atunci pitorescul, inofensivul, ireverentul Traian Basescu s-au unit cu liberalii lui Tariceanu pentru un asalt asupra “rozelor” PSDR-iste, fief-ul rosu al lui Ion Iliescu. Reteta, insa, era de import si ca orice reteta de import a functionat; ingineria sociala a fost facila in Romania, ca si in Ucraina, Georgia (si, ca sa marcam istoric debutul, Serbia si venirea lui Kostunica presedinte), momentul elegant a ramas pe veci “draga Stolo” si-apoi, pe un val de simpatie si baloane portocalii care exploatau psihoza endogena a romanilor (“portocalele de Craciun si bananele de pe biblioteca”) am invins din nou comunismul. Nu ca ar fi fost nevoie. Nu ca exista o urgenta sa te lupti cu hidra din umbra. In 2004 trecusera “deja” 16 ani de alegeri parlamentare ciclice. In 2004 eram membri NATO si aveam o suma de capitole de aderare deschise pentru revenirea la Europa, acest Vaterland capricios. Dar pentru publicul elector spaima unui nou gulag a ramas constant in “cod portocaliu” (alta referinta inteligenta) astfel ca, in conflux-ul de presiune creat a fost de-ajuns sa arunci un chibrit aprins si voila. Flacara a renascut.

Astazi, sfarsit de 2010, ne uitam din abis la buza prapastiei prin care am cazut in vreme ce, pe-un mic platou de echilibru, admiram concomitent peisajul ce zace mai la vale de noi. Caderea abia a inceput. Anul trecut, la alegerile prezidentiale, simpla vizita a unui candidat la un “oligarh” (termen importat din vocabularul diurn al Yuliei Timoshenko) a aruncat diaspora (dintre toate) in aer, si brusc 200 de mii de voturi au decis, pentru prima oara, cine va gubernia Romania pentru alti 5 ani. E o boala a fiecarui om nascut in Romania, e povestea pe care el o aude, cum ne-au cotropit triburile barbare dar noi am ramas o “insula de latinitate intr-o mare de slavi”, si-apoi cand slavii ne invadeaza fugim unde altundeva decat in inima latinitatii (Italia, Spania, Franta) sau cat mai la mama dracului cu putiinta (US, Canada) de unde votam, “liber”, anticomunist. Oricine, dar anticomunist sa fie. Iar portocala mecanica, pe oriunde a trecut, a fost una anticomunista. Ce-a pus in loc, insa, s-a dovedit a fi catastrofal. In debandada ruperii structurilor sociale si-a oranduirii corupte, dar randuita, si-au facut loc viermi si lindini ai noii ordini, neveste de afaceristi si tinere aspirante la functia de magistra intr-o tara de nespalati, si degenerati. Prostia omeneasca va fi jucat si ea un rol sau – cum zic cei de la Cluj – “analfabetismul stiintific”. Da, cand o persoana nu are informatiile minime pentru a decide consimtit va decide nesimtit. In acel moment, abia, e util “codul de culori”. Nu poti sa nu admiri, pana la un punct, cat de bine au inteles acesti oameni fibra vulgului in anii ce-au trecut si cat de detasati, suntem noi, de anumite realitati care ajung in cele din urma sa ne prejudicieze.

N-am sa fiu de acord cu Daniel David, seful catedrei de psihologie si psihoterapie de la UBB Cluj, anume ca IQ-ul nu reprezinta o masura absoluta de cuantificare a “inteligentei”. Du matricea RAVEN pe care au folosit-o dansii in Guineea franceza si vei descoperi acelasi lucru. Dansii n-au facut decat sa redescopere America, intr-un sens, caci primele teste Stanford-Binet au fost folosite pentru oprirea imigratiei in Statele Unite ale Americii; non-vorbitorii de limba engleza erau automat mai tampiti decat ce se nascusera “anglofoni”. Stephen Jay Gould, in seminala sa “Mismeasure of Man“, observa cele doua erori profunde, una care ar fi “reificarea masurii cantitative de inteligenta ca reflectand un continuum coerent de adaptare evolutionara” si al doilea care tine insusi aspectul comparativ care poate pune tari pe o etajera mai sus, sau mai jos, a desteptaciunii ca si habeas corpus pentru o natie. In paranteza deci fie spus, rusine domnule Profesor “Aaron T. Beck”, dar felicitari pentru pozitionare, nimic nu te lanseaza mai repede pe orbita in ochiul public decat sa zici ca ai o tara proasta (bineinteles, ne-reflexiv la propria persoana).

In revenire la tema centrala insa, nu prostia lui Creanga e principalul predictor al apatiei romanilor in fata agresorului dinauntru ci cu totul altceva. E a doua trimitere la Viktor Frankl in tot atatea zile, dar se cuvine. Despre apatie, asa cum Frankl a descoperit-o in Auschwitz, el spune asa:

