N-ai Treaba

Mama s-a priceput dintotdeauna sa numeasca, si sa imite, oameni. E proaspat in memoria mea cum intr-o buna zi l-a imitat pe cantorul de la biserica de fata cu el, ba mai mult intr-o discutie cu el, ba mai mult il imita cu atata convingere incat saracul om s-a pierdut si-a inceput sa se balbaie. Mama, vazand ca-si pierde interlocutorul, s-a pierdut si mai tare, a pus mana la gura si-a rostit repede un Fecioara Maria, credinciosii fie cu tine. Si uite asa a ajuns saraca sa se spovedeaca de mama focului ca Doamne iarta-ma, ce-am putut sa fac, cum l-am mai jignit eu pe omul ala. Dupa care o lacrima. Dupa care noi radeam si-o rugam sa il mai imite un pic. Dupa care ofta si-o lua de la capat. Cat despre numit, tehnica mamii era una foarte simpla. Pur si simplu nu-i placeau stereotipurile verbale si drept urmare daca aveai unul aia ti-era porecla. Aia, sau “porecla” era stilul tau de-a vorbi. Dintre toti, in dimineata asta mi-am adus aminte de N-ai Treaba. N-ai Treaba mai avea o porecla dar pe care n-am s-o spun aici, e prea usor de identificat si-apoi am invatat un lucru in toti anii astia, ca oamenii care se trag din sate foarte mici au un dar al lor de-a se revedea in cele mai ciudate imprejurari. Si-atunci raman si eu la nevroza mamii ca ulita are ochi iar Bucurestiul e doar un satuc mai mare, cu mai multe ulite.

Acest N-ai Treaba isi primise porecla nu pentru ca ar fi fost lenes. Dimpotriva, era un tip foarte muncitor, cu gheaba aia pe care o capeti cand ai ridicat saci de cartofi de la o varsta frageda, cu vocea dogita de tutun si parul des, carliontat, pe care si-l taia ca noi toti de altfel in varianta Alain Delon (sau James Dean?). Barba cu gropita completa o figura blanda fara sa fie foarte inteligenta, incadrarea unui cap care-i statea obligatoriu pe umerii adusi. Mai la vale, mainile de muncit si sofer de basculanta in acelasi timp, din care doua degete erau obligatoriu galbene rosietice ca sa se stie cu care mana fuma N-ai Treaba. N-ai Treaba muncea mult, se ducea cu tractorul si-aducea grosi din padure, mai facea si pe instalatorul, cobora in fantani, repara pompe, era si-un fel de electrician desi cand venea vorba de televizoare te trimitea la numarul 3 (casa, carevasazica) pentru ca nu se baga la lampi din acelea. Era electrician, nu electronist, sustinea cu ostentatie dar nu se dadea in laturi de la vulcanizat cauciucuri sau aspirat carburatoare de Dacie. In aceasta ultima privinta cel putin N-ai Treaba era unul dintre putinii experti ai satului fiind el insusi posesor de mandru quadromobil de Mioveni. Avea viziune, gasea solutii, cu siguranta daca ar fi trait o sansa undeva in trecutul sau atavic ar fi devenit un inginer pe cinste. Dar acolo unde era, in tarana din care venise, sub soarele care lumina tiglele agale ca si cum nici macar soarele n-ar fi avut prea multe de facut, N-ai Treaba era doar N-ai Treaba.

Nu v-am spus totusi de unde si pana unde porecla aceasta a lui. Seara, dupa asfintit, si mai ales daca toata ziua trasesera la crapat grosi, N-ai Treaba si cu alti vecini ramaneau la un rachiu pe lemne sau mai intrau prin curte (sau mai intram noi prin curte pe la ei) si se incingeau discutii care mai de care mai filosofice. Politica in viata satului e una traita visceral mai ales dupa Revolutie, dar mai intens mai ales inainte. De acolo de unde vin nimeni n-a avut teama sa-l spurce critice pe brigadier, primul dintre ei fiind tata dat fiind ca era vorba de frate-su. Multi facusera armata pe la Rasnov, pe la Bran intr-o vreme cand Romania avea un rege si drept urmare dar mai ales fiindca zona era una aplecata spre astfel de pasiuni oamenii inca ii asteptau intoarcerea. De-acolo de unde vin nimeni, si mai ales N-ai Treaba, n-a crezut vreodata in democratie, in drepturi de-astea bune sa le dai la toata lumea, sau in prima de fidelitate pe care o primeste bogatul filotim in fata taranului cu izmenele carpite. Si N-ai Treaba era un viu participant la asftel de sezatori fara sa fie vreun fel de Moromete, dar usor impresionabil mai ales cand alt vecin ii dadea citate din Romania Libera. Atunci N-ai Treaba dadea palaria pe-o ureche, tragea adanc din tigara de se luminau conspirativ fetele celorlalti cetasi intr-ale misticului si-apoi elibera, cu admiratie, un “n-ai treaba”, altfel spus (in varianta regateana) “ma lasi?”…sau poate “ptiu, piei drace” sau si mai bine…”esti prost?”. Atata doar ca pentru N-ai Treaba a-l lasa nu era o optiune, el personal nu prea se avea bine cu Satana si-acolo de unde ma trag nu e prea frumos sa faci prost pe cineva sau (v-am mai povestit eu odata) sa-ti sara ochii pentru sprijinirea argumentului. Asadar N-ai Treaba era N-ai Treaba pentru ca din punctu lui de vedere singurul mod in care cineva ar fi putut ajunge vreodata sa dea citate din Romania Libera, sau sa devina electronist, sau sa scrie o carte, sau sa faca politica, e sa n-aiba treaba. Adica sa aibe timp pe mana. Adica sa n-aiba ce face cu timpul lui mai bun decat sa etcaetera. Pentru ca N-ai Treaba, de exemplu, avea treaba. Il avea pe Mosu’ de 90 de ani de grijit, si pe mama si-apoi aveau trei copii, trei guri de crescut si-l aveau si pe Carino, de la noi, care cerea si-ala de mancare ca tragea la camion plus trei bivolite plus pasari si porci si-o cotarla de-o mai schelalaia din cand in cand N-ai Treaba cand ii venea asa, un naduf, pe lume si pe viata. Dimineata pana’n noapte N-ai Treaba isi facea de lucru si-avea la lucru de lucrat incat doar la lumina lumanarii mai ramanea loc, timp, sau buna dispozitie pentru nemernicia acesti lumi de dincolo de munti, sau de Paraul Rugii (depinde ce punct de reper luai). Daca stau bine sa ma gandesc de fapt, la mama’n sat toata lumea avea treaba, si fereasca Sfantul sa fi fost vreunul care sa n-aiba ce face ca mama, si alte femei de bine, i-ar fi gasit imediat ceva de facut. Stiu asta din proprie experienta, “lenevitul” e una dintre preocuparile la care am acces acum, mai de curand, caci pe vremuri daca stateam prin curte asteptand sa reinventam cercul si apoi sa-l plimbam victoriosi se gasea fie a) de rinit in vreun grajd uitat fortuit sau b) sa  dam cu matura in sura sau c) sa asezam o tigla pe casa care nu statea perfect aliniata sau daca toate erau (ca se mai intampla din cand in cand) chiar perfect aliniate cu astrele se gasea mereu niste cucuruz de curatat. Milioane de stiuleti. Trilioane de boabe pe care dupa aia le macau acele nemernice de gaini ai caror gainati decorau privarul caci uneori daca n-aveai treaba riscai s-o faci si pe asta iar gainatii de gaina nu se dau cu lopata, ca baliga de exemplu, ci trebuie spalat tot privarul cu pricina si mai trebuie si lasat la moi. Multa placere nu gaseai in nici una dintre aceste preocupari, sunt sigur ca nici N-ai Treaba nu fabrica multe endorfine in timp ce dadea la coasa ca besmeticul vreme de ore intregi, dar ocupatia in sine il tinea pe linia de plutire. Cred despre acest om ca gandea foarte usor, dar mai ales pentru ca nu gandea excesiv de mult. Nu se incurca, ar observa unii mai de pe la oras, in meandrele concretului. In primul rand pentru ca nu stia ce e acela concret. Invatase cuvantul, nu va speriati. Il mai arunca in combinatie cu n-ai treaba cand Steli mai venea cu vreun ziar botit sa isi faca lectia de propaganda. N-ai Treaba se incrunta si-apoi N-ai Treaba, deci concret? Rareori scapa Steli de acest upper-cut de stanga caci la ora concretului vorba lunga saracia omului si-apoi in Ardeal si-asa e o cronica penurie de vorbe.

S-a prapadit, saracul N-ai Treaba, sunt ani de-atunci. Leucemie. M-a sunat ca vine la Bucuresti, la domnu’ doctor ca are asa, o tuse, si daca pot sa trec pe la el. Mi-a fost atat de rusine. Mi-a fost atat de rusine sa-l vad pe acest om cu ochi albastri, cu parul grizonat si cu mainile care ar fi putut muta si muntii intr-o pijama, pe un pat de spital, bland si speriat ca un caine care sta sa se inece. A stat, a plecat. S-a intors acasa desi ar fi trebuit sa faca tratament. N-a facut tratament, s-a dus pe la popi, s-a intamplat un miracol, s-a tras boala inapoi singura. Familia era fericita, N-ai Treaba s-a dus din nou la treaba cand s-a inzdravenit si nu s-a rugat la nimeni sa-i dea macar un cap de ata. Singur, insingurat, cu toti copiii plecati la munca in Italia, cu intrebarea Doamne, oare eu pentru ce, sau pentru cine mai muncesc, N-ai Treaba se ducea la fel ca’ntotdeauna cu camionul spre Capul Satului, taia iarba pentru Carino, mai pipa o tigara in capul coasei. Pana cand intr-o zi l-a luat coasa. Si s-a stins. Si i-a fost tarana usoara asa cum numai omului aproape de pamant i-ar putea fi.

Si-acum de ce mi-am adus eu aminte de un om pe care l-am iubit tare, si ce rost are. Vorba asta a lui e singura mea replica la sirul nesfarsit de imbecilitati pe care le vad schimband posesori in fiecare zi, in Romania anului 2009. E prima remarca pe care o fac deshteptilor care stau la colt de strada si scuipa seminte in timp ce mai impart ca parte-si face (pluralul comunitar de pe la ses). E vorba la care se preteaza multi politicieni care isi flendura fudulia si prolifereaza veritabile veruci care inmuguresc apoi pe limba altora, in limba altora. Deunazi un domn cu sprancene stufoase a scuipat gutural ca traim in Romania si-asta ne ocupa, nu-i asa, cum zice Mircea Badea. Ca infrastructura. Ca societatea. Ca greutatile. Ca nedreptate. Uluitor, mi-am zis, nene chiar n-ai treaba? Mai inainte, vineri la o ora prea tarzie, un tata imi perora cu privire la comportament, si tare comportamentale, si baiete – ii spunea – tu ce-ai de gand? Baiatul, la o varsta deja venerabila, se aranjase mai devreme sa profite de facilitatile masinii ca sa se pupe’n stalp pentru ultima oara, ranit fiind din dragoste. Tata, dumitale n-ai treaba? Si dintre toate gesturile posibile, cand greul e cel mai greu ma gandesc, e unica dumitale dunga sa iti acuzi singurul fiu ca are “tare” comportamentale?

Mi-e dor, in ultima luna, de atmosfera in “claire de lune” la care se facea politica in satul copilariei mele pe cata vreme ziua om nu se intalnea cu om, daramite munte cu munte. Mi-e dor de caposenia care vine din munca, nu din lene. Si mi-e dor de oameni morti, de mult spulberati printre vanturi, care au facut loc altora care azi nu fac nimic, dar ii acuza pe altii ca-si fac de lucru.

Va las.

Am treaba.

G.