Apatia, sau amorteala emotiilor si sentimentul ca nu-ti mai pasa de nimic, erau a doua faza de simptome in lantul de reactii psihologice ale prizonierului, unele care il faceau in cele din urma insensibil la bataile frecvente zilnice. Prin aceasta insensibilitate (n.t. nesimtire) prizonierul se inconjura de o foarte necesara platosa protectoare […] un mecanism de aparare obligatoriu. Realitatea era la amurg, si toate eforturile si emotiile conjurau o singura sarcina: prezervarea vietii individului, si-a celui de langa el. Era tipic sa auzi prizonieri, in timp ce erau manati inapoi in tabara seara, sa spuna “ei bine, o noua zi s-a terminat”. […] Dar dincolul de rolul de mecanism de defensa, apatia era si rodul altor factori. Foamea, si lipsa de somn, contribuiau (asa cum se intampla si in viata normala) la iritabilitatea generala, o alta caracteristica a vietii prizonierului. […] Majoritatea prizonierilor sufereau de un fel de complex de inferioritate. Toti ne imaginaseram, candva, ca suntem “cineva”. Acum eram tratati pe de-a intregul ca non-entitati.[…] Fara o deliberare constienta, prizonierul de rand se simtea teribil de degradat. Acest lucru devenea evident cand observai contrastele intre prizonierii mai “importanti”, Kapos, bucatarii, paznicii de la magazie, si politistii din lagar nu se simteau insa, in principiu, degradati ca majoritatea celorlalti ci, dimpotriva, promovati! Unii chiar dezvoltau mici deliruri de grandoare. […] De exemplu am auzit un prizonier vorbind cu altul despre un Kapo si spunea “Imagineaza-ti! L-am stiut pe omul asta cand era un sarman director la o banca importanta. Ce noroc pe capul lui sa fi ajuns atat de departe in viata…”

Restul e doar tacere. Revolutia rozelor sta pe principii inalienabile, de dizobedienta sociala, de opunere a bunei ratiuni unei stapaniri nedrepte, care si-a pierdut reprezentarea populara, carevasazica o tiranie, in detrimentul oamenilor care au facut posibila prezenta ei in fapt real, si concurent. Ce avem, astazi, e insa pervertirea ei intr-un lagar al pauperitatii individuale, si intelectuale, in care chiorul e rege in tara orbilor (sic!) si tot ce-a fost bun, si ordonat, in ierarhia sociala a fost din nou intors cu verdele in jos, orwellian, pentru o motivatie pana la urma meschina, fara vreo finalitate alta decat satisfacerea propriului prohab: bani. Bani multi, multi bani, bani si case si masini si o viata de autoritate pe care ti-o da banul cu care poti cumpara, si vinde, bunuri dar mai ales oameni. Oameni pe care sa-i controlezi in mini-lagare unde sa observi, cu satisfactie bolnava, cum se degradeaza. In testimonialul pentru documentarul Fenomenului Pitesti al lui Sorin Iliesiu istoricul Stephane Courtois observa “cred ca exista o relatie stransa intre experimentul Pitesti si caracteristicile particulare ale marilor conducatori comunisti. […]Ei nu sunt oameni ca dvs. si ca mine, sunt oameni cu adevarat marcati psiho-patologic”.

Dupa harababura recenta din parlamentul Romaniei cred ca e nevoie de multa, extrem de multa introspectie si nu a celor care au ajuns la un asemenea hal de nebunie incat sa foloseasca o platforma publica pentru debaclul propriilor insuficiente, ci a noastra. A noastra, care i-am pus acolo. A noastra, care-i imputernicim, care-i validam prin apatia noastra. La Auschwitz fiecare paznic SS avea, la orice moment, cateva sute de oameni in grija. Da, avea o pusca. Pusca lui avea poate 30 de gloante. De-ar fi murit 30 de oameni per bodyguard si tot nu s-ar fi ajuns la cifra uluitoare de la final. Nu gazul a omorit, simbolic vorbind, milioane de oameni, ci propria lor psihologie de-a fi pasit, voluntar, intr-un abator al umanitatii, cu o anticipatie pozitiva de viitor. Si-au cazut de atat de sus, incat retorta acelor zile inca permeaza in prezent. Iar zilele noastre, acum, sunt marca unui viitor cand se va vorbi si de noi la fel cum poate ne judecam si noi inaintasii, caci a fost nevoie de multa apatie sa induri opresiune, si dictatura vreme de 50 de ani. Dar conduci un popor si cu morcovul, si cu batul, si dincolo de rezistenta unora ca Elisabeta Rizea fiecare 2 – 300 de romani a avut mica lor grupare de informatori la “securitate” (tot pe metoda Teoharie Georgescu & Ana Pauker). Astazi aceasta pozitie de torturat/ tortionar continua, prolifereaza, si s-a rafinat in raporturile sociale de putere, si cu puterea. Or odata ce ai agreat ca aceasta e normalitatea, restul devine imposibil.

Refuz aceasta normalitate. Si o refuz repetand cele scrise mai sus, anume ca aceasta este ordinea lucrurilor, fapte ce nu pot fi schimbate, fapte care ajuta mintea in fata debaclului dement, desantat al individului imbibat in doctrina tiranista, zelot al unei apocalipse revolutionare din specia lui Neciaiev. Si-am sa refuz pana la capat.

G

Crin si taricel

O dezbatere foarte interesanta a avut loc aseara la emisiunea suavei Gabriela Volkswagen Firea dar la care din pacate dansa ar fi facut mai bine sa-si ia liber si eventual sa-si programeze un masaj, un fitzness, o mocaccino, manichiura, pedichiura, hai-hui, feng-shui, di tati, cat maestrul Cristoiu il feliaza pe invitat. Trebuie sa recunosc doua lucruri, a) ca am lucrat cu Cristoiu deci (nu) am tendinta sa fiu impartial si b) ca emisiunile lui Cristoiu sunt mult mai bune cand nu le modereaza, sau le realizeaza, el si cand exista o a treia fiinta in platou care sa actioneze pe post de paratrasnet de idei. Maestrul in sine are momente de scleroza incipienta in care, l-am vazut in trecut, a dat dovada de cele mai nastrusnice curiozitati cata vreme urlau elefantii roz din camera. Dar aseara s-a intrecut pe sine, si mai avea un pic si-l lasa pe Tariceanu in lacrimi.

Despre ce este vorba?

Pai este vorba ca partidul national liberal (toate literele sunt mici, proportionale cu rolul acestora in actuala guvernare) se afla in forfota alegerilor. Se scrie, se “mediatizeaza”, se “popularizeaza” si toate mini-factiunile de comuna primitiva ies la inaintare ca sa se decida, mare, acest altfel interesant transportor Bradley de “moguli si oligarhi” pe cine trimite la lupta cu presedintele Basescu. Iar aseara Cristoiu i-a spus cu o cruzime dulce, a la Gagesti, fostului premier Tariceanu ca felicitari, bai dom’ presedinte, tocmai ai pierdut presedintia partidului. Pentru o secunda Gabi Firea s-a blocat in se futu casca, mai sa bage repede un material sa se treaca tensiunea, sa nu-i plece dracului invitatu’ ca atunci ce se mai face ea? Ce fitil sa mai produca? Unde sa-i mai intre acele intrebari indelung observate la oglinda privind relatia dintre Tari si Patri, Dinu si Calin sitting in a tree k- i – ss – ss – i – n – g?  Maestrul insa a aratat “gugustiucilor si fatucelor” cum se face o stire cu adevarat si l-a infipt din nou pe Tari in corzi. Stai bai dom’ presedinte, ca n-ai inteles. Deci fii atent aici la mine (in timp ce Taricanu se foia din ce in ce mai barzaunit intr-ale dansului), v-ati inteles sau nu ca PNL sa nu aiba candidat si sa sprijiniti pe altul? Pai c-o fi, c-o pati, stai mai dom’ Cristoiu ca nu intelegi. Si da-i, si trage-i, a fost un act jurnalistic excelent care s-ar putea da de exemplu la facultatile de profil de cum sa executi mediatic, cu sange pe masa, un politician altfel destul de uns pe la sprancene ca boier Calin.

Inseamna asta ca il vom avea pe Crin Antonescu la prezidentiabile? Si – daca da – sa’l votam sau sa-l uitam? Eu personal am sa il votez, si nu pentru ca mi-e neaparat simpatic sau pentru ca ar fi neaparat un bataus bun cu Basescu. Despre aceasta chestiune in particulara nu spun decat ca e o farsa groteasca, anume ca “Basescu e un Goliat”. Parol. Cine spune ca standardul va fi dat de actualul presedinte? Ce-o sa faca, o sa discute despre gaozari, golden blitzi si sistemele informatice ticalosite? Chiar mai exista cineva care sa nu schimbe canalul cand demareaza aceeasi roata morii se’nvarteste tsac tsac tsac si coruptia infloreste pac pac pac? Or capul la peste pute, stimati pescari pe Dambowitza, in anul suferintei noastre marinarul de pe tara unde “Danube makes its delta” l-a gasit “din oceanul Pacific” tocmai pe stimatul nostru Emil Boc pe post de premier. Niciodata in istoria Romaniei un astfel de act n-a insumat mai multa marsavie, fatzarnicie si in ultima instanta micime de caracter ca sabotajul presedintelui la adresa statului, ajutat de “tantalaul” de Geoana si fatzarnicul Stolojan. Cine sa-l mai aleaga pe Basescu daca nu doar oligarhii pe care i-a batjocorit, dar asupra carora a inchis ochiul sau cel jucaus pentru ca la ei se afla insulina pentru diabetul domniei sale, anume pofta de media, si mediatizare. Daca inainte canta cucuveaua la Cotroceni, de 4 ani incoace – cum zicea o doamna la secretariat deunazi – e o baba care se joaca de-a mierla pe geam si deranjeaza pe toata lumea.

Asa cum se prefigureaza, Crin Antonescu ar putea sa escaladeze un memento de impuls anti-popular paritar cu, probabil, marea tampenie pe care o va face PSD-ul, anume de a anunta un candidat din aceleasi linii de nomenclatura dar care la acest moment n-are nimic memorabil. Degeaba se screm stimabilii sa-l netezeasca pe Mircea Geoana, degeaba vrea Nastase sa-si rezolve situatia legala pana la debutul campaniei, degeaba s-a infoiat Mitrea la un moment dat si repede i-a mai trecut. Nici unul nu are lipici la mase. Poate doar stimabilul Iliescu, dar el n-are voie la mandat, desi pun pariu ca daca Basescu ar modifica la randu-i constitutia pe modelul Hugo Chavez ar cam pierde la fotografie in fata maiastrului huhurez. Nu de alta dar Iliescu a prestat o revolutie, cata vreme Basescu nu. Din miscarea portocalie n-au mai ramas decat darele galbui de pe dintii strepeziti ai domnului Boc, premier de tip reportofon care a reusit in 3 luni de guvernare sa spulbere orice critica pozitiva la adresa sa si-acum reprezinta tot ce e mai caricatural in aceasta pareidolica politichie din Carpati. Iar Crin Antonescu – la fel ca si Cristi Diaconescu poate – ar putea sa profite teribil de pe urma acestei situatii catre beneficiul lor intr-o eventuala cursa electorala la prezidentiabile.