Ar fi mai simplu

Ar fi mai simplu de-as avea ceva de zis? Si nu orice, ma refer la ceva cu-adevarat demn nu doar sa fie spus, dar mai ales sa fie scris. Sa ramana in urma mainilor mele, un fel de dara coroziva secretata de un megalopod. Un fel de urma a unui mamut care-a pasit cu gratie prin iarba proaspat rasarita, verde, vesela, plina de sperante, prin care au trecut colosii iar ce-a ramas in urma e doar un cerc frumos al ecologiei sistemelor complexe. Si-ar fi mai simplu, ma gandesc uneori in timp ce regret viciile la care-am renuntat, gesturile auto-distructive carora le-am zis la revedere, oamenii pe care i-am intalnit si pe care i-am incurajat sa mearga mai departe, ar fi mai simplu daca fiecare ne-am decide la un moment dat, veritabil, asupra unui loc unde sa ne asezam si apoi gata, nu ne miscam de aici, aici suntem noi si doar noi si-aici ne vom pune in paza soarelui. Pana cand soare vom deveni si noi. Sau cel putin roca impletita in colagenul oaselor noastre, doar ea va incinge in ultimul ceas si ultima clipa a unui Pamant care-adoarme la umbra piticei rosii. Ar fi mai simplu, zilele acestea, daca as avea ceva de zis. Subiectele savuroase mi s-au scurs. Subiectele supurante mi s-au spart precum niste bube adanci, conopidiforme. Constiinta civica mi s-a descuamat precum un pzoriazis ireverent. Si n-o mai am. Am doar o viziune blanda, areflexiva, asupra puterii rezonatoare a cuvintelor si a aranjamentului lor. Pictura mea de cuvinte nu va putea vreodata sa fie simpla. Cum as putea sa mint ca traim o realitate pe cat de frumoasa, pe atat de penibil de sumar imbracata incat noi, eu sa o pot reflecta intr-o diateza lineara, coerenta. As putea sa decid doar asupra unui colt infinitezimal de mic al ei, pe care sa sper ca am sa-l pot povesti. Sau sa ofer o priveliste a lumii de undeva deasupra, de pe un munte printre ale carui baieri s-au lasat norii.

Dar nu mi-e simplu. Nu mi-e scurt, sau lung. Fiara flamanda care vine mereu si mereu inapoi pentru acel “nou” nu va putea fi vreodata satula.

Nu vreau sa ma uit in urma la cele ce-am scris saptamanile acestea. Daca ai sa o faci, spune-mi ca nu mi-am pierdut cursul. Dar daca mi l-am pierdut, nu-mi spune. Nu inca. Lasa-ma sa cred ca inca mai curg cu raul cel putin pana la cascada. Iar daca am sa cad, lasa-ma sa cred ca leganatul nu e vant, ci e dans. Lasa-ma sa cred ca pamantul cade o data cu mine, iar de ne vom intalni va fi doar o apropiere vremelnica, intre doua fiinte sensibil separate de timp intr-o istorie care pe masura ce se desfasoara in fata lumilor prinde viteza. Noi suntem, ar fi mai simplu sa admitem, doar o veriga intr-un lant de evenimente. Miracolul din noi e ca din spatele ochilor se nasc mereu himerele clipei ce vine, e doar un artificiu al copiei pe care ne-am decis sa o punem in scena, in acea scena in care noi suntem protagonistii dramei, si-ai finalului fericit.

Dar pana atunci, am sa-ti spun un secret. Ingerii nu sunt altceva decat fantomele oamenilor pasari, ai shamanilor intoxicati cu suc de ayahuasca si arbore de aloe. Ingerii nu sunt altceva decat productia deliranta a unui primitiv care-a mancat o planta netrebnica. Ingerii nu sunt altceva decat parintii nemernici ai unei generatii de megalopozi care-au calcat iarba verde, plina de speranta, in picioare. Dar, pentru tine, ar fi mai simplu daca am conchide ca ingerii sunt pastratorii tuturor celor divine, sacre, in care noi ne angajam in mod fara echivoc pentru a perpetua mema, spune Eliade, eternei reintoarceri.

Ce-ai invatat in timpul ce-a curs intre noi de cand eu m-am oprit din a scrie, iar tu ai inceput a citi? Si ce natura are placerea, curiozitatea, satisfactia sau reveria pe care eu o nasc in tine? Sa fie oare posibil ca pret de o clipa biologia mea se intalneste cu a ta? Ca neuronii nostri canta o muzica sintonica, in oglinda? Sau poate ne-am infectat cu totii cu aceeasi boala contagioasa numita “constiinta”, si de fapt vorbeste boala din noi, care cauta sa iasa la suprafata, sa erupa, sa renunte in cele din urma la substratul material, organic catre ceva mai bun? E posibil ca undeva, mult dupa ce ne vom stins, vor ramane cuvintele, asteptand o voce sa le vorbeasca, si o ureche sa le auda. Asteptand niste buze care sa le suspine, si o piele care sa se lase mangaiata, si un corp care sa inteleaga toate intelesurile posibile ale lui “bine ai venit”. Si-ale lui “mi-a fost dor de tine”. Si-ale lui “te iubesc”. Pana la urma, in tot si in toate suntem aici sau un pic mai la o parte pentru ca a fost mai simplu. Nu poate fi altfel decat asa. Restul e doar iluzie.

G.

Sora 13

Exista un rost pentru Caminul Cultural. Cladirea are proportii lugubre, troneaza la intrarea in sat in singura zona, poate inafara de Hudita Mortilor, unde se intalnesc trei cai in acelasi timp. Neintamplator, alaturi se afla Cooperativa. Langa, crashma. In crashma, la orice ora din zi, pana in noapte, se deruleaza aceeasi clienti care nebarbieriti vin, nebarbieriti pleaca. Uneori, seara, se preling catre Caminul cultural. Cativa oameni inimosi mai muta din cand in cand muntii, si pe scena cu scanduri putrede ies copii imbracati in calusari si dau besmetic din betele cu clopotei si pamblici. La o distanta respectabila, ca sa nu inhaleze prea mult praf, audienta formata din familii, prieteni, si toxicomani etanolici sta aranjata in scaunele maronii, sinistre, legate la picioare cu scanduri negeluite de brad batute in cuie nu cumva sa plece careva cu scaunul dupa el. E proprietate comuna. Comunala. Si-apoi, in anul acela scaunele erau la mare cautare se pare, zicea dom’ primar ca a citit el in Magazin. Satul fusese cuprins de o veritabila frenezie dupa ce nea’ Vasile se tocmise cu unii de la santier si-a furat doua (doua!) bascule de pietris ca sa acopere noroiul plasmatic de pe Ulita principala. Si unde ar fi putut fi un loc mai bun decat in fata Caminului Cultural. Oamenii se respecta. Ce biserica? Oricum drumul spre Dumnezeu e plin de gropi. Macar la distractie sa calcam pe tare.