Ei o duc bine in urban, o duc prost in rural acolo unde Romania ramane etern o populatie agrara, semi-analfabeta, unde castiga cine da mai mult, cine scuipa semintse mai bine, cine ragaie mai cu pofta, cine behahaie mai autentic. Antonescu e un finutz. Ii vor trebui, cum i-a trebuit si lui Tariceanu, sa se prezinte oportun cand dau inundatiile, acum, sa infiga si el un tarnacop intr-un mal, sa mangaie si el o baba disperata ca i-a luat apa casele pentru a treia oara in ultimii 5 ani, sa faca voluntariat, care va sa zica, la crestetul poporului roman sinistrat. Antonescu are un discurs care il satisface indelung pe intelectualul opresat, ca mine, care vocifereaza cam in aceeasi gama cu domnia sa si probabil catre aceeasi congregatie de credinciosi. Pe de alta parte, sa ne aducem aminte ca Romania este plina de soboare de preoti (spuneam si deunazi) care din felul lor nu prea vin in curtea liberala. In teme spinoase cum ar fi rolul bisericii in stat, si cum ramane cu situatia locurilor de veci si padurile preasfintitului Pimen domnul Crin Antonescu e surclasabil de departe de PDL-istul Basescu, a carui orientare de centru dreapta e stravezie muribunda, si tot ce se poate ca Basescu isi va aduce aminte de originile sale proletare in acest an de constipare nationala. In criza economica si financiara (ptiu, fir-ar al dracului ca n-am vrut sa aduc si eu vorba, e un ieftinism jurnalistic …dar totusi?) castiga campaniile socialiste iar la origine onorat Basescu este un socialist impregnat de aspiratii republican-prezidentiale. Se viseaza nu doar un Sarkozy, se viseaza un mic Chavez, un mic El Comandante, il si vezi cu barba creatsa denuntand La Revolucion. Crin Antonescu e alternativa mai putin populara dar, si am sa concluzionez aici intreaga mea dizertatie, esentiala pentru Romania. Nu pentru ca e liberal, ci pentru ca e Crin Antonescu.

Diferenta cruciala intre Antonescu si Basescu e una de fibra intima. Sa zicem doar ca atunci cand ma gandesc care din ei ar da un ciubuc mai repede ca sa scape de o amenda nu Antonescu imi vine primul in minte. Sa zicem ca atunci cand mi-ar scuipa cineva semintse, sau m-as trezi cu un chistoc de tigara in poala la semafor, nu Antonescu e primul care-mi vine in minte. Sa zicem ca in chestiuni sensibile pentru mine, cum ar fi discriminarea rasiala si etnica, si acolo unde sunt inconjurat de gaozari, tiganci imputite si alte invective de acest gen nu Antonescu e primul care-mi vine in minte. Romania a fost transformata de Traian Basescu intr-o galera pe care urca periodic niste curve pline de bube spre bucuria marinarilor nespalati. Orice dara de prestigiu care ar fi putut fi umpluta de zoaie a fost umpluta. Orice dezbatere referitoare la “jocurile” presedintelui s-a epuizat. Putinul bine adus de Traian Basescu e ingropat in mormanul de balegar lasat in urma de cirezile de bovine ale domniei sale.

Atata timp cat PSD si PDL au batut palma, este la mintea cocosului ca o vor face si pentru prezidentiale. Basescu il va decapita urgent pe Boc daca e nevoie sa faca asta pentru mentinerea tronului. Geoana va rade rarait daca iese din turul 1 si-apoi top! apare prim-ministru (sau nu). Boc e sacrificabil. Boc e atat de usor de luat de motz si azvarlit la pubela incat la acest moment Basescu se bazeaza pe sprijinul coalitiei ca sa iasa usor din electorale. PNL-ul trebuie sa trimita un candidat minoritar care sa arunce pe masa, paradoxal, un discurs liberal corcit cu elemente populiste, care sa iasa de pe orbita folosind strategii de tip Oprescu. Daca trece de turul I, candidatul PNL va castiga prezidentialele. Iar daca Basescu pierde alegerile, PDL-ul va cadea in dizgratie mult mai mult decat PSD-ul dupa 2004, o soarta buna si dreapta pentru acesti acarieni.

G.

Pentru fiecare scena…

…exista un actor nenascut.

Am privit, in ultimele saptamani, cu crescanda antipatie dansul egretelor electorale. E ca si cum ar fi trait in custi insalubre vreme de patru ani. Dintr-o data, cu costume peticite si dinti stricati dati in graba cu luciu, vin sa zambeasca sagalnic celui ce va vota. Numai noi nu suntem banditi. Oricine altcineva. Dar nu noi. Cui ii scapa aceasta logica gogosarului? Ce i-a pazit pe ei de coruptia mentala, comportamentala, morala? Ce reteta secreta uziteaza ei ca sa ramana curati ca lacrima la ora adevarului, cand un Marinescu sau un cum-muma-sa-l-a-botezat arata cu degetul a la Conu Leonida fata cu reactiunea, doar-doar rup gura targului. Si se construiesc cariere politice pe cadavrul sobolanului care-a avut mai putina suflare, si se ridica personalitati din noroiului raului celui mai mic. Nu exista bine, stimati tineri de-ai mei. Nu exista putere. Valoare. Adevar. Din gura celor care-au urcat spirala cacacioasa a politichiei catre culme, si unde culmea e definita ca un sfert de ora in ochiul magic al sticlei, nu am auzit in aceste saptamani decat aceeasi pasareasca preacurvita a limbajului invatat la congresele de partid. Liberalii vin si spun ce-au facut ei pentru patrie. PSD-istii remarca sugubat cum numai ei ar putea sa propaseasca ‘ntelectoalii planetei (dintr-o data clasa muncitoare s-a dat la fund, messieurs?), iar PDL-ul…ei bine, suficient sa spunem ca Videanu, Boc si vrejul de fasole nu reusesc sa-mi mai stoarca nici un por in glanda, daramite sa-mi trezeasca vreo reverberatie patrioata. Simt ca se apropie moartea dinozaurilor din politica romaneasca. Astept sa le miros cadavrele in descompunere cu aceeasi satisfactie cu care necrofagul isi miroase micul dejun, si din penele vulturilor care-i vor devora uninominal sa ia nastere un cernoziom mai cald pentru semintele de mai bine. Cred in mai bine. Cred in acel “mai bine” care se propaga si pe orizontala, si pe verticala, acel mai bine catre care fiecare tinde in mod natural, spontan. Ce se intampla in Romania nu are nimic din aceste doua mari calitati. Este contra naturii. Este impotriva firii. Mai mult, imi voi pune un pariu prin care i-as lua pe fiecare in parte si, la o cercetare mai adanca, sigur voi gasi o nefericire adanca in fiecare dintre ei, nefericirea de a fi esuat intelectual pe o banchiza a cuvintelor putine, si atitudinilor liber-consimtite si mai putine. In spatele “doctrinei” si a “politicii” de partid prea putin s-a sadit in Romania post-decembrista adevaratul liberalism progresist, cugetatoriu si datator de aripi unei clase de mijloc cu adevarat emancipate. Acei pseudo-emancipati care manevreaza mareea de mal deplang arivistii, ca si cum arivismul ar fi adevaratul dusman al progresului. Ceea ce nu este. Deplang bogatasii. Ca si cum a avea bani e un viciu obligatoriu (normal aceasta mizantropie s-ar regasi pe buza de plaga proaspat taiata a unei revolutii, doar ca a noastra nu se mai vindeca, tot dam cu degetele infectate, trecute prin nas, prin gura, prin toate orificiile inainte de a palpa rana adanca). In fapt, nu prezenta banului corupe ci privilegiile unde banul devine moneda de tranzactie. In fapt, favoruri intalnesti la tot pasul – inclusiv in felul in care legislatia functioneaza – si acest “tot pasul” nu urmareste sa potoleasca tendintele egocentriste ale tuturor (un pseudodemokratos). Pe de alta parte, felul in care favoritismul circula intre indivizi cauta sa stabileasca un limbaj al comunicarii si cooperarii, or acestea doua pot continua la nesfarsit atata timp cat regula e comun agreata de parti. Pe de alta parte, banul intrerupe comunicarea. In schimbul sumei care nu are decat o valoare scriptica obtii un credit de favoritism, o clasa de servicii care nu intotdeauna satisface trocul facut. Iata de ce politicianul roman face pomeni. Incarca publicul nu doar cu promisiuni, dar si gratuitati, ca si cum dintr-o data s-ar fi rupt baierile hambarelor secrete tinute in dos vreme de o legislatura, si cand vine vorba de oferit de la altul fiecare-i altruist (oare nu asta inseamna de fapt?). Nu asta ma surprinde, anume ca politicianul ofera. El ar oferi si luna de pe cer daca asta i-ar asigura un loc mai bun de parcare in parlament, unde sa dea el cu subsemnatul pe legi rareori puse apoi in aplicare. Ma surprinde ca acelasi intelectual biciznic, teoretic calit si tocit pe bancile akademosului, exersat in a vedea dincolo de acest val de vanitate (et omnia vanitas), trage la momeala precum bibanul si-apoi tipa ca din gura de sarpe ca el e independent, si statutul lui nu e respectat. Sa avem pardon, si sa luam profesorii care au fost indelung huliti, nutriti, mangaiati pe crestet. Sau sa ne luam pe noi, medici si asistenti medicali. Bugetarii laolalta? Sa-i luam pe toti. In fapt, fiecare dintre noi a avut aceeasi calitate in 2004, si in 2000, si in 1996, 94, 90 si-asa mai departe, aceea de votant. Or avand in vedere ca vine din nou vremea sinceritatii intelectuale, si a faptelor urmate de responsabilitate (si consecinte presupunand ca vin si actiuni), cu cine vom merge? Toti sunt rai. Toti sunt prosti. De-asta Sorin Oprescu Polivraciul a castigat primaria Bucurestiului, anume ca s-a votat omul si nu sigla. Si-aici e capcana uninominalului, pentru ca felul in care e intoarsa legea noua din buzau nu incurajeaza o buna accedare la sistem a acelei paturi sociale cat-de-cat primenita. La vremuri noi, tot noi, doar ca acum vezi, dintr-o data, pe cine votezi de fapt. Votezi un Ludovic Orban care pun pariu ca ar fi facut un foarte bun Cetatean Turmentat intr-o Scrisoare Pierduta. Sau votezi trepadusii lui Becali care se plang ca ei sunt un partid mic, mic, dar vanjos. Votezi analfabetii cu dinti de aur care iti promit ca vor pietrui ulita. Votezi acei oameni care sunt totusi mai responsabili civic decat tine, iar prin asta te umilesc. Cel care a iesit in fata, bun-rau cum e el, vanghel si becal cum e el, bic si boc, cum e el, e mai preocupat civic decat tine prin aceea ca a gasit din acest mestesug o sursa de venit pentru sine insusi. Peste tot – fac o paranteza – noi ne asteptam ca functionaratul public (de orice fel) ar trebui sa fie un fel de apostolat, unde plete-barba-camasuta primesc cu zambet blajin, si sufletul cucernic, cetateanul care cere, cere si iar cere. Dar mai lasati-ne domnule, sa traim si noi! Ca raiul nostru e la fel de ponosit ca si-al vostru la o adica, si budele noastre put la fel daca nu le spalam, si concediile noastre tot acolo se fac. E ca si cum orbul i-ar cere surdului o marire de salariu. Normal ca vulgul tipa precum brotacul vis-a-vis de “furaciunile” care se fac, si-apoi barzii mega-cinismului mediatic deplang aceasta brambureala financiara, exodul “oamenilor de bine” etsetera. Pe de alta parte, remanierea societatii se face in aceeasi masura bottom-up ca si up-to-buttom. Deci, te rog eu frumos, nu mai arunca mucuri de tigara pe jos, pe trotuar, pe caldaram, nu-ti mai sufla mucii in servetel ca mai apoi sa-l lansezi pe balustrada, nu mai spurca intr-o vorba lumea in care traiesti. Ne e suficient ca suntem multi, ca sunt multe masini in acelasi loc, ca ne inghesuim in acelasi spatiu care uneori nu lasa loc de respirat si fara ca tu, acest “tu” generic in care sunt si eu inclus, sa mai lasi dara ta de melc spre rusinea celui ce vine dupa tine.