Caminul Cultural e atasat simbiotic la reteaua de mare tensiune. Din pereti ies tentaculele letale ale firelor legate cu banda izolir, din nou si din nou, urca spre tavan de unde atarna becul cu azot incarcat cu coleoptere moarte la datorie. Afara, o alta lumina albastruie palpaie. Iar sudeaza netrebnicul, nici in sfanta zi de …ah, pardon, nu e duminica, si totusi atmosfera e de parca ar fi. Ies cartitele din spatele usilor inalte, zidite, Ardealul daca il traversezi in anumite momente e o tara unde toate actele carnale se petrec dincolo de ziduri. Ce bine ne-a facut ocupatia austro-ungara, cel putin am prins, cu greu, o analitate la care toata lumea tine cu dintii. Ferestrele au cercevele de lemn. Care se inchid. Curtile au tencuiala peste tencuiala, caramida, si porti masive si portita cu voreiber. Cine mai are foraibar daca nu cumva zavor. Si putinele cunostinte de limba engleza care circula misterios printre copiii taranilor mereu convergenti la cooperativa si crashma sunt de un comic parfumat, cum se zice la zavor in engleza? The-vohr. Si lumea rade, inclusiv secta vaduvelor septuagenare care seaca mereu sticla dupa sticla de tuica la fiecare parastas. Inca-si aduc aminte ca trebuia sa vina americanii pe cand sanii inca faceau umbra oblic pamantului, de dincolo de cratintele frecate cu izma si busuioc. Cata simplitate in ignoranta, si cat cinism fata de rarele momente de realizare ca exista o lume care ramane mereu dincolo de orizont. Lumea se termina la baza militara de la Bucium, acolo unde s-a construit o manastire de calugari si maici, si-asta pentru ca nu s-au inteles intre ei.

In seara asta vine Sora 13. In seara asta vine Sora 13. Este un film exotic, cu carate. Intreg satul palpita hemoroidal, azi ne vom sublima impreuna. Un vajnic reprezentant al comunitatii l-a convins pe un anume dom’ Mitru (personaj imaginar, incercam sa-i protejam identitatea) sa vina cu proiectorul si cu rolele de film. Se vor instala la Caminul Cultural. Un alt Mitru (personaj imaginar, incercam sa-i protejam identitatea) coboara din capul satului pe bicicleta ruseasca, verde metalizat si in stare perfecta de functionare, si tipa din toti bojocii, dupa ce sufla temeinic in trompeta, ca …seara…minu’…..ar….va….ora…..shpe. Oamenii inteleg ca e ceva important, altfel Mitru n-ar cobori cu bicicleta din capul satului. Ultima oprire, dupa rondul si pe Hudita Mare, si pe cea Mica, cea dintre Biserici, si in cele din urma la casele de pe Hudita Mortilor, si apoi catre racoarea aromatica a birtului, unde mai nou carshmarita vinde rachiul colorat cu concentrat. E rosu carmin, si iti umfla limba daca bei prea repede, dar cel putin are un gust. In spate, mult spre fundal, muntii si-au plecat coama si motsaie in timp ce un soare machiavellic pleaca la culcare. La adapostul intunericului, mici luciferi converg spre Camin, fiecare la capatul unei lanterne, tacuti, excitati, dornici. Oare va fi mai bun decat ultima oara? Au ras, i s-a taiat filmul si a zburat rola de pe magaoaie, dupa ce compresorul a facut un scurt, era sa ia foc cu totii, au zbughit-o pe usa afara dar pana la urma s-au intors si au vazut restul. Sandokan, tigrul Malaieziei. Toti copiii executau a doua zi, in spatele gradinilor, faimoasa saritura peste cap, inainte, aterizat pe moale si ridicat brusc in picioare cu o privire feroce. Sandokan era bronzat, avea mustata si niste gene foarte proeminente. Si ei sunt bronzati, desi de la para soarelui s-au blonzit pe la tample. Iar in seara asta vine din nou un film cu batai. Va fi epic. Va fi eroic. Cu putin noroc, unul dintre aia mai mari o sa le dea si lor cu gura de rachiu.

Caminul Cultural se umple rapid si toate scaunele prinse in scanduri incep sa scartie inconfortabil, in timp ce peristaltica taietorilor de bilete la usa continua. Cinci lei. Era de asteptat ca va fi plin ochi. Doar e cu batai.