E oare de asteptat insa ca, daca vom trai intr-o lume mai buna, mai curata, mai primenita, asta ne va garanta si o primenire in clasa legiuitorilor? Imi pare ca acolo unde-am pus mana eu, si unde e munca mea si oglinda sufletului meu, mai rau imi e sa vina-un dobitoc sa imi strice bunatate de treaba. Si e vremea sa fie treaba fiecaruia, ca sa nu se perinde ciumpalac dupa ciumpalac la TV aratand cum le va face el pe toate, si singura obligatie a cetateanului va fi sa se uite la televizor cum se intampla toate afara in strada. Eu nu cred ca suntem un popor lenes. Cred ca suntem un popor murdar. Cred ca e nevoie sa educam poporul ca sanatatea in politica are, undeva la baza, si apa cu sapun.

Si pentru fiecare scena exista nu doar un actor nenascut, dar si o galeata cu apa, si-un mop. Primeniti scena, sa nu calce catindatul cu cizmele noroite mereu, si mereu.

G.

Goana dupa puterea absoluta

Stau si ma intreb cine coace expresiile acestea postmoderniste. Disperare, numele tau e Marghioala. Blaga, numele tau e neputiinta. Si ca dintr-un film celebru, un tramvai numit… patruzecisiunu. Potrivit unor surse inteligente din PSD, presedintele s-ar fi aflat, undeva aseara pe la ora crepusculului (cu doi de “ul”, accent pe antepenultima silaba, crepusculului) la o scurta goana dupa putere absoluta. Sa fie oare un domeniu accesibil, fie si unei fiinte luminate spiritual precum locatarul Olimpului bucurestean (zice lumea c-ar fi chirias, eu nu l-am controlat niciodata la intretinere)? Nu e ca si cum domnia sa ar intreprinde acei pasi mici, dar siguri, catre acapararea puterii, caramida cu caramida, bloc cu bloc, scara cu scara. Nu e ca si cum aceasta goana s-ar desfasura intr-un dans ritual, asa cum leul gonese dupa leoaica tanara iubrea, asa cum boul incaleca vaca, asa cum gonaciul goneste mistretul, cu dragostea specifica lui Liviu Repreanu in romanul Rascoala. Nu. Din contrast se naste mesajul. Presedinte disperat, al unui popor disperat, ale carui valori mai ales la Bucuresti n-ar fi respectate de acela care impinge agenda domnului Iliescu, zis si Stapanul Minerilor (trilogia facuta la cererea publicului care a citit Piticutzul Cizmar). Ce de haimanale, mai domnule, ce de mici explozii solare pe fata acneica a politichiei romanesti. Tu ai adus minerii! Ba nu, tu le-ai furat alora ouale! Ba nu, eu doar le-am numarat! Tu mi le-ai numarat mie? Nu, la vremea aia pazeam lumanarea matusii Tamara, nu ca tine. Bzzzzzzzzz. Bzzzzzzz. Prostule! (tic Tourette numarul unu). Ba nu, tu esti prost (tic Tourette numarul doi). Esti un accident istoric! (tic tourette numarul trei). Mama ta era atat de grasa incat de fiecare data cand mergea la baie se infunda instalatia! Esti copilul de mingi al lui Iliescu! Esti o papusa! Ba tu! Tu esti o papusa cheala!

Cat de pueril poti sa fii? Oamenii astia chiar isi comunica ceva, sau degajeaza precum Helmut Duckhadam toate mingile care le trec prin fata portii? Nici o polita sa nu ramana neplatita, nici un epitet transepitelial sa nu fie economisit. La alegeri iese artileria grea, dar din pacate acesti oameni isi pregatesc discursurile “acide” cu dictionarul Micului Politician de Succes la capatai, iar “citatele” biblice sunt adesea nefericite. Si de ce ar fi altfel si in presa, ma gandesc? Acelasi proces gonaci spre puterea absoluta se intampla si pin mass-media, unde unii se acuza pe altii de vomica, de ura, de deturnarea valorilor boborului si mai ca i-as crede, dar sa imi fie cu iertare, e o mancare de provenienta cel mult indoielnica, n-as baga nici batul in ea. Dedinvale la Rovine, cui mai scrieti mai crestine? Un editorialist in Gardianul, nu spui cine, persoana importanta, trage cu archebuza si constata ca avem o “hemoragie de diplome” dar oare o fi pe sus, sau pe jos? O fi de consistenta neagra, ca pacura? O fi oculta sau e din acelea, la vedere, rosii aprins si bine aerate? Nu se stie, dar totusi titlul, cititorule, e carligul din undita cu care pescuiesti clientul. Toate ghidurile de cum sa vinzi un ziar ca sa faci profit propun sa ai titluri de rupt gura paizanului. Chiar cu riscul de a presta asocieri fara nici un sens, chiar cu riscul de a sustine opinii fara miez, sens sau directie.