Filmul incepe cu o femeie asiatica in padure, pe fondul unei cascade. Merge cu un magarus pe care sta tata-su, om batran cu parul alb si barba lunga pana la brau. Vorbeste intr-o limba plina de vocale, nu stii exact unde incepe si se termina. Batranii, concentrati de le tiuie urechile, incearca sa mai prinda o vorba, alta, poate totusi unele cuvinte sunt ca la noi. Doar cand au venit nemtii eram pregatiti. Din fericire, sunt subtitrari mari, palpita pe ecran suficient incat sa apuci sa citesti, desi nu stii cu exactitate cine ce a zis. Dintr-o data, un grup de personaje mascate sare din tufis. Incepe o batalie pe viata si pe moarte. Femeia scoate o sabie foarte lunga si se lupta vitejeste cu atacatorii. Tata-su, calare pe magarus, sare dintr-o data in mijlocul lor si cu o agilitate de nedescris imparte lovituri in stanga si in dreapta. Dar atacatorii par a se inmulti de la o secunda la alta. Multimea e fascinata, de la primul la ultimul stau si admira curajul nebunesc al celor doi, doar doi impotriva tuturor. Din spate, pacanitul periodic al masinii de proiectie de fabricatie antebelica bruiaza, dar nimeni nu pare deranjat. Si mai in spate, compresorul carat in remorca lui Mircea invarte sute de volti de curent alternativ. Si dintr-o data tatal fetei e ranit de moarte. Ea plange. El are o suvita de sange care i se scurce din gura, alta i se scurge din ureche. Toata lumea stie, din experienta, ca daca iti curge sange din ureche insemna ca ti s-au facut creierii terci. E clar, nu scapa – sopteste o babutsa simpatica de pe margine – si lentilele ochelarilor i se aburesc de la lacrimile iminente, care inca n-au depasit pleoapa de jos. Baietii se bucura. Sa vezi acum ce bataie o sa le dea alora. Razbunarea e tema favorita a comunitatii, razbunarea e dulce, visam la ea in fiecare zi si poate odata, ani de-acum inainte, daca cineva ne va da o arma, sa zicem un pistol, si ne va pune intr-o piata, sa zicem Universitatii, ne vom lua inapoi ce e-al nostru. Sora treishpe. A ha, deci de-aia se cheama filmul asa. Dintr-o data un bazait crescendo anunta ca ceva nu e in regula, si apoi cu un pacanit sinistru rola se rupe, si zboara de pe aparat, compresorul a facut flama si s-au ars si sigurantele de la stalp. Luminile se aprind in Caminul Cultural, oamenii sunt buimaci, confuzi, proaspat iesiti din transa. Ce e de facut? Unde e Vasile? Vasile, du-te si schimba siguranta mai omule! Vasile e insa bine afumat, el a trait ultima ora la intensitate maxima prin valatucii aromati de rachiu cu cocentrat de coacaze. Iese, totusi, impleticit, cineva l-a convins ca daca nu oamenii o sa-si vrea banii inapoi, si omu’ nici ca mai vine vreodata cu proiectoru, ce dracu nimeni nu poate sa faca o treaba cat de cat durabila in satul asta? Niste naparstoci hincotesc in pumni, si apoi brusc unul il trage de par pe celalalt. Care incepe sa planga. Agitatia are darul de a permuta atentia maselor catre noul teatru verite. Vasile se suie pe stalp dupa ce a cerut, gajait, o surubelnita. Rapare in 15 minute, cu mainile murdare, parul valvoi, si un zambet superior pe fata si, aprinzandu-si un Carpati, le zice baietilor, gata, dati-i drumu’. Precaut, omul cu proiectorul se duce la compresor, verifica daca bornele fac flama si apoi il baga in priza. Aparatul demareaza incet, si apoi mai repede si mai repede si apoi, intr-un oftat de usurare general, atinge nivelul de bazaiala de care toti stiu ca e fiziologic. Apoi se pune a doua rola pe aparat, toti privesc fascinati cum celuloidul e trecut prin tot felul de roti si rotite, e totusi o minune ca poti vedea pe ecran oameni care se misca, si care vorbesc, au viata in ei si mai ales stiu sa se bata atat de bine. La orice ora, asta e mai fain decat predica popii, cu siguranta. Si daca te uiti atent poti sa intrezaresti pe alocuri nurii femeilor, mai ales in filmele indiene. Indiencele sunt frumoase, pacat ca seamana cu tigancile de la noi.

Sora 13 revine pe ecran. E o veritabila apocalipsa, a ajuns la Templu si de peste tot ies inamici. Se lupta insa neinfricat, si la un moment dat, in climax-ul productiei, de pe o stanca apare sora lui Sora 13, care seamana ca doua picaturi de apa cu ea, si e si mai tare la batai. Dintr-o data soarta se apleaca in favoarea eroinei pozitive, si in cele din urma totul se incheie cu bine. E aproape miezul noptii. Luminile se aprind din nou. Mirosul greu de tutun, amestecat cu transpiratie si alcool se disipeaza dupa ce usa e deschisa catre aroma dulce a aerului de noapte. Satenii se imbulzesc spre iesire, fara noima, camarazi si frati. Imediat ce ies, isi aprind fiecare un Carpati, sau Marasesti, Bucegi, Snagov. Snagov nu fumeaza toata lumea, dar e cu filtru. BT, ce sa mai zic. Kent, numai domnii de la Bucuresti. Sau doctorii. Sau militienii. Aici, la Caminul Cultural, se prefera scurtele.

In spate raman copiii, mai mici, mai mari, cu inima inca in ritm de autostrada si fetele transfigurate de minunea la care au asistat. Sora 13 poate sa sara direct pe casa daca vrea. Da, da, sora 13 l-ar batea pe fra’tu cu o mana legata la spate. Nu-i adevarat, frate-miu o facut armata, e mai tare decat sora 13. Habar n-ai, mucea, sora 13 e cea mai tare caratista din lume. In spate se trage cortina, becul cu azot lasa in urma o viziune halucinogena a luminii. Licuricii dispar, treptat, dincolo de porti, si de ziduri. In intuneric, suntem cei mai din urma. Cel mai mare are 13 ani. Cel mai mic, 5. Fiecare al treila cuvant e fie sora, 13, carate, femeie, fain, super. Brusc, unul dintre cei mari il pocneste pe unul dintre cei mici. E intuneric, si totusi auzi sunetul infundat al fetei lovite, si apoi impleticirea pasilor in praf si apoi pe iarba si umbra mica a unui om cazut in apa paraului. O secunda, poate mai mult, tacerea e completa. Oare s-a lovit la cap? Nu poti sa vezi, daca i-o fi curgand sange din ureche? E posibil sa i se fi facut creierii terci? Si apoi scancitul salvator, si fosnetul hainelor care ies dintre pietre. Sclipirea dintilor golanului care a dat pumnul. Esti tare, ha? Da, sunt mai tare decat sora 13, vrei si tu una? Nu. Iar intunericul ma ia in brate, protector, si raman un pas in spate. Controlez cu greu durerea din capul pieptului, iar apoi cu ochii la cer, si la stelele calde, plec catre casa. Esti bine? Ma intreaba o voce din intunecime. Cumva, prezenta lui ma calmeaza. Da, sunt bine. Ti-a placut filmul? Da, mi-a placut. Ai vazut cum a zburat rola la jumatate? A ha. A fost calumea.

Era acum douazeci de ani.

G.

Oameni pt. II: Drumuri

Din episodul trecut:

[…]De ce fugi, Doamna, doar suntem oameni, de ne dezbraci si ne arunci in formol incins cand ne vom arde si-or mai ramane doar oasele, crezi oare ca-i va mai pasa cuiva ca dumneata ai haina aia scumpa, iar eu ma scald in caldele mele zdrente? Ti-e frica. Ti-e frica? Tie ti-e frica? Ajuta-ma si da-mi o paine, doamna. Sa-mi treaca foamea. Frica mea.[…]

[…] intr-o buna seara mama a facut coaste de porc la cuptor. Tata a adus din beci o sticla de vin. Bibliotecarul fiu a participat si el la masa, doar ca asa cam pe la mijloc l-au trimis in camera lui. Mama era imbujorata. Apoi nu stie ce s-a intamplat, cert e ca a auzit cateva bubuituri infundate de pat sus, apoi liniste, apoi un zgomot de palma, apoi un zgomot de palma mai subtirel apoi icnete si geamate, un geam spart si asta a fost. Parintii bibliotecarului cazusera de la etaj. […]

Batranul cersetor petrece minute bune cu sticla de apa la gura. Ca pe o tartina de paine proaspata intinde timpul in care fiecare celula recepteaza trecerea lichidului, buze, limba, glota, esofag, stomac, apa e rece iar copiii au format imprejur un semicerc de ochi mari, rotunzi si apetisanti, albastri si verzi si maro si caprui iar unul dintre ei, observa acum, are un ochi de-un fel si unul de alt fel. Daca n-ar sti mai bine, ar zice ca Necuratul si-a facut de cap cu el…sau poate mama-sa si-a facut de cap cu Necuratul?

Dar bineinteles ca nu exista Diavol, sau Necuratul, Satana sau Lucifer sau Beelzebuth sau Azazel sau Beliarh sau Magog sau mai stiu eu cine, mai copii. Vedeti voi, insa, Bibliotecarul fiu cand parasi casa unde-si petrecuse primii 20 de ani de viata nu stia asta. Pentru el, asa cum citise in cartile lui, oamenii se imparteau invariabil in personaje pozitive dar mai ales negative, astfel ca primii cativa kilometri i-a parcurs uitandu-se mereu peste umar, asteptand la tot pasul ca de dupa un tufis sa sara un hot, un bandit, un brigand, cineva care sa-i crape capul pentru bocceluta pe care o legana de pe un umar pe altul. Dar spre usurarea lui si a vezicii lui urinare cuprinsa periodic de spasme (bibliotecarul ramasese cu acest reflex din frageda copilarie, cand si cea mai mica sperietura il facea de rusine) drumul a decurs lin, intr-un peisaj oarecum bucolic cam pana spre seara. Trecuse bine de amiaza oricum, si totusi la orizont apasa presimtirea unei nenorociri care parea ca-si face loc pe podiumul clipelor ce aveau sa vie. Cum sa gasesti curaj pentru ziua de maine intr-un spatiu infinit mai mare decat limitele confortabile ale camerei in care ai crescut, in care ai dormit, si unde exista o usa, si un zavor pe care aici si sa vrei si nu l-ai putea trage. Asa se gandea bibliotecarul fiu cand pe marginea drumului aparu cea mai ciudata creatura pe care o vazuse in viata lui. Vreti sa vi-l descriu?

Nici unul dintre copii nu se misca. Ii sorb din ochi cuvintele batranului cersetor, murdar si cu barba in dezordine. O secunda mai tarziu, fetita de langa batran trage adanc aer in piept in timp ce un deget i s-a blocat in carliontii impleticiti, pe care mama i-i despleteste in fiecare seara dupa baie pentru ca au marele pacat ca atrag tot felul de blestemati in ei, ciulini si turita si uneori chiar mici pene. Selene e un copil atat de neobisnuit, le spune apoi vecinelor, as putea sa jur ca intr-o viata anterioara a fost o veverita sau un dihor sau unul dintre animalele alea care mai mereu au ceva de sapat ceva de ascuns.

Dar sa ne intoarcem la povestea noastra, in timp ce Selene si ceilalti copii abia asteapta sa afle cum arata creatura de care vorbeste batranul cersetor…

Era destul de mic de inaltime, desi bine cladit si relativ butucanos la statura. Pielea-i era neagra-ciocolatie si in mijlocul fetei trona un nas foarte respectabil, simetric si cu narile larg deschise care pareau ca amusineaza ceva in permanenta. Ochii migdalati, negri cu inflexiuni albastrii erau disproportionat de mari fata de restul fetii si il fixau acum pe Bibliotecar cu un amestec de frica, sfidare si interes in timp ce gura mesteca o frunza neobisnuit de verde (bibliotecarul afla dupa aceea ca Lhkao era un consumator avid de frunze de khat pe care le primea periodic de la un negustor misterios despre care Lhkao nu i-a spus nimic, doar ca are resurse nebanuite la dispozitie si poate sa-ti faca rost de orice, pentru suma potrivita care nu trebuie sa fie neaparat bani; aici Lkhao facu o grimasa stranie). Fata, decorata pe margine de niste zulufi ca taciunele, era completata de un trunchi lat, masiv fara sa fie gras, si niste picioare mici care ieseau in paranteze dinspre solduri, acoperiti de un fel de salvari lila iar in picioare mocasini. Bibliotecarul nu-si putu stapani un chicot in timp ce se apropia de individ, caci langa el se afla un fel de ricsa cu roti nepereche dintre care una avea spitele rupte, iar de jur imprejur se aflau varsate tot felul de obiecte care n-aveau nici o noima: sfesnice de alama prafuite, batiste de matase sifonate si un set incomplet de tacamuri placate cu aur, iar pe partea cealalta sticlute fumurii care erau etichetate foarte atent. Bibliotecarul nu stia alfabetul respectiv care i-a parut cel mult o adunatura de linii curbe, puncte si mici cruciulite plasate (credea el) neintamplator. Lkhao i-a marturisit insa, mult dupa aceasta prima intalnire, ca singura ratiune a cruciulitelor era sa-i spuna lui, Lkhao, care e otrava si care nu. Si asta pentru ca Lkhao nu sta sa citeasca. Deloc.