Vorba prozatorului, tot ce-avem nevoie e de un pic de dragoste de aproape. De invatare crestina mai ales fragmentele acelea cu intorsul obrazului si iertarea dusmanului. De aplecare ecumenica spre originile noastre sanatoase de mult inainte sa invatam poezia Dan Capitan de Plai, undeva spre razboaiele daco-romane. Un pic de coloana, domnilor! E Stefanestiul un Bucuresti mai mic sau e Bucurestiul un Stefanesti mai mare? Si ce-ar zice Stefan cel Mare si Sfant, sa presupunem, daca ar vedea toti acesti infideli in perpetua sfada pe un petec de acoperit zonele de campie (adevar va zic voua, suntem in epoca politicii in bikini, suficient de mic incat sa arate esentialul, suficient de mare sa acopere esentialul). Nu e un razboi al stelelor, sa ne intelegem! Nu cred ca e nevoie de acele imagini postapocaliptice ca sa evidentiem nevoia de a fi alesi noi, si nu ceilalti. Sa-l luam pe Sorin Oprescu, prim-plan, tample ninse, vizionar, in fundal niste leganele ruginite, spatele blocurilor, cainii comunitari, rabele de gunoi uitate cu lunile pe plantatie, imaginea unei pensionare deznadajduite, care n-a prins niciodata coperta National Geographic pentru ca nu traim (inca) in Afghanistan, si apoi zdrang! Voi sunteti stapanii mei. Cu alte cuvinte, va rog frumos respectuos sa ma lasati sa fiu sclavetele vostru. Si doar pentru voi am sa trudesc, am sa muncesc, si am sa imi privesc pozitia privilegiata ca pe un canon (da, Parinte, mi-aduc aminte cand ai umblat trei luni cu fruntea descoperita) si nicidecum ca o rampa de lansare dovedita spre Puterea Absoluta. De Blaga nu mai vorbesc, si nici de uluitor-de-precis-ul birou electoral central ale carui marje de eroare sunt de latimea unei autostrazi cu jdemii de benzi, tehnica ramane totusi rudimentara atunci cand factorul uman nu stie sa socoteste!

Vreau sa se termine. Repede. Vreau sa ma intorc la ideea mea de a fi scris o schita in aceasta dimineata in care el se desparte de ea, Eliza, si tot incepe o scrisoare dar se opreste, si sterge, si taie, mototoleste hartia si o ia de la capat. Draga Eliza. Nu, doar Eliza. Da, e bine, Eliza. Si asa mai departe. Si scrie, si scrie. Si afara se porneste un incendiu molcom, iar el nu-si da seama, si continua sa scrie. Si Incheie cu ceva de genul “nu e ca si cum nu te iubesc, desi in ultimii ani am ajuns sa te iubesc din ce in ce mai rar…si totusi, poate de fapt asta e, poate nu te mai iubesc, doar de-aia se despart oamenii nu?”. Si asta e, incendiul mistuie totul si vin pompierii, si dau cu furtunele lor cu apa comprimata si totul e muiat intr-o saramura sinistra iar cand Eliza vine si descopera tragedia e absolut distrusa, nu-i vine sa creada, desi in sinea ei resimte o oarecare usurare si apoi un pompier iese din foc si tine o hartie arsa, gaurita in mana in care se pot regasi cuvintele “….Eliza….iubesc….”. Si in fundal e o reporterita care cauta sa rupa gura targului cu reportajele ei astfel ca o trage de mana in timp ce ea inca tine petecul de hartie in mana si dintr-una intr-alta reiese ca de fapt, cu ultima suflare, el i-ar fi declarat dragostea lui nemuritoare (desi tu stii deja, cititorule, ca asta e doar o minciuna ca doar se despartea de ea) si apoi toata societatea il imbratiseaza, il transforma intr-un erou popular si ea e invitata mereu la emisiuni TV ca sa vorbeasca despre el, cum era, ce om deosebit, cum s-a gandit el in ultimele momente tocmai la dragostea pentru ea, uite cum dragostea transcende granita dintre viata si moarte, in curand se hotaraste ca parcul din fata casei sa fie renumit pe numele lui, timpul trece si…

Nu-i asa ca e mai interesant decat goana dupa putere absoluta?

G.

Matinala

Acum realizez ca lectura asta nu merge inainte de cafea. Stai sa modific la sfarsit.

In dimineata asta mi-e frica sa scriu. Stau, cu angoasa ca promoroaca pe sprancene, si-mi recapitulez subiectele care ar putea sa-mi provoace o reactie, oricare, sa ma scape de dilema alegerii pe care rareori o vreau. Vreau sa scriu despre ce vreau, fara sa fie nevoie sa aleg. De cealalta parte, nevazuti, sunteti voi. Ia sa vedem ce-a mai scris. O sa va placa, n-o sa va placa? Si ce daca nu va place? Daca nu va place voua, poate le place altora? Si daca nu-i place nimanui ce ma fac?

Din fericire, aici nu exista nimanui. Intre mine si cadranul mic in care scriu sta doar o masa de aer relativ proaspat, si praful de pe tastatura care se ridica usor, in valatuci cvasi-insesizabili, in timp ce mainile au preluat controlul si acum bat cu o frecventa de doua litere pe secunda. Da, stiu. Scriu repede. Hai sa ma laud si eu cu ceva. Scriu foarte repede dar cu greseli. Gandesc foarte repede, dar cu greseli. Nu greselile astea ma deranjeaza, pana la urma gandurile eronate nu vor fi transpuse niciodata in vorba iar vorbele scrise pot fi corectate dar cuvintele aruncate nu vor putea fi niciodata luate inapoi.

Stiu, in parte, de ce mi-e frica sa scriu in dimineata asta. E chemarea strabunilor. Ca in romanul omonim a lui Jack London. Agresivitatea latenta in care, odata pornit, nu te mai opresti pana cand n-ai umplut de respect fiecare om pe care ai apucat sa-l “cunosti” in acest Neverland care e Internetul. Suntem prieteni cu totii aici. Noi ii citim pe ei, ei ii citesc pe altii. Ne cunoastem. Nea Gigi. Base. Geoana. Ilici. Toti suntem prieteni, suferim impreuna si in acelasi timp cand “unul” nu-i prezent il barfim dramatic cu cei ramasi la masa. Hai, nene Base, mai zi-ne matale cum is tampiti handicapati imbecili retardati baietii aia, ca toti in lumea asta-s idioti fara doar de matale si mine care-i judecam, ni-i adjudecam, si ne vom fi lepadat de ei ca Petru de trei ori pana la cantatul cocosilor.