Acum, copii, voi stiti sa cititi nu? Am sa va spun, si ramane intre noi, ca printre sticlutele lui Lkhao se afla si o substanta care, mai tarziu, ii va salva viata Bibliotecarului fiu atunci cand totul parea pierdut, si marea lui aventura sortita esecului. Deocamdata insa, cei doi se masurara din ochi pe marginea drumului, dupa care moment Lkhao emise, gutural: “Ce stai acolo si te uiti? Mai bine pui mana si ma ajuti, matusa Arye va fi foarte suparata daca nu ajung inapoi pana la asfintit si e deja trecut de amiaza!”. Bibliotecarul se simti o secunda ofensat, dar apoi partea lui generoasa prelua controlul si, fara sa comenteze, se aseza in genunchi in praf si cu mare grija incepu sa organizeze posesiunile lui Lkhao care continua sa rontsaie la frunza de khat. “Asa, asa, vezi ca ai uitat sa iei cutia aia…asa, mai incolo, uita-te unde-ti pui picioarele! Picioarele am spus, nu mainile!” Bibliotecarul nu-si putu stapani o privire incarcata cu repros. Cam aroganta aratarea, chiar si pentru un tanar crescut toata viata printre carti si care era, la randul lui, suficient de arogant incat sa creada ca stie cum functioneaza lumea, si oamenii.

In 20 de minute toate mizilicurile erau puse inapoi in cutia ricsei. Din pacate, roata cu spite era imposibil de reparat. “Ajuta-ma sa car, si-ai sa ai unde dormi la noapte!” sugera rece Lkhao “…si poate ramane si niste mancare pentru tine, dar asta nu pot sa-ti promit”. Bibliotecarul se ridica in capul oaselor, isi scutura praful de pe pantaloni si apoi se pozitiona pe partea beteaga a caruciorului. “Ce, vrei sa car cu tine? Nici pomeneala!” “Esti mai inalt si mai bine facut decat mine, si-as putea sa pun pariu ca esti si mai tanar. Hai, ca n-a crescut mama un beteag, huh? Ce esti tu, barbat sau balega de dromader?” Bibliotecarul fiu nu prea intelegea ce treaba are barbatia cu balega de dromader, dar Lkhao parea destul de sigur ca nu va fi refuzat. Asa ca nu-l refuza…

Drumul a fost mai lung decat a crezut insa. Dupa cativa kilometri, mainile-l dureau la fiecare inspir, articulatiile erau intinse iar tendoanele tipau ca daca Bibliotecarul nu le da macar o scurta recreatie se vor rupe, si sa vedem atunci cine mai cara ricsa lui Lkhao. Si cand credea ca totul a fost o idee foarte proasta, gnomul din fata lui exclama: “Ay, am ajuns!”

Soarele isi lua la revedere, in tot acest timp, si cobori la culcare in hambarul matusii Arya care tocmai ce iesea in poarta curtii sa-i intampline.

Dar despre asta data viitoare.

G.

Oameni, pt I

Ajuta-ma si da-mi o paine, doar suntem oameni. Am stat cu mana intinsa toata dimineata doar ca tu, cand vei trece, sa observi protuberantele’i descarnate si falangele inclestate pe un pahar de hartie cules din gunoi si sa-ti spui, e respingator, cum de putem noi oameni lasa oameni in halul asta de mizerie. Si mai apoi sa-mi dai un ban. Si banul tau care circula din mana curata in mana murdara va cumpara munca si sudoarea unei alte falange care a framantat painea, in umbra careia va sta o alta falanga care-a incarcat graul in sacii de iuta. Sacii de iuta. Pe care dorm.

Ajuta-ma si da-mi o paine, doamna, doar suntem oameni. De trei zile postesc in culori negre si argintii, cand cade promoroaca, doar ca atunci cand vei trece sa-mi observi sprancenele ninse, adunate in cort deasupra ochilor ce mi-au vazut viata mereu de-a curmezisul, ce mi-au curs lacrimi mereu de-a impotriva pentru ca eu n-am avut mama, doamna mea. Eu am supt lapte de ciuturuga, pe mine m-a fatat Talpa Iadului, pe mine m-a scuipat pamantul inapoi ca nici Moartea nu m-a iubit. De ce fugi, Doamna, doar suntem oameni, de ne dezbraci si ne arunci in formol incins cand ne vom arde si-or mai ramane doar oasele, crezi oare ca-i va mai pasa cuiva ca dumneata ai haina aia scumpa, iar eu ma scald in caldele mele zdrente? Ti-e frica. Ti-e frica? Tie ti-e frica? Ajuta-ma si da-mi o paine, doamna. Sa-mi treaca foamea. Frica mea.

Ajutati-ma si pe mine cu o paine, mai copii. Daca sunteti cuminti am sa va spun o poveste. Daca sunteti cuminti am sa va spun viitorul. Caci suntem oameni. Voi sunteti doar pui, dar veti fi oameni intr-o zi. Si poate unu-mi va aduce-o paine? Si poate niste apa, mai roscovanule, batranul acesta n-a mai baut apa de vreo trei zile, si ultima oara a fost dintr-o balta murdara. Iata povestea mea pentru voi.

A fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar povesti, intr-o tara indepartata traia un bibliotecar mare colectionar de carti rare. Avea un perete uite-atat de mare plin cu carti care mai de care mai rare, scrise de cei mai rafinati ganditori ai Vremurilor. Si pe toate le citise. De cand ramasese singur in Anticariat, bibliotecarul s-a apucat sa citeasca pe indelete toate cartile, de la prima si pana la ultima. Nu setea de cunoastere il motiva, ci senzatia de apropiere de zilele cand nu el statea in fotoliul mare cu brate de catifea, ci tatal sau, ganditor, fumand indelung la o pipa pe care acum si bibliotecarul o arbora la brau, desi doar ca un detaliu de decor. Vedeti voi, bibliotecarul nu avea voie sa fumeze, se nascuse cu plamanii subtiri ca doua foite de pergament si cand s-au umflat pentru prima oara cu aer au stat aproape sa plezneasca. Doctorul a recomandat maxima precautie. Astfel ca bibliotecarul a crescut mai mult pe coridoarele casii, uneori cand aerul gros al Metropolei o permitea mai ieseau la plimbare prin spatele Anticarului. Dar sa ne intoarcem la firul povestii.