Ma sperie. Ideea ca, in 2008, marea moneda electorala va fi “incompetenta” ultra-rafinata, dublu-distilata, nu doar incompetenta profesionala dar si incompetenta umana. Sa-i decadem din drepturi! Ei de fapt nu exista, sunt doar pionii, papitoii, marionetele unui sistem stiti-voi-de-care ca doar zilnic va uitati la el. Pe voi nu va supara ca ce-ar trebui sa fie o sursa de decontaminare sociala, adica presa (nu sunt naiv, presa contamineaza oriunde in lumea asta dar, pe de alta parte, ca antemergator moral presa e si un decontaminator prin triangularea surselor, independenta de putere etc)…presa romaneasca a devenit un “politician cu acte’n regula”? Noroi? Check. Imbecilitate? Check. Oamenii care judeca oameni, si din a caror judecata reciproca trebuie sa rezulta o intelegere dialectica si o reflectie critica nu fac altceva decat sa isi ascuta foarfecele, cutitele, satarele pentru executia vreunui berbecut mai fraier care nu va fi stiut sa se fereasca din calea masinariei infernale de carnati. Oh, si stiu ca acum un an am luat apararea jurnalistilor. Si stiu si de ce le-am luat apararea, dar uite hiatusul schizofrenic care-mi apre din ce in ce mai prezent in politica editoriala de ziar e ca nu “mintea” se vinde ci “corpul”. Desnudati de proprietati intelectuale ca dreptul la intimitate, sau nevoia de cunoastere, sau obligatia la formare educationala, oamenii care se perinda pe prima pagina a marilor titani ai rotativei sunt un fel de vaci voluptuoase care vin sa-si desfaca pulpele in fata congresului de zoofili. Sa ne violam asadar conducatorii. Sa ne sodomizam leaderii. Sa ii pocnim cu cravasa pentru ca mai apoi, cu dunga de sange cazand pe obraz sa ne ia in brate si sa-si intoarca, in al ultimul ceas, dragostea catre cine o merita. Noi. Alegatorul. Corpus christi.

Iti marturisesc asadar ca mi-e frica sa scriu in dimineata asta. Nu de alta, dar scrisul e un fel de cancer metastatic, folosind parghiile existente poti crea muguri cancerigeni in creiere aparent sanatoase, poti disemina o idee care va face vlastari in bordeie departe, unde nimeni n-ar fi gandit asa daca n-ar fi existat “elementul subversiv”. De aici vine, printre altele, tentatia la cenzura. Nu ganditi ce va vine voua. Ganditi ce ne vine noua. Pai sa nu-ti fie frica sa gandesti? Iar eu cand gandesc obisnuiesc sa si scriu ca sa imi pastrez iluzia ca atata vreme cat tac totul imi ramane posibil. E doar un exercitiu de schimbat biletele intre mine si voi, in care ne soptimi aproape imperceptibil ca nu ne convine, ca profesorul e batran si nu spune absolut nimic nou. Dar nici c-am vrea sa fim in locul lui. Sa ridice mana de-aici cine, daca ar fi sa faca rocada, s-ar vedea legislator sau ministru sau oricum politician de circumscriptie. Eu nu. Nu e vorba ca as fi incompetent. Dimpotriva. As fi bine intentionat. M-as implica. As apleca urechea la ofurile poporului. Le-as asculta doleantele. Da, am inteles, ulei si orez si mai multe autobuze. Suna logic. Suna simplu. Economia in politica e insa mereu un deficit in gestiune. O gaura. Te trezesti ca-ti lipsesc trei chile de ulei. Ai prea mult orez si prea putine autobuze. Cum m-as simti eu sa vii tu, care ai ridicat mana ca nu vrei sa fii politician, si sa-mi spui: “esti de cacat, buldogu’ lu’ cum il cheama, sugatoru’ de apreschiuri a lu’ adjunctu’ de la judeatana’ de partid”? M-as simti rau. M-as simti rau daca as fi nevinovat. Pentru ca daca as fi vinovat de toate astea nu m-as simti vinovat deloc. Pentru ca n-as avea deficit in gestiune. Iata realizarea mea. In relatia amoroasa dintre politician, politician si marele public exista intotdeauna o curva deghizata. Se zice ca ar fi de obicei unul dintre cei doi politicieni. Eu cred ca de obicei curva e marele public. De cand cu Nero si “painea si circul” marele public e o curva deghizata. O data la patru ani ni se cere parerea. Din asta eu inteleg ca trei din patru ani chiar nu suntem intrebati nimic. O data la cinci ani ne alegem conducator. In restul timpului suntem condusi. Ne convine, nu ne convine, vedem fascisti verzi pe pereti si denuntam, precum curva neplatita, ca e clientul curvar (sic!) rareori am vazut pe cineva care sa duca pana la capat o discutie centrata pe problema fara sa scape boii in lucerna cu “de fapt, domnul X sau Y sunt niste magari, niste imbecili, n-ai ce discuta cu ei pentru ca au coeficientul de inteligenta a unui macac lobotomizat!”.

Ce perversiune. Ce satisfactie perersa sa-ti pierzi fraul si prohabul in agora, si sa fim toti precum un card al orbilor intr-un tablou de Bruegel, indreptati de unul care i-a pacalit ca vede catre prima rapa in care vom colcai, asteptand adevaratii viermi.

Acum realizez ca lectura asta nu merge inainte de cafea. Stai sa modific la inceput.

Deci acum stii.

G.