Bibliotecarul a petrecut cativa ani buni citind, amintindu-si, plangandu-si parintii care murisera in cel mai stupid mod cu putiinta. Care este acesta, ma veti intreba? Ei bine, intr-o buna seara mama a facut coaste de porc la cuptor. Tata a adus din beci o sticla de vin. Bibliotecarul fiu a participat si el la masa, doar ca asa cam pe la mijloc l-au trimis in camera lui. Mama era imbujorata. Apoi nu stie ce s-a intamplat, cert e ca a auzit cateva bubuituri infundate de pat sus, apoi liniste, apoi un zgomot de palma, apoi un zgomot de palma mai subtirel apoi icnete si geamate, un geam spart si asta a fost. Parintii bibliotecarului cazusera de la etaj. Dar acum bibliotecarul descoperi, la finalul ultimului ceaslov pe care-l avea in posesie, ca de fapt nu exista alinare in spatele zidurilor unde-si petrecuse toata existenta, ci poate afara, departe, undeva sunt cuvinte care chiar trebuie luate in serios. Asta, isi spuse el, ii va fi alifia. Va calatori.

In zilele ce-au urmat, repede repejor si oarecum sub valoarea de piata, bibliotecarul isi vandu toate posesiile. A ramas doar cu hainele de pe el si o legatura de haine, schimburi, sosete, in fine, ce citise in carti ca ii sade bine calatorului sa aiba la el. Asa, uite ca intre timp a venit si roscovanul cu apa. Stati sa-mi trag un pic sufletul…

…

Si bibliotecarul incepu Marea lui calatorie. Dar despre asta, data viitoare.

G.

Cine pe care

Aripile-i erau frante ca pigmenti oteliti in escare, mici fragmente necrotice dureros de vizibile cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care. Paralel unghiului dintre ochi se forma din nou o pulsatie vegetativa, vagala, oarecum libera de control precum briza marii in perioade glaciare. Si apoi cuvintele, ruland obligatoriu peste viteza legala mai ales prin parcare…cand pe cand, cum si unde, care pe cum,cum pe curand, cine pe care.

Mai degraba si-ar fi aruncat degetele precum cangile, mai degraba si-ar fi innodat pleoapele, mai degraba si-ar fi numarat pasii inapoi, neaparat sa fie pe urmele gata facute ca sa nu afle nimeni, mai putin vanatorii, cum ca a batut in retragere…cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care. Inchizitoriu, isi mai lua un puls de la ghereta din colt, nu poti avea niciodata prea multe pulsuri, e bine sa iti faci din timp rezerve de batai cardiace si mai ales, mai ales ai grija sa te aprovizionezi cu panglica pentru nod sinoatrial si cu calciu. Pe vremea sfantrului antevorbitor Mardare cel Mic se gaseau la tot pasul, cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care. Cine-a pierdut un arhanghel? Cine-a pierdut un inger pazitor, care si-a fript aripile si acum isi dozeaza lacrimile cu pipeta? Volatil precum o armata de aldehide, isi numara sansele cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care.

…

Intr-un colt, mic pamatuf de par carunt si obraji descarnati, femeia isi vorbea. Cand? Pe cand. Cum? si …Unde? Care pe….Cum? Cum? Pe curand…Cine? …pe care…Era o surpriza ca mai putea vorbi, desi vorbele-i erau precum batai sparte ale unui orologiu, mici scantei ale unei proxime supernove. Era tot ce-i ramasese, verificand acum obsesiv integritatea sistemului inchizitor dar nimic mai departe. Din cand in cand, seara, se linistea din ruminatii si dezvaluia raspunsuri confabulate…

A fost o data ca niciodata (cand?) pe cand oamenii aveau aripi sa zboare. Pe cand oamenii erau tineri, si aveau aripi sa zboare, intr-o tara (unde?) departe, de parte de tot. Care pe hartile noastre a disparut de mult, dar la vremea respectiva erau altfel de harti, si oamenii calatoreau precum pasarile. Cum ca pasarile? Da, ca pasarile migratoare erau si oamenii, iar cand iernile ii podideau isi faceau bagajele si-si luau zborul spre insulele pacifice. Cum? In stoluri, preferabil, dar n-ar fi fost o imagine prea uluitoare sa mai vezi cate-un om ratacit, batand din aripi frenetic si salutand Pe curand! Pe curand!…Cine-i acolo? Cine-i acolo?

Pe (fie)care insula se adunau oameni cu aripi, si albi si negri si rosii si galbeni si ciocolatii, si veseli isi impartaseau experiente din susul vazduhului. Ai vazut Marea Inghetata? Dar Malestrom-ul de la sud de Cap? Cine? Pe care? Pe curand…Cum?

…

Viziunile durau maxim 5 minute. Ascultam, in serile de garda, soptitul linistit al povestilor extraordinare ale micului pamatuf de par carunt. Ziua intrebari, seara raspunsuri, noaptea vise. Si apoi dimineata aceleasi intrebari, seara alte raspunsuri, noaptea vise. Cu siguranta daca cineva ar fi meritat aripi, sau un loc in Rai cu reguli simple, era Ea. La ea nu venea nimeni in vizita, nascuta cum era de 2000 de ani, si care absolvise liceul de Fete in 1938. Zambea blajin cu ochi infundati in vagaunile amintirilor, nu mai vedeai in ei decat un mic apetit de nemurire, de dincolo de uitare. A fost, pentru mine, un fel de “tinerete fara batranete”, si n-am uitat niciodata mantra ei de a ramane, pe cat posibil, in realitate.

… cand pe cand, cum si unde, care pe cum, cum pe curand, cine pe care.

G